Legume

Nu confundați cu Leguminoase.

Legumă este un termen culinar generic care desemnează orice parte a unei plante consumată uzual
de oameni ca hrană, fiind o plantă cultivată sau necultivată care este cunoscută și apreciată de cultura
populației locale, dar nu face parte din următoarele categorii culinare: cereale, fructe, ierburi
sau mirodenii. Aceste plante fiind apreciate datorită conținutului lor în substanțe nutritive ca
hidrocarbonate, proteine, grăsimi vegetale, vitamine, substanțe minerale, uleiuri eterice, acestea din
urmă având rol important în digestie.

Ardei, Castravete, Cartof, Salată, Porumb
Legumele pot fi clasificate după o serie de criterii:

 Legume de câmp care se cultivă pe ogor sub cerul liber.

 Legume de seră
 Legume după partea folosită ca rădăcina, frunzele, sau alte părți ale plantei
 Legume după familia din care face planta parte

Caractere ce o diferențiază de fructe

Un criteriu care este în general valabil la legume spre deosebire de fructe este faptul că legumele în
general se fierb înainte de consum, cu toate că azi și legumele încep să fie consumate în stare crudă.

 Un alt caracter diferențial este faptul că în cazul legumelor planta întreagă sau anumite părți ale
plantei sunt consumate, pe când la fructe numai fructul plantei.

Subîmpărțirea legumelor
Astfel, avem legume cu frunze (de exemplu salata), rădăcinoase (morcovul), lujeri (ceapa), legume cu
inflorescență (conopida) și fructe botanice cum ar fi fasolea
verde, castraveții, dovlecii, roșiile, avocado etc. precum și semințele imature ale unor plante cum ar
fi mazărea și fasolea, sau plante care se folosesc numai la îmbunătățirea gustului
ca pătrunjel, mărar, leuștean.
Lactuca sativa

Lăptucă
Lactuca sativa, sau lăptuca, este o plantă legumicolă anuală sau bienală, din familia Asteraceelor.
Este cultivată îndeosebi ca legumă pentru salate, folosită în stare crudă. Este foarte apreciată și
consumată tot timpul anului, fiind crescută în sere, în special în cele hidroponice (pe apă).
BOLILE SALATEI

Mana salatei este favorizata de umiditate ridicata insotita de temperaturi mai scazute in timpul noptii
si foarte ridicate in timpul zilei. Atacul apare pe frunze, unde pe partea superioara se produc pete
decolorate iar pe partea inferioara se formeaza un puf fin alb.
Combatere: evitarea udarilor pe timp racoros, stropirea cu Ridomil 0,1%.
Putregaiul cenusiu apare in conditii de umiditate excesiva. La un atac puternic, toata capatana este
atacata, se acopera cu un praf cenusiu si putrezeste.
Combatere: udarea numai prin rigole dupa formarea capatanii, stropirea cu Rovral 0,1% de cel putin 2
ori, prima oara la o saptamana de la plantare.

Morcov

Morcov

Morcovul (Daucus carota) este o rădăcină vegetală, de culoare oranj. Partea comestibilă a plantei
este rădăcina. Este o plantă bienală, în primul an frunzele produc alimentul plantei, iar tuberculul
înmagazinează zaharuri pentru ca planta să înflorească în al doilea an. Lastarul florii ajunge aproape
de 1 m lungime, cu ramurele cu flori albe.
Conține între altele și multe alte substanțe nutritive esențiale pentru organismul uman: acidul
folic, vitamina K și calciu. Toate acestea împreună cu doar 50 calorii.Morcovii împiedică formarea
depozitelor pe pereții arteriali prevenind atacurile cardio-vasculare la bolnavii de ateroscleroză. Un
morcov mare mâncat zilnic aduce un aport de 11.000 UI (Unități Internaționale) de vitamina A din
beta-caroten (sursa: Biblia Vitaminelor de Earl Mindell).

Întrebuințare și calități
Morcovii se pot mânca sub formă crudă, în salate sau gătite în supe și mâncare. Se poate face de
asemenea piure pentru noi născuți. Tulpina verde de asemenea se poate mânca, deși nu este o
practică obișnuită. Împreună cu ceapa și țelina, morcovii sunt ingredientele primare cele mai folosite la
mâncaruri. Morcovul deși este sărac în calorii, în grăsimi și colesterol, completează aportul zilnic de
nutrienți cu vitamine și fibre alimentare, care hrănesc organismul, induc senzația de sațietate și mențin
sănătatea tractului intestinal. Vitamina A este substanța folosită de ficat pentru evacuarea toxinelor din
corp. Fibrele din morcovi contribuie la curățarea optimă a colonului și stimulează eliminarea eficientă a
materiilor fecale.

Boli
Putregaiul negru Guignardia bidwellii sau stemphylium radicinum frunzele se înnegresc și mor, iar
rădăcina se distruge.
Floare de morcov

Ceapă

Ceapa referitor la ceapa cultivată, Ceapa de bucătărie sau Ceapa de grădină este o plantă bianuală

din genul Allium, fiind și cea mai întrebuințată legumă din lume.[necesită citare]

Istoric
Ceapa provine din regiunile de stepă din Asia centrală și de vest, probabil teritoriul Afganistanului de
azi. Este una dintre cele mai vechi plante de cultură, fiind apreciat la ca. 5.000 de ani în urmă, cultivat
ca plantă medicinală, condiment și ca legumă. În Egiptul antic ceapa era considerată un simbol al vieții
eterne, datorită formei sale rotunde și a inelelor concentrice[1] și era oferită zeilor, sau era folosită ca
monedă de plată de a ajunge în rai, astfel au fost plătiți și lucrătorii care au clădit piramidele. S-au
găsit dovezi, resturi de ceapă la descoperirea mormântului lui Tutankhamon. O tablă cu inscripții
sumeriene cuneiforme datând cu 4.000 de ani î.e.n. din Codul lui Hammurabi conține descrieri de
ogoare cultivate cu castraveți și ceapă, precum era amitit și ajutorarea săracilor cu pâine și ceapă.
La romani ceapa constituia un element important din alimentația de bază. Legionarii romani au fost
acei care au contrubuit la răspândirea cepei „cepula“ în Europa centrală. În Evul mediu ceapa nu
lipsea de pe masa locuitorilor Europei fiind folosită și ca amulet contra pestei. În secolul al XV-
lea olandezii încep să cultive diferite variante de ceapă ca și culoare, formă și gust.

Descriere
După metoda de cultivare, există "ceapa de vară" și "ceapa de iarnă" . Ceapa de vară este semănată
primăvara timpuriu și recoltată în luna august și septembrie. E poate fi depozitată până în luna martie
a anului următor. Ceapa de iarnă, mai zemoasă și mai puțin iute, este semănată în august, devine
adultă numai în primăvara următoare și poate fi recoltată în luna iunie, însă nu poate fi depozitată
pentru o perioadă de timp îndelungată.

Soiuri de culoareCeapă galbenă

 Ceapă roșie
 Ceapă albă

Folosire

În bucătărie este folosită ca și condiment. În medicină, împreună cu usturoiul, ajută la restabilirea și

normalizarea circulației sanguine. Are o acțiune antimicrobiană, reglează metabolismul și mai ales a
lipidele, stimulează sistemulu imunitar, ajută la combaterea răcelii.
Aliment apreciat în antichitate pentru virtuțile sale terapeutice (Dioscoride, Pliniu...), tonice și
antiinfecțioase, ceapa este un factor de sănătate și de longevitate.
De semnalat - sau de reamintit - ceapa albă (dulce) de Tournon, în Ardèche, una dintre "capitalele"
acestei legume-condiment-medicament, cu târgurile ei anuale speciale, ca și marile cepe trandafirii
de Toulouges (în Pirineii Orientali).

 Părți utilizate: bulbul și sucul lui.

 Principalii constituenți cunoscuți: fructani, vitaminele A, B, C; săruri minerale - sodiu, potasiu,

fosfat și nitrați calcaroși, fier, sulf, iod, siliciu; acizi - fosforic și acetic; disulfură de alil și de propil;
ulei volatil; glucochinină; oxidaze diostaze (acestea din urmă sterilizate; prin căldură); principii
antibiotice.
BOLILE CEPEI

Mana cepei este boala cea mai frecventa. Pe frunze apar pete decolorate, care se maresc
treptat. Pe vreme umeda petele se acopera cu puf cenusiu-violaceu. Frunzele atacate se
inmoaie, se usuca si cad, iar bulbii nu se mai formeaza.
Combatere: Tratarea arpagicului inainte de plantare prin prafuire cu Cripodin 2 gr la 1 kg
arpagic. Stropirea preventiva a culturii cu Zineb 0,3%, Captadin 0,3%, Turdacupral 0,5% sau
zeama bordeleza 0,75-1%. Urmatoarele stropiri se fac la intervale de 7-12 zile. Pentru ca
solutia sa se prinda bine de frunzele ceroase se va adauga aracet 0,3%.
Arsura frunzelor se manifesta cand vremea e inchisa 10-12 zile sau mai mult, prin pete mici,
albicioase. Extremitatea frunzei se usuca si se rasuceste.
Combatere: se va inlatura apa care balteste, iar plantarea nu se va face in randuri prea dese
si inghesuite. Se stropeste cu Dithane 0,2%, Turdacupral 0,5%.

Conopidă

Conopidă
Conopida este una din cele câteva plante din specia Brassica oleracea, familia Brassicaceae. Este o
plantă anuală.

Conopidă

Fasole

Fasolea

Fasolea (Phaseolus vulgaris) este o plantă leguminoasă agățătoare anuală care este originară din
America și este întrebuințată în bucătărie.

Cultivare
Fasolea se cultivă atât în zone cu climat mai răcoros cât și în cele cu un climat mai cald. Planta nu
suportă solurile saline.

fasole pinto

Phaseolus vulgaris” - MHNT

Valori nutritive
Fasolele uscate sunt bogate în proteine și fibre deasemenea au și multe minerale. T
BOLILE FASOLEI

Antracnoza fasolei: pe frunze apar pete rotunde sau alungite, alb-galbui, de-a lungul nervurilor.
Tesutul din dreptul petelor se usuca, iar frunza ramane gaurita. Pe pastai apar pete rotunde brun-
roscate, colorate roz in centru. La un atac puternic pastaile putrezesc.
Combatere: seminte tratate si sanatoase, rotatia culturii la 3 ani, stropirea cu Dithane 0,2%, Captadin
0,3%, Derosal 0,1%. Dupa recoltare semintele se vor tine la soare 7-10 zile, cate 3-5 ore pe zi.
Arsura bacteriana este produsa de o bacterie care se dezvolta la temperaturi ridicate alternate cu
ploi repetate. Pe frunze apar pete brun-rosiatice inconjurate de un cerc mai galbui, iar pe pastai pete
brune. Pastaile isi pierd foarte mult din calitate.
Combatere: stropirea frunzelor cu Turdacupral 0,5% in doua randuri, dupa rasarire si inainte de
inflorire.
Virusul mozaicului se raspandeste in culturile in care apar afidele. Frunzele capata un aspect
mozaicat si se incretesc.
Combatere: distrugerea afidelor prin stropiri cu Fernos 0,05%. Cultivarea de soiuri rezistente la virus.

Castravete

Castravete
Castravetele (Cucumis sativus) este o plantă legumicolă din familia Cucurbitaceae care
include dovlecelul, dovleacul, pepenele galben și cel verde etc., și este cultivat pe scară largă. Provine
din India și este cultivat în regiuni tropicale și temperate. Se cultivă în numeroase varietăți, datorită
diversității fructelor.
Planta de castravete este o viță târâtoare de 1,5 – 2 m lungime, care crește agățându-se pe spaliere
sau alte structuri de susținere cu ajutorul cârceilor. Planta are frunze mari care acoperă fructul. Acesta
este cilindric, alungit, cu margini rotunjite, și poate crește până la 60 cm, cu un diametru de 10 cm. De
obicei crește de cam de 10 cm lungime. Castraveții pot fi mâncați în stare crudă sau murați (murături).
Planta se dezvoltă dintr-o sămânță închisă. Din punct de vedere științific, rezultatul polenizării plantei
de castravete este un fruct. Clasificarea acesteia ca legumă, ca și în cazul roșiilor și a dovlecelului, de
exemplu, este arbitrară și se bazează în principal pe folosirea acestuia în bucătărie.

Înflorire și polenizare
Câteva varietăți de castravete sunt partenocarpice, rezultând fructe fără semințe, pentru aceste
varietăți polenizarea reducându-le potențialul calitativ. De obicei aceste varietăți sunt crescute în sere,
unde polenizarea prin insecte este eliminată. În Europa sunt preferate soiurile de castravete care pot
produce semințe și care necesită polenizare. Polenizarea acestor varietăți este făcută
de albine, bondari și diverse alte soiuri de insecte, apicultorii preferând să-și aducă stupii în preajma
terenurilor însămânțate cu legume.
În cazul în care polenizarea nu a avut succes, fructul rezultat se poate îngălbeni, cădea, sau poate
crește strâmb. Fructele parțial polenizate pot fi verzi la capătul de lângă pețiol dar galbene și prost
formate lângă locul unde a fost floarea.

Aliment
Consumat ca aliment, castravetele cu coajă, în stare crudă, are un aport de 20kcal la 100 grame, din
care carbohidrați aproximativ 3,63g, grăsimi 0,11g, proteine 0,65g, vitamina B1 0,027 mg, vitamina
B2 0,033 mg, vitamina B3 0,098g, urme de vitamina B6 și B9, vitamina
C 2,8 mg, fier, magneziu, fosfor, potasiu, zinc.
Castravetele este cules când are culoarea verde, și poate fi consumat crud sau murat. De asemenea,
varietățile fără semințe sunt folosite în industria decorațiunilor alimentare. Pentru murat se folosesc
îndeosebi castraveții a căror formă nu este așa de plăcută ochiului, cei cu formă neregulată, prea groși
sau strâmbi, sau cu coaja grunzuroasă. Pentru murare se folosește de obicei saramura sau oțetul, în
combinație cu diverse plante aromatice. Procedeul de murare reduce conținutul de vitamine din
legume, dar le păstrează în niște valori crescute față de alte procedee de conservare (de exemplu,
fierberea). În plus, le conservă pentru mai mult timp. Gustul deosebit și multiplele întrebuințări pe care
le are în gastronomie, alături de eliminarea prin murare a unei componente cam indigeste a
castravetelui crud, fac din castravetele murat o piesă de rezistență a alimentației umane, în special
alături de produse din carne, în sezonul rece.

Tratamente naturale pe bază de castravete

Castravetele datorită calităților terapeutice poate fi utilizat ca remediu natural în tratamentul: iritațiilor
intestinelor, reumatismului, gutei, arsurilor solare, constipației. De asemenea, acesta este un bun
laxativ și contribuie la eliminarea toxinelor din organism.
Ridurile pot fi combătute prin aplicarea unor creme sau măști pe bază de castravete. Proprietăți
terapeutice extraordinare au și semințele de castravete care tratează afecțiuni variate: tuse, probleme
ale tenului, probleme cu expectorația.

Istoric
Castravetele este cultivat de cel puțin 3000 de ani, în Asia de vest; în Europa a ajuns în
timpul Imperiului Roman. Sunt cronici din secolul al IX-lea, din Franța, care amintesc de cultivarea
castravetelui.
Se crede că este o plantă nativă a teritoriului Indiei de azi. Castravetele este menționat în legenda
lui Gilgamesh, între produsele vechiului oraș Ur, fiind consumat de către locuitorii acestuia. Unele
surse spun că a fost produs pe scară largă în Tracia; apartenența sa la bucătăria bulgărească și
turcească vin să întărească această teorie. Din India, castravetele a ajuns în Grecia (unde este numit
"vilwos") și în peninsula italică, unde populația este foarte amatoare de această legumă. Fructul
castravetelui este menționat și în Vechiul Testament (Cartea Numerelor 11:5), ca fiind o plantă foarte
răspândită în Egipt, chiar și sclavilor israeliți: Ne amintim de Pește, pe care l-am avut pe mesele
noastre în timpul robiei egiptene / de castraveți, pepeni, praz, ceapă, usturoi. Israeliții vor rămâne,
astfel, foarte atașați de aceste legume, care vor fi folosite adeseori în mesele lor tradiționale de
sărbători.
Despre împăratul roman Tiberius se spune că servea castraveți la fiecare masă, indiferent de anotimp.
Astfel, pe teritoriul Imperiului Roman a fost dezvoltat pentru prima dată un sistem artificial de creștere
a fructelor și legumelor în condiții speciale, similar cu o seră agricolă, pentru a asigura prezența pe
masa împăratului a legumei sale favorite. Sistemul de creștere era combinat, pe timpul zilei vasele cu
plante de castravete fiind ținute la soare, apoi puse la adăpost în zone acoperite, la căldură, sau erau
acoperite cu pânză îmbibată cu ulei, pentru a nu permite circulația curenților de aer. Aceste pânze
erau numite specularia.
În însemnările sale, Plinius cel Bătrân consemnează existența unui castravete foarte mic, probabil
soiul cornișon, care crește nu mai mare de 8 cm și are coaja neregulată, cu broboane și grunji. Plinius
descrie și pregătirea unor remedii naturale din castravete, cu toate că unele cercetări spun că ar fi fost
vorba de o plantă diferită, un soi de castravete sălbatic, necultivat. Totodată, este menționată folosirea
fructului castravetelui pentru tratarea mușcăturii de scorpion, pentru cei cu vederea slabă și pentru a
îndepărta șoarecii din hambare. Nevestele care doreau să rămână însărcinate îi purtau la cingătoare,
la fel și moașele chemate la câte o naștere mai grea, și îi aruncau după ce copilul se năștea.
În Evul Mediu, la curtea regelui Carol cel Mare (Franța secolului al XI-lea) se creșteau castraveți. Ei au
fost introduși în Angliala începutul secolului al XIV-lea, pierduți, apoi reintroduși după 250 de ani.
În Lumea Nouă, castraveții au ajuns în 1494, în Haiti, o dată cu expedițiile lui Cristofor Columb.
În 1535, Jacques Cartier, explorator francez care a călătorit în zona a ceea ce astăzi se
numește Canada, spunea că a găsit castraveți imenși în zona orașului Montreal. În secolele XV-XVII,
vânătorii europeni de blănuri, comercianții, exploratorii, vor face schimburi și trocuri cu popoarele
indigene amerindinene, inclusiv cu produse agricole. Triburile din Marile Câmpii și din zona Munților
Stâncoși au învățat de la conchistadori cum să cultive legumele și fructele europene. Cei mai buni
agricultori erau cei din triburile Mandan, din zona Dakota de Nord și de Sud. Ei au învățat să cultive
soiuri de castraveți și de pepeni și le-au adăugat rapid în alimentație, pe lângă soiuri
de porumb, fasole, și altele din aceeași familie a cucurbitaceelor, dovleac, dovlecel și tărtăcuță.
Triburile Iroqueze cunoșteau deja planta, la momentul la care au fost vizitați de primii europeni.
În 1630, reverendul Francis Higginson a publicat o carte pe nume „Plante din Noua Anglie”, în care se
descrie o grădină din insula Conant, în portul din Boston, „grădina Guvernatorului”. Acolo sunt
descrise multitudinea produselor vegetale cultivate, printre care și „țelină, sfecle, morcovi, care cresc
aici mult mai mari și mai dulci decât sunt îndeobște cunoscute în Anglia. Sunt aici și soiuri de dovleac
și de castravete de care nu aveam cunoștință înainte”.
În 1633, William Wood publică o carte care conține observațiile sale referitoare la plantele pe care le
întâlnise în America „Pământul este foarte bun pentru creșterea verdețurilor de bucătărie, toate
soiurile cunoscute în Anglia și altele noi, și care sunt mai mari și mai gustoase”. Câțiva ani mai târziu
apar, tot în Anglia, un număr de articole publicate în reviste de specialitate cu profil medical, în care se
specifică faptul că verdețurile sunt responsabile de un număr tot mai mare de îmbolnăviri pe timpul
verii și că legumele crude nu trebuie consumate de către copii. Castravetele a fost unul din legumele
marcate de această proastă reputație, fiind retras din alimentația umană și păstrat doar pentru
animale, în special vaci, schimbându-i-se și numele în engleză din cucumber în cowcumber. Nefiind
preferat în alimentație, soiurile de castravete au degenerat, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea,
transformându-se într-o plantă de dimensiuni reduse, cu inflorescență redusă și cu fructe foarte mici.
În jurnalul său, Samuel Pepys nota, în data de 22 septembrie 1663: „Azi, Sir W. Batten m-a informat
de trista soartă a unei doamne, Newhouse, care a murit din pricină că a consumat castraveți. Și cred
că am mai auzit de un caz asemănător acum câteva zile.”Castravetele este inrudit cu pepenele si
cactusul. Conține multă apă.

Industrie
În industria alimentară, castravetele este foarte preferat în varianta murată, fiind unul din cele mai
consumate alimente, inclusiv în industria fast-food.
În industria cosmeticelor, este foarte întrebuințat în diverse creme și loțiuni pentru ten, având un efect
calmant, de restabilire a pH-ului pielii, fiind ușor astringent. Totodată, aroma de castravete proaspăt
este considerată a fi afrodisiacă
Dovleac
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Dovleac
Dovleacul sau bostanul sau cucurbăta (Cucurbita maxima) este o plantă erbacee anuală cultivată
pentru fructul, florile și semințele sale.
Cucurbita maxima este o plantă anuală cu tulpină flexibilă și agățătoare. Are frunze cordiforme (în
formă de inimă), pentalobulate, de mărime mare și cu nervuri bine marcate; prezintă o abundentă
pilozitate pe frunze și tulpină. Florile sunt galbene și cărnoase. Fructul prezintă o mare variație
(polimorfism): poate fi ovoidal sau sferic, de culoare verde sau portocaliu intens. Pulpa fructului este
galbenă-portocalie, densă și cu gust dulce.
Dovleacul conține în interior numeroase semințe ovale, convexe și netede, de 2–3 cm lungime, care la
rândul lor conține un miez alb și comestibil. Mărimea dovleacului variază între 25–40 cm diametru,
deși există și cazuri excepționale. Există varietăți de vară având fructul de culoare deschisă și semințe
mai moi (varietate care se conservă puțin timp) și varietăți de iarnă care sunt mai seci și mai dulci,
folosite în produsele de cofetărie (durata de conservare este mai lungă).

Floare de dovleac
Origine
Este originară din America de sud, unde crește de formă sălbatică în Conul Sud. A fost introdusă într-
o epocă timpurie în Europa (sfârșitul sec. XVI), ușurința hibridizării sale l-a facut să fie confundat
cu dovlecii peregrinilor (Lagenaria siceraria). Azi se cultivă pe mari suprafețe în regiuni temperate din
toată lumea.
Cultivare
C. maxima încolțește din semințe cu ușurință. Trebuie ca semințele să fie selecționate, pentru ca
hibridează ușor cu alte specii de Curcubita, și cu alte specii înrudite. Preferă soluri ușoare, cu
umiditate, nu rezistă la secetă nici la îngheț.
Întrebuințare și calități

Dovleac copt cu scorțișoară și zahăr pudră

În unele țări floarea se consuma ca legumă; fructul se conservă, în condiții adecvate de lumină,
temperatură și umiditate, până la 6 luni în condiții bune. Este bogat în β-carotină și glucoză. Semințele
sunt cunoscute sub numele de semințe de dovleac și li se atribuie proprietăți medicinale în medicina
naturistă.[1] Semințele sunt bogate în minerale, în special zinc, motiv pentru care Organizația Mondială
a Sănătățiirecomandă consumul lor zilnic Acestea reprezintă o sursă bună de vitamina K.
BOLILE CASTRAVETILOR, DOVLECEILOR

Mana castravetilor ataca frunzele, pe care apar pete galbene, acoperite pe fata interioara cu puf
cenusiu-violaceu. Petele se inmultesc, se unesc prin marire iar frunzele se usuca.
Combatere: stropire cu solutii cuprice sau sistemice (Ridomil 0,15%).
Fainarea pe frunze si vrejii tineri se observa pete acoperite cu un strat fainos alb. Frunzele atacate se
ingalbenesc si se usuca.
Combatere: la aparitia primelor pete se stropeste cu Caratan 0,1%, Rubigan 0,02-0,04%. Tratamentul
se repeta de cateva ori la interval de 7-10 zile. Dupa recoltare se strang si se ard toate resturile.

Roșie
.
Roșie

Roșia (pătlăgica roșie sau mai rar tomata), numită științific Solanum lycopersicum, este o plantă din

familia Solanaceae, apropiată pe linie genetică de următoarele plante, de asemenea originare din
"Lumea Nouă": tutun, ardei, cartof, vânătă și physalis alkekengi. Roșia este o plantă nativă a
sudului Americii de Nord și nordului Americii de Sud, având un areal natural de extindere din
centrul Mexicului până în Peru.
Este o plantă perenă, crescută adesea în climate temperate ca o plantă anuală, atingând frecevent
între 1 și 3 m înălțime, cu un trunchi mai mult ierbos, care crește de cele mai multe ori, ca orice
altă plantă cățărătoare, pe tulpinile altor plante, pe bețe sau garduri.
Este cultivată la aproape toate latitudinile, ocupând o suprafață de aproximativ 3 milioane de hectare,
adică o treime din terenul consacrat legumelor. Frunzele plantei sunt lungi de 10–25 cm, de
formă penat-compusă, având 5–9 frunzulițe, fiecare dintre acestea având până la 8 cm lungime, cu
margini serate. Atât trunchiul cât și crenguțele, respectiv frunzele sunt acoperite cu excrescențe
asemănătoare părului animalelor. Florile sunt mici, de circa 1–2 cm, galbene, având corola formată
din cinci sepale și cinci petale, fiind grupate în inflorescențe de 3 până la 12 flori. Rosia are un pH acid
de 5,5.
Cuvântul tomată, respectiv toate variantele sale din spaniolă, engleză și alte limbi, este un cuvânt
derivat din limba populațiilor mezo-americane Nahua: tomatl. Numele științific al plantei, care provine
din latină, lycopersicum, semnifică "piersică-lup", conform lyco - lup și persicum - piersic(ă).
Din punct de vedere botanic roșia este un fruct.  În anul 1893 Curtea Supremă a Statelor Unite ale
Americii în mod unanim a decis că la colectarea taxelor vamale roșiile trebuie
considerate legume (deși curtea a trecut în revistă faptul că din punct de vedere botanic, roșiile sunt
fructe). În anul 2001 Uniunea Europeană a decis oficial că roșia este fruct, și nu legumă.
BOLILE LA ROSII

Mana se manifesta in perioadele ploioase prin aparitia unor pete apoase pe frunze si a unor pete
brune pe fruct. Aceste pete se maresc, cu timpul acoperind tot fructul. Pe timp umed, atacul se
dezvolta foarte repede, putand cuprinde toate rosiile, mai ales daca plantele nu sunt ridicate de la sol
prin sustinere pe araci sau spalieri.
Combatere:
Rasadurile trebuie obtinute numai din seminte sanatoase, tratate. Samanta folosita se dezinfecteaza
inainte de rasadire prin scufundare in apa incalzita la 45-50 gr C timp de 10 minute.
Tratamente preventive: Turdacupral 0,5%, Dithane 0,5%, zeama bordeleza 0,75-1%, Ridomil 0,25%
Ofilirea bacteriana (cancerul bacterian)
Boala se manifesta prin rasucirea frunzelor, care se vestejesc si sunt orientate in jos. Pe fruct se
observa pete albicioase cu un punct brun-negricios in mijloc.
Combatere: se face prin smulgerea si arderea plantelor bolnave si distrugerea prin ardere a tuturor
resturilor de plante ramase dupa recoltare. Semintele folosite se trateaza cu acid acetic 0,8% timp de
24 ore sau solutie de Ortocid 0,2% timp de 30 minute. Cultura se stropeste cu zeama bordeleza 0,75-
1%, Turdacupral 0,5% sau Dithane 0,5%.
Putregaiul cenusiu formeaza pe fructe un puf cenusiu prafos in locurile cu leziuni.
Combaterea se face avand grija ca lucrarile de intretinere a culturii (plivit, carnit) sa nu se faca
dimineata, cand plantele sunt ude; se stropeste cu Captadin 0,3%, Rovral 0,2%

Alternarioza se manifesta sub forma unor pete brun-negricioase, situate concentric pe frunze si
adancite pe fructe.
Combatere: stropiri pe frunze cu Captadin 0,3%, Mycodifol 0,2%, Dithane 0,2%.

Septorioza (patarea alba a frunzelor)

Pe frunze apar pete circulare de 1-4 mm. La inceput petele sunt brune, apoi capata o culoare alb-
cenusie, inconjurata pe margini de o dunga brun intunecata, in dreptul petelor observandu-se puncte
negre.
Atacul incepe pe frunzele de la baza. In conditii de umiditate ridicata (mai ales in solar), petele sunt
foarte numeroase, putand determina uscarea partiala sau totala a frunzelor.
Combaterea se face prin aplicarea a 2-3 stropiri la interval de 7-10 zile cu: Captadin 0,3%, Zineb
0,5%, Turdacupral 0,5%, zeama bordeleza 0,75-1%, Dithane 0,4%. Primul stropit se va aplica imediat
dupa aparitia primelor pete. Dupa recoltare se vor strange si se vor arde toate resturile.
Basicarea fructelor ataca tulpinile, frunzele si fructele. Pe fructe apar pete de 5-8 mm, negre, rugoase,
mai numeroase langa codita fructului. Cu timpul se formeaza rani adancite.
Combatere: zeama bordeleza 0,75%, Turdacupral 0,5%.

Mazăre
Pisum sativum
Mazărea (Pisum sativum) este o plantă ierboasă, cultivată. Face parte din familia leguminoaselor,fiind
dicotiledonată. Rădăcina sa este pivotantă, cu nodozități. Tulpina este aeriană, ierboasă și volubilă,
însă fără țesut de susținere. Frunzele sunt compuse și se termină cu cârcei. Florile sunt pe tipul 5
pedunculi, 5 sepale verzi, 5 petale inegale, 9 stamine unite și un pistil. Fructul se numește păstaie.

Specii și varietăți
Câteva soiuri de mazăre cu bobul neted  

 Fina verde ,- este un soi semitimpuriu, boabele sunt fine și extrafine.

 Alaska ,- este un soi de mazăre timpuriu, boabele sunt fine și extrafine.

 Prima, - este un soi de mazăre timpuriu, boabele sunt fine și extrafine.

Câteva soiuri de mazăre cu bobul zbârcit

 Mingomark, - este un soi de mazăre timpuriu, rezistent la secetă.

 Vidra 187,- este un soi semitârziu, cu boabe fine și foarte fine.

 Gotinga, - este un soi târziu, boabele de mazăre sunt mijlociu de fine.
Mazărea, este o plantă nepretențioasă fața de solul unde este cultivată, dar este sensibilă la condițiile
climaterice, în special la secetă, este recomandată udarea culturilor, pentru a obține producții optime.

Caractere morfologice

Rădăcina nu prezintă rizodermă

Însușiri fiziologice
Mazărea, Pisum sativum, posedă numeroase varietăți și forme.
Rădăcina este pivotantă și puternic dezvoltată, cu numeroase ramificații laterale pe care se găsesc
nodozitațiile. Zona perilor radiculari are o mare capacitate de solubilizare, ceea ce permite plantei să
folosească fosforul și alte substanțe nutritive din compușii greu solubili.
Tulpina are o lungime de 35 – 200 cm și poate fi simplă sau ramificată de la bază.
Frunzele sunt paripenate, cu 2-3 perechi de foliole alungit-ovoide sau rotunde. La baza frunzei se află
două stipele mari, amplexicaule, de formă semi-cordată. Are foliolele din vârful frunzei compuse
transformate în cârcei.
Florile, de culoare albă sau puțin violet-roșcată, sunt dispuse la sub-suoara frunzelor, câte una la
soiurile timpurii și câte 2-5 la cele tardive. Corola are formă papilionată. Staminele - organele de
reproducere mascule – la mazăre sunt în număr de 9 concrescute prin filamentele lor și cea de-a 10-a
liberă. În mijlocul florii se află gineceul care este monocarpelar – carpelele sunt frunze modificate și
adaptate la funcția de înmulțire.
Este o plantă autogamă, la care polenizarea se face direct, polenul ajungând pe stigmatele aceleiași
flori, însă nu este exclusă și polenizarea incrucișată, când polenul trece dintr-o floare într-alta, prin
mijlocirea vântului, a insectelor, a apei și sub acțiunea omului.
Fructul este o păstaie dehiscentă, cu 3-7 semințe globuloase, netede, de culoare galbenă, verzuie sau
brună.
După fecundație, din ovule se formează semințele. Integumentele ovulului se transformă în
tegumentul seminței, din celula ou se dezvoltă embrionul, iar din celula secundară se formează
endospermul, un țesut cu substanțe de rezervă, necesare pentru hrana embrionului. Forma semințelor
la mazăre este sferică.

Istoric
Originară din Asia Mica și Asia Centrală, mazărea a fost cultivată în antichitate de greci și romani în
sudul Europei, de unde apoi s-a răspândit în tot continentul; în România este adusă în secolul al XVII-
lea.

Importanță
Nu are o importanță foarte mare, dar este comercializată în foarte multe țări pentru gustul său
deosebit.
Mazărea, fasolea, lintea sunt folosite la prepararea unor mâncăruri. Leguminoasele sunt importante și
pentru refacerea structurii și fertilității solurilor. Semințele leguminoaselor sunt bogate în substanțe
dulci, proteine,grăsimi,iar din unele se extrag uleiuri.

Cultura mazărei

Cerințe față de climă și sol.

Mazărea nu este foarte pretențioasă față de sol, dar față de climă nu se poate spune același lucru;
dacă este secetă nu se va obține aceeași producție ca atunci când plouă, deci este recomandată
irigarea culturilor respective.

 Zone ecologice.
 Soiuri de mazăre.

 Asolament.

 Sistemul de îngrășare.

 Lucrări de îngrijire.

 Boli și dăunători.

Tratamente naturale cu ajutorul mazărei

Pe lângă utilizarea mazărei în preparatele culinare, se cunoaște și întrebuințarea acesteia ca remediu

natural, ajutând în vindecarea și tratarea numeroaselor afecțiuni. Mazărea contribuie la tratamentul
osteoporozei, hipertensiunii arteriale, constipației, diabetului etc.
Mazărea verde mai este recomandată a fi utilizată și în tratarea bolilor renale sau stărilor de epuizare
atât fizică cât și psihică. Mazărea uscată este și ea importantă, deoarece asigură organismului
necesarul de energie.
BOLILE MAZARII

Mana mazarii se produce dupa o perioada mai lunga cu nopti reci si umiditate ridicata. Pe fata
superioara frunzele se ingalbenesc si se brunifica, iar pe partea inferioara se formeaza un puf
violaceu. Frunzele atacate se usuca iar pastaile isi modifica forma si se brunifica in locul atacat.
Combatere: rotatia culturii la 3 ani, seminte sanatoase si tratate.
Alte boli la mazare: antracnoza si fainarea.

Pătrunjel

Pătrunjelul (Petroselinum crispum) este o plantă erbacee legumicolă, cu tulpina înaltă, cultivată

pentru rădăcina pivotantă, albă și pentru frunzele ei aromate, întrebuințate în alimentație și în
medicina populară. Poartă și denumirile de găgăuț, pătlăgele (pl.), pătrunjică sau petersil. O
leguminoasă.
Grecii antici considerau că această plantă unește lumea viilor cu cea a morților
BOLILE LEGUMELOR SI COMBATEREA LOR
Mai jos va prezint cateva dintre bolile legumelor si metode de prevenire si combatere a acestora

ARDEIUL – LEGUMĂ, CONDIMENT ŞI MEDICAMENT

Făcând parte din familia Solanaceae, ardeiul este o plantă iubitoare de locuri însorite şi călduroase,
dezvoltându-se numai la temperaturi de peste 15ºC. Pentru producţii mari şi legume de calitate, sunt
necesare seminţe selecţionate, terenuri irigate, soluri fertile, cărora li s-a adăugat îngrăşământ natural.

Origine şi răspândire
În situri arheologice situate în America de Sud, au fost scoase la iveală seminţe de ardei datând din
anul 7500 î.H. S-ar părea că primele culturi pe continentul sud-american datează din anul 6000 î.e.n.
Primul european ce avea să întâlnească specia pe continentul american este Cristofor Columb, iar
medicul ce făcea parte din echipajul său urma să aducă primii ardei în Spania la sfârşitul secolului al
XV-lea şi să descopere câteva dintre efectele lor terapeutice. Din Spania, prin comerţul înfloritor către
Indiile de Vest, cultura ardeilor s-a răspândit în vestul Asiei, ai cărei locuitori l-au inclus rapid în
bucătăriile tradiţionale, ardeiul iute, îndeosebi, devenind preferatul indienilor. Trecând rapid prin
bucătăria turcă, ardeiul ajunge în gastronomia Europei de est, în cea ungară ardeiul iute fiind atât de
îndrăgit încât este încoronat drept condiment naţional, sub denumirea de paprika.

Ardeiul ca legumă

Cele mai comune specii de ardei sunt:

-ardeiul gras;
-ardeiul capia;
-ardeiul iute;
-gogoşarul.
Fiecare dintre acestea are numeroase varietăţi şi există, desigur, încrucişări între specii.
Ardeii graşi, capia şi gogoşarii fac deliciul multor popoare, sub formă de salate sau ca ingredient
principal al unor mâncăruri. Nu trebuie să privim decât puţin mai departe de graniţele noastre pentru a
vedea cât de mult sunt apreciaţi ardeii în bucătăria bulgară, macedonă, sârbă sau în cea ungară.
Preparate precum salatele liuteniţa, aivar, zacusca, nelipsite de la mesele balcanicilor, se prepară cu
ardei.
Practic, orice modalitate de gătire este adecvată ardeilor: coacere, fierbere, prăjire, conservare în oţet
sau saramură. De asemenea, ardeii pot fi conservaţi prin congelare sau prin uscare. Ardeii se
asociază în preparate atât cu alte legume, cât şi cu orezul, carnea şi brânzeturile. Sosurile pe bază de
ardei sunt renumite pe alte meridiane, un exemplu binecunoscut fiind sosul Tabasco, preparat pe baza
ardeilor din specia cu acelaşi nume. În anul 2005, un eşantion de 2000 de persoane a servit unui
sondaj de opinie care a clasificat ardeiul drept a patra cea mai populară legumă în Marea Britanie.

Ardeiul=condiment

Indiferent de varietatea în care creşte, denumirea botanică a ardeiului începe cu Capsicum,

capsaicina fiind un ingredient specific acestei legume. Când ajunge în cavitatea bucală, capsaicina
acţioneză asupra receptorilor de la nivelul limbii şi gâtului care trimit mai departe mesajul către creier
că subiectul a consumat ceva fierbinte. Creierul răspunde prin activarea pulsului, activarea glandelor
sudoripare şi emisia de endorfine.
Iuţeala ardeilor este măsurată în SHU (Scoville heat units), reprezentând numărul de diluţii care
trebuie aplicat unui extract de ardei iute pentru a-şi pierde iuţeala. Dacă la ardeii graşi acest număr
este 0 SHU, există soiuri de ardei mexicani la care iuţeala ajunge la 300 000 SHU. Recordul
mondial al celui mai iute ardei îl deţine soiul indian Naga Jaloka, la care iuţela nu dispare la mai mult
de 30 de minute după consum. Membrana albă din interiorul legumei, care înconjoară seminţele și
desparte interiorul ardeiului în cavități are cea mai mare concentraţie de capsaicină.
Ardeiul iute este mult folosit în gastronomiile mexicană, sud-americană, indiană, coreeană,
thailandeză, pakistaneză şi din sudul Chinei, în Turcia şi Ungaria, sub formă de sosuri chili, hot sau
pepper sau de pulbere din legume uscată, denumită la noi boia. În câteva ţări nord-africane carnea
este condimentată cu sosul Harissa, pe bază de ardei, usturoi şi alte condimente.
Psihologii americani au comparat consumul unui ardei iute cu o plimbare într-un roller coaster,
senzaţiile extreme de durere şi teamă fiind atenuate de idea că, de fapt, niciuna nu face un rău
ireparabil organismului.

Proprietăţi terapeutice ale ardeiului

Ardeii roşii conţin cantităţi mai mari de vitamina C şi betacaroten în comparaţie cu cei galbeni şi verzi.
Conţinutul în vitamina C îi plasează pe locul al doilea în topul legumelor, după frunzele de pătrunjel.
De exemplu, 100 g ardei iuţi conţin 140 mg vitamina C. Asocierea lor cu alte legume bogate în fier, în
cadrul aceleiaşi mese, induce o mai bună absorbţie a fierului de către organism. În compoziţia
ardeiului se regăsesc importante cantităţi de potasiu, magneziu şi fier.
Medicina modernă apreciază capsaicina pentru rolul ei de stimulant circulator şi reducător al durerii.
Capsaicina s-a dovedit a fi un bun analgesic în dureri articulare, în durerile de cap, în cele datorate
herpesului Zoster.
Studii efectuate pe şoareci, în laborator, au demonstrat că celulele canceroase pot fi distruse de
capsaicină. Aceeaşi substanţă poate ajuta la scăderea greutăţii persoanelor obeze sau la producerea
de insulină pentru suferinzii de diabet de tip I. Capsaicina poate avea un efect protector anti-ulceros la
persoanele cărora le-a fost depistată infecţia cu Helicobacter pylori.

Sunt, însă, şi precauţii în consumul de ardei iuţi. Aceştia nu trebuie înghiţiţi întregi, chiar dacă sunt
exemplare ce aparțin soiurilor mici, ingestia de acest fel putând duce la perforaţii ale intestinului.
Consumul ardeilor iuţi în cantităţi mari este complet interzisă după operaţii chirurgicale.
Consumul exagerat de ardei iuţi sau sosuri picante induce refluxul gastroesofagial şi este foarte
dăunător bolnavilor cu sindromul colonului iritabil.

BOLILE LA ARDEI

Mozaicul se manifesta prin pete difuze in spatiile dintre nervuri. Pe fructe apar pete brune denivelate.
Piticirea se manifesta prin faptul ca plantele raman mici. Pe frunze apar pete mari, concentrice, de
culoare bruna. Tesutul din dreptul petelor capata o culoare albicioasa.
Combatere: folosirea de rasaduri sanatoase si evitarea culturilor succesive de ardei pe acelasi loc;
combaterea paduchilor de frunze (afide) care transmit virusul, cu Fernos 0,05%.
Putregaiul negru: Boala se manifesta prin pete adancite si negre pe fructe.
Combatere: la aparitia primelor pete se stropesc plantele cu Dithane 0,2%, Captan 0,2%
Antracnoza se manifesta la temperatura si umiditate ridicate, prin pete negre, adancite, pe fructe.
Combatere: stropiri preventive cu Dithane 0,2% si rotatia culturii.

Vânătă

Vânăta (sau pătlăgea vânătă) (Solanum melongena) este o specie a genului Solanum, originară

din India de sud și Sri Lanka. Este o plantă anuală, care are o înălțime de 0,4-1,5 m, de obicei
spinoasă, cu frunze mari, lobate, lungi de 10–20 cm și late de 5–10 cm. Floarea este albă spre
purpurie, cu o corolă cu cinci lobi și stamine galbene. Fructul este unul cărnos, cu un diametru de
3 cm la plantele sălbatice (și mult mai mari la cele cultivate), care conține numeroase semințe mici și
moi.

Cultivare și utilizare
Este o plantă de cultură importantă, crescută pentru fructul ei alb sau violet. A fost cultivată în țările
din Asia de sud și de est încă din preistorie, dar se pare că a fost cunoscută de către lumea
occidentală acum nu mai mult de aproximativ 1500 de ani. Numeroasele denumiri arabe și nord-
americane penru ea, și lipsa de nume grecești și romane antice, arată că a fost transportată
prin Marea Mediterană de către arabi la începutul Evului Mediu. Numele științific
de melongena derivă de la o denumire arabă din secolul XVIpentru un fel de vânătă.

O vânătă mov care a fost tăiată în jumătate, evidenţiindu-se interiorul. Pulpa care înconjoară seminţele
începe deja să se oxideze și să devină maronie la doar câteva minute după tăiere.
Plantele care sunt cultivate în Europași America de Nord astăzi sunt elongate, ovoidale, lungi de 12–
25 cm și late de 6–9 cm, având coaja violet închis spre indigo. O mai mare varietate în ceea ce
privește forma, mărimea și culoarea apare în India și în alte părți din Asia. Acolo, plantele cultivate
seamănă foarte mult cu ouăle de găină din punct de vedere al mărimii și al culorii; culoarea poate
varia de la alb, la galben, roșu, violet sau indigo. Unele dintre ele sunt colorate în degrade, de la alb la
tulpină până la violet aprins sau indigo, chiar negre; de asemenea, există plante total albe. Vânăta
chinezească are o formă de castravetemai îngust și puțin curbat. Numele de 'plantă ou' datează
din anii 1700, când majoritatea europenilor cultivau plantele care erau albe-gălbui și semănau la formă
ș mărime cu un ou de gâscă.
Fructul crud nu are un gust prea plăcut, dar atunci când este gătit, devine fraged, obține o aromă
complexă și o textură interesantă. Sărarea, iar apoi stoarcerea sa ajută la eliminarea aproape totală a
gustului amar. Este folositoare pentru bucătărie datorită capacității sale de a absorbi o mare parte din
grăsimile de gătit, făcând posibilă realizarea unor preparate savuroase. Pulpa fructului este fină;
numeroasele semințe sunt moi și (ca și în cazul tomatei) sunt comestibil

BOLILE LA VINETE

Patarea bruna a frunzelor si fructelor cu pete circulare de culoare maslinie. Frunzele sunt perforate si
se vestejesc. Pe fructe boala se manifesta prin pete brune, infundate in pulpa fructului. Tesuturile
atacate putrezesc.
Combatere: Recoltarea si arderea frunzelor si fructelor atacate; Stropiri cu Topsin 0,1% sau Derosal
0,1%.

Varză

Brassica oleracea
 Varză

Varză înflorită în ianuarie 2008, după ce a stat pe balcon din toamnă

Varza (Brassica oleracea), cunoscută și sub numele de curechi, este o legumă comestibilă verde sau
roșie, una din cele mai vechi legume cunoscute de om. Era cunoscută în rândul alchimiștilor drept
materia primă a alimentelor. Sucul verzei roșii poate fi întrebuințat ca indicator pH.
Varza este plantă bianuală: în primul an vegetează, iar în al doilea an înflorește. Face parte din familia
Crucifere, numită așa deoarece are floarea de tipul patru, cu elementele florale așezate în cruce.
Florile sunt grupate în inflorescențe de culoare galbenă.

Varietăți
Varza de Bruxelles (Brassica oleracea gemmifera) are o tulpină înaltă și căpățână mică. De la această
varză se consumă mugurii ce se formează la subsuoara frunzelor.
Varza creață (Brassica oleracea sabanda) are frunzele încrețite și căpățâna afânată. Varza se cultivă
în toate regiunile țării dar mai ales pe terenuri irigate.

Tratamente naturiste cu varză

Varza albă (Brassica oleraca) este recomandată a fi întrebuințată în
tratamentul anemiei, diabetului zaharat, litiazei biliare, tusei (suc de varză și miere),
afecțiunilor renale, hemoroizilor, durerilor de ficat (varză crudă sub formă de cataplasme) și ulcerului
gastric.
Varza albă acționează ca laxativ, vitaminizant (pentru pacienții care se refac după o perioadă în care
au zăcut) și ajută la prelungirea vieții (vitamina A conținută în varză întârzie îmbătrânirea, hrănind
țesuturile).
Varza albă poate fi consumată ca varză murată, și în acest caz constituie un remediu excelent în
tratarea alcoolismului, întărirea gingiilor și tratarea infecțiilor intestinale; ceai de varză: acesta ajută la
vindecarea bronșitelor cronice, dar și la tratarea diareeiși a constipației; cataplasme cu foi de varză
albă (se aplică local), care ajută la vindecarea rănilor, plăgilor și tumorilor.

0,3%, zeama bordeleza 0,75-1%, primul stropit inainte de inflorire, al doilea dupa 10 zile, al treilea
dupa 2-3 saptamani.

BOLILE LA VARZA

Hernia radacinilor de varza este o boala care apare frecvent in terenurile umede si acide. Sunt
atacate radacinile, pe care se produc umflaturi alungite de diferite marimi, ajungand si de marimea
unui pumn. Radacinile atacate se innegresc si putrezesc. Plantele stagneaza in crestere, nu mai
formeaza capatana, se ofilesc si mor.
Combatere: folosirea de rasaduri sanatoase, si cultivarea pe acelasi teren dupa 4-5 ani. Plantele
bolnave se vor smulge si se vor arde.Boala ataca si conopida.

Putregaiul uscat al verzei se manifesta prin zbarcirea si putrezirea radacinii si tulpinii. Pe partile
atacate apar pete ovale, usor adancite, de culoare brun-deschisa.
Combatere: Dezinfectia semintelor cu apa calda (50 gr C) timp de 20-25 minute; Adunarea si arderea
plantelor bolnave; Rotatia culturii dupa 3-4 ani. Boala ataca si conopida.

violaceu. Frunzele atacate se usuca iar pastaile isi modifica forma si se brunifica in locul atacat.
Combatere: rotatia culturii la 3 ani, seminte sanatoase si tratate.
Alte boli la mazare: antracnoza si fainarea.

Cartof

Cartof

Cartoful (Solanum tuberosum) este o plantă erbacee din familia solanaceelor, cu flori albe sau violete

și tulpini subterane terminate cu tuberculi de formă rotundă, ovală sau alungită. Planta este cultivată
pentru acești tuberculi care sunt comestibili, bogați în amidon, motiv pentru care sunt folosiți în
alimentație, dar și ca furaj.
Cartofii sunt originari din America de Sud, din regiunea Munților Anzi. În perioada precolumbiană, în
zonele aflate azi în Chile, Peru, Ecuador și Columbia, se cultivau circa 200 de specii de cartof.
După orez, grâu și porumb, cartofii reprezintă a patra sursă de energie alimentară.
Cartofii sunt cultivați în peste 120 de țări și sunt consumați zilnic de peste un miliard de oameni.[1] În
anul 2007, recolta totală de cartofi a fost de 300 de milioane de tone.[1]

Etimologie
În limba română, „cartof” derivă din germanul Kartoffel, cuvânt care derivă prin intermediul limbii
italiene din latinescul tuber(„umflătură”).

Istorie
.
Cartoful a fost descoperit în Peru, de către spanioli, cam pe la 1530 și introdus, puțin după aceea,
în Spania și în Italia.

Planta nu era apreciată în Franța decât pentru calitățile ei ornamentale. În secolul al XVIII-lea,

Parmentier s-a străduit s-o introducă în alimentație și nu fără greutăți: primii cartofi aveau un gust
acru. Parmentier a perfecționat metodele de semănat și a înmulțit speciile, ceea ce, în cele din urmă,
i-a permis să obțină varietăți cunoscute în zilele noastre. Totuși, populația rămânea neîncrezătoare.
În 1771, Academia de Medicină din Paris conchide că tuberculul e nedăunător și recomandă folosirea
sa.
Pentru a trezi interesul, chibzuit susținut de Ludovic al XVI-lea, Parmentier a recurs la numeroase
subterfugii. El a intervenit pentru plantarea de terenuri cu cartofi la periferia Parisului (astăzi cartierele
la Porte Maillot și Grenelle) și „a pus să fie păzite în mod ostentativ ziua, ca să îndemne populația să
le fure noaptea”.

Conținut
Cartofii conțin amidon, vitamina C, fibre, proteine și mult potasiu
Cartoful conține glicoalcaloizi, cum ar fi solanina și ciaconina. Acești alcaloizi, care protejează planta,
se găsesc în special în frunze, germeni, vlăstari și fructe.[5] Expunerea la lumină, deteriorarea fizică și
îmbătrânirea cresc conținutul de glicoalcaloizi din tuberculi, concentrațiile lor puternice aflându-se
imediat sub piele. Gătitul la temperaturi de peste 170 °C distruge parțial aceste
substanțe. Glicoalcaloizii pot produce dureri de cap, diaree, crampe iar în cazuri severe coma sau
decesul, ceea ce se întâmplă însă foarte rar. Expunerea la lumină produce înverzire prin sinteză
de clorofilă, aceasta indicând cazurile în care tuberculii devin mai toxici; totuși acest indicator nu este
sigur, deoarece înverzirea și acumularea de glicoalcaloizi se pot petrece una fără cealaltă.

BOLILE CARTOFULUI

Mana cartofului apare mai ales in verile ploioase si racoroase. Pe frunzele plantei apar pete galbui
dupa inflorire, care apoi devin brun-negricioase. Pe fata inferioara a frunzelor, in dreptul petelor se
formeaza un puf fin albicios. Pe tuberculi mana se manifesta sub forma de pete brune.
Combatere: la plantare se folosesc numai tuberculi sanatosi; stropiri cu Captadin 0,3%, Zineb 0,3%,
zeama bordeleza 0,75-1%, primul stropit inainte de inflorire, al doilea dupa 10 zile, al treilea dupa 2-3
saptamani.

BOLI DE RASADNITA

Caderea rasadului este o boala care apare in rasadnita, si ataca rasadurile de rosii, ardei, varza,
conopida. Se manifesta prin aparitia unor pete brune la baza tulpinii. Planta se ofileste, cade la
pamant si apoi putrezeste. Atacul se manifesta pe zone (vetre) care se pot mari si in cateva zile toate
rasadurile pot fi distruse.
Combatere: se smulg si se ard rasadurile bolnave depistate din timp, iar locul ramas se prafuieste cu
sulf (50 gr la mp) sau se stropeste cu solutie de sulfat de cupru 2,5% (2 litri solutie la mp), ferind
plantele sanatoase.
Prevenire: se stropeste patul germinativ din rasadnita, dupa semanat, cu Captadin 0,3% sau Micodifol
0,2%. Pentru protejarea rasadului si impotriva altor boli, se repeta tratamentul si dupa rasarirea
plantelor. Se pot folosi si alte produse recomandate de magazinele de specialitate.
 Utilaje pentru prelucrat legume si fructe inainte si dupa uscare
Pentru prelucrarea legumelor si fructelor inainte de conservarea lor prin deshidratare-uscare
avem urmatoarele utlaje , cum ar fi de exemplu:

 Masina de spalat, curatat, depelat ● Masina speciala de taiat legume-fructe in forme diferite (taitei,
fidea, cubulete, rondele, placute si paiete etc.) ● Masina speciala de taiat varza fasii ● Masina de
scos samburi, separate seminte, produs piure pentru biscuit de ex. si suc ca produs collateral ●
Instalatie pentru tratamente hidrotermice, pentru inactivare enzimatica (cuva blansare, cuve racire
brusca cu actionare la cot sau la genunchi) ● Masina de centrifugat pentru eliminarea apei
achizitionata la operatiile de spalare, blansare, racire sau pentru extras sucuri din piure ● Depunerea
produselor in navete in vederea uscarii  ● Introducerea navetelor in camera de uscare.
  Pentru prelucrarea legumelor si fructelor dupa operatia  de deshidratare-uscare avem
urmatoarele utlaje, cum ar fi de exemplu:

 Masina de macinat legume-fructe, de exemplu biscuiti din fructe cu sau fara liant din magiun sau
marmelada ● Masina pentru produs pulbere din legume si fructe (sorbet, sosuri, glazura produse
cofetarie etc.) ● Masina pentru formatat produse sub forma de biscuiti, cipsuri, brichete etc. ● Masina
de granulat legume-fructe ● Masina-dispozitiv de dozat-ambalat in vid ● Masina  dispozitiv de dozat-
ambalat in pungi lipite cu fir incandescent.
Alta grupa de utilaje pentru valorificarea integrala si integrata a legumelor si fructelor prin
fierbere coacere:

 Masina-Cazan duplicat cu control automat pentru fierbere, frigere, coacere (gem, magiun,
marmelada, dulceata, tocana de legume, zacusca etc.) din care se pot formata biscuiti, peleti,
brichete, ce urmeaza a fi valorificate prin deshidratare-uscare. Pentru prelucrarea primara a
legumelor si fructelor valorificate prin fierbere-coacere se folosesc masinile utilizate (spalat, curatat,
taiat in forme diferite etc.) la pregatirea semifabricatelor inainte de uscare ● Masina de igienizat
borcane ● Masina de dozat-ambalat in borcane.