DR (1) (1) .CONCURENTEI CONC - NELOIALA.curs Forma Extinsa

FAPTE DE CONCURENTA NELOIALA
Concurenta neloiala – antagonismul dintre agentii economici (ag.ec.) exercitat prin

instrumente contrare uzantelor comerciale cinstite, in sectoarele de libera competitie a pietei. Exista
si sectoare sustrase prin lege sau prin contract (de ex., contractul de distributie exclusiva) liberei
competitii.
Diferenta dintre conc. neloiala si practicile monopoliste :

a) finalitati diferite (conc. neloiala presupune captarea clientelei concurentului lezat, in timp ce
practicile monopoliste presupun captarea pietei ca atare, ceea ce in subisidiar conduce si la
dobandirea clientelei concurentilor lezati);
b) rezultatele (conc. neloiala duce la deformarea competitiei in timp ce practicile monopoliste
duc la suprimarea concurentei).
c) concurenta neloiala reprezinta incalcarea unor norme deontologice, in timp ce practicile
monopoliste duc la dezechilibre socio-economice.
Concurenta neloiala graviteaza in jurul conceptului de “clientela”, in timp ce practicile
monopoliste au in vedere conceptul de “piata”. Totusi, tendinta recenta in cazul ambelor practici
anti-concurentiale este de a le evalua prin prisma atingerilor aduse consumatorilor.
Element comun celor doua practici:

- ambele presupun existenta unui raport de concurenta intre ag.ec. agresor si ag.ec. agresati, aflati pe
aceeasi piata relevanta (v. “piata relevanta” la sectiunea de practici monopoliste). Cred ca concluzia
nu se mai verifica, daca admit ca faptul de concurenta neloiala se poate desfasura si cand agentii
economici nu se afla in concurenta. In dreptul comparat, o asemenea conceptie a fost deja
consacrata legislativ in Elvetia, prin intrarea in vigoare in martie 1988 a noii Legi impotriva
concurentei neloiale (Bundesgesetz gegen den unlauteren Wettbewerb). Conform art.1, legea are
drept scop sa garanteze concurenta loiala si nedenaturata in interesul tuturor participantilor. [art.2
vorbeste de comportament neloial si ilicit ca fiind orice comportament sau practica
comerciala care este inselatoare sau care contravine in orice alt mod regulilor de buna
credinta si care influenteaza raporturile intre concurenti sau intre furnizori si clienti,
formulare diferite in partea ei finala de ceea ce prevede legea noastra]. Cum s-a remarcat in
doctrina elvetiana, prin aceasta prevedere s-a extins sfera de aplicare a legii la toti participantii la
piata (agentii economici, indiferent ca se afla in raporturi de concurenta sau nu, si consumatori) 1.
Autorul citat arata ca desi conceptul de “concurenta neloiala” presupune ideea de concurenta, totusi
oricine desfasoara o activitate organizata in domeniul economic (chiar daca nu este in scop de
profit) trebuie sa se raporteze la standardele legii privind concurenta neloiala. Ceea ce inseamna ca
nu numai agentii economici, ci si organizatiile de protectie a consumatorilor sau alte organizatii
economice trebuie cuprinse in sfera de aplicare a dreptului concurentei loiale (ceea ce permite
sanctionarea unei organizatii de protectie a consumatorilor care denatureaza concurenta prin
prezentarea rezultatelor incomplete ale unei testari de marfuri). In consecinta, sfera de aplicare a
legii elvetiene ar trebui descrisa printr-un criteriu begativ: nu intra in sfera domeniului economic (si
deci a concurentei) relatiile pur private si unele raporturi comerciale in care intra functionarii
1
C. Hilti, Zum Anwendungsbereich des neuen Bundesgesetzes gegen den
unlauteren Wettbewerb (UWG), in “Schweizerische Juristen-Zeitung”, Zurich,
nr.85/ 15.04.1989, p.129-130; 133-134. In acelasi sens se pronunta si Fr.-J. Danthe,
Le droit international prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz,
Geneva, 1998, p. 22. Autorul arata ca noua modificare nu a inlocuit notiunea de
concurenta, insa i-a largit sfera, ingloband si relatiile verticale de piata, care includ
clientii si consumatorii.
1
publici, determinate de aplicarea unor masuri politienesti 2. Motivul extinderii sferei de aplicare a
reglementarilor privind concurenta neloiala este urmatorul: aceste reglementari nu protejeaza numai
interesul concurentilor individuali de a participa la relatii comerciale bazate pe moralitate, ci si
interesul tuturor participantilor la piata si in cele din urma al intregii comunitati de a exista o
concurenta functionala. Legea concurentei neloiale nu este impregnata numai de individualism, ci
si de conceptie a dreptatii sociale3.
Largirea sferei conceptului de concurenta permite luarea in considerare a actiunilor tertilor
care sunt importante pentru concurenta, dar care nu intra direct in jocul concurential (cum ar fi
organele mass-media, institutele de teste comparative). Simplul risc ca aceste actiuni sa produca un
rezultat anti-concurential este suficient, independent de folosirea sau nu a unor mijloace specifice4.
In ceea ce priveste campul de aplicare a dispozitiilor care combat concurenta neloiala, acesta
este domeniul economic, care este in foarte larg, incluzand ansamblul activitatilor de productie,
distributie si consum de bunuri si servicii (inclusiv profesiile liberale), caracterizate printr-un
schimb de prestatii facute in scop de castig. De asemenea, intra in sfera domeniului economic
prestatiile de natura economica ale colectivitatilor publice, in masura in care influenteaza piata,
independent de existenta unui raport de concurenta5.
Cat priveste caracterul neloial al actiunii, el consta in incalcarea unor reguli de
comportament economic, independent de existenta unei forme de vinovatie. Totusi, vinovatia joaca
un rol in ceea ce priveste actiunea penala si actiunea in repararea prejudiciului6.
Incalcarea regulilor de conduita economica reflecta un comportament contrar bunei-credinte.
Pentru a aprecia buna-credinta in acest caz special, judecatorul trebuie sa aiba in vedere doua
criterii: un criteriu etic (constand in morala comerciala, in regulile de deontologie profesionala si in
uzantele comerciale, codificate sau nu, morala care constituie un liant intre concurenti si clienti si
care asigura mentinerea unei increderi indispensabile schimburilor economice) si un criteriu
economic (abuzul de libertate economica denatureaza concurenta normala)7.
In intelesul larg pe care l-a dobandit conceptul de concurenta dupa modificarea din 1986,
dreptul elvetian al concurentei neloiale protejeaza mai multe categorii de interese, si anume: (i) cele
ale concurentilor (care dpdv istoric au fost protejate intotdeauna, pe baza unei conceptii care se axa
exclusiv pe protectia personalitatii economice a persoanei lezate. Actul de concurenta neloiala
poate aduce atingere unui concurent, mai multor concurenti sau chiar unui intreg domeniu
economic)8; (ii) cele ale clientilor (acestia sunt destinatarii eforturilor depuse de concurenti si au
interesul de a putea alege in mod liber intre prestatiile oferite, pe cele care corespund cel mai bine
nevoilor lor. Protectia intereselor clientilor, mai ales cand ei sunt consumatori, raspunde unei
cerinte de politica sociala, si anume protectia partii mai slabe economiceste) 9; (iii) cele ale
colectivitatii (societatea in ansamblul ei are interesul ca lupta de concurenta sa nu fie denaturata)10.
2
C. Hilti, op.cit., p. 133
3
C. Hilti, op.cit., p. 134
4
Fr.-J. Danthe, Le droit international prive suisse de la concurrence deloyale, Ed.
Librairie Droz, Geneva, 1998, p. 22
5
6
Librairie Droz, Geneva, 1998, p. 23-24
7
Librairie Droz, Geneva, 1998, p.25
8
9
2
- faptele prevazute de Legea nr.21/ 1996 ca fapte monopoliste pot fi calificate si drept fapte de
concurenta neloiala, daca impactul lor asupra pietei este mai redus. Aceasta deoarece ambele
categorii de fapte sunt contrare uzantelor cinstite. Drept urmare, principalul criteriu de distinctie
intre faptele monopoliste si cele de concurenta neloiala este dat de magnitudinea puterii economice
a autorului incalcarii uzantei cinstite.
In ultimele trei decenii, dreptul concurentei a fost influentat tot mai mult de ideea protectiei
consumatorilor, consumatorul alaturandu-i-se astfel agentului economic ca subiect pasiv al faptului
anormal de concurenta. Dar nu numai protectia consumatorului a influentat dreptul concurentei,
actiunea a fost si inversa. Astfel, s-a observat o tendinta a legiuitorului de a include in sfera
consumatorilor si micii agenti economici, micii comercianti. Legislatia moderna privind
sanctionarea faptelor comerciale neoneste a fost adoptata pentru a proteja consumatorii, dar aceste
sanctiuni se aplica frecvent si comportamentelor care nu sunt indreptate impotriva consumatorilor,
ci impotriva altor agenti economici, pornind de la ideea ca eradicarea unor asemenea
comportamente de pe piata este cel mai bine promovata de o interdictie generala a activitatii
neoneste, chiar daca nu sunt afectati consumatorii in cazuri particulare11. Drept urmare, si agentii
economici urmaresc aplicarea legislatiei privind protectia consumatorilor, pentru ca in acest fel se
ajunge la suprimarea practicilor neloiale12. Pe de alta parte, standardele privind protectia
consumatorilor nu mai au un caracter pur local, ele trebuie privite in contextul international. 13 Se
poate astfel afirma ca legislatia privind protectia consumatorilor are o natura dubla, pe de o parte
urmareste sa corecteze disfunctiile pietei iar pe de alta parte promoveaza valori sociale (sanatatea si
siguranta consumatorului, justitia sociala si prevenirea exploatarii) 14. Aceasta legislatie urmareste
de asemenea sa promoveze informarea completa si la timp a consumatorului, mai ales in legatura cu
bunurile complexe si sa intervina in raportul de forte dintre consumator si agent economic, in cazul
care primul este lipsit de puterea efectiva de negociere a conditiilor contractuale. Din aceasta ultima
perspectiva, se naste si o pozitie critica: intervenind prea mult in sprijinul unor grupuri de
consumatori considerate mai vulnerabile, statul dovedeste un anume paternalism, in dauna
considerentelor de eficienta a pietei 15. De aceea, orice control exercitat asupra practicilor
concurentiale neoneste trebuie sa ia in considerare atat interesele consumatorilor, cat si cele ale
agentilor economici, incercand totodata sa armonizeze pozitiile diferitelor parti interesate (de ex.,
intre grupurile de consumatori cu interese diferite)16.
In ceea ce priveste urmarirea si sanctionarea faptelor care induc in eroare consumatorii si a
altor fapte neoneste, sistemele de drept nationale au dezvoltat in general cateva principii de actiune.
Astfel, nu este necesara dovedirea intentiei de a induce in eroare sau insela; reprezentarile care nu
sunt in sine neadevarate dar al caror efect general este de a induce in eroare, pot fi contestate; in
cazul publicitatii, trebuie luata in considerare audienta careia i se adreseaza, si nu standardul clasic
de “om rezonabil”; este suficient sa dovedesti capacitatea sau tendinta de a insela, fara a fi necesar
10
11
David J. Harland, The legal concept of unfairness and the economic and social
environment: fair trade, market law and the consumer interest, in “Unfair
advertising and comparative advertising” (editor E.Balate), Ed. Story-Scientia,
Bruxelles, 1988, p. 16
12
David J. Harland, op.cit., p. 26
13
David J. Harland, op.cit., p. 26-27
14
15
16
David J. Harland, op.cit., p. 31-32
3
sa dovedesti prejudiciul comis (aceste principii se abat de la solutiile traditionale din dreptul civil,
dar numai asa se poate ajunge la un control eficient al faptelor de concurenta neloiala)17.
Ca sub-ramura a dreptului concurentei, dreptul concurentei neloiale (ca si dreptul anti-

monopol, de altfel) isi justifica autonomia datorita promovarii unui scop de ordine publica
economica, si anume pastrarea jocului liber al concurentei. Din aceasta perspectiva, el se
deosebeste de dreptul civil, deoarece conduce la inlaturarea (sau trecerea lor pe un plan secund)
unor principii de baza ale acestuia (libertatea consimtamantului partilor, anularea sau modificarea
in urma interventiei autoritatilor statului a unor clauze licite prin obiect si cauza la data incheierii
lor, dar devenite ulterior ilicite datorita modificarii conditiile economice in raport cu cele initiale),
atunci cand libertatea concurentei apare amenintata prin executarea unui contract. Se poate afirma
astfel ca dreptul concurentei, ca drept special in raport cu dreptul civil, promoveaza o noua ordine
publica economica, care se adauga ordinii publice traditionale18.
- nu exista un drept exclusiv al comerciantului asupra propriei clientele. Atragerea acestei clientele de
catre un alt comerciant este licita atat timp cat ea nu este acompaniata de acte de concurenta neloiala.
Deturnarea clientelei este pana la un punct un rezultat al jocului cererii si ofertei, dar libertatea
concurentei nu poate fi fara limite. Libertatea concurentei este un corolar al libertatii comertului.
Libertatea comertului este o libertate fundamentala, care trebuie insa exercitata cu respectarea libertatii
altora19. In lipsa oricarui control, ar putea apare si dezvolta practici contrarea uzantelor comerciale
cinstite, castigatorul luptei de concurenta nefiind cel mai bun, dar fiind in mod cert lipsit de scrupule.
Cu alte cuvinte, prejudiciul concurential (transferul clientelei de la un agent economic la altul) este
licit, dar numai daca sunt respectate uzantele comerciale loiale20.
- libertate comertului implica libertatea pretului. Astfel, un comerciant nu savarseste un act de
concurenta neloiala atat timp cat vinde produsele sale la un pret inferior celui al concurentilor, cu
conditia ca acest pret sa nu fie derizoriu sau contrar uzantelor comertului21.
- in dreptul francez, nu exista un fundament juridic special al concurentei neloiale. Nu exista o
reglementare speciala a faptelor de concurenta neloiala. De aceea, se considera ca actiunea in
concurenta neloiala- ca instrument prin care se asigura se respectarea concurentei loiale- este o
actiune bazata pe raspunderea delictuala pentru fapta proprie (art. 1382-1383 C.civ.fr.). Acest
fundament al actiunii in concurenta neloiala, chiar daca nu permite decat sanctionarea a posteriori
(prin interventia instantie) a comportamentelor neloiale, este vazut ca un avantaj datorita supletii
sale, articolele din C.civ. privind raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie putand fi folosite
pentru a sanctiona o mare varietate de asemenea comportamente 22. Dar, doctrina si jurisprudenta
franceza au stabilit in timp ca actiunea in concurenta neloiala are o sfera mai larga decat actiunea in
raspundere civila delictuala, deoarece sanctiunile pentru savarsirea faptelor de concurenta neloiala
nu urmaresc numai sa repare un prejudiciu, ele sunt in aceeasi masura preventive (pot avea drept
obiect incetarea unui fapt care distorsioneaza artificial concurenta loiala), protejand victima
impotriva deturnarii eventuale a propriei clientele. De asemenea, prejudiciul in materia concurentei
17
18
M. Malaurie-Vignal, Droit de la concurrence et droit des contrats, in “Recueil
Dalloz-Sirey”, Chronique, 1995, p. 51
19
G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie
Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.506.
20
M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la concurrence deloyale et du
parasitisme, in “Revue trimestrielle de droit commercial et de droit economique”, ed.
Dalloz, Paris, vol.51, nr.1/ 1998, p. 17-18
21
G. Ripert, R. Roblot, op.cit., p. 506
22
parasitisme, p. 18
4
neloiale are o anumita specificitate, fiind apreciat mai putin riguros decat in materie civila 23.
Evolutia recenta a jurisprudentei franceze a fost in sensul de a recunoaste existenta unui prejudiciu
in aceasta materie in lipsa oricarei pierderi de clientela. Astfel, a fost admisa actiunea unei soc.com.
care nu avea clientela (s-a admis chiar si actiunea introdusa de o asociatie fara scop lucrativ, care
desfasura o activitate profesionala) sau care nu avea clientela comuna cu autorul faptei. Notiunea
de clientela comuna a autorului si victimei faptului de concurenta neloiala tinde sa fie inlocuita cu
cea de “clientela finala identica”. In consecinta, s-a afirmat in doctrina ca regulile concurentei
neloiale protejeaza nu numai concurentii, dar si concurenta24.
S-a mai afirmat ca actiunea in concurenta neloiala are drept scop sa moralizeze relatiile intre
profesionisti (comercianti), sa asigure respectarea unei anume morale profesionale, fiind o actiune
de tip disciplinar si avand ca obiectiv principal sa asigure respectarea uzantelor profesionale.
Astfel, actiunea in concurenta neloiala protejeaza nu numai concurentii direct lezati, dar si
consumatorii. O asemenea abordare exista in sistemul german, olandez si cel belgian, care
combina functia deontologica a actiunii in concurenta neloiala cu dreptul (interesul general)
consumatorilor si utilizatorilor finali de a face uz de actiunea in concurenta neloiala pentru a
obliga agentii economici sa isi respecte obligatiile deontologice. In consecinta, pot fi astfel
sanctionate fapte care nu ar fi condamnabile intre concurenti. 25 Alti autori, pornind de la
observatia ca actiunea in concurenta neloiala este in principal de tip represiv si nu de tip indemnitar,
considera totusi ca scopul actiunii nu este atat disciplinar, in sensul de a sanctiona incalcarea unor
uzante profesioanle ale agentilor economici, ci este o actiune cu caracter represiv care ia in
considerare o sfera mai larga de interese, atat interesul agentilor economici pentru a aavea un mediu
concurential normal, cat si interesele consumatorilor. In consecinta, exista o distinctie intre
caracterul disciplinar si cel represiv, distinctie care justifica introducerea actiunii in concurenta
neloiala si de catre alte persoane decat agentii economici (in speta, consumatorii) 26. Mai mult chiar,
s-ar putea distinge intre caracterul represiv si cel indemnitar al actiunii, desi actiunea represiva are
in multe cazuri si un caracter indemnitar (de ex., publicarea hotararii de condamnare intr-un ziar)27.
Autorii italieni au propus un alt fundament al actiunii in concurenta neloiala, si anume
protectia unui drept, si anume dreptul de proprietate asupra clientelei. Ideea a fost preluata in
Franta si promovata de G. Ripert. In acest sens, s-a afirmat ca actiunea in concurenta neloiala
recunoaste un drept privativ asupra unei valori concurentiale care nu este protejata printr-o lege
speciala. Desigur, indepartand afirmatia cu privire la dreptul de proprietate asupra clientelei (in
fond, comerciantul are un drept de proprietate cel mult asupra fondului de comert, fara ca aceasta sa
presupuna insa si proprietatea asupra clientelei. Comerciantul are dreptul de a propune clientelei
anume bunuri/ servicii, individualizandu-le ca fiind ale sale, dar nu are siguranta ca clientela va
raspunde avansurilor sale. Cat priveste fundamentarea actiunii pe un drept privativ, nici acest lucru
nu s-ar putea sustine, deoarece dreptul privativ presupune interdicitia oricarei concurente, in timp ce
actiunea in concurenta neloiala exista tocmai pentru ca exista concurenta libera, in anumite limite.
In timp ce drepturile privative sunt aparate in general prin actiunea in contrafacere (care presupune
atingerea adusa acestor drepturi), incalcarile aduse concurentei asigura repararea unui prejudiciu
23
Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 507
24
G.Ripert, R.Roblot, op.cit., p. 507-508
25
26
parasitisme, p.28-30
27
parasitisme, p.28
5
cauzat printr-un act ilicit28. Teoria a fost abandonata de jurisprudenta, deoarece se baza pe ideea ca
autorul si victima a o clientela comuna29.
In fine, exista si opinia conform careia fundamentul actiunii consta in sanctionarea unui fapt
ilicit. Aceast fundamentare a actiunii este cea mai potrivita, fiind in concordanta cu caracterul ei de
actiune in raspundere civila delictuala. Ilicitul consta in abuzul libertatii comertului care vine din
partea agentului economic, si nu in incalcarea unei obligatii generale de a nu vatama pe altii
(deoarece faptul de concurenta presupune prin definitie un “prejudiciu” adus concurentilor). Este
insa vorba de o fapta ilicita pentru a carui existenta nu se cere un element intentional30.
Reglementari interne:
- L 11/ 1991 – diferentiaza faptele de concurenta neloiala in functie de gravitatea lor, ceea ce nu
este prea rational (astfel, faptele de confuzie sunt considerate cele mai grave si sunt sanctionate
penal, in timp ce alte fapte de concurenta neloiala sunt considerate contraventii si sanctionate cu
amenda). L 11/ 1991 a transpus aproape ad-literam textele di Codul comercial Carol al II-lea,
adoptat in 1938 dar care nu a intrat niciodata in vigoare. L 11/ 1991 enumera fapte de concurenta
neloiala, dar enumerarea este exemplificativa. Pentru determinarea existentei unui fapt de
concurenta neloiala (chiar si a unuia dintre cele enumerate in art. 4 si 5 ale L 11/ 1991), trebuie
pornit intodeauna de la definitia generala a acestuia din art. 2 si anume faptul de concurenta neloiala
este orice act sau fapt contrar uzantelor “cinstite” in activitatea comerciala (in sens larg). Dupa cum
voi arata in continuare, de regula buna credinta a autorului faptei nu are inlatura raspunderea
autorului faptei odata ce aceasta a fost savarsita. De unde rezulta ca toata arta este de a stabili care
sunt uzantele cinstite incalcate de ag. ec. agresor (art. 4 si 5 nu fac decat sa prezinta o lista a unor
asemenea fapte. In anumite situatii insa, chiar savarsirea uneia din faptele enumerate nu constituie
o incalcare a unei uzante cinstite).
Reglementari internationale:
- Conventia de la Paris din 20.03.1883 pentru protectia proprietatii intelectuale (art. 10 bis) si Actul
aditional de la Bruxelles din 1900. Romania a ratificat aceasta conventie prin L din 13.03.1924.
Calificarea faptelor de concurenta neloiala (dupa Paul Roubier, Le droit de la propriete industrielle ,
tome I, Sirey 1952, p.504):
I confuzia in detrimentul concurentului lezat
II denigrarea in detrimentul concurentului lezat
III actele de dezorganizare interna a intreprinderii concurente
IV mijloace de dezorganizare generala a pietei (acapararea agresiva a clientelei)
Ripert, Roblot31 clasifica astfel:

- denigrarea
- confuzia
- parazitismul economic
- dezorganizarea concurentului
28
parasitisme, p. 30-34
29
Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.508
30
31
6
Dupa cum s-a remarcat (P. Roubier, op.cit., p. 504), exista aproapte tot atatea clasificari ale
faptelor de concurenta neloiala, cati autori sunt. Totusi, in Franta cel putin clasificarea lui Roubier
a fost imbratisata de majoritatea docrtinei si a jurisprudentei, pana acolo incat s-a ajuns ca fapte care
nu se incadreaza in una din cele 4 categorii, sa nu fie considerate fapte de concirenta neloiala32.
Nu ne vom ocupa aici de faptele de concurenta neloiala cu elemente de extraneitate

(publicitatea mincinoasa trans-frontiera, dumpingul internationalde marfuri, subventiile la export,
etc.), ci numai de faptele de concurenta neloiala desfasurate in cadrul unei piete relevante nationale.
Legea nr.11/1990 defineste intr-un text general (art.1), ce este faptul de concurenta neloiala,
iar in alte articole sunt furnizate exemple de asemenea fapte. Din acest punct de vedere, se
asemenea cu legea germana (Gesetz gegen den unlauteren Wettbewerb, din 7 iunie 1909). Dupa
cum s-a demonstrat, tarile care au avut un concept legislativ atat de general asupra concurentei
neloiale, au dezvoltat intial sistemul dreptului concurentei neloiale in scopul protejarii
concurentilor, si numai ca efect secundar aplicarea legislatiei respective a dus si la protejarea altor
agenti economici sau a consumatorilor. Ulterior, jurisprudenta si amendamentele aduse legislatiei
initiale au condus la luarea in considerare, tot mai frecvent, in procesul de aplicare al legislatiei
concurentei neloiale, si efectele actelor respective asupra unor agenti economici neconcurenti si a
consumatorilor33. In ceea ce priveste tarile care nu au avut in mod traditional conceptul de
concurenta neloiala in dreptul lor privat, ele au adoptat dispozitii penale care sanctionau practicile
care ducea in eroare sau erau neoneste (de ex., SUA, Australia si Canada) 34. Principalul merit al
unei clauze generale este ca permite ca legea sa fie aplicata si unor fapte nou aparute. Pe de alta
parte, este de dorit ca legea sa sanctioneze (sa descrie) si faptele de concurenta neloiala cele mai
importante, pentru a oferi un anumit ghid de conduita agentilor economici si o anumita orientare
instantelor35.
I. CONFUZIA
Confuzia este una dintre cele mai vechi si mai frecvente fapte de concurenta neloiala.
Prezinta frecventa maxima si in sistemul nostru cunoaste sanctiunile cele mai severe (in L
11/ 1991, aceste fapte sunt considerate infractiuni. A se compara art. 5 din L 11/ 1991 cu art. 301
din Codul penal).
Concurenta loiala obliga un comerciant sa isi identifice produsele. Dar, el nu poate utiliza
mijloace de identificare care sa creeze confuzie in randul clientelei intre intreprinderile concurente
sau intre produsele acestora.
In regula generala, confuzia rezulta din imitarea semnelor de identificare in jurul carora se
raliaza clientela (nume comercial, emblema, publicitate) sau din imitarea produselor concurente.
Nu este necesar sa existe intentie pentru a exista confuzie, ea poate sa se bazeze numai pe confuzie
sau neglijenta (ca element volitiv al faptei de concurenta neloiala sub forma confuziei). De
asemenea, nu intotdeauna este necesara imitatia, este suficienta si o simpla asemanare pentru a avea
confuzie. Pentru a exista concurenta neloiala sub forma confuziei, este necesar ca autorul si victima
sa se afle in concurenta directa, adresandu-se aceleasi clientele comune. Pentru a determina daca
32
parasitisme, p. 24-25.
33
David J. Harland, The legal concept of unfairness and the economic and social
environment: fair trade, market law and the consumer interest, in “Unfair
advertising and comparative advertising” (editor E.Balate), Ed. Story-Scientia,
Bruxelles, 1988, p. 17
34
35
7
exista confuzie, judecatorul va avea drept standard un client –standard, cu o vigilenta si atentie
medii.
Definitie – act de concurenta neloiala ce consta in disimularea credibila a propriei activitati a
autorului sub aparenta unor semne distinctive fie ale concurentului lezat, fie ale unui colectiv bine
determinat de concurenti.
Are de obicei drept obiect un marcile de fabrica, comert, serviciu, dar si alte semne
distinctive care nu sunt protejate ca drepturi de proprietate industriala.
Confuzia se creeaza fie cu privire la intreprinderea comerciala a concurentului lezat, fie cu
privire la produsele sale.
Elementele definitorii ale confuziei:

a) material – consta in crearea artificiala de identitate sau de similitudine ci concurentul lezat prin
diverse instrumente (imitatie, falsificare, alte tehnici inducere in eroare). O simpla asemanare intre
subiectul activ si cel pasiv al raportului de concurenta nu este suficienta daca asemanarea este
datorata naturii produsului/ serviciului in cauza.
b) intentional – credibilitatea confuziei in mintea clientului (“clientul sa se fi putut insela”).
Credibilitatea este definita in functie de 4 criterii:
- un anumit standard de referinta, recte consumatorul cu atentie medie si cu pregatire intelectuala
medie;
- sfera consumatorilor/ clientilor afectati (depinde de natura produsului/ serviciului);
- criteriul procentual – se tine seama de un lot de consumatori/ clienti in principiu considerabil,
incluzand si consumatorii eventuali. In practica, se fac testari de piata ce se adreseaza la peste 50%
din consumatorii efectivi si potentiali ai produsului/ serviciului sau care au legatura cu
intreprinderea care face obiectul confuziei;
- natura semnului distinctiv (recte, gradul de distinctivitate. De ex., in domeniul marcilor exista
marci puternice si marci slabe, marca puternica fiind un semn cu lunga tradditie si cu o larga
raspandire –vz. Coca-Cola). Cu cat semnul distinctiv este mai puternic, cu atat faptele care creeaza
confuzie in legatura cu el sunt mai usor de detectat si sunt sanctionate (cu cat semnul distinctiv este
mai slab, cu atat este mai greu de sanctionat fapta de confuzie in legatura cu acel semn). In cazul in
care marca tare, prin folosire frecventa intra in limbajul comun (vz. Xerox), nu mai putem vorbi de
confuzie in cazul in care se foloseste ca substantiv comun, cu conditia ca sa nu fie alaturat acest
substantiv –ca denumire pentru identificare- produselor unui concurent. Marcile tari sunt protejate
impotriva deprecierii lor chiar daca actul agersiv nu vine din partea unui concurent.
Clasificari ale confuziei:

a) dupa forma
- similitudini (confuzie imitativa) – elementul material consta in imitarea/ falsificarea elementelor
de identificare a concurentului. Ex. imitarea servila a aranjamentului unei vitrine apropiate de catre
un concurent, casete audio “pirat”, etc.
- ratasare parazitara (confuzie relationista) – elmentul material consta in exploatarea de catre
autorul confuziei a popularitatii concurentului lezat prin referire abuziva la acesta sau la produsele/
serviciile sale. Este o forma de confuzie insidioasa, ea da impresia existentei unei legaturi intre cei
doi concurenti.
Modalitati de ratasare (de referire la concurentul lezat):
- subiectul activ foloseste calitatea de fost salariat, fost concesionar, fost actionar al
concurentului lezat pentru a se prezenta in fata clientelei (aceasta fapta este diferita de
cea din art. 4 lit. i din L 11/ 1991, deoarece ea nu presupune ca agresorul contacteaza
clientii in mod secret, folosind lista acestora “furata” de la concurentul lezat, pentru a-i
determina sa i se alature si sa paraseasca pe concurentul lezat);
8
- subiectul activ prezinta produsele sale prin referire la calitatea unor produse cunoscute ale
unui concurent, fara insa a avea permisiunea acelui concurent. De ex. parfum “dupa “
Guerlain, posete “gen” Gucci
- ratasare functionala (are in vedere destinatia produselor) – nu are intotdeauna la baza un
raport de concurenta directa intre cei doi ag.ec. Se intalneste in materie de piese accesorii
sau de schimb (piesele respective pot fi utilizate la produsele altor firme universal
cunoscute). Nu este condamnabila daca nu conduce in eroare clientul cu privire la
provenienta acelor piese (daca orginea pieselor de schimb reiese din comunicarea adresata
clientilor) si daca ratasarea este absolut necesara.
In dreptul francez, doctrina in general trateaza ratasarea parazitara ca o fapta de concurenta

neloiala, distincta de confuzie. Conform ei, parazitismul economic consta in fapta unui agent
economic de a se sprijini pe eforturile altui agent economic, concurent sau nu, pentru a cuceri o
clientela. Parazitul are un comportament de “urmarire”, prin reluarea de maniera identica sau cvasi-
identica a elementelor care contribuie la succesul economic al altui agent economic, fara a cheltuit
resurse financiare, promotionale, intelectuale36. In Franta, teoria actiunii parazitare a fost elaborata
pornind de la uzurparea marcii (Y. Saint-Gal, Concurrence parasitaire ou aggissements parasitaires,
in Revue internationale de propriete intellectuelle et artistique, 1956, p. 37). Aceeasi autori
recunosc insa ca este dificil de a trasa o linie de demarcatie, chiar si numai teoretica, intre
parazitismul economic si confuzie. Astfel, ei declara ca “concurenta parazitara este o forma
agravata a concurentei neloiale in sensul traditional al termenului (confuzie si deturnarea
clientelei)37”. Un alt autor sugereaza ca teoria actiunii parazitare a aparut din necesitatea de a depasi
limitele clasice ale dreptului concurentei neloiale, care cereau existenta unui raport direct de
concurenta (principiul specialitatii concurentei neloiale) 38. Concurenta neloiala si actiunile
parazitare nu sunt decat doua fatete ale raspunderii civile. Actiunile parazitare falsifica jocul
concurential normal si creeaza o neplacere comerciala celorlalti participanti pe piata. Aceasta
neplacere comerciala constituie un interes nascut si actual39.
Autori francezi includ sub denumirea de “actiuni parazitare” toate activitatile contrare
uzantelor comerciale care lipsesc de substanta munca altuia (uzurpa munca altuia), falsifica jocul
liber al pietei si rup egalitatea intre diversi agenti economici. Nu este necesar ca actul parazitar sa
creeze riscul de confuzie intre agentii economici. Ei considera ca spre deosebire de confuzie,
actiunea parazitara nu necesita un raport de concurenta directa si stransa intre autor si victima. [dar
aceasta afirmatie nu surprinde deosebirea de substanta intre cele doua fapte de concurenta neloiala,
ea priveste numai conditiile deosebite in care se pot exercita cele doua fapte] In cazul
parazitismului economic, actiunea in concurenta neloiala sanctioneaza uzurparea unei valori
economice, produsa prin know-how si munca intelectuala, valoare care nu este protejata printr-un
drept specific40. Un autor considera ca fapta parazitara poate imbraca o multitudine de forme
36
Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 533; M-L. Izorche, Les fondements de
la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p. 18-19
37
Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 534 (“la concurrence parasitaire est une
forme aggravee de la concurrence deloyale au sens traditionnel du terme (confusion et
detournement de clientele)” )
38
Ph. le Tourneau, Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz Sirey”,
Chronique, 1993, p.310
39
Chronique, 1993, p. 310
40
G. Ripert, R. Roblot, op.cit., tome 1, p. 534-535. In acelasi sens, Ph. le Tourneau,
Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz Sirey”, Chronique, 1993, p.
9
(imaginatia umana fiind nelimitata), insa toate aceste forme pot fi reduse la doua mari categorii:
uzurparea notorietatii altuia si uzurparea unei tehnici41.
Imitarea, copia servila sau cvasi-servila creeaza indirect un risc de confuzie a carui gravitate
rezida fie in faptul ca se profita de notorietatea si eforturile victimei, fie ca aduce atingere reputatiei
produsului imitat datorita calitatii mediocre a produsele care imita, fie in profitul suplimentar
obtinut de autor, fie in vointa acestuia de a obtine un avantaj si a dobandi in mod fraudulos o parte
din piata42.
In ceea ce priveste uzurparea muncii altuia, ea se manifesta prin utilizarea valorii economice
rezultate din munca unui tert, pentru a intra pe piata (desigur, aceasta utilizare nu are permisiunea
tertului). Sunt diverse forme in care se uzurpa munca altuia: copia servila sau quasi-servila a unui
model (Cass.com. 10.06.1997; Paris, 27.09.1993, DS 1994, Somm.77; Paris, 22.02.1995, DS 1996,
Somm.250); imitarea operei altuia (Versailles, 16.01.1997, Dalloz Affaires, 1997, 565; Versailles,
26.09.1991, DS 1992, Somm.344; Cass.com., 27.06.1995; Paris, 22.05.1990, DS 1990, IR 175);
imitarea unei formule publicitare, a unui slogan publicitar, a unei idei publicitare, a conceptului unei
emisiuni de televiziune (Paris, 26.6.1996, DS 1997, Somm.236; Paris, 25.05.1995, DS 1996,
Somm. 252; TGI. Nanterre, 10.03.1993, DS 1994, Somm.89;Versailles, 11.03.1993, DS 1994,
Somm.244????; Cass.com., 7.02.1995, DS 1997, Somm.83 ????; Paris, 29.09.1995, DS 1996,
Somm.251); deturnarea de investitii in materie de cercetare si dezvoltare (Paris, 9.04.1992,
Jurisclasseur periodique 1993, 1, 290)43. Mai general, se poate afirma ca exista actiune
parazitara atunci cand se deturneaza investitiile altuia (ceea ce excede sfera simplei parazitari a
notorietatii), acestea producand o valoarea economica agentului economic respectiv, prin care el
dobandeste un avantaj concurential si o plus-valoare durabila44. Unii autori merg insa si mai
departe si propun ca prin sanctionarea actiunii parazitare, sa fie protejate si ideile, insa numai acele
idei care au o valoare economica (ele fiind de fapt majoritatea in lumea afacerilor, ideile pure,
speculatiile intelectuale –care conform acestor autori pot circula liber- avand un caracter cu totul
exceptional). Iar protectia ideilor ar trebui sa intervina nu pentru ca exista un drept privativ asupra
lor, ci pentru ca impiedica producerea unui prejudiciu altuia printr-o fapta culpabila45.
In ceea ce priveste uzurparea notorietatii altuia, rationamentul porneste de la faptul ca
valoarea economica a muncii unei intreprinderi consta in know-how-ul ei. Datorita acestui know-
how, ea dobandeste un renume, de care parazitul incearca sa profite fara a participa la costurile
necasre pentru atingerea renumelui. Uzurparea notorietatii altuia apare in mod deosebit in ceea ce
priveste marca notorie. Astfel, poate fi vorba de reproducerea unei formule al carei renume a fost
obtinut printr-un effort publicitar sustinut si datorita calitatii produselor vandute (TGI Lyon,
7.12.1989, DS 1993, Somm.116), de utilizarea unei marci intr-un slogan publicitar pentru un produs
310 (actiunea parazitara uzurpa in mod semnificativ o valoare economica apartinand
altuia, chiar daca acesta nu este un concurent, permitand autorului sa castige timp)
41
42
Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 534-535
43
44
parasitisme, p.44-45; Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice
concurrentiel, p. 88 si in Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz
Sirey”, Chronique, 1993, p.312 (oricine care, cu titlu lucrativ si in mod nejustificat, se
inspira in mod semnificativ din sau copie o valoare economica a altuia,
individualizata, si isi procura un avantaj concurential, comite o actiune parazitara).
45
Chronique, 1993, p. 312-313
10
concurent (Versailles, 10.03.1995, DS 1996, 489), sau de imitarea ilicita a unei marci notorii (Paris,
21.02.1989, DS 1993, Somm.115). O alta forma de uzurpare a marcii este depunerea unui depozit
pentru o denumire similara celei unei marci notorii, dar acoperind produse diferite (Cass.com.
4.07.1995, DS 1995, IR 220 – marca Orient express). O alta forma de uzurpare a marcii consta in
folosirea ilicita a unei marci (Cass.com. 4.07.1995; Paris, 20.11.1995, DS 1996, IR 6; Cass.com.
21.06.1994). Notorietatea nu se limiteaza la marca. Astfel, se poate utiliza notorietatea unei
denumiri de origine controlata: Champagne. In cazul respectiv, un creator (Yves Saint Laurent) a
ales numele de Champagne pentru un nou parfum de lux. El a prezentat parfumul intr-o sticla
amintind de dopul caracteristic sticlelor de samapanie. A fost acuzat ca in acest fel a creat un efect
atragator, imprumutand prestigiul denumirii si deturnand astfel notorietatea ei, chiar daca autorul si
produsele sale aveau o reputatie bine stabilita pe piata iar cei doi agenti economici nu se aflau in
raporturi de concurenta (Paris, 15.12.1993, DS 1994, 145).46 Sanctionarea uzurparii notorietatii
prelungeste protectia impotriva faptelor neconcurentilor (dar numai cei care urmaresc sa obtina un
profit, un avantaj lucrativ, din notorietatea altuia), a titularilor unei marci, nume comercial,
denumire de origine, slogan, sigla47.
Parazitismul creeaza o neplacere (trouble) comerciala, iar victima poate cere incetarea si/sau
repararea acesteia. Pentru a obtine condamnarea autorului, este necesar ca activitatea parazitara sa
fie caracterizata (TGI Paris, 21.02.1996, Contrats Conc. Cons. 1996, nr.42). O activitate
caracterizata exista atunci cand parazitul urmareste sa se plaseze in urmarirea (sillage) altuia si sa
profite, fara a plati, de investitiiile acestuia pentru a obtine o anumita notorietate (Paris, 22.02.1995,
DS 1996, Somm. 250), deturnand astfel o parte din clientela (T.com.Paris, 6.02.1989, DS 1992,
Somm.313) sau obtinand, cu putine costuri, fructele economice ale operatiunii tertului (Paris,
20.11.1995, DS 1996, IR 6). Victima se poate plange de devalorizarea sau deprecierea propriului
produs datorita actiunii parazitare (Paris, 27.03.1993, DS 1994, Somm. 77), de banalizarea operei
sau marcii, acompaniata de o pierdere a rentabilitatii investitiei realizate (pierderea clientelei nefiind
necesara pentru a caracteriza prejudiciul comercial) (Cass.com. 30.01.1996, DS 1997, 232 ????;
Paris, 29.09.1995, DS 1996, Somm. 251; TGI Lyon, 7.12.1989, DS 1993, Somm. 116)48. Datorita
costului scazut cu investitiile pe care il are parazitul, acesta poate practica preturi mai scazute dacat
victima. Acest lucru nu este condamnabil in sine (Paris, 25.09.1996, Dalloz Affaires, 1996, 1218),
insa devine neloial atunci cand este rezultatul unui act parazitar (Cass.com. 21.06.1994; Paris,
26.06.1996, DS 1997, Somm. 236; T.com. Paris, 6.02.1989, DS 1992, Somm.313; Versailles,
27.09.1990, DS 1992, Somm.313)49.
Considerarea parazitismului ca fapt de concurenta neloiala pune in discutie fundamentarea
actiunii in concurenta neloiala. Aceasta deoarece parazitul, in cazul in care isi constituie o clientela
distincta de a victimei parazitate prin parazitarea acesteia, nu mai este in raporturi de concurenta cu
aceasta din urma (situatie calificata in dreptul francez drept actiune parazitara). Desigur, exista si
situatia in care parazitul preia o parte din clientela victimei, dar in acest caz avem un caz “clasic” de
concurenta neloiala, bazat pe existenta unei clientele comune (situatia calificata la francezi drept
concurenta parazitara). Este cazul activitatii parazitare care pune in discutie teoria actiunii in
46
Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.536-537; M-L. Izorche, Les fondements
de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p.42-43; Ph. Le
Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, in “Revue trimestrielle de
droit commercial et de droit economique”, vol.51/ 1998, nr.1, p. 87.
47
48
Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p.537-538
49
11
concurenta neloiala50. Prima speta care a deschis drum sactionarii actiunii parazitare in dreptul
francez, a fost speta Pontiac, decisa de Curtea de Apel din Paris in 1962, prin care a fost sanctionat
un producator de frigidere care a folosit o marca de automobil pentru a-si promova produsele.
Actiunea in contrafacere nu putea fi folosita, datorita existentei principiului specialitatii marcii. Nu
existau nici raporturi de concurenta intre cei doi agenti economici, totusi instanta a considerat ca
victima isi vede slabit caracterul distinctiv al marcii, in timp ce o alta intreprindere incearca sa
profite de notorietatea sa. Protejand eforturile agentului economic pentru a-si dezvolta activitatea
economica, actiunea in concurenta neloiala sanctioneaza in acest caz refuzul autorului de a face ele
aceste eforturi, in acelasi scop de dezvoltare. Parazitismul este sanctionat pentru ca aduce atingere
principiului insusi al concurentei. In consecinta, ceea ce se apara in acest caz este nu atat agentul
economic, cat concurenta in sine. Prin actiunea sa, parazitul aduce o atingere concurentei atat pe
piata unde opereaza victima (pe care o slabeste), cat si pe piata unde opereaza parazitul (care isi
econmomiseste eforturile)51. Raspunderea pentru actiunea parazitara nu s-ar putea justifica insa
pe imbogatirea fara justa cauza, deoarece o asemenea actiune are un caracter subsidiar oricaeri alte
modalitatii de recuperare a unui prejudiciu. Or, atata vreme cat prejudiciul poate fi recuperat prin
raspunderea civila delictuala (a caror conditii de existenta sunt foarte suple in materia concurentei
neloiale), care sanctioneaza caracterul neloial al mijloacelor folosite de autor (si din existenta
caracterului neloial deduce si existenta prejudiciului si a legaturii de cauzalitate), nu poate fi folosita
actio de in rem verso52. Facand parte din aceeasi categorie cu actiunea in concurenta neloiala (daca
nu este chiar o alta forma a acesteia), actiunea in sanctionarea parazitului nu este admisibila decat
atunci cand victima nu are la indemana o alta cale juridica specifica. Deci, este o actiune
subsidiara, care poate fi folosita concomitent cu actiunea in contrafacere, dar pentru alte motive
decat aceasta (fara a fi insa complementara sau supletiva acesteia)53.
b) dupa obiect
- imitarea sau falsificare semnelor distinctive folosite in raportul de concurenta (marci, embleme,
nume comerciale, etc.) – de ex., vz. art. 5 alin.2 si 3 din L 11/ 1991.
In dreptul francez, se considera ca prin imitarea semnelor distinctive prin fapta de confuzie,
consumatorul este posibil sa se insele asupra identitatii agentului economic caruia i se adreseaza
(clientul confunda concurentii). Totusi, jurisprudenta este destul de stricta in aprecierea exeistentei
confuziei. Astfel, daca se are in vedere confuzia privind decoratia exterioara, aceasta din urma
trebuie sa fie suficient de caracteristica – T.G.I. Paris, 21.02.1996, Contrats Concurrence.
Consommation, 1996, nr.142) si sa nu rezulte din tendintele la moda (Paris, 7.05.1986, DS 1987,
Somm. 263). Similitudinea trebuie sa fie suficienta pentru a antrena un risc de confuzie. De ex.,
arhitectura interioara poate distinge un grup de magazine in randul clientelei, insa nu este in general
sediu permanentficienta, ci ea este asociata si cu alte semne distinctive sau alte elemente atractive
(servicii pot-vanzare, etc.). Daca insa magazinele concurente se afla situate in aceeasi zona (vad
comercial), este suficienta numai asemanarea decoratiunilor interioare (– T.G.I. Paris, 21.02.1996,
Contrats Concurrence. Consommation, 1996, nr.42)54.
50
51
parasitisme, p.45
52
53
Chronique, 1993, p. 311. Autorul arata ca in realitate, nu pot fi gasite elemente care
sa distinga concurenta neloiala de concurenta parazitara (op.cit., p. 313)
54
12
Cat priveste imitarea emblemei, ea poate face obiectul confuziei daca denumirea este
specifica si nu generica. Din acest punct de vedere, prioritatea de folosinta asigura dreptul unui
comerciant de a impiedica alt comerciant sa foloseasca aceeasi emblema pentru un comert
asemanator (Cass.com., 21.10.1997, DS 1997, IR 249; Paris, 20.12.1989, DS 1993, Somm. 115).
In functie de natura comertului si notorietatea emblemei, protectia se poate intinde asupra unui
cartier sau oras sau pe intreg teritoriul national. Exista concurenta neloiala numai daca utilizarea
emblemei creeaza confuzie intre doua intreprinderi de acelasi gen, adresandu-se aceleiasi categorii
de clienti. Asemanarea trebuie sa fie suficienta (daca nu este pur si simplu o reproducere) pentru a
antrena confuzia unui client mediu (Cass.com. 23.03.1993). Daca emblema este insa notorie,
atunci imitarea ei poate fi sanctionata in concurenta neloiala in lipsa unei clientele comune, insa nu
pentru confuzie, ci pentru ratasare parazitara (la Ripert, fiind o distinctie intre cele doua categorii de
fapte) (Cass.com., 16.06.1992; 7.04.1992)55. Protectia emblemei se realizeaza numai prin actiunea
in concurenta neloiala si de regula are o raza teritoriala locala. Datorita razei teritoriale limitate, se
considera la francezi ca un depozit de marca ulterior nu poate fi anulata datorita existentei unei
embleme anterioare asemanatoare (mai putin in cazul in care emblema a devenit notorie la nivel
national)56.
Cat priveste numele comercial57 (firma la noi?), exista unele asemanari cu marca, in sensul
ca ambele sunt semne distinctive care contribuie la ralierea clientelei unui agent economic. Insa
marca desemneaza originea unui produs sau serviciu, in timp ce firma este denumirea sub care un
comerciant isi exercita comertul. Protectia lor se realizeaza prin tehnici diferite. Incalcarea marcii
se sanctioneaza prin actiunea in contrafacere, in timp ce incalcarea firmei se sanctioneaza prin
actiunea in concurenta neloiala. Un agent economic este liber sa isi aleaga firma pentru a se
individualiza, sub conditia de a nu aduce atingere drepturilor dobandite ale altora. In Franta,
dreptul asupra firmei se obtine prin folosire publica si daca folosirea inceteaza, se pierde si
dreptul58. Protectia firmei este conditionata de originalitatea denumirii in sectorul economic avut in
vedere – principiul specialitatii (Versailles, 5.12.1991, DS 1993, Somm. 153). Jurisprudenta
franceza recunoaste principiul specialitatii chiar si cand numele comercial este notoriu (ceea ce
55
56
A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete industrielle, editia a V-a, Precis
Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 842-843
57
Dreptul francez defineste numele comercial (“nom commercial”) ca termenul care
distinge un fond de comert de altul (ceea ce in dreptul roman ar fi firma). In jurul
numelui comercial se raliaza clientela (A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete
industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, Ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 805; Ripert,
Roblot, p. 182-183; 420-421). Spre deosebire de numele comercial, denumirea
sociala (“raison social”) este numele care identifica persoana juridica si sub care
aceasta se semneaza (ceea ce in dreptul roman ar fi denumirea persoanei juridice). O
societate comerciala poate avea denumirea sociala comuna cu numele comercial, insa
cele doua categorii sunt totusi distincte, deoarece numele comercial poate fi transmis
odata cu fondul de comert, in timp ce denumirea sociala este netransmisibila. Aceasta
face ca denumirea sociala sa fie un element incorporal nepatrimonial, protectia ei
fiind protectia persoanei morale, pe cand numele comercial este o valoare incorporala
patrimoniala. Daca denumirea sociala este folosita ca nume comercial, atunci ea este
devine un obiect de proprietate incorporala (A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la
propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 806-
807; Ripert, Roblot, p. 182-183; 894-895)
58
Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 529; A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la
propriete industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 806
13
inseamna ca el poate fi folosit de un comerciant din alt domeniu de activitate), insa a sanctionat
aceasta folosire ca un abuz de drept 59. In ceea ce priveste protectia teritoriala a numelui comercial,
jurisprudenta franceza a stabilit relativ recent (Cass.com., 7.06.1988) ca el se bucura de o protectie
nationala, indiferent de notorietate sau de intinderea folosirii sale (de ex., agentul economic are
numai o clientela locala, cum ar fi un hotel. Sunt 7 “Hotel de la Gare”, 11 “Hotels de l’Europe”, 4
patiserii “aux delices” in Paris)60. Atunci cand firma este compusa din mai multe cuvinte, este
suficient ca unul sa aiba un sens special, deosebit, care distinge intreprinderea in ochii publicului,
pentru ca intreaga denumire a firmei sa fie protejata (Paris, 28.03.1997, DS 1997, IR 124). Cel
care uzurpa sau imita o firma si care creeaza riscul de confuzie in sanul clientelei comune a doi
agenti economic concurenti, savarseste o fapta de concurenta neloiala. Nu are importanta ca
imitarea este voita sau nu, suficient este ca exista un risc real de confuzie in randul clientelei
(Cass.com. 8.07.1997; Paris, 17.11.1995, DS 1996, Somm.248; Rouen, 4.09.1997 – risc de
confuzie datorat folosirii unei perioade indelungate de timp a doua denumiri similare). Inlaturarea
riscului de confuzie priveste orice mod de utilizare si orice suport (de ex., nu poti continua sa
utilizezi firma asemanatoare pe Internet)61.
Uzurparea sau alta atingere adusa numelui comercial se poate face prin reproducere pur si
simplu sau prin imitatie (ca modalitati concrete, ele pot consta in prin folosirea numelui altuia pe
hartii comerciale, facturi, publicitate, prospecte, camioane care livreaza marfa, oral, etc.) 62. In ceea
ce priveste reproducerea, ea se poate face cu privire la tot numele comercial sau numai la o parte
(cuvantul “vedeta”, partea esentiala). Chiar daca la partea uzurpata sunt adaugate noi elemente,
aceasta nu suprima intotdeauna fapte de concurenta neloiala (de ex., in Franta la numele “ECA”,
uzurpatorul a adaugat “ ECA electronics corporation of America, fiind totusi condamnat; uzurpare
quasi-servila: numele original “Promo 2000”, numele uzurpat “Promotion 2001”). Daca nu este
uzurpat elementul distinctiv, nu avem concurenta neloiala (de ex., “Caviar Astara” si “Caviar
Volga”, cuvantul “caviar” fiind pur descriptiv)63. In ceea ce priveste fabricantii de accesorii, daca
folosirea numelui comercial al producatorului este necesara pentru a indica publicului destinatia
acestor produse, uzajul este licit, cu conditia sa ia masuri pentru a evita sa fie confundati cu
distribuitori exclusivi sau reprezentanti ai firmei producatoare64. In ceea ce priveste imitarea, ea
consta in a alege un nume comercial care creaza confuzie cu un alt nume comercial, cu o marca sau
o emblema existenta deja in acelasi sector sau intr-un sector similar (aprecierea pericolului de
confuzie fiind o chestiune de fapt – de ex., Vetements Charles si Vetements Charly, Mobidecor si
Le meuble décor, Tu vois li cinema si Tivoli cinema, etc.) Totusi, cand numele comercial este
“slab”, apropiat de banal, jurisprudenta a considerat ca nu exista pericol de confuzie- hotelul
Bourbon si “Grand hotel de Bourbon Conde”, etc. 65 In cazul in care apare un conflict (datorita
riscului de confuzie) intre un nume comercial (sau o denumire sociala) si un depozit de marca
59
Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p.818
60
61
62
Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 824
63
64
65
Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p.825-826
14
ulterior, jurisprudenta franceza si ulterior legiuitorul au decis ca numele comercial antreneaza
anularea depozitului de marca ulterior66.
Daca este vorba de numele comercial al unui comerciant localizat in alta tara, conform art. 8
al Conventiei de la Paris din 1883, el va fi protejat in toate tarile uniunii fara a fi necesara
inregistrarea lui, indiferent va face parte sau nu dintr-o marca. Desigur, numele comercial trebuie
sa se constituie valabil conform tarii de origine. In Franta, el este protejat numai daca este exploatat
in Franta. Daca este notoriu, atunci trebuie sa fie notoriu si in Franta (chiar daca nu este folosit aici)
pentru a fi protejat67. In cazul denumirii sociale, instantele franceze au acordat protectie denumirii
sociale, chiar in lipsa riscului de deturnare a clientelei, ori de catre ori, datoritatii notorietatii sale,
firma uzurpatoare creeaza un risc de confuzie sau il paraziteaza sau exista riscul de a-l vulgariza68.
Situatia este deosebita atunci cand firma consta in numele patronimic al unei persoane.
Fiecare persoana are dreptul de a-si utiliza numele ca semn distinctiv pentru activitatea sa
economica, mai ales sub forma unei firme. Numele patronimic are un caracter inalienabil si
imprescriptibil, insa atunci cand este folosit ca marca (si, prin analogie, ca nume comercial) isi
schimba functia in mod radical: nu mai este un element al statutului personal, ci un simplu semn
distinctiv destinat sa atraga clientela, astfel ca numele trebuie sa se plieze acum exigentelor
comertului69. Acest drept de folosire in scopuri comerciale exista chiar daca exista o marca
anterioara cu o denumire asemanatoare (Paris, 11.10.1995). Aceasta folosinta trebuie sa excluda
insa orice frauda si sa nu antreneze confuzie in sanul clientelei, cu un omonim notoriu care este deja
utilizat intr-o activitate similara (Cass.com. 15.06.1993). In cazul in care posibilitatea de distingere
se poate realiza prin intermediul unui prenume diferit si/sau prin indicarea unui comert diferit in
interiorul denumirii firmei (Cass.com. 5.11.1985, DS 1987, 22; Paris, 11.10.1990, DS 1993,
Somm. 116). Pentru cazul in care folosirea numelui de familie ca firma a fost sanctionata in
concurenta neloiala, a se vedea Paris, 12.07.1993, DS 1993, IR 192; Aix-en-Provence, 19.05.1994,
DS 1995, Somm. 212. Este permisa folosirea numelui patronimic ca nume comercial, in cazul in
care un alt comerciant exercita un comert de aceeasi natura si are acelasi nume (in Franta, pentru a
inlatura confuzia, judecatorii cer adaugarea prenumelui, locul unde trebuie inserat acesta iar daca si
prenumele este identic, atunci judecatorul poate decide mentionarea tuturor prenumelor in numele
comercial; precizarea datei cand a fost constituit fondul de comert; precizarea calitatii de junior,
succesor, adaugarea numelui unul asociat, etc.), dar este considerata concurenta neloiala atunci cand
folosirea nu a fost autorizata (in Franta, de catre judecator) 70 sau cand comerciantul cu nume
omonim nu introduce in numele sau comercial un element care sa indice publicului ca este diferit de
comerciantul cu un nume identic si care exercita acelasi fel de comert 71. S-a propus insa in doctrina
si o solutie radicala, in sensul de a se interzice in acest caz folosirea de catre un comerciant ulterior
a numelui sau civil ca nume comercial, pe motivul ca acesta are libertatea de a alege numele sub
care exercita comertul sau [ ceea ce la noi nu se verifica, comerciantul pers.fizica poate include
in firma numai numele patronimic] iar insistenta de a folosi numele sau patronimic ca nume
comercial cand un nume identic este folosit de un concurent deja stabilit pe piata, duce in mod
66
Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 826-827; 840
67
68
69
M.-A. Perot-Morel, L’usage de nom patronimique d’autrui a titre de marque, in
“Hommage a Henri Debois. Etudes de propriete intelectuelle”, ed. Dalloz, Paris,
1974, p. 182
70
71
Ripert, Roblot, p. 182
15
inevitabil la o situatie parazitara72. O persoana fizica nu se poate opune la folosirea numelui sau ori
a unei denumiri in care este inclus numele sau, in scopuri comerciale, decat numai daca persoana
respectiva are o anumita reputatie si folosirea numelui ei reprezinta o atingere deliberata adusa
acestuia (Aix-en-Provence, 23.05.1991, DS 1994, 149, Paris civ., 3.01.1986, DS 1987, 115)73.
Conform jurisprudentei si doctrinei franceze, atunci cand un nume patronimic este utilizat in
scopuri comerciale sau publicitare, reclamantul care cere incetarea folosintei trebuie sa justifice o
confuzie posibila pe piata74 si interesul sau de a-i pune capat. Pentru a aprecia confuzia
prejudiciabila, jurisprudenta franceza se bazeaza pe doua considerente: pe de o parte, confuzia intre
numele patronimic si denumirea comerciala trebuie sa fie efectiva si inevitabila in randul publicului
si pe de alta parte, alaturarea astfel efectuata aduce atinge grava demnitatii sau prestigiului
numelui75. In ceea ce priveste primul considerent, riscul de a crea in randul publicului impresia ca
titularul numelui patronimic participa sau autoriza folosirea numelui in scopuri comerciale, este
mare atunci cand numele este celebru, rar sau reprezentand o valoare istorica 76. Astfel, este celebra
speta in care un nepot al pictorului Paul Cezanne a obtinut in justitie interzicerea folosirii numelui
pictorului de catre o societate comerciala care exploata o galerie de tablouri in Paris, sub denumirea
de “Galerie Paul Cezanne”. In final, reclamantul si societatea parata au convenit ca denumirea
galeriei de tablouri sai fie “Galerie de la rue Paul Cezanne”, dat fiind ca orice comerciant are
dreptul sa atraga atentia publicului asupra amplasamentului fondului sau de comert. Dar, pentru a
se evita orice posibilitate de confuzie, instanta a obligat parata sa imprime intreg numele galeriei cu
caractere de acelasi tip si marime si sa excluda orice tip de scriere care ar putea semana cu scrisul
pictorului sau imita semnatura sa (in caz contrar, denumirea galeriei s-ar ratasa din nou de numele
pictorului, si nu de cel al strazii77. Au existat si decizii izolate, cand interdictia folosirii numelui
patronimic al altei persoane in scopuri comerciale a privit nu un nume celebru, ci un nume original
(de ex., numele de “Epuran”, considerat unic in Paris)78. Din contra, atunci cand numele folosit
este banal sau comun, instantele au respins actiunile prin care se cerea interzicerea utilizarea
numelui in scopuri comerciale, acordand astfel prevalenta interesului comercial in raport cu
interesul protectiei dreptului la nume. S-a pornit de la prezumtia ca, in lipsa unor circumstante
particulare, nu exista riscul de confuzie in randul publicului datorita folosirii numelui banal in
scopuri comerciale. Deci, nu mai exista uzurpare de nume, ci utilizarea unei denumiri inventate din
franturi de nume comune sau imprumutata din limbajul curent, totul fiind o pura intamplare 79. Este
demna de mentionat in acest context speta prin care scriitorul Pierre Daninos a cerut instantei sa
oblige societatea Danone sa inceteze campania publicitara privind pentru un produs (“pret a
glacer”) sub denumirea “Danino”, motivand asemanarea care exista intre numele patronimic si
denumirea produsului din punct de vedere fonetic si identitate ortografica in cazul in care
denumirea “Danino” este folosita la plural. Celebrul scriitor a sustinut ca in acest fel, reputatia si
cariera sa literara sunt afectate. Instanta insa a hotarat ca nici forma de publicitate incriminata, nici
natura produsului nu sunt de natura sa conduca la o apropiere care ar putea impresia ca Pierre
72
P. Roubier, Le droit de la propriete industrielle, 1952, tome II, p. 685 (citat de
Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p.811)
73
Ripert, Roblot, p. 529-530; A.Chavanne, J.-J. Burst, Droit de la propriete
industrielle, editia a V-a, Precis Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p.805-806
74
M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 185-186 (care afirma ca in acest fel este protejat si
consumatorul)
75
Ph. Nerac, La protection du nom patronymique en droit civil, ed. Presses
Universitaires de France, Paris, f.a., p. 91-92 ; M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 202
76
Ph. Nerac, op.cit., p. 92
77
78
79
Ph. Nerac, op.cit., p. 94 si 105; M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 198-199
16
Daninos sustine campania publicitara a societatii Danone. Astfel, pentru a exista impresia de
patronaj a autorului numelui, ar trebui ca publicul sa fie condus fara ambiguitate la concluzia ca
activitatea principala sau o trasatura a persoanei celebre al carui nume este folosit, sunt legate de
produsul incriminat. Or, in speta era vorba de un produs alimentar inghetat, astfel ca legatura dintre
persoana celebra si produs s-ar fi produs daca persoana era un campion de schi,conducatorul unei
expeditii polare, si nu atunci cand persoana reclamanta este un celebru umorist 80. Unii autori
considera insa ca nu este suficienta numai existenta confuziei pentru a sanctiona utilizarea
comerciala a numelui patronimic, trebuie in acelasi timp sa existe si un prejudiciu real si de o
anumita gravitate adus titularului numelui. Astfel, reclamantul nu poate invoca numai ranirea
amorului propriu pentru a cere incetarea folosirii numelui in scop comercial81.
In ceea ce priveste posibilitatea ca demnitatea sau prestigiul numelui patronimic sa fie
afectate prin folosirea lor comerciala, principala acuza este ca datorita metodele agresive de
publicitate, numele sufera in mod inevitabil o anumita vulgarizare. Acest lucru se verifica mai ales
atunci cand numele folosit este ilustru si vechi, astfel ca simpla lor utilizare fara permisiune creeaza
titularului un prejudiciu moral de netagaduit (fie pentru ca numele figureaza in cadrul firmei unei
societati comerciale, supusa riscurilor comertului si mai ales celui de faliment, fie pentru ca
folosirea prestigiului istoric al numelui in scop publicitar duce la desconsiderarea acestuia) 82. De
exemplu, s-a considerat ca este adus un prejudiciu moral grav numelui de “Neuville” de catre un
ziar de mare tiraj care anunta intr-o pagina logodna unei membre a acestei familii si in pagina
urmatoare anunta ca buticul “Monsieur de Neuville” a inceput perioada de soldari83.
In ceea ce priveste dovada existentei unei culpe pentru a atrage raspunderea delictuala a
autorului, simplul fapt ca numele este utilizat de o asemenea maniera incat in randul publicului se
creeaza asocierea spontana intre purtatorul numelui si produsul sau intreprinderea astfel desemnate,
este o proba suficienta ca paratul a incercat sa profite de prestigiul numelui patronimic, desi nu avea
nici un drept in acest sens84. Dovada culpei este necesara atunci cand se pretind despagubiri, dar nu
este ceruta atunci cand se cere numai incetarea folosirii numelui patronimic85.
Dat fiind ca dreptul asupra numelui poarta asupra tuturor elementelor sale, protectia numelui
trebuie admisa chiar daca uzurparea nu este totala. Totusi, unele instante au respins actiunea
purtatorului numelui atunci cand folosirea comerciala viza numai o parte a numelui (de regula, in
cazul numelor compuse), motivand gresit ca numele formand o unitate indivizibila, folosirea numai
a unei parti nu constituie o uzurpare. In realitate, este vorba de analiza facuta celebritatii partilor
numelui in randul publicului. Daca este folosita comercial partea mai putin cunoscuta de catre
public, atunci riscul de confuzie nu exista86.
80
Ph. Nerac, op.cit., p. 96-97
81
M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 204 (care invoca speta “Dop”, cand firma L’Oreal a
lansat un cantec publicitar privind marca unui sampon, identica cu numele Dop,
mesajul publicitar bazandu-se pe repetarea obsesiva a cuvantului “Dop”. Un invatator
francez purtator al acestui nume a invocat depresia nervoasa pe care a suferit-o
datorita repetarii continue a acestui refren ce cuprindea numele sau si a faptului ca
elevii sai fredonau refrenul in mod repetat in prezenta lui. Totusi, desi agresiunea
publicitara asupra numelui era evidenta, instanta a respins actiunea deoarece nu s-a
demonstrat existenta unui prejudiciu generat de confuzia intre marca produsului si
numele patronimic).
82
Ph. Nerac, op.cit., p. 97; M.-A. Perot-Morel, L’usage de nom patronimique
d’autrui a titre de marque, in “Hommage a Henri Debois. Etudes de propriete
intelectuelle”, ed. Dalloz, Paris, 1974, p. 185
83
84
85
86
Ph. Nerac, op.cit., p. 103; M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 190-191
17
Faptul ca purtatorul numelui este pasiv si nu intervine o lunga perioada de timp pentru a
stopa folosirea lui in scop comercial, nu conduce la pierderea dreptului la actiune, dat fiind ca
dreptul la nume este imprescriptibil. Totusi, instantele tind sa respinga actiunea daca inactivitatea
apare ca o acceptare tacita a folosintei in scopuri comerciale (iarasi, interesul prioritar este cel al
comertului). Astfel, in anul 1942, sotia intemeitorului celebrului hotel “Negresco” din Nisa a cerut
unui comerciant de cafea sa inceteze sa mai foloseasca numele Negresco in cadrul firmei sale.
Acesta a refuzat si doamna nu a continuat actiunea. 18 ani mai tarziu, fiica sa a cerut instantei sa
interzica folosirea numelui Negresco de catre acel comerciant. Instanta a respins actiunea,
considerand ca inactiunea doamnei Negresco-mama echivaleaza cu o acceptare tacita a folosirii
numelui in scopuri comerciale87.
In cazul in care numele patronimic este identic cu a unui loc geografic si acesta din urma nu
este o indicatie geografica (“appelation d’origine”), instantele analizeaza modul in care publicul
recepteaza numele: ca identificand o persoana sau un loc. Daca publicul considera ca numele este
in principal legat de un anume loc, utilizarea lui evocand in primul rand imaginea unui anume loc
istoric sau turisitic, atunci folosirea lui in scopuri comerciale nu este interzisa (dat fiind ca orice
comerciant are dreptul de a atrage atentia publicului cu privire la localizarea fondului sau de comert
–v. exemplul cu Paul Cezanne si rue Paul Cezanne) 88 (de exemplu, o doamna Bonneville de
Marsagny a intentat in anii ’50 o actiune impotriva unui comerciant de sampanie care, nascut in
Marsagny, a adoptat numele satului sau natal insotiti de prenumele sau ca marca pentru sampania
vanduta. Actiunea a fost respinsa, publicului avand reprezentarea mai putin a familiei decat a
satului respectiv). Aceasta deoarece se considera ca prin asimilarea sa cu un loc geografic, numele a
cazut cumva in domeniul public89.
Pentru a putea folosi in scopuri comerciale numele patronimic al altei persoane, este nevoie
de acordul prealabil al persoanei afectate. Acordul trebuie cerut nu numai celor care poarta efectiv
numele, dar si tuturor celor care au un interes legitim de a cere protectia sa. 90 Daca este indiscutabil
ca autorizarea trebuie ceruta in cazul numelor celebre, nu acelasi lucru se poate spune despre
numele comune sau banale. Totusi, faptul de a nu cere permisiunea folosirii in scopuri comerciale
si a unui nume banal apare ca o discriminare si o incalcare a insasi naturii dreptului asupra
numelui91. In ceea ce priveste valabilitatea contractului prin care se permite folosirea numelui
patronimic in scop comercial, nu poate fi invocat caracterul inalienabil al numelui patronimic pentru
a interzice o asemenea conventie. Aceasta deoarece numele nu este cedat pentru a fi folosit in scop
de identificare a altui individ, iar cedentul nu isi pierde drepturile pe care le are in baza dreptului
aplicabil statului personal92.
Sintetizand, deosebirile dintre numele civil (patronimic) si numele comercial sunt
urmatoarele: primul este un atribut al persoanei fizice, fiind imprescriptibil, incesibil si nu poate fi
modificat decat in cazuri speciale, in timp ce al doilea este un element incorporal al fondului de
comert care are o valoare de ordin patrimonial, putand fi cedat o data cu fondul de comert, se poate
pierde prin nefolosire. In cazul in care o persoana fizica decide sa adopte numele sau ca nume
comercial, acesta devine element al fondului de comert si lui ii este aplicabil dreptul bunurilor si nu
dreptul persoanelor93.
In ceea ce priveste protejarea titlului unei publicatii prin actiunea in concurenta neloiala,
aceasta constituie mijlocul de protectie de drept comun. Daca exista riscul confuziei, proprietarul
87
Ph. Nerac, op.cit., p.103-104
88
Ph. Nerac, op.cit., p. 101; M.-A. Perot-Morel, op.cit., p.189
89
M.-A. Perot-Morel, op.cit., p.189
90
M.-A. Perot-Morel, op.cit., p.187
91
M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 190
92
M.-A. Perot-Morel, op.cit., p. 192
93
18
titlului care a fost folosit mai intai poate obtine interdictia folosirii titlului mai recent. Riscul
confuziei este un element de fapt, depinde de notorietatea publicatiei si este lasat la aprecierea
instantei (France-Soir si France-Sud, Fou-rire si Pour-rire, les informations industrielles et
commerciales si les informations artisanales et commerciales, etc.). Este suficient pentru uzurparea
titlului sa existe un singur numar din publicatie incriminata (de ex., revista “Guerir” a obtinut
condamnarea revistei “Medecine 52” pentru ca aceasta si-a intitulat un numar special, cu litere mari,
“Guerir”)94.
- imitarea sau falsificarea continutului mesajului publicitar – imitarea/ falsificarea nu se refera la

ideea publicitara (“ideile nu sunt brevetabile”), ci la mijlocul prin care se materializeaza. Mesajul
publicitar poate face obiectul confuziei deoarece el reprezinta un mijloc prin care agentul economic
retine atentia clientelei-tinta95. In acest context, trebuie incluse si tehnologiile moderne de
comunicatie (Internet), care deschid noi posibilitati de captare a clientelei. S-a decis in Franta ca un
“chiosc telematic”, care nu este nici semn distinctiv, nici marca protejata, nici denumire sociala,
reprezinta un mijloc de exploatare a unei activitati comerciale. In consecinta, cel care il adopta este
protejat prin actiunea in concurenta neloiala, de utilizarea unui cod asemanator de catre un
concurent (codul de acces fiind un mijloc de a intra in contact direct cu cel care organizeaza
chioscul – Paris, 20.09.1991.)96 In ceea ce priveste Internet-ul propriu-zis, ceea ce poate genera
confuzie este radicalul din denumirea domeniului (care se compune din elementele urmatoare:
http://radicalul.com (org.sau alt domeniu generic), respectiv .fr (.ro, etc. pentru domeniile locale).
Acest radical este unic si permite identificarea titularului adresei de Internet (este posibil ca acelasi
agent economic sa aiba mai multe adrese, cu denumiri de domenii diferite). In cazul in care
denumirea unei adrese creaza confuzie, persoana care se considera afectata poate introduce fi o
actiune in contrafacerea marcii (daca ea este titulara unei marci anterior inregistrate si un alt agent
economic a deschis o adresa pe Internet care contine un radical identic cu marca respectiva –speta
decisa in Franta, cand titularului adresei pe Internet a fost obligat sa retraga adresa), fie o actiune in
concurenta neloiala (daca numele domeniului reproduce un semn distinctiv neprotejat, dar prin
reproducerea respectiva se savarseste un parazitism sau este afectata imaginea titularului semnului
distinctiv)97.
pentru mai multe detalii privind publicitatea si confuzia, v. lucrarea mea doctorat
Problema cea mai dezbatuta in acest context: disocierea intre elementele banale si cele
originale (a caror imitare este sanctionata) ale mesajului publicitare. Mai mult, chiar elementele
banale pot deveni elemente de identificare a produsului/ ag.ec. prin repetare si traditie.
- substituirea de produse/ falsificarea de produse (vz. si art. 5 alin.1 din L 11/ 1991) – subiectul
activ isi plaseaza propria marfa (sau marfa altui concurent cu care are o intelegere in acest sens)
pretinzand ca nu mai are marfa concurentului (mai ales in cazul bauturilor si produselor
farmaceutice. De ex., desi la intrarea in magazin exista un semn Coca-Cola, vanzatorul ofera
produse Pepsi, afirmand celor carte il intreaba ca nu mai are stoc de produse Coca-Cola). Subiectul
activ nu va fi sanctionat daca demonstreaza in mod neechivoc ca nu mai avea marfa concurentului
lezat atunci cand a facut substituirea.
Ripert, Roblot considera ca confuzia prin intermediul produselor are loc mai ales prin
imitarea ambalajului, prezentarii, etichetelor produselor concurente, in general prezentarea
94
95
96
97
19
exterioara a acestora (Cass.com. 12.07.1993, DS 1994, Somm 74 ????; Paris 27.09.1993, DS 1994,
Somm. 77). De asemenea, deturnarea clientelei se poate realiza prin prezentarea inselatoare a
produsului, lasandu-se impresia clientelei ca produsul autorului este mai avantajos decat produsul
concurentului. De asemenea, prin promovarea in mod constant de preturi inferioare celui ale
concurentului, produsele concurente fiind oferite in acelasi loc si fiind identice (autorul prezinta
astfel produsele sale ca fiind mai avantajoase decat cele ale concurentului)- imitare cvasi-servila a
preturilor concurentului (Paris, 17.01.1991). Imitatia nu poate antrena confuzie decat daca
produsul imitat este original. Nimic nu impiedica, in principiu, fabricarea de produse identice
(Paris, 4.10.1995, DS 1996, Somm. 285). In consecinta, imitarea servila a unui model banal nu este
in sine un fapt de concurenta neloiala98. Reproducerea identica a unui produs este interzisa numai in
masura in care ea este realizata cu scopul de a insela clientela cu privire la originea produselor si
astfel a o deturna (Paris, 15.01.1997; Cass.com. 29.11.1994). In cazul in care politica comerciala a
unui agent economic este indreptata spre standardizarea unui din produsele sale, aceasta nu
constituie concurenta neloiala (Cass.com., 7.03.1989, DS 1990, Somm. 76). Un fabricant are
dreptul de a-si concepe produsele astfel incat sa poata fi utilizate intersanjabil cu cele ale unui
concurent99. La fel, daca un fabricant utilizeaza dispozitive identice cu ale unui concurent pentru a
asambla acelasi tip de produse, acest lucru nu este prejudiciabil daca nu exista nici o referinta
susceptibila sa creeze in mintea consumatorului mediu o confuzie cu privire la originea produselor
(Cass.com. 29.03.1994, DS 1995, Somm., 209; Paris 15..01.1997)100.
Confuzia poate fi generata si prin imitarea desenelor si modelelor industriale. Insa, titularul
acestuia poate obtine condamnarea autorului faptei atat pe baza actiunii in contrafacere, cat si pe
baza actiunii in concurenta neloiala, cu conditia ca in cazul celei din urma sa dovedeasca existenta
unor fapte distincte de cele invocate in sprijinul actiunii in contrafacere (de ex., copierea mulajului
unui model protejat –ceea ce reprezinta o copie servila- este un fapt de concurenta neloiala distinct
de actiunea in contrafacere, deoarece permite autorului sa economiseasca resurse cu cercetarea si
pregatirea mulajului si in consecinta el poate vinde la un pret mai scazut decat creatorul modelului
original)101. In Franta, jurisprudenta este constanta in condamnarea in concurenta neloiala a celor
care copie modele, pentru simplul fapt ca le vand la un pret inferior originalului (vanzarea la pret
inferior fiind cea care distinge intre contrafacere si concurenta neloiala) 102. In cazul in care modelul
copiat nu dispune de protectie conform dreptului proprietatii intelectuale (de ex., ii lipseste noutatea
sau a cazut in domeniul public), autorul care copie acest model poate in continuare fi condamnat
pentru concurenta neloiala, daca se dovedeste ca in acest fel a creat confuzie in randul publicului
intre cele doua produse sau chiar daca exista numai riscul de a crea confuzie 103. De asemenea, si
daca nu exista riscul de confuzie, cel care a copiat modelul neprotejat poate fi condamnat pentru
concurenta neloiala (cel mai probabil, in baza teoriei actiunii parazitare) daca prin copiere a
economisit resurse privind lansarea si perfectionarea produsului (de ex., o agentie de voiaj a
reprodus in catalogul sau, prin fotocopiere, un planiglob care figura in catalogul unei societati rivale
– CA Paris, 26.10.1987, D. 1988, Somm. 396)104. Insa, jurisprudenta franceza nu condamna agentii
98
Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p. 86
99
Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p.86
100
101
102
103
104
20
economici care copie un model neprotejat, daca aceasta copiere/ imitatie este dictata de necesitati
functionale (de ex., a fost considerat licita copierea unui model de robinet, dati fiind ca forma lui era
determinata de anumite constrangeri: normele de standardizare, necesitatile de fabricatie
determinate de materialele folosite, materialele componente erau ele insele produse standard
existente in comert- CA Paris, 16.04.1989)105. Nu este considerata fapta de concurenta neloiala
punerea in garda de catre titularul unui desen sau model industrial a clientilor sai, ca un concurent al
sau vinde produse contrafacute, insa este concurenta neloiala faptul de a scrie clientilor prevenindu-
i ca o actiune in concurenta neloiala a fost introdusa si anticipand solutia de condamnare instantei 106
[mi se pare discutabila permisiunea de a preveni clientii si de a acuza un concurent ca
copiaza, poate fi totusi o denigrare?]
Confuzia intre doua produse poate fi generata si prin imitarea marcii. Chiar daca marca este
protejata prin actiunea in contrafacere, poate fi utilizata si actiunea in concurenta neloiala datorita
caracterului ei subsidiar (cumulativ sau alternativ cu contrafacerea). In cazul in care nu exista
imitarea marcii, nu este posibil, folosind aceleasi fapte, sa obtii condamnarea in concurenta neloiala
(dar daca sunt dovedite alte mijloace de confuzie decat cele care nu au fost admise in legatura cu
imitarea, actiunea in concurenta neloiala poate fi admisa)107. Prin imitarea marcii, se creeaza in
acelasi timp confuzie in randul clientelei in legatura cu originea unui produs sau serviciu. In cazul
in care marca este complexa, toate elementele sale sunt protejate prin intermediul actiunii in
concurenta neloiala, chiar daca unele din acestea nu au fost depozitate (Cass.com. 24.01.1995;
Cass.com. 23.11.1993). Pentru a putea fi folosita actiunea in concurenta neloiala, trebuie sa existe
o asemanare intre produsele oferite spre vanzare, care a fost creata in mod voluntar pentru a atrage
clientela (Cass.com. 12.07.1993). De asemenea, pentru a avea obiect pentru actiunea in concurenta
neloiala distinct de obiectul actiunii in contrafacere, trebuie sa existe o fapta specifica de concurenta
neloiala (de exemplu, produsele a caror marca este imitata sunt vandute la un pret mult mai mic fata
de produsele originale, ceea ce creeaza confuzie in randul clientelei – nu sunt de acord pentru
produsele de marca reputata. Tocmai cand pretul este prea scazut, incepi sa te gandesti ca ai
in fata un fals – Cass.com. 21.04.1992; Colmar, 13.05.1994, DS 1995, 96)108. In asemenea cazuri
ca cel din exemplul anterior, fapta de concurenta neloiala consta, in Franta, nu in confuzie, ci in
actiune parazitara109. Un procedeu de creare a confuziei intre produse prin incalcarea dreptului la
marca este cel numit “marca de apel”, care se desfasoara astfel: un comerciant face publicitate la un
produs de marca, anuntand preturi foarte interesante. Atunci cand consumatorii sosesc in magazin,
el ii orienteaza catre alte produse. Doctrina considera ca ne aflam in fata unei actiuni parazitare,
atingerea nefiind adusa unui drept (nu exista uzurparea unui caracter distinctiv pentru a-l aplica la
alte produse datorita unei confuzii intretinute). Jurisprudenta franceza il califica insa in genere ca
fapte de folosinta ilicita a marcii 110. Pentru unele drepturi, ca cel asupra numelui comercial,
emblema sau titlul unui ziar/ reviste, care sunt protejate si ca marci, jurisprudenta si doctrina
franceza considera ca protectia prin marca este subsidiara, protectia normala si obisnuita fiind
105
106
107
108
Ripert, Roblot, p.532
109
110
21
asigurata prin actiunea in concurenta neloiala. Prin urmare, protectia prin actiunea in concurenta
neloiala trebuie sa ramana posibila, chiar daca a fost introdusa si actiunea in contrafacerea marcii111.
- acte normative care reglementeaza anumite forme de confuzie (drepturi de proprietate
intelectuala): O.G. 45/2000 privind producerea si comercializarea fonogramelor; Legea 64/ 1991
privind brevetele de inventii; Legea 84/1998 privind marcile
- confuzia din punct de vedere al protectiei consumatorilor (O.G. 21/1992, modificata prin O.G.
58/2000) – interzicerea de la comercializare a produselor contrafacute sau falsificate
II DENIGRAREA
L 11/ 1991 nu foloseste expresia de “denigrare”, ci pe acea de “afirmatii mincinoase” (care

este insuficienta, deoarece uneori afirmatiile denigratoare sunt adevarate dar cu toate acestea ele
sunt sanctionate ca fapte de concurenta neloiala). In l1/ 1991 sunt fapte de denigrare cele descrise
in art. 4 lit. g.
Definitie – fapt de concurenta neloiala ce consta in raspandirea de catre un agent economic, in
public, de afirmatii depreciative sau comparative contra reputatiei pe piata ag.ec. lezat, in scop de
discreditare a acestuia (discreditarea priveste reputatia ag.ec. lezat si/sau produsele sale). Alta
definitie (la francezi)- a discredita un produs sau o persoana112
Deosebirea dintre denigrare si critica:

- critica este permisa daca este obiectiva, neutra si daca nu este facuta in scopul de a
promova interesele unui concurent in dauna concurentului criticat. Exista un drept la libera critica,
ce trebuie insa exercitat in anumite limite. De ex., o scrisoare care contine critici cu privire la un
fabricant poate fi difuzata in reteaua de revanzatori ai unei societati comerciale, atat timp cat
ramane confidentiala si nu este nici denigratoare, nici destinata a deturna clientela – Paris,
3.07.1991, DS 1992, Somm. 341). Critica nu trebuie sa fie excesiva sau abuziva, context in care
trebuie evaluata critica umorisitica sau caricaturala. De exemplu, emisiunea “Guignols de l’info” a
Canal Plus a caricaturizat un fabricant de automobile. Actiunea in concurenta neloiala a acestuia a
fost respinsa, deoarece caricatura este un mijloc de exprimare, reflecta libertatea de expresie, si ea
nu este luata in serios de nimeni, chiar daca are un continut ireverentios. Caricatura nu trebuie insa
sa depaseasca limitele genului – Paris, 14.03.1995, DS 1996, Somm. 252. Insa, Curtea de Casatie a
considerat ca pentru existenta denigrarii nu este necesara intentia de a rani, dar datorita caracterului
excesiv, repetat si provocator, emisiunea de televiziune era denigratoare – Cass. 2e civ.,
2.04.1997)113.
Denigrarea trebuie distinsa si de calomnie. In materie de denigrare, nu se admite proba
veritatii. Astfel, aprecierile negative asupra unui concurent, exacte fiind, pot fi considerate
denigratoare, datorita lipsei lor de obiectivitate114.
Deosebirea intre denigrare si informare:

- informarea trebuie sa fie obiectiva, in scopul de a asigura transparenta pietei. Informarea se
realizeaza in principal sub forma testarilor de marfuri.
111
112
113
114
22
Testarile de marfuri au un caracter denigrator daca informarea privind rezultatele lor se face
numai in sens negativ, fara a arata si calitatile marfii descoperite in urma testarii. Pentru a nu a fi
asimilate denigrarii, testarile de marfuri trebuie sa fie facute de experti independenti, impartiali,
foarte calificati, testarea sa fie obiectiva iar metodele si rezultatele publicate sa fie exacte. In multe
tari dezvoltate, testarile de marfuri se fac de organizatii non-profit (asociatii pentru protectia
consumatorilor, etc.) iar rezultatele lor sunt in general acceptate de ag.ec. producatori/ prestatori de
servicii, chiar daca sunt defavorabile acestora. Aceste testari de marfuri au de regula rolul de a
informa consumatorii, de a asigura transparenta pietei.
Dezvoltarea practicii testelor comparative ridica o problematica noua, deoarece nici o forma
de critica aduse produselor nu a influentat intr-o asemenea masura consumatorii si nu a avut
consecinte atat de importante asupra fabricantilor de produse. Acest impact deosebit are trei
explicatii: (i) testele comparative apar ca o noua alternativa, mult mai credibila, la publicitate si la
critica produselor emanand de la concurenti; (ii) testele se bazeaza pe un demers cu caracter
stiintific, care inspira incredere; (iii) testele fac posibila o comparatie directa intre produsele de
acelasi tip oferite pe piata, ceea ce nu este posibil in cadrul formelor traditionale de informare
asupra produselor, care obliga consumatorii sa compare informatiile provenind din surse diverse115.
Autorii testelor comparative trebuie deosebiti de institutele de incercare (analize). Autorii
de teste comparative sunt cei care elaboreaza, finanteaza si publica testele comparative. Cel mai
adesea, este vorba de organizatii pentru protectia si informarea consumatorilor (de ex., Asociation
for Consumer Research in Marea Britanie, Stiftung Warentest sau Allgemeiner Deutscher
Autmobilclub –pentru teste in domeniul automobilelor- in Germania, Stiftung fuer
Konsumentenschutz in Elevetia, Consumentenbond in Olanda). Ele stabilesc programe de testare,
criteriile de testare, nivelul de exigenta care trebuie cerut produselor si publica rezultatele testarilor
pe raspunderea lor. Institutele de incercari (analize) sunt acele institutii care examineaza tehnic
produsele. In cazul in care nu dispun de laboratoare proprii, autorii de teste comparative le
incredinteaza acestora efectuarea testelor116. Autorii de testari comparative se finanteaza in mod
exclusiv din vanzarea publicatiilor proprii si din subventii guvernamentale si nu accepta anunturi
publicitare in paginile publicatiilor proprii. Majoritatea organizatii nationale de teste comparative
din Europa de vest au constituit in anul 1990 au constituit o societate anonima, inmatriculata in
Anglia, numita “International Testing”. Un numar de patru organizatii membre ale acestei societati
efectueaza teste comparative comune (membri de categoria A), alte organizatii membre pot
participa financiar la aceste teste si la elaborarea lor (membri de categoria B) in timp ce membri de
categoria C primesc informatii asupra testelor realizate si le pot publica contra unor tarife modice 117.
Exista numeroase ghiduri pentru efectuarea testelor comparative, publicate fie de organizatii pentru
protectia consumatorilor (de ex., International Organization of Consumer Union – IOCU), fie de
organizatii internationale de standardizare (de ex., International Organization for Standardization
-ISO).
Cat priveste anatomia realizarii unui test comparativ, ea cuprinde urmatoarele etape:
- alegerea obiectului testarii. Obiectul testarii consta intr-o categorie de produse/ servicii
substituibile. Alegerea depinde in primul rand de nevoia de informare a consumatorilor, care poate
fi determinata pe baza de sondaje, scrisori de la consumatori, importanta cererii pentru anumite
numere ale revistei autorului de teste118.
- selectarea produselor care vor fi testate si acizitionarea esantioanelor (faza economica). Se
stabileste mai intai care din produsele care fac obiectul testarii sunt efectiv pe piata. Fiecare
115
B. Albrecht, op.cit., p.261-262
116
B. Albrecht, La liceite des tests comparatifs. Etude comparee des droits anglais
et ecossais, allemand et suisse, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1995, p. 18-19
117
B. Albrecht, op.cit., p. 22-23
118
23
organizatie are propria procedura, de regula complexa, pentru selectarea produselor, dar scopul
urmarit este intotdeauna acelasi: stabilirea unui numar de produse semnificative pentru oferta pe
piata. Deoarece nu este posibil, de regula, testarea tuturor produselor existente pe piata, se aleg un
numar de produse (in medie, 20), in functie de doua criterii: criterii tehnice (in baza carora piata
este segmentata) si cota de piata detinuta de diferitele produse (astfel, nu trebuie omise produsele
care ocupa o cota superioara mediei). Dupa selectarea produselor/ serviciilor, se trece la
achizitionarea esantioanelor, in mod anonim. Inainte de a fi transmise la laborator, sunt indepartate
semnele de identificare a produselor si inlocuite cu coduri, corespondenta dintre cod si marca
produsului fiind cunoscuta numai de autorul de test119.
- elaborarea programului de analize (faza tehnica). In aceasta etapa se stabiles criteriile de testare si
metodele de testare. In ce priveste criteriile de testare, ele sunt stabilite in functie de interesele
consumatorilor (de regula, este vorba de posibilitatea de utilizare, securitatea si usurinta in
exploatare, pretul, consumul de energie, durabilitate, intretinerea). Este foarte important de stabilit
in ce masura produsul poate sa indeplineasca functia sa de baza. Odata stabilit programul de
analize, el este trimis la un institut de incercari specializat si care este independent de agentii
economici ale caror produse sunt testate120.
- executarea testarii, a carei durata poate varia in functie de amploarea testarii si dificultatile
tehnice. Daca alaturi de analize tehnice sunt necesare si testari practice, acestea din urma sunt
planificate astfel incat rezultatele lor sa poata fi interpretate in acelasi timp cu rezultatele analizelor
tehnice121. La sfarsitul acestei etape se redacteaza un raport, care este transmis autorului testarii.
- interpretarea si ponderarea rezultatelor testarii. Rolul acestei etape este de a “converti” rezultatele
testarii (de regula, prezentate sub forma de cifre), intr-un limbaj accesibil consumatorului. In
general, autorul testarii stabileste o scara de notare cu 5 note si incearca sa converteasca fiecare
rezultat al testarii intr-una din aceste note. La fel, aprecierea globala se face conform aceleiasi
scari, ponderand fiecare nota conform unor coeficienti stabiliti in prealabil, in functie de importanta
fiecarui criteriu de testare in functionabilitatea produsului122.
Dupa finalizarea testarii si inainte de publicarea rezultatelor, fiecare fabricant este contactat
si i se prezinta rezultatele testarii pentru produsul sau (mai putin aprecierile si comentariile
autorului), astfel ca acesta sa testeze produsul in laboratoarele sale si sa formuleze intr-un anumit
termen eventuale obiectiuni, care vor fi luate in considerare de autorul testarii daca sunt considerate
justificate. Urmeaza apoi publicarea raportului testarii de catre autor (inainte de publicare, autorul
se consulta cu laboratorul de analiza pentru ca aprecierile si comentariile sale sa nu fie gresite sau sa
induca in eroare). Autorul testarii doreste ca timpul scurs intre achizitionarea esantioanelor si
publicarea raportului sa fie cat mai scurt123.
Principala problema juridica in legatura cu raportul provond testarea de produse/ servicii
este liceitatea lor, astfel spus in ce conditii publicarea raportului nu incalca drepturile agentilor
economici testati.
In dreptul englez, problema liceitatii este abordata din perspectiva raspunderii delictuale.
Exista trei tipuri de actiuni delictuale care ar putea fi folosite impotriva autorului testarii. Prima
este actiunea in defaimare, care are insa un sfera foarte limitata in acest caz, deoarece ea nu permite
sanctionarea decat daca interesele economice ale agentului testat sunt afectate datorita atingerii
reputatiei intreprinderii, prin intermediul criticarii produselor (lucru greu de intalnit, deoarece
rapoartele privind testarile de marfuri nu contin nici o insinuare care sa aduca atnigere reputatiei
ag.ec.). Totusi, aceasta actiune poate fi folosita daca raportul contine o critica excesiva a produselor
analizate, in masura in care aceasta critica sugereaza o lipsa de calificare, de competenta, de
119
120
121
B. Albrecht, op.cit., p. 30
122
B. Albrecht, op.cit., p. 31
123
24
cunostinte sau se afirma ca publicitatea produsului este mincinoasa sau ca produsul pune in pericol
sanatatea publica. Autorul testarii se poate insa apara invocand fie proba veritatii (daca declaratia
este o afirmatie de fapt), fie faptul ca, in baza rezultatelor testarii, comentariul sau este onest 124. A
doua actiune este cea in fals prejudiciabil (injurious falsehood) si ofera concurentilor testati o
protectie mai buna, deoarece ea poate fi folosita ori de cate ori afirmatiile relativ la un produs sunt
inexacte si susceptibile de a aduce atingere intereselor economice ale agentului economic.
Reclamantul trebuie totusi sa probeze atat ca afirmatia este inexacta, cat si ca a fost publicata cu rea
credinta (care include lipsa de preocupare a paratului pentru a verifica daca afirmatia este exacta),
ultimul element fiind greu de probat, mai ales in contextul in care afirmatiile facute au caracter
apreciativ125. A treia actiune este cea in neglijenta, care este cea mai favorabila agentilor economici,
deoarece le permite sa actioneze si numai daca autorul testarii a dat dovada de neglijenta cand a
afirmat anumite lucruri despre produsul testat, pe baza unor fapte inexacte. Totusi, instantele
engleze nu au admis aceasta actiune impotriva autorilor de teste comparative decat daca informatia
publicata a fost folosita de un tert care a produs astfel un prejudiciu agentului economic “analizat”.
Din aceasta perspectiva, actiunea in neglijenta nu aduce o protectie suplimentara in raport cu
celelalte doua126. Concluzionand, dreptul englez ofera o protectie redusa impotriva afirmatiilor
autorilor de teste comparative.
In ceea ce priveste dreptul german, acesta are o jurisprudenta dezvoltata in materiea testelor
comparative, fara a avea o legislatie speciala aplicabila lor. Insa, in aprecierea liceitatii testelor
comparative jurisprudenta s-a bazat si pe trei texte de lege, anume art. 823 alin.1 si art. 824 din
Codul civil german (Buergerliches Gesetzbuch) si art.1 din Legea privind concurenta neloiala din
anul 1909. Art. 824 Cod.civil german sanctioneaza atingerile aduse intereselor economice ale unei
persoane si poate fi invocat atunci cand are loc publicarea unor afirmatii de fapt inexacte, cu stiinta
autorului testarii (chiar si in cazul in care autorul este nesigur cu privire la exactitatea afirmatiei).
Din aceasta perspectiva, el are o importanta limitata in ceea ce priveste testele comparative,
deoarece conform jurisprudentei numai afirmatiile de fapt care au in cadrul testului o pozitiei
autonoma, fiind capabile sa influenteze consumatorul mediu in formarea opiniei asupra produsului,
pot face obiectul aplicarii acestui articol. Din contra, afirmatiile de fapt care sunt subordonate
(inglobate) unei judecati de valoare, in calitate de elemente de apreciere, nu cad sub incidenta art.
824 Cod civil german127. Art. 824 ofera protectie numai agentilor economici care au suferit o
atingere imediata a intereselor lor. Daca afirmatia este foarte favorabila (in mod nejustificat)
produsului unui agent economic, ceilalti agenti economici ale caror produse au fost testate nu pot
invoca art. 824 (si nici art. 823 alin.1, de altfel), deoarece prejudiciul suferit nu este rezultatul unei
atingeri immediate, o actiune indreptata in mod specific impotriva intreprinderii lor128. Textul legal
care reprezinta pilonul jurisprudentei germane in materie este art. 823 alin.1 care prevede ca “cel
care aduce atingere de o maniera ilicita, fie in mod intentionat, fie din neglijenta, vietii, integritatii
corporale, sanatatii, proprietatii sau unui altui drept al altuia, este tinut sa repare prejudiciul cauzat”
[traducera autorului]. Conform doctrinei si jurisprudentei, acest text permite si apararea dreptului la
intreprindere (drept consacrat de jurisprudenta pornind de la art. 823 alin.1), ca un “un alt drept”.
Jurisprudenta care a stabilit criteriile de evaluare a liceitatii testelor comparative este o hotarare a
Curtii Federale de Justitie (Bundesgerichtshof) din 9.12.1975 , cunoscuta sub numele de “decizia
Warentest II”. Conform acestei decizii, rezultatele unui test comparativ au natura unor judecati de
valoare si drept urmare nu cad sub incidenta art. 824, ci sub incidenta dreptului la intreprindere
protejat de art. 823 alin.1 BGB. Publicarea rezultatelor unui test comparativ este beneficiaza de o
prezumtie de liceitate (publicarea rezultatelor fiind o forma a libertatii de expresie) daca autorul
124
125
B. Albrecht, op.cit., p.57-66
126
127
128
B. Albrecht, op.cit., p. 113; 122; 249-250
25
testarii satisface trei conditii fundamentale: neutralitate, obiectivitate si competenta. Obiectivitatea
presupune nu ca rezultatele testarii trebuie sa fie exacte in mod obiectiv, ci ca intregul proces de
testare trebuie sa fie marcat de grija pentru obiectivitate. Limitele libertatii de apreciere a autorului
testarii sunt incalcate atunci cand modul de testare si concluziile trase in urma testarii nu mai apar
ca fiind sustenabile (de ex., judecati in mod constient eronate, distorsionarea deliberata a procesului
de testare). Dintre cele trei conditii, cea mai importanta – si care determina sfera celorlalte- este
cerinta neutralitatii129. In cazul in care cerinta neutralitatii este incalcata, agentul economic afectat
poate invoca concurenta neloiala, BGB incetand sa mai fie aplicabil. Pentru consumatori,
publicarea rezultatelor testului in acest caz apare ca o inducere in eroare. Pentru agentii economici
afectati, actiunea autorului testarii trebuie apreciata conform criteriilor folosite in cadrul publicitatii
comparative130.
In dreptul elvetian, solutiile sunt asemenanatoare cu cele din dreptul gereman, numai ca ele
sunt consacrate legislativ, prin prevederile Legii privind concurenta neloiala din 1986. Spre
deosebirea de legea similara germana, legea elevetiana are un obiectiv mai larg, protejand atat
intreprinderea individuala, cat si interesul social (al consumatorilor si al pietei in general). Astfel,
chiar daca rezultatele testarii se prezinta ca judecatii de valoare, ele vor incalca legea concurentei
neloiale daca autorul lor le publica in intentia de a savarsi un act de concurenta. Din contra, ele sunt
permise daca sunt publicate in scopul de a informarii consumatorului si al asigurarii transparentei
pietei. Prin urmare, si in dreptul elvetian cerinta neutralitatii este foarte importanta. Pentru a exista
prezumtia de liceitate, autorul testarii trebuie sa fie strict neutru in raport cu agentii economici ale
caror produse le-a testat. Daca neutralitatea este incalcata, independent de justetea rezultatelor,
autorul testarii este raspunzator pentru inducerea publicului in eroare, procurandu-si un avantaj in
mod fraudulos. Daca autorul testarii respecta cerinta neutralitatii, el poate raspunde in concurenta
neloiala daca nu respecta cerinta obiectivitatii, care consta in grija de a obtine rezultate pertinente
in urma unui demers stiintific (lipsa obiectivitatii raportului testarii falsifica jocul concurentei).
Daca cele doua cerinte sunt respectate, atunci autorul testarii are o libertate mare de apreciere. Prin
urmare, legea elevetiana, ca si dreptul german, protejeaza agentii economici atat impotriva
afirmatiilor de fap inexacte, cat si impotriva publicarii unor judecati de valoare care nu respecta
cerinta obiectivitatii131.
Denigrarea poate purta asupra persoanei concurentului, asupra intreprinderii sale (in practica
este dificil sa diferentiezi intre denigrarea persoanei si denigrarea intreprinderii sale), asupra
produselor si serviciilor concurente.
Cel mai frecvent este atacata reputatia concurentului lezat, prin referiri in scop de
discreditare la nationalitatea, religia sau opiniile politice ale concurentului, la (in)competenta sa
profesionala sau onorabilitatea sa, prin afirmatii pesimiste la situatia economica sau creditul
comercial al concurentului.
Elementele denigrarii
a) actiunea de denigrare sa favorizeze activitatea comerciala a autorului denigrarii. Este totusi
posibil ca actiunea de denigrare sa nu favorizeze pe moment pe autorul ei, dar sa aiba potentialul de
a-l favoriza pe termen mediu sau lung;
b) ag.ec. denigrat trebuie sa fie suficient individualizat (chiar daca nu este nominalizat). Se
considera ca exista suficienta individualizare si atunci cand exista un numar limitat de concurenti
care pot fi lesne delimitati de persoana care recepteaza afirmatia denigratoare. Cand denigrarea este
colectiva si vizeaza un numar mare de concurenti, nu poate fi sanctionata decat daca cuprinde o
129
130
B. Albrecht, op.cit., p. 99; 101; 249
131
B. Albrecht, op.cit., p.177-207; 251-253
26
critica excesiva si neonesta (de ex., afirmatiile false ale conducatorilor unui supermarket ca
produsele din carne ale fermierilor dintr-o anume regiune au un continut anormal de mare de
substante chimice, de aceea supermarket-ul nu se mai aprovizioneaza de la acestia).
In unele cazuri este necesar sa fie individualizat si produsul criticat.
Problema: publicarea de un ag.ec. a unei hotarari judecatoresti de condamnare a unui
concurent este un act de denigrare? Raspunsul este afirmativ daca hotararea nu este definitiva. De
asemenea, este un act de denigrare daca publicarea hotararii –chiar definitive- are in vedere numai
aspectele negative si este insotita de comentarii rau-voitoare sau publicarea hotararii se face la
foarte mult timp de la data la care a devenit definitiva.
c) credibilitatea denigrarii – credibilitatea depinde de subiectul caruia ii este adresata afirmatia (se
foloseste acelasi standard al consumatorului mediu ca cel analizat la confuzie) dar este
independenta de veracitatea continutului afirmatiei (in acest domeniu, exceptio veritatis nu joaca
nici un rol, spre deosebire de calomnie).
d) publicitatea denigrarii (afirmatia denigratoare trebuie facuta public, altminteri nu avem
denigrare) – depinde de nr. de destinatari ai afirmatiei denigratoare. Important este cate persoane ar
putea recepta mesajul denigrator. Comunicarile confidentiale ale comerciantului catre subordonatii
sai prin care se refera la concurenta sunt licite chiar daca in continutul lor sunt denigratoare, cu
conditia ca autorul comunicarii sa creada in adevarul afirmatiilor sale (ceea ce explica alin.2 al art.4
lit.g din L 11/ 1991). Daca aceste comunicari sunt dezvaluite publicului de autorul lor, fapta este
sanctionata ca un act de denigrare (fapta ar putea fi sanctionata ca denigrare, chiar daca autorul a
facut o comunicare confidentiala, dar stia sau in mod rezonabil trebuia sa stie ca ascultatorii sai vor
dezvalui aceasta comunicare in public).
In doctrina franceza, se considera ca denigrarea contine urmatoarele elemente132:

a) existenta unei informatii rautacioase sau peiorative cu privire la un produs sau un serviciu, ori cu
privire la o intreprindere. Informatia excesiva, emfatica, chiar daca agentii economici sunt
identificabili, nu este denigratoare atunci cand ea nu este de natura sa induca in eroare publicul. La
fel, in cazul unei comparatii fanteziste (Versailles, 15.03.1991, DS 1992, Somm. 56). Informatia
devine denigratoare atunci cand aprecierile au un caracter tendentios. De exemplu, daca un
concurent, chiar indirect, critica procedeele de distributie ale unui agent economic, fara a comenta
critic propriile metode Paris, 20.02.1992, DS 1993, Somm, 155); faptul de a acuza actiunile
delictuale ale unui concurent (Paris, 3.04.1995, DS 1996, Somm 254- desemnarea unui concurent
ca falsificator; Paris, 29.03.1993 – acuzarea unui concurent de practici ilicite). Afirmatiile
mincinoase cu privire la un agent economic sau produsele/ serviciile sale – la fel, denigratoare
(Versailles, 30.01.1997 – mesaj care atribuie unui compot proaspat calitatile de conserva;
Paris, 27.05.1992, DS 1992, Somm. 155- informatiile false transmise pe baza documentelor
unui concurent). Denigratoare este si luarea in deradere, chiar sub o forma umoristica, a unui
concurent, deoarece tinde sa-l discrediteze fata de propria clientela – Cass.com., 21.05.1996, DS
1997, Somm. 85) 133.
b) persoana denigrata sa fie identificata sau identificabila (adica, sa poata fi recunoscuta usor sau sa
fie identificabila fara dubiu). Denigrarea poate purta asupra unui concurent sau asupra oricarui
agent economic, nefiind necesar un raport de concurenta direct si strans intre autor si victima. Este
suficient sa existe o clientela finala identica. Cat priveste victima, ea este fie un agent economic
individual, fie ansamblul unei profesii determinate134.
132
133
3 G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, ed. Librairie
134
27
Obiectul denigrarii il poate constitui nu numai o persoana (intreprindere), cat si un produsele
sau serviciile unui agent economic (acesta fiind de fapt cazul cel mai frecvent in practica). Sub
pretextul informarii sau al comparatiei, un agent economic denigreaza produsele sau serviciile altui
agent economic, concurent sau nu, pentru a-i deturna clientela. Deturnarea clientelei are insa un
sens particular, adica nu inseamna neaparat de a captura clientela victimei de catre autorul
denigrarii, ci poate consta si numai in indepartarea ei, in lipsa oricarui raport de concurenta intre
victima si autor. De ex., in Franta s-a considera ca exista denigrare atunci cand un fabricant de
tigarete a difuzat un mesaj acreditand ideea ca a consuma un biscuit este mai nociv decat a inhala
fumul de tigara (s-a considerat ca in acest fel s-a devalorizat imaginea pozitiva a biscuitului nu era
vorba de un biscuit anume, deci toti fabricanti au fost afectati, fara a fi indentificati individual
– Paris, 24.09.1996, D.S. 1997, Somm., 235). Sau, tot in Franta, a fost considerata denigratoare
afirmatia –facuta de cine?- ca “lessive” – innalbitori? detergenti? - fara fosfati otravesc raurile,
ceea ce a alterat imaginea acestui produs in ochii consumatorului (Versailles, 12.02.1990, D.S.
1990, 264; alta speta – Paris, 28.10.1996, D.S. 1996, I.R. 258) In multe cazuri, denigrarea poarta
asupra calitatii sau pretului produsului ori serviciului vizat. De exemplu, afirmatii de genul
“produse mai mult sau mai putin bune”- produsele unui alt agent economic, “primul compot
proaspat de pe piata”-societate care pretinde ca este singura producatoare a compotului pe piata,
“servicii mai scumpe si mai putin eficiente”- este vorba de serviciile unui alt agent economic- au
fost considerate afirmatii denigratoare. Denigrarea se poate realiza si prin imagini, nu numai prin
afirmatii (Franta- spot publicitar prezentand o masina a carei teava de esapament explodeaza, ceea
ce trezeste indoiala in mintea publicului cu privire la calitatea automobilului Paris, 25.09.1991) 135
c) difuzarea publica a informatiei rautacioase sau peiorative. Difuzarea confidentiala a informatiei
denigratoare nu aduce atingere imaginii, reputatiei, produselor sau serviciilor unui agent economic.
Totusi, documentele interne ale unui agent economic pierd caracterul confidential atunci cand sunt
difuzate salariatilor cu scopul ca sa ajunga la cunostinta clientelei informatiile denigratoare
continute in documentele interne (Versailles, 17.10.1996)136.
Informatiile denigratoare pot fi aduse la cunostinta publicului pe diverse cai: intervieuri,
anunturi in presa, newsletter, communicate, videocasete. Suportul cel mai des utilizat este
campania publicitara. Prin publicitate se intelege adresarea unui destinatar tinta, a unui mesaj in
orice forma si natura, cu scopul de a valoriza persoana sau intreprinderea in contul careia este facuta
aceasta comunicare. Astfel, este denigratoare publicitatea care exagreaza numarul de abonati ai
unei reviste, ceea ce ii permite sa obtina mai multi abonati decat o revista concurenta, publicitatea
care sugereaza ca un concurent l-a copiat pe autorul reclamei (Paris, 26.09.1991, DS 1992, Somm. ,
341), precum si cea care ridiculizeaza sloganul publicitar al unui concurent (Paris, 19.05.1994, DS
1995, Somm. 214 sau care discrediteaza calitatea produselor sau serviciilor unui concurent (Paris,
15.12.1994, DS 1995, Somm. 261).
Nu are importanta ce mijloace foloseste ag.ec. agresor pentru a denigra, ceea ce conteaza
este impactul acestor afirmatii asupra clientelei ag.ec. lezat, si anume discreditarea sa (discreditarea
presupune sentimente de dispret, de neincredere sau chiar de ura). Denigrarea poate fi directa sau
indirecta (reclama comparativa)
Reclama comparativa – reclama destinata sa convinga clientela (actuala sau potentiala) a
autorului ei de avantajele produselor/ serviciilor acestuia fata de cele ale concurentului la care face
trimitere reclama. In cazul reclamei comparative, ceea ce este ilicit este critica adusa concurentului
sub forma discreditarii si nu efectuarea comparatiei. Daca este facuta sub forma discreditarii,
135
136
28
trebuie ca ag.ec. lezat sa fie cel putin identificabil. Daca acesta nu este identificabil, atunci
comparatia este permisa chiar daca nu este obiectiva.
In Europa (spre deosebire de SUA), reclama comparativa este nepermisa. Cea mai
periculoasa forma de reclama comparativa este cea aparent obiectiva, dar cu reticente in a dezvalui
toate elementele de diferentiere (de ex., se afirma ca preturile concurentului sunt mai mari decat
cele ale autorului reclamei –ceea ce este adevarat-, fara a arata insa si ce elemente conduc la aceste
diferente de pret).
Reclama comparativa este licita daca apare ca o riposta la o agresiune din partea unui
concurent, cu conditia ca agresiunea sa fie actuala si ilicita iar riposta sa fie necesara (riposta nu este
necesara daca se poate contracara actiunea agresorului prin apelul la instanta sau la un organ
administrativ).
Spre deosebire de reclama comparativa, reclama superlativa este totdeauna permisa
(“produsul meu este cel mai bun si desfide orice concurenta”). De asemenea, este permisa si
reclama prin care se pun in valoare progresele tehnice, comerciale, relatiile cu publicul ale autorului
reclamei, evitandu-se orice referinta inutila la un concurent.
III DEZORGANIZAREA PRODUCTIEI [SAU A INTREPRINDERII CONCURENTE?]

- contine un conglomerat de fapte care au aceeasi finalitate: organizarea interna a ag.ec. lezat este
afectata datorita mijloacelor neoneste folosite de concurentul agresor. Prin asemenea fapte se
intervine in modul de functionare a intreprinderii comerciale a concurentului lezat fara permisiune
ag.ec. lezat, ceea ce reprezinta o incalcare a libertatii comerciale a concurentului lezat.
Ex., boicotul, deturnarea de comenzi, spionajul economic, distrugerea reclamelor
concurentului lezat, impiedicarea aprovizionarii acestuia, etc. Pentru alte fapte din aceasta
categorie, a se vedea art. 4 lit.b, c, h-j.
In dreptul francez, se distinge intre dezorganizarea intreprinderii (atragerea de salariati;

furtul sau divulgarea de secrete, know-how, metode comerciale; dezorganizarea circuitelor
comerciale; crearea unei intrerpinderi noi in conditii susceptibile de a deturna clientela) , care
vizeaza un operator economic in particular, si dezorganizarea pietei (vanzarea in pierdere, pretul de
apel, paracomercialism), care vizeaza un ansamblu de agenti economici care produc marfuri
identice sau similare (aceasta forma de dezorganizare este in general sanctionata pe baza unor altor
temeiuri juridice – acte juridice cum sunt Ordonanta din 1986, care interzice practicile
paracomerciale, vanzarea in pierdere, etc.). Ultima categorie de acte nu este tratata de Ripert ca
acte de concurenta neloiala137 [nu ar merge la noi, deoarece noi avem o reglementare a concurentei
neloiale, care acopera si unele acte incriminate de Ordonanta din 1986]
In ceea ce priveste crearea unei intreprinderi concurente, se porneste de la premiza libertatii
comertului si a concurentei, astfel incat este licita concurenta pentru cucerirea aceleiasi clientele sau
a aceleiasi portiuni din piata (Paris, 17.04.1996, DS 1997, Somm.99). Libertatea comertului
implica libertatea de a constituie intreprinderi comerciale, astfel ca salariatii pot participa la sau la
constituirea unei intreprinderi concurente cu a fostului patron, aceasta nu este un act condamnabil in
sine (Paris, 24.02.1994, DS 1995, Somm. 206; Cass.com. 6.03.1990, DS 1990, Somm. 333). La
expirarea contractului sau de munca, salariatul se bucura de o deplina libertate de a-si concura
patronul. Mai mult, pe perioada contractului de munca salariatul isi poate organiza viitoarea
activitate concurenta cu a patronului, daca exercitiul efectiv al acesteia are loc numai dupa incetarea
contractului de munca138. Libertatea concurentei nu este fara limite. Constituirea intreprinderii
poate fi un act de concurenta neloiala, daca ea se face in conditii suscpetibile de a deturna clientela
137
138
29
fostului patron (Cass.com. 27.02.1996, DS 1997, Somm.99; Cass.soc. 27.05.1992, DS 1992, IR
177)139.
Reprosul cel mai frecvent adus intreprinderii nou create este atragerea (demarchage)
clientelei. Acesta nu este un act neloial in sine, decat in cazul in care se folosesc mijloace dolozive
pentru a atrage clientela (Cass.com.6.03.1990, DS 1990, Somm.333). Atragerea clientelei fostului
patron prin intreprinderea creata de fostul salariat este condamnabil daca este facut sistematic
(Cass.com. 27.02.1996, DS 1997, Somm.99; Cass.com. 18.06.1991)140. Nu este permisa folosirea
in cadrul noii intreprinderi a unor mijloace dobandite de la fostul sau actualul patron, cu scopul de a
deturna clientela acestuia, de a-si apropria secrete de fabrica sau de a sustrage in mod sistematic
informatii, proiecte si documente de la intreprinderea victima (Versailles, 24.11.1994, DS 1995,
Somm. 258). Nu este permis ca noua intreprindere sa se pretinda drept intreprinderea concurenta
sau sa intretina confuzie in sanul clientelei (Cass.com.28.04.1980; Cass.com.11.02.1992; Paris,
15.11.1995, DS 1996, Somm.248), sau se denigreze fostul patron (Paris, 27.03.1996, DS 1997,
Somm.99) sau sa practice atragere salariatilor fostului patron (Versailles, 31.03.1994, DS 1995,
Somm.207; Paris, 15.11.1995, DS 1996, Somm.248), cu scopul de a-si apropria know-how-ul
acestuia si sa reconstituie fosta forta de vanzare (Cass.com. 12.12.1995).141
In cazul in care a fost incheiata o clauza de ne-concurenta si aceasta este valabila (sunt
conditii stricte de validitate, deoarece o asemenea clauza infrange principiul libertatii comertului),
daca ea este incalcata va fi sanctionata pe temeiul concurentei neloiale [temei delictual cand
incalcarea este contractuala?], cel mai adesea ca dezorganizare142.
Clauze de ne-concurenta in contractul de munca, contractul de vanzare/ inchiriere a
fondului de comert, in contractele de distributie comerciala – vezi fotocopii.
In ceea ce priveste preluarea salariatilor unui concurent (debauchage), nu exista o obiectiune

de principiu. Aceasta posibilitate decurge din libertatea comertului si libertatea muncii. Libertatea
muncii permite unui salariat sa inceteze activitatea/ contractul cu angajatorul sau, pentru a se pune
in slujba unui concurent. Agentului economic respectiv nu ii este interzis sa negocieze si sa agreeze
clauzele contractului de munca cu un salariat al concurentului, atat timp cat salariatul a anunta
fostul patron ca intentioneaza sa inceteze contractul de munca (Versailles, 31.031994, DS 1995,
Somm. 207). In schimb, un agent economic comite o fapta de concurenta neloiala atunci cand
angajeaza o persoana inca legata prin contract de munca cu un alt agent economic [concurent?]
(Cass.com. 8.11.1988) sau care este supusa unei clauze de ne-concurenta (Paris, 10.04.1995, DS
1996, Somm. 248)143.
Preluarea salariatilor unei intreprinderi concurente este neloiala atunci cand ofertele de
munca adresate salariatilor unui concurent sunt repetate in mod sistematic si acompaniate de
manevre care in mod manifest au scopul de a deghiza preluarea. In adevar, preluarea salariatilor
este un mod de dezorganizare a intreprinderii, fapt de concurenta neloiala, in masura in care
personalul constituie un element esential al luptei concurentiale, prin intermediul caruia se obtine
accesul la la know-how-ul intreprinderii si la relatiile acesteia cu clientii (Paris, 10.04.1995, DS
1996, Somm.248). In acest context, atat tentativa de preluare, cat si preluarea sunt condamnabile
139
140
141
142
143
30
(Versailles, 2.03.1989, DS 1990, Somm. 76). Prezumtiile de preluare a personalului sunt
insuficiente, trebuie sa existe un fapt ilicit (Cass.com. 7.11.1984). In jurisprudenta franceza exista
trei categorii de preluare condamnabila: preluarea masiva sau sistematica a salariatilor
concurentului (Paris, 29.09.1994, DS 1995, Somm.210) sau unui concurent potential; preluarea in
scopul deturnarii know-how-ului concurentului (Paris, 29.09.1994, DS 1995, Somm.210;
Cass.com. 12.12.1995); preluarea concertata, evidentiata prin plecarea simultana a mai multor
salariati (Paris, 17.02.1993, DS 1994, Somm.223).144
In ceea ce priveste dezorganizarea productiei si activitatii comerciale, exista mai multe

categorii de fapte: aproprierea know-how si a secretelor de fabrica, afectarea activitatii comerciale,
[practica pretului de apel, circuitul comercial, captarea clientelei- vezi lucrarea de doctorat]
Aproprierea know-how si secrete de fabrica rupe egalitatea in utilizarea mijloacelor de
concurenta, dezorganizand productia unei intreprinderi. Secretele de fabrica pot fi definite ca
procedee de fabricatie care ofera un interes comercial 145, avand un caracter industrial si secret (dar
caracterul secret este relativ, in sensul ca nu este liber accesibil publicului, secretul de fabrica fiind
un procedeu tehnic brevetabil sau nu)146. In plus, pentru a fi protejat, secretul de fabrica trebuie sa
aiba o anumita originalitate147. In Franta, Codul muncii incrimineaza in art. L.152-7 dezvaluirea sau
tentativa oricarui membru al personalului unei intreprinderi, de a furniza secrete de fabrica unui tert.
In cazul in care nu sunt intrunite elementele infractiunii, fapta de a dezvalui aceste secrete este un
fapt de concurenta neloiala.148
Know-how-ul nu este un secret de fabrica, este un ansamblu de informatii, de cunostinte
tehnice rezultand din experienta intreprinderii149. Intr-o alta definitie, mai elaborata, know-how-ul
este definit ca o cunostinta tehnica transmisibila, care nu este insa accesibila publicului si ne este
brevetata150. El constituie fructul muncii altuia si apropierea lui este neloiala (Cass.com. 8.01.1979,
DS 1979, IR 248). Sunt diverse procedee care permit detunarea know-how-ului unui concurent:
preluarea salariatilor unui concurent; constituirea unei intreprinderi concurente de catre fostii
salariati (T.com. Paris, 6.02.1989, DS 1992, Somm.313; Versailles, 19.01.1995, DS 1995, Somm.
259) sau spionajul comercial (Paris, 19.11.1976, DS 1977, IR 279) . Alte mijloace folsite:
contractul de de distributie si reprezentare comerciala, contractul de distributie exclusiva (Cass.com.
29.06.1993, DS 1995, Somm.211; Cass.com. 3.06.1986), contractele care se bazeaza pe
comunicare savoir-faire (licenta, franciza). In cazul contractului de franciza, beneficiarul este tinut
de obligatia de confidentialitate pe perioada contractului. In cazul in care isi incalca aceasta
obligatie, el raspunde contractual iar tertul complice raspunde delictual (Amiens, 18.07.1974, DS
1976, 703). La expirarea contarctului, daca beneficiarul nu este tinut de o clauza de ne-concurenta,
el poate utiliza know-how primit cu conditia de a nu savarsi un fapt de concurenta neloiala (de ex.,
sub forma confuziei – Paris, 22.07.1992; Cass.com. 29.04.1997).151 Detinatorul know-how-ului se
poate apara impotriva actelor de incalcare a acestora invocand incalcarea interdictiei de divulgare a
144
145
146
147
148
149
Ripert, Roblot, p. 549
150
31
secretelor de fabrica, invocarea furtului de informatii, prin actiunea in concurenta neloiala
(impotriva concurentilor) sau prin actiunea in raspundere civila delictuala (contra persoanelor care
nu ii sunt concurente)152. In cazul in care apeleaza la actiunea in concurenta neloiala, detinatorul
know-how trebuie sa demonstreze fapta ilicita, prejudiciul si legatura de cauzalitate intre fapta
ilicita si prejudiciu. Fapta ilicita consta in incalcarea unei uzante comerciale, dar trebuie stabilit
daca detinatorul nu trebuia sa ia anumite masuri de precautie (daca nu au fost luate, fapta nu mai
este ilicita – Amiens, 18.07.1974, D. 1976. 703). Prejudiciul consta in pierderea unei situatii
privilegiate, care confera detinatorului exclusivitatea asupra cunostintei respective 153. Astfel, un
agent economic care, cu ocazia unor negocieri cu un potential detinator de brevet, a folosit in interes
propriu si fara a fi autorizat anumite indicatii tehnice dezvaluite de acesta din urma, trebuie sa fie
considerat ca savarsind o fapta de concurenta neloiala154. La fel, agentul economic care comanda
unui sub-furnizor fabricarea unor piese, conform planurilor transmise de un alt partener contractual
(instanta considerand ca exista o fapta delictuala disitncta de raspunderea contractuala – Rouen,
13.01.1981, D. 1982 IR 233). La fel, un salariat care foloseste know-how dobandit de la
angajatorul sau, in interes propriu sau il dezvaluie unui nou angajator (Cass.com. 24.11.1970, D.
1971, Somm.58); insa salariatul nu savarseste o fapta ilicita daca nu foloseste in mod abuziv
asemenea cunostinte, lucru greu de distins in practica. S-a decis chiar, in Franta, ca un salariat are
obligatia de a pune la dispozitia noului angajator, cunostintele sale tehnice si experienta dobandita
anterior, primind pentru aceasta un salariu, dar fara a avea dreptul la o redeventa suplimentara 155. In
orice caz, nu ar putea fi folosita actiunea in imbogatire fara justa cauza atunci cand detinatorul de
know-how nu beneficiaza de un drept privativ (cazul celui care este titularul uni know-how de
notorietate publica), deoarece odata cazuta in domeniul public, tehnica poate fi folosita de oricine,
deci imbogatirea este legitima156.
Cu privire la faptele care dezorganizeaza activitatea comerciala, in Franta intra in categoria

faptelor de concurenta neloiala numai cele care nu sunt incriminate printr-un text de lege. Astfel,
mascarea panourilor publicitare ale unui concurent, deturnarea comenzilor (Cass.civ.2e
23.01.1967), preluarea masiva a produselor unui concurent (Cass.com. 5.10.1976, DS 1977, IR 5),
utilizarea fisierelor unei intreprinderi (Cass.com.28.01.1980), vanzarea unui software care permite
duplicarea cu usurinta a software-ului elaborat de fabricant si facand ineficace dispozitivul anti-
piraterie (Cass.com. 22.05.1991, DS 1991, IR 233)157
Nerespectarea unei reglementari poate fi un act de concurenta neloiala sub forma
dezorganizarii deoarece confera celui care incalca reglementarea unui avantaj concurential. Astfel,
o persoana care afectueaza acte de comert fara a respecata formalitatile administrative si fiscale care
151
152
153
154
155
156
157
32
incumba comerciantilor din categoria sa, este favorizat in raport cu concurentii sai (Cass.com.
16.05.1984; T.com.Aubenas, Petites Affiches, 5.12.1994)158
IV ACAPARAREA AGRESIVA A CLIENTELEI

- alt conglomerat de fapte prin care se depasesc limitele normale ale raportului juridic de
concurenta. De data aceasta, “atacul” nu se mai desfasoara direct impotriva concurentului lezat, ci
impotriva clientelei acestuia (tinta directa este clientela. La celelalte categorii de fapte de
concurenta neloiala, clientela era tinta indirecta). Multe din aceste fapte sunt considerate ca
agresiuni si impotriva consumatorilor, fiind sanctionate ca atare (definitie a practicilor comerciale
abuzive in art.2 din interdictie generala in art. O.G. 21/1992, modificat prin O.G. 58/2000;
interdictie a lor in art.9, aceeasi lege- v. si art.46 lit.a pentru amenda).
Modalitatile cel mai des intalnite de acaparare agresiva a clientelei:
- publicitatea mincinoasa (vz. art. 4 lit.f din L 11/ 1991) – are drept scop inducerea in eroare a
publicului pentru a crea o situatie de favoare a ag.ec. agresor in detrimentul celui lezat. In cazul
publicitatii mincinoase asistam la interferenta dintre dreptul concurentei si protectia consumatorilor,
deoarece consumatorii se bucura de mijloace speciale de protectia impotriva publicitatii mincinoase.
Ceea ce inseamna insa ca ag.ec. agresor poate fi sanctionat atat pt. incalcarea dreptului concurentei,
cat si pentru incalcarea protectiei consumatorilor (dpdv al dreptului consumatorilor, a se vedea
art.24 din O.G. 21/1992, modificat prin O.G. 58/2000).
- contracte ilicite (vz. L 11/ 1991 art. 4 lit. d – vanzarea “bulgare de zapada”- si lit. e –vanzarea cu
premiu). La vanzarea “bulgare de zapada”, ceea ce nu este permis este conditionarea vanzarii de
aducerea unor noi clienti de catre cumparator, dar o vanzare cu prima (cu reducere de pret) si fara
alte conditionari este perfect permisa, cel putin in sistemul nostru de drept (in Franta, soldarea
marfurilor este permisa numai daca marfurile au fost oferite cu pretul initial cel putin o perioada de
timp prescrisa de lege, de regula o luna). La vanzarea cu premiu, ceea ce nu se permite este
inducerea in mintea cumparatorului a ideei de castig prin hazard cu conditia sa cumpare in prealabil
produsul respectiv, cu alte cuvinte cumpararea produsului reprezinta “biletul de intrare” la loterie
(daca insa cumparatorul participa la o loterie sau un concurs unde se acorda premii in produse sau
servicii, nu mai avem vanzare cu premiu deoarece concurentul nu este “fortat” sa cumpere produsul
in prealabil, ci produsul reprezinta chiar castigul sau).
Vanzarea bulgare de zapada
Vanzarea “bulgare de zapada” consta in a propune unui cumparator sa o reducere a pretului pentru
produsul cumparat daca el aduce alti clienti care accepta sa cumpere produsul la acelasi pret, cu
posibiliatea de a beneficia de aceeasi reducere de pret daca aduc alti clienti s.a.m.d. Principala
critica adusa acestei vanzari este caracterul ei inselator. De ex., daca unui cumparator i se cere da
aduca 10 noi cumparatori pentru a beneficia de reducerea de pret, la nivelul al 10-lea aceasta 10
miliarde de persoane. Inainte chiar de a exista un text specific care sa interzica aceasta practica,
jurisprudenta franceza l-a condamnat ca infractiune de escrocherie 159. In momentul de fata,
vanzarea bulgare de zapada este interzisa in baza art. L 122-6 din Codul consumatorului.
In cazul in care vanzarea bulgare de zapada priveste vanzarea de marfuri, trei elemente
trebuie intrunite: (i) trebuie sa existe o oferta de marfuri catre public, propusa in cadrul unui
contract de vanzare; (ii) trebuie sa existe speranta pentru cumparator de a obtine o reducere de pret
sau chiar un produs gratuit; (iii) pentru a obtine reducerea de pret, cumparatorula are obligatia de a
aduce noi cumparatori, care cumpara produsul la acelasi pret sau care pot beneficia de un pret redus
daca aduc la randul lor alti clienti 160. In cazul in care vanzarea bulgare de zapada priveste prestarea
de servicii, legea franceza sanctioneaza constituirea de lanturi in care prestatia consta in recrutarea
158
159
R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris,
1996, p.184
33
de candidati, facandu-i sa spere ca vor obtine un castig financiar in proportie geometrica, in functie
de numarul de clienti pe care ii vor aduce si care la randul lor vor aduce alti clienti (fara a exista
conditia ca mai intai sa cumpere ei produsele respective, caz in care am fi in prezenta unei vanzari
piramidale). Cu alte cuvinte, castigul lor financiar (remuneratia lor) este proportional cu cifra de
afaceri realizata de persoanele racolate si aflate in “subordinea” sa. Este greu de trasat in acest caz
o linie de demarcatie intre vanzarea bulgare de zapada si vanzarea piramidala 161. Pe langa sanctiuni
penale, legea franceza prevede si sanctiuni civile, constand in obligatia vanzatorului de a rambursa
clientii care nu au putut fi satisfacuti, datorita anularii contractului, dar nu pot cumpara marfa de la
cumparator, deoarece nulitatea functioneaza numai in avantajul consumatorului162.
Vanzarea “buy back”
Este o forma de vanzare la francezi care consta in obligatia vanzatorului de a rascumpara bunul la
pretul de cumparare intr-un anumit termen. Vanzarea poate fi analizata ca o vanzare sub conditie
rezolutorie, deoarece cel care declanseaza operatiunea de rascumparare este consumatorul, remitand
bunul. El insa poate sa nu faca acest lucru, ceea ce inseamna ca exista un element aleatoriu al
rascumpararii163 [mai corect ar fi termen rezolutoriu, daca vanzatorul are obligatia si nu numai
simpla optiune de a rascumpara bunul]. Jursiprudenta franceza a condamant aceasta practica drept
publicitate inselatoare. Conform unor autori, o asemenea practica ar fi permisa numai daca oferta
vanzatorului este clara si nu contine elemente de natura a induce in eroare consumatorul iar
consumatorul primeste la returnarea produsului, un produs nou din care se scade pretul produsului
vechi164.
Vanzarea legata (jumelata)
In Franta, vanzarea legata este interzisa si angajeaza raspunderea autorului atat fata de consumatori
(art.30 din Ordonanta din1 .12.1986), cat si fata de concurenti (art. 36.3 din Ordonanta din
1.12.1986). Prin aceasta forma de vanzare, vanzatorul grupeaza in acelasi lot mai multe produse
diverse si conditioneaza vanzarea unuia de achizitionarea altui produs, sau vinde un produs la un
pret redus cu conditia ca cumparatorul sa cumpere si un serviciu sau un alt produs. Datorita
reducerii pretului, cumparatorul este tentat sa cumpere tot ansamblul, desi la inceput era interesat
numai de unul din elemente. In ceea ce priveste natura acestei operatiuni, ea acopera nu numai
promovarea vanzarilor unui produs, legandu-l de altul mai atractiv pentru consumator, dar si orice
operatiune economica care leaga doua operatiuni cu titlu oneros 165. De exe., jurisprudenta franceza
a condamnat practica unei societati mutuale de asigurari, care a obligat membrii sai care au subscris
o polita de asigurare “pentru caz de boala si interventii chirurgicale”, sa subscrie si o polita
“accident si incendiu” pentru a putea sa beneficieze de polita pentru caz de boala 166. Dupa cum am
aratat deja, in Franta acest tip de vanzare este interzisa si in relatiile dintre agenti economici.
Pentru a fi aplicat interdictia, trebuie intrunite anumite conditii privind constituirea lotului
de produse/ sevicii si privind pretul.
160
1996, p.185
161
1996, p. 185-186
162
1996, p. 187
163
1996, p. 195
164
1996, p. 195-196
165
1996, p. 199
166
Citata de R. Fabre in Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed.
Dalloz, Paris, 1996, p. 199
34
In ceea ce priveste lotul de produse/ servicii, exista mai multe situatii. Una din ele priveste
conditionarea vanzarii unor produse sau servicii de achizitionarea altora (de exemplu, o societate de
bai termale conditioneaza admiterea unui client de acceptarea de catre acesta a prestatiilor medicale
ale clinicii aferente)167. O alta situatie priveste vanzarea aceluiasi produs, dar in cantitati impuse (in
mod normal, cumparatorul ar trebui sa fie capabil sa achizitioneze un produs in mod individual).
Dupa unele ezitari, jurisprudenta si practica administrativa franceza au decis ca mai multe produse
grupate impreuna constituie un singur produs si nu un lot, daca acest lucru este in acord cu
practicile stabilite in interesul consumatorilor (de ex., consumatorii doresc sa cumpere mai multe
sticle de bere in aceeasi cutie, pentru a beneficia de pretul mai scazut pe sticla). In fond, o
asemenea solutie da expresie libertatii comertului, deoarece fiecare vanzator va grupa mai mjlte sau
mai putine produse intr-o singura unitate, in functie de cererea si oferta pe piata 168. In ceea ce
priveste interesul consumatorilor, el se apreciza in functie de standardul clientului obisnuit al
vanzatorului, care doreste sa cumpere la pret redus mai multe produse 169. In fine, o a treia situatie
priveste vanzarea unui produs/ serviciu legata de achizitionarea altui produs/ serviciu. Cel mai
adesea, produsele/ serviciile se prezinta sub forma unui lot cu pret unic. Operatiunea este interzisa
atunci cand consumatorul nu are libertatea de a cumpara in mod separat produsul care il intereseaza.
Totusi, operatiunea este permisa daca daca exista complementaritate intre diferitele produse/
servicii si ele contribuie impreuna la realizarea aceleiasi functii (de ex., lenjerie de pat, serviciu de
masa, mobila de sufragerie, o revista si suplimentul ei, etc.)170
In ceea ce priveste conditiile de pret, trebuie ca pretul fiecarui produs care constituie lotul sa
apara in mod clar pe ambalaj, alaturi de pretul care constituie lotul (aceasta cerinta exista in dreptul
francez deoarece legea obliga in mod expres la indicarea pretului pe lot si pe produs). Este suficient
sa existe numai pretul pe lot si nu si pe produs, atunci cand produsele sunt identice. Aceasta cerinta
se justifica prin posibilitatea acordata consumatorului de a alege in cunostinta de cauza. Nu este
obligatoriu insa ca pretul pe lot sa fie mai mic decat suma preturilor pe produs, pentru a avea
vanzare jumelata. Daca insa pretul pe lot este mai mic decat suma adunata a preturilor, putem fi in
prezenta unei vanzari in pierdere171.
In Franta, in cazul in care vanzarea legata se adreseaza consumatorilor, sanctiunile sutn
penale si civile, in timp ce atunci cand se adreseaza numai agentilor economici, sanctiunea este
numai civila (actiunea in concurenta neloiala). Este posibil, in cazul in care vanzarea legata induce
in eroare consumatorul, sa fie sanctionata ca publicitate mincinoasa172.
167
1996, p. 200
168
1996, p.201-202
169
1996, p.202-203
170
1996, p.203
171
1996, p. 203-204
172
1996, p. 204-205
35
Vanzarea cu prima (ventes avec primes)
Printre tehnicile de promovare destinate a ameliora vanzarile detailistului, vanzarea cu prima
este printre cele mai vechi. Daca intial prima consta in mai multe produse pentru acelasi pret, pe
masura accentuarii concurentei ea a imbracat si alte forme: servicii suplimentare, produse diferite,
reducerea pretului in cazul unei cumparari suplimentare, etc. 173 In Franta, aceasta vanzare este
reglementata prin ordonanta din 1.12.1 986 (art.29). Explicatia reglementarii acestui tip de vanzare
se poate justifica prin trei considerente:
- vanzarea cu prima are un caracter inselator. Vanzatorul atrage consumatorul prin oferirea unui
cadou, desi consumatorul va plati cadoul, sub o forma sau alta (argumentul cel mai puternic);
- aspectul inflationist. Pretul produsului principal creste cu pretul cadoului (???);
- aspectul concurential. Nu toti comerciantii au resursele necesare pentru a investi in acest tip de
promovare174 (argument stupid: inseamna ca ar trebui interzisa si reclama la TV, deoarece nu
toti agentii economici si-o pot permite)
173
1996, p. 205
174
1996, p.206
36
Conditiile de existenta ale acestui tip de vanzare
a) Nu exista nici o limitare in ceea ce priveste persoanele care pot acorda prima, in Franta. De
aceea, s-a considerat ca reglementarea vanzarii cu prima se aplica si agricultorilor, profesiunilor
liberale175.
Beneficiarul vanzarii cu prima poate fi numai consumatorul. Aceasta deoarece prima are un
caracter inselator, consumatorul fiind atras de prima acorda mai putina atentie elementelor care sunt
determinante pentru alegerea unui produs sau serviciu. Prin urmare, vanzarea cu prima este licita
daca beneficiarul este un revanzator, exceptand cazul in care incalca alte reguli ale concurentei
loiale/ licite176. Vanzarea cu prima este licita si atunci cand ea are loc intre doi agenti economici,
insa cu scopul de a permite revanzatorului sa ofere consumatorului un pret mai bun (in Franta, pe
motiv ca textul penal trebuie interpretat restrictiv). In schimb, in cazul in care cumparatorul este un
o persoana fizica (si juridica?) care in activitatea sa este considerat un agent economic (de ex., un
avocat, comerciant persoana fizica), dar in alte activitati este un consumator, vanzarea cu prima
catre acesta ar trebui sa atraga aplicarea legislatiei specifice177 (Cass.com., 10.05.1994, Cass.1er
civ. 24.01.1995).
b) Conform unor autori francezi, legea sanctioneaza atat vanzarea cu prima directa, cat si
oferirea unei prime chiar daca vanzarea sau prestarea serviciului nu s-a realizat inca. Trebuie sa
intelegem ca poate exista o vanzare cu prima directa care sa nu fie precedata de o publicitate care sa
o anunte? Acesti autori raspund afirmativ, considerand ca nu ar putea fi incriminata oferirea unui
cadou (unui avantaj suplimentar) in timpul unor negocieri, fara a exista o vanzare cu prima (cred ca
este buna solutia, deoarece in acest caz pretul se reduce si nu include costul cadoului). Ceea ce
inseamna ca, pentru a se aplica, legea trebuie sa se refere la o oferta publicitara (pozitie care nu a
fost confirmata de instante sau de administratie) 178. Ceea ce s-a decis de catre instantele franceze
este ca interdictia exista, chiar daca oferta de prima este rezervata numai unei anumite categorii de
consumatori (de ex., primii o suta de cumparatori ai unei baterii de bucatarie primesc un ceas).179
c) Trebuie sa existe o operatiune suport (un contract de vanzare de produse sau servicii, ori o
oferta de vanzare de produse/ servicii). In Franta, abordare este diferita deoarece legea lor face
referire la vanzare de produse sau prestare de servicii (cred ca si la noi legea se refera de fapt la
prestarea de servicii, dat fiind ca nu este consacrat termenul de “vanzare de servicii”, in
schimb prestarea oricarui serviciu presupune o plata contra dobandirii de catre beneficiar a
satisfacerii unei trebuinte, ceea –intr-un sens material, economic cel putin- este similar
operatiunii vanzarii. Dilema este insa aceeasi si in Romania: cat de larga este sfera serviciilor?
In Franta, s-a spus ca prestarile de servicii includ orice serviciu care este prestat in baza unui
contract sinalagmatic cu titlu oneros (indiferent ca este vorba de un contract numit sau nenumit),
mai putin acele servicii excluse expres de lege (de ex., serviciile bancare)180.
175
1996, p. 207
176
1996, p. 208
177
1996, p. 208
178
1996, p.208-209
179
Curtea de apel din Paris, decizia din 10.03.1994, citata de R. Fabre, p. 209
180
1996, p.209-210
37
d) Trebuie sa existe o legatura juridica intre operatiunea suport si prima. Astfel, acordarea
unui cadou fara a avea legatura cu o operatiune comerciala , nu constituie vanzare cu prima. Un
producator care ofera un cadou clientilor sai (consumatori) propunandu-le sa comande produsele
sale, nu reprezinta o vanzare cu prima- in fond, unii clienti pot sa comande iar altii nu, pastrand
cadoul181. Din aceeasi perspectiva se pune problema aprecierii practicii unui supermagazin care
ofera transport gratuit clientilor sai, pentru a-i aduce la magazin, fara ca acesti clienti sa aiba nici o
obligatie de a cumpara. Desi o instanta franceza de apel a considerat ca exista o vanzare cu prima,
Curtea de casatie a decis ca este vorba de o liberalitate si de o vanzare cu prima, aratand ca
“beneficiarul transportului nu are obligatia de a cumpara si in conescinta nu exista nici o legatura
intre prestarea transportului si vanzarea sau o prestatie oarecare cu titlu oneros”182.
Insa, acordarea unui cadou de catre o prima societate cu scopul ca consumatorul sa incheie
un contract oneros cu a doua societatea, reprezinta o vanzare cu prima realizata de a doua societate.
Astfel, o societate care vindea mobila oferea unor clienti “preselectionati”, acordandu-le bilete de
avion, fara a creea insa nici o legatura intre vanzarea mobilei si biletele de avion. Totusi, acordarea
acestor biletela date fixe presupunea cumpararea unui sejur, organizat de agentia de turism emitenta
a biletului de avion. Instanta franceza a decis ca in acest caz este vorba de o vanzare cu prima
realizata de agentia de turism, societatea vanzatoare de mobila avand rolul de a incita consumatorul
sa cumpere biletul de avion de la agentia de turism183.
e) Trebuie sa existe o legatura intre aceleasi persoane, respectiv persoanele care incheie
operatiunea suport trebuie sa fie aceleasi cu persoanele care acorda, respectiv primesc prima.
Intrebarea care se pune in doctrina franceza este daca prima poata fi acordata altei persoane decat
cea care achizitioneaza bunul/ beneficiaza de serviciu. In raport cu reglementarea recenta a vanzarii
cu prima (art. 29 din ordonanta din 1.12.1986), s-a afirmat ca o asemenea operatiune (cand prima
este acordata altei persoane) este valabila, daca beneficiarul primei este o persoana care introduce
agentului economic consumatorul cu care acesta va incheia contractul. Aceasta deoarece prima
acordata beneficiarului nu este cu titlu gratuit (cum cer legea franceza si cea romana pentru ca
operatiunea sa fie ilicita), ci reprezinta o remuneratie a beneficiarului pentru serviciul facut prin
introducerea clientului. Notiunea de prima trebuie analizata in contextul unui singur contract, care
leaga agentul economic de consumatorul-cumparator, in timp ce operatiunile care stimuleaza
vanzarile facute de agenti comerciali (intermediari) presupun doua contracte, unul incheiat intre
vanzator si agentii comerciali si altul incheiat intre vanzator si consumator 184. Astfel, o instanta
franceza a considerat (este drept, pe baza unui text de lege anterior Ordonantei din 1986) ca
practica unei societati comerciale de a acorda obiecte (cadouri) revanzatorilor ei in functie de
numarul de puncte obtinute de acestia in urma vanzarii anumitor produse, constituie remunerarea
unui serviciu special prestat de beneficiari si care consta in promovarea acestor produse. Chiar daca
valoarea cadoului se regaseste in final in pretul platit de consumator, conditia aparentei gratuitatii se
apreciaza in functie de consumatorul care cumpara produsul principal si nu in functie de persoana
unui tert fata de acest raport juridic185.
181
1996, p. 210
182
Cass.crim., 14.03.1979, in Recuiell Dalloz, 1979, Informations rapides, p.439
183
1996, p. 211
184
1996, p.212-213
185
Curtea de apel din Amiens, decizia din 15.04.1985, citata de R. Fabre in Droit de la
publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.213
38
Din contra, daca atribuirea primei se face cu titlu gratuit unei terte persoane (de ex., anuntul
publicitar ar suna astfel: “cumparati de la noi si vom face un cadou unei persoane, la alegerea
dvs.”), vanzarea este cu prima.
Exista si opinii in doctrina franceza, care sustin ca si in cazul in care acordarea primei unui
tert se face cu titlu gratuit, nu suntem in prezenta unei vanzari cu prima deoarece aceasta presupune
acordarea unor produse sau servicii cu titlu gratuit numai persoanei care dobandeste produsul
principal (care incheie contractul principal cu agentul economic ce ofera prima), acordarea primei
fiind asociata unui contract cu titlu oneros186.
f) Trebuie sa existe o prima. Prima reprezinta elementul de atractie si se bucura de o
reglementare speciala in Franta (art. 23, 24 si 25 din decretul din 29 decembrie 1986). Exista trei
categorii de prime: prima in marfuri, prima in prestari de servicii si prima in bani (espece).
f.1) Prima in marfuri
f.1.1) O varianta a ei este prima in marfuri identice cu produsul principal. In legea franceza ca si
in cea romana, vanzarea nu este ilicita daca prima consta in produse identice cu produsul principal.
Ratiunea pentru care aceasta forma de prima este permisa rezida in aceea ca, in acest mod, se
ajunge la o reducere efectiva a pretului de vanzare, fara a mai exista elementul de atractie dat de un
cadou diferit187. Exista insa anumite interdictii si in acest caz: (1) prin acordarea unei asemenea
prime, sa nu se ajunga la o vanzare in pierdere, determinata conform legii; (2) prin acordarea unei
asemenea prime sa nu fie indus in eroare consumatorul. Daca in timpul promotiei, agentul
economic majoreaza pretul produsului principal, dispare avantajul cadoului si atunci consumatorul
este indus in eroare188 [este putin ciudat. Daca prima consta intr-un produs identic, atunci
consumatorul primeste un produs gratuit de o valoare mai mare. Dpdv economic, totusi
consumatorul nu se afla intr-o situatie mai buna, deoarece a platit mai mult decat se astepta
produsul principal]. In ceea ce priveste aprecierea caracterului identic al primei, instantele
franceze il apreciaza intr-un sens strict. De ex., acordarea drept cadou a unui televizor cu diagonala
de 36 cm daca se cumpara unul cu diagonala mai mare, nu este considerata prima intr-o marfa
identica, deoarece identitatea presupune nu numai aceeasi natura si gen, dar si aceleasi caracteristici
tehnice. La fel, nu a fost considerat produs identic o lanseta de pescuit de 500 franci drept prima
pentru cumpararea de articole de pescuit; o bucatarie integrata drept prima pentru cumpararea unei
vile; acordarea drept prima a unei somiere (sommier) pentru cumpararea unui “matelas”189.
186
Decoq, Pedamon, L’Ordonnance du 1er decembre 1986, in Jurisclasseur Contrats
Consommation, numar special pe anul 1987, nr.72
187
1996, p.214
188
1996, p. 214-215
189
1996, p. 215-216
39
In schimb, o alta instanta, intr-un caz izolat, a considerat ca prima constand intr-o fusta sau
pantalon este o marfa identica cu bluza (“blouson”), pe motiv ca desi cele doua produse nu sunt
identice, ele sunt complementare, deoarece ele constituie un ansamblu armonios si au aceeasi natura
[in sensul ca indeplinesc aceeasi functie]. Aceasta abordare a fost insa criticata pe motiv de
extindere abuziva a notiunii de “identic”190.
f.1.2) O alta varianta a primei in marfuri exista atunci cand produsul principal este diferit de
produsul-premiu. In Franta, o asemenea prima este permisa daca anumite conditii prevazute strict
de lege, cu privire la valoare sau la marcaj 191 [noi nu avem o asemenea reglementare si nu cred
ca ar putea fi adoptata, fara a se adauga la lege].
In Franta, ca si in Romania, este permisa acordarea unei prime care consta in produse
diferite, numai daca produsele respective se incadreaza in exceptiile prevazute de lege. Astfel, nu
sunt considerate prime:
(i) ambalajul produsului principal. Este vorba insa de amabalajul obisnuit care insoteste
produsele respective (de ex., dulceata si borcanul, acesta din urma avand o forma care ii permite sa
fie convertit in pahar de baut). Caracterul obisnuit al ambalajului se apreciaza in functie de ceea ce
utilizeaza in mod obisnuit concurenta, de progresul tehnic si inovatiile care apar pe piata. Esential
insa in analiza caracterului obisnuit sau neobisnuit este capacitatea sa de a indeplini functia de
ambalaj, in mod strict192.
(ii) produsele complementare indispensabile [noi nu avem cuvantul “complementar” in
textul legal]. In Franta, caracterul indispensabil se apreciaza exclusiv in functie de criterii tehnice.
Produsele/ serviciile respective asigura fie functionarea normala a produsului principal (baterii
pentru jucarii, benzina pentru automobil, lucrari de racordare la reteaua electrica a unei case, etc.),
fie compun in mod obisnuit produsul principal (robinet pentru instalatiile sanitare, etc.). Caracterul
indispensabil trebuie apreciat intr-un sens strict. Astfel, pentru cumpararea unui casetofon este
necesara o singura caseta, nu mai multe193.
Jurisprudenta franceza a considerat ca nu sunt indispensabile (chiar daca sunt
complementare) saltelele si somierele (somiera fiind prima, cand de obicei somiera este produsul
principal care este insotit de o saltea), aratandu-se ca un consumator obisnuit nu considera necesar
sa cumpere intotdeauna o saltea impreuna cu o somiera. Mai mult, tinand cont de diversitatea
constructiva si decorativa a somierelor, este de neacceptat obligarea consumatorului de a primi o
somiera care nu ii este de folos sau nu ii place194.
De asemenea, nu au fost considerate indispensabile bucatariile incorporate in vile, chiar daca
ele au calitatea de imobil prin destinatie, ele avand un caracter accesoriu iar consumatorului nu ar
trebui sa-i fie limitata libertatea de a alege bucataria care ii convine [ma intreb daca solutia este
aceeasi in cazul in care bucataria nu este prezentata ca o prima]. La fel, nu sunt indispensabile
aparatele de uz menajer (hote, frigidere, placa de incalzit, etc.) in legatura cu mobila de bucatarie-
produsul principal-, chiar daca cele doua produse sunt in mod natural complementare195.
190
1996, p.216
191
Pentru detalii, a se vedea R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des
ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 216-219
192
1996, p. 220
193
1996, p. 220-221
194
Speta inedita, citata de R. Fabre in Droit de la publicite et de la promotion des
ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p. 222
195
1996, p. 221-222
40
(iii) esantioanele. Ele trebuie acordate insa numai in cantitatile minime necesare utilizarii si sa
fie inscriptionate cu mentiunea (vezi art. 57 lit.c) legea romana). In Franta, exista si alte conditii: nu
pot depasi o valoare maxima si trebuie sa indeplineasca anumite conditii de marcare. Nu se cere
insa sa fie realizate de cel care produce si produsul principal196.
f.2) Prima in servicii

f.2.1) Prima in servicii identice. Conditia “identic” se apreciaza la fel de strict ca in cazul primei
in marfuri. In schimb, nu mai exista limitarea legata de vanzare in pierdere (dar este valabil in
Franta, unde vanzarea in pierdere nu este sanctionata cand este vorba de servicii)197.
f.2.2) Prima in servicii diferite. In Franta (dar nu la noi), o conditie priveste limita maxima a
pretului serviciului care constituie prima, stabilita prin lege. Alte conditii (pentru ca prima sa fie
licita) se intalnesc si in legea noastra, si anume:
(i) Serviciile sunt indispensabile prestarii serviciului principal. Ca si la marfuri, caracterul
“indispensabil” este interpretat in mod strict.
(ii) Servicii post-vanzare. In primul rand, intra in categoria acestor servicii cele datorate in
perioada de garantie legala sau de garantie contractuala. Prelungirea duratei de garantiei si implicit
posibilitatea de a primi servicii gratuite pe o perioada mai lunga, nu transforma vanzarea intr-o
vanzare cu prima198.
In al doilea rand, in categoria de servicii postvanzare intra toate serviciile care pot fi oferite
de vanzator dupa vanzarea marfii/ prestarea serviciului principal. In legatura cu aceasta categorie s-
au nascut unele dispute in Franta. Astfel, instantele au considerat ca este un serviciu postvanzare
imprumutarea de catre vanzator a unui vehicul cumparatorului, pentru ca acesta din urma sa isi
asigure livrarea materialului (contractul de vanzare prevazand ca livrarea este in sarcina
cumparatorului). In schimb, un organ al administratiei (Directia de Concurenta si Comert) a
considerat in sens contrar, rationand ca este o vorba de o facilitate facuta consumatorului de catre
vanzator, dat fiind ca obligatia de livrare era in sarcina cumparatorului 199. Livrarea marfurilor la
domiciliul clientului (cand livrarea este obligatia vanzatorului) este considerata un serviciu post-
vanzare, in timp ce asigurarea produselor impotriva distrugerii sau pierderii nu apare ca un serviciu
post-vanzare200.
(iii) Facilitati de stationare, indiferent ca este vorba de un parking gratuit sau cu plata.
(iv) Prestatii fara valoare comerciala (de ex., controlul presiunii pneurilor sau spalarea
parbrizului, in timp ce se face plinul de benzina). Noi nu avem aceasta exceptie in lege, dar s-ar
incadra la alte exceptii?
f.3) Prima in bani
196
1996, p. 222-223
197
1996, p.223
198
R. Fabre Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris,
1996, p. 225
199
1996, p. 225
200
1996, p. 225-226
41
Nici la noi, nici la francezi nu este prevazuta expres dar in Franta se considera ca ea este
permisa prin interpretarea per a contrario a precizarii primei numai cu privire la produse/ servicii 201.
De principiu, o asemenea prima insemnand o reducere efectiva a pretului, ea este intotdeauna
permisa. Trebuie doar ca in acest fel sa nu se ajunga la o vanzare in pierdere. Poate fi asimilata
unei prime in bani si obligatia asumata de vanzator de a prelua produsele uzate sau depasite (avand
in vedere costurile cu depozitarea sau predarea unui centru de deseuri a acestor produse), insa
consumatorului trebuie sa-i fie precizat cu claritate acest lucru, pentru a nu fi vorba de o publicitate
mincinoasa.
Reducerea pretului poate avea loc cu privire la produsul/ serviciul principal, sau cu privire la
alt produs/ serviciu. In primul caz, reducerea poate avea loc imediat (si poate sa fie mentionata atat
pe produs, cat si prin publicitate), sau la un termen ulterior. In aceasta ultima situatie, pentru a
fideliza clientul in legatura cu un anumit produs/ serviciu, vanzatorul ii acorda consumatorului un
bon de reducere care poate fi insa folosit numai la a n-a achizitie/ prestare a unui produs/ serviciu
identic. Si o asemenea prima este considerata valabila202.
In ceea ce priveste reducerea pretului unui alt produs/ serviciu, ea permite vanzatorului sa
promoveze produse noi si incita consumatorul sa le cumpere, datorita pretului lor redus in urma
cumpararii primului produs. Daca produsul este comercializat de catre promotor, trebuie facuta
distinctia dupa cum acesta este un producator sau distribuitor. In ambele cazuri, prima este
posibila, insa produsul asupra caruia poarta reducerea trebuie sa fie produs/ distribuit tot de
promotor. In orice caz, trebuie respectate conditiile privind vanzarea legata. Nu are importanta ca
produsul-prima este concurent cu cel cumparat. S-a acceptat sistemul chiar si cand promotorul era
asociat in operatiunea de prima cu un producator concurent 203. Este acceptabil ca prima sa constea
in reducerea pretului la produse care nu sunt desemnate expres, dar care sunt comercializate de catre
promotor (de ex., bonuri de cumparare cu reducere, valabile pentru achizitiile facute in celelalte
raioane ale magazinului) sau in carti de fidelitate (care dau dreptul la reduceri la cumpararile
ulterioare). Intrebarea care s-a ridicat este daca aceste bonuri de reducere / carti de fidelitate
reprezinta prima in bani sau prima in natura (in ultimul caz, pentru a fi valabila trebuie ca sa fie
identica cu produsul principal, ceea ce prin ipoteza nu este cazul)204.
Daca produsul la care se aplica reducerea (altul decat produsul cumparat) nu este
comercializat de promotor, operatiunea este discutabila. Daca, de ex., este vorba de reducerea
pretului biletului de cinema, oferita de un supermagazin, administratia franceza considera ca oferta
este ilicita, mai putin in cazul in care consumatorul are optiunea de a primi o plata in bani,
echivalenta avantajului propus205.
In ceea ce priveste sanctiunile civile pentru incalcarea interdicitiilor privind vanzarea cu

prima, se poate introduce actiunea in raspundere civila delictuala de catre consumatori sau de catre
agenti economici206.
201
R. Fabre in Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris,
1996, p. 226
202
1996, p. 227
203
1996, p. 228-229
204
1996, p. 229 (autorul impartaseste opinia ca in acest caz este totusi vorba de o prima
in bani, dar citeaza si o jurisprudenta care a decis contrariul)
205
1996, p. 230
206
1996, p. 231
42
Promovarea vanzarilor prin joc
Promovarea produselor prin intermediul vanzarilor autorizate

In dreptul francez, vanzarile autorizate sunt vanzarea in afara spatiilor comerciale obisnuite
ale agentului economic (“deballage”), vanzarea de lichidare si vanzarea de soldare.
Conditii comune de validitate pentru cele trei forme de vanzari
a) conditii de forma
In Franta, este necesara obtinerea in prealabil a unei autorizatii de vanzare de la autoritatile
locale, pe baza unor documente care justifica necesitatea acestui tip de vanzare si incadrarea lui in
conditiile legale207. La noi, este suficienta o notificare a organelor locale ale administratiei
publice. In perioada in care se desfasoara respectivul tip de vanzare, agentul economic nu are voie
de a isi reface stocul de produse anuntat ca fiind disponibil pentru acea vanzare, in caz contrar fiind
incalcate conditiile de validitate ale vanzarii208.
b) conditii de fond
Marfa vanduta trebuie sa fie noua (este o cerinta expresa a legii franceze, respectiv art.2 din
legea din 25 iunie 1841). Conform jurisprudentei franceze, o marfa noua este o marfa care nu a
intrat inca in posesia consumatorului, prin orice fel de act cu titlu oneros sau gratuit. Astfel, chiar
bunuri care sunt depasite, demodate sau partial distruse (cum ar fi mobilierul partial distrus in urma
unui incendiu) pot face obiectul unei vanzari de soldare209.
In Franta, nu este necesar ca vanzarea sa fie prezentata ca de soldare sau lichidare pentru a
se putea desfasura in mod valabil. Insa, daca ea este prezentata publicului sub o denumire care nu
are caracteristicile acelui tip de vanzare, ea poate fi sanctionata ca publicitate mincinoasa210.
In Franta, pretul in sine nu este un element definitoriu pentru vanzarile autorizate 211. Insa, el
trebuie sa respecte prevederile legale privind pretul, adica: (1) afisarea pretului; (2) publicitatea lui
(reducerea de pret trebuie anuntata prin raportare la un pret de referinta, care nu poate fi mai mic
decat cel mai mic pret practicat efectiv de anuntator in acelasi magazin, pentru un articol sau
prestatie similara. Publicitatea pretului nu este permisa asupra unor articole care nu sunt in stocul
disponibil pentru vanzarea respectiva)212; (3) in cazul preturilor pentru soldari si lichidari, pretul
fixat trebuie sa fie inferior pretului practicat pentru aceleasi produse in cursul ultimelor trei luni.
Chiar daca nu este un element definitoriu pentru calificarea vanzarilor autorizate, jurisprudenta
franceza cere in mod constant ca pretul anuntat sa fie inferior celui practicat in mod uzual,
altminteri anuntul privind vanzare de soldare sau lichidare risca sa fie calificat drept publicitate
mincinoasa (deoarece consumatorul se asteapta sa obtina un avantaj din acest tip de vanzare) 213.
Pretul vanzarii autorizate, ca pret de revanzare, poate fi chiar inferior pretului de cumparare, fara a
207
1996, p. 266-268
208
1996, p. 267
209
1996, p. 269
210
1996, p. 270
211
1996, p. 270
212
1996, p.271
213
1996, p. 271
43
fi ilicit, daca se incadreaza in situatiile de exceptie prevazute de lege pentru revanzarea in
pierdere214. Curtea de apel din Toulouse a condamnat un comerciant pentru revanzare in pierdere,
constatand ca acesta, sub anuntul “solduri exceptionale – 50% privind jucariile”, a vandut jucarii la
un pret in pierdere. Comerciantul nu a putut demonstra insa ca vanzarea practicata era o soldare si
deci nu putea justifica o revanzare in pierdere, instanta constatand ca, si in ipoteza in care jucariile
ar fi calificate ca marfuri sezoniere, ele au punctul maxim de vanzare in perioada de sfarsit de an, 3
zile inainte de Craciun si 9 zile inainte 1 ianuarie, iar magazinul respectiv era deschis si duminica in
acea perioada, tocmai datorita vanzarilor numeroase215.
In ceea ce priveste vinovatia ceruta pentru existenta infractiunii, in prezent jurisprudenta
franceza cere demonstrarea intentiei frauduloase a autorului, insa intentia este dedusa din lipsa
autorizatiei administrative pentru vanzarea respectiva216.
Vanzarea de soldare
Prin definitie, vanzarea de soldare are un caracter ocazional (in Franta). Ea se deosebeste de
soldarea sezoniera, care este organizata in mod regulat pentru a vinde accelerat la sfarsit de sezon,
marfurile demodate sau capat de serie. Legea noastra, din contra, prevede ca soldarea are drept
scop reinnoirea sezoniera a marfurilor. Caracterul ocazional inseamna “caracter neobisnuit” si
presupune ca vanzatorul poate demonstra acest lucru, schimband unele semne exterioare ale marfii,
ca pretul afisat, aranjarea produselor, prezentarea lor, in general efectuand o modificare a marfurilor
in vederea soldarii lor, chiar daca soldarea are numai aparent un caracter ocazional217.
Soldarea presupune numai o vanzare, nu este necesara o revanzare a unei marfi cumparate
anterior. Prin urmare, fabricantul poate realiza o soldare in aceleasi conditii legale ca si un
distribuitor218. Legea romana prevede insa expres ca vanzarea de soldare se face numai pentru
marfuri dintr-o structura de vanzare cu amanuntul.
Operatiunea de soldare presupune o publicitate care o acompaniza sau o preceda. Legea
franceza cere ca mesajul publicitar trebuie sa contina termenul “soldare”. Daca operatiunea priveste
toate produsele aflate la un punct de vanzare, o singura mentiune “soldare” lizibila este suficienta 219.
Chiar daca termenul “soldare” lipseste din mesajul publicitar (agentul economic prezentand
operatiunea ca o vanzare promotionala), operatiunea va fi calificata ca atare in functie de continutul
ei, astfel incat lipsa autorizarilor administrative va atrage sanctiunile legale 220. Astfel, o instanta
franceza a condamnat un agent economic pentru desfasurarea, sub masca unei vanzari
promotionale, a unei vanzari de soldare cu incalcarea conditiilor legale. Instanta a constatat ca
vanzarea privea produse de imbracaminte de lux iar magazinul respectiv era situat intr-o zona
comerciala unde era concentrat un asemenea tip de comert (ceea ce arata caracterul neobisnuit al
operatiunii). Anunturile privind vanzarea respectiva (in presa, prin afisaj) erau agresive iar
vanzarea se desfasura in plin sezon pentru articolele de imbracaminte respective (sezonul toamna-
214
1996, p.272
215
Curtea de apel din Toulouse, decizia din 21.10.1993, citata de R. Fabre in Droit de
la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.272-273
216
1996, p.273
217
1996, p. 274-275
218
1996, p.274
219
1996, p. 276

220
1996, p.276;278
44
iarna) (vanzarea promotionala ar fi trebuit sa se desfasoare inainte de inceperea sezonului
respectiv), ceea ce era pagubitor pentru comertul localitatii221. Daca insa se foloseste termenul de
soldare pentru a prezenta o operatiune comerciala care are alt caracter, atunci suntem in prezenta
unei publicitati mincinoase222.
O alta conditie care trebuie indeplinita de vanzarea de soldare consta in miscarea accelerata
a stocului. Aceasta presupune existenta unui stoc de marfuri care trebuie lichidat si intentia
agentului economic de a accelera miscarea acelui stoc. Aceasta intentie poata reiesi din mesaje
publicitare de genul “in limita stocului disponibil”, din modul de prezentare a magazinului, din
perioada in care se desfasoara operatiunea223. Cat priveste stocul de marfuri, el trebuie sa ramana
stabil pe perioada vanzarii, cea ce presupune indeplinirea a doua conditii:
- stocul trebuie determinat (agentul economic trebuie sa prezinte inventarul detaliat al marfurilor,
precizand pretul lor si perioada necesara pentru a fi vandute in mod obisnuit). Nu are relevanta
marimea stocului, soldarea fiind permisa si cand pruveste numai o parte din stocul de marfuri
existent intr-un magazin224.
- stocul nu poate fi reinnoit. Aceasta interdictie se aplica chiar daca marfurile din alte magazine ale
aceluiasi agent economic si chiar daca a fost obtinuta autorizatia de soldare si pentru aceste
magazine. Nu se poate califica o operatiune ca soldare atunci cand ea se deruleaza la inceputul
sezonului, cu privire la modele a caror vanzare urmeaza sa se faca ulterior, atunci cand autorul
prevede reaprovizionarea stocului si nu manifesta nici o graba in a se debarasa de marfurile a caror
perioada de vanzare a trecut225. Astfel, societatea Ets Buchara a organizat prin intermediul
publicitatii, o operatiune comerciala intitulata “7 zile traznet, toata Buchara la –20%”. Din modul
de desfasurare a operatiunii reiesea caracterul exceptional al vanzarii, pe o perioada de o
saptamana, vanzarea aplicandu-se la toate articolele din stoc, cu un rabat uniform de 20%. Insa,
nefiind demonstrata existenta unui stoc predeterminat si care sa nu fie reinnoibil, calificarea de
vanzare de soldare facuta de instantele anterioare era eronata226.
Conditia ca stocul sa nu poata fi reinnoit permite a se distinge intre vanzarea de soldare si
vanzarea promotionala. Pentru vanzarea promotionala, nu exista conditia stabilitatii stocului si,
conform legii franceze (hotararea 77-105 P), presupune in mod obligatoriu o reaprovizionare in
cazul in care marfurile promovate lipsesc la un moment dat din stocul agentului. In schimb,
vanzarea de soldare inceteaza odata cu epuizarea stocului declarat227.
Vanzarea de lichidare
In primul rand, o asemenea forma de vanzare presupune indeplinirea unei publicitati.
Mesajul publicitar poate fi si sub forma de imprimate introduse in cutiile postale ale consumatorilor.
La fel, a fost considerat mesaj publicitar invitatia trimisa la 3000 de persoane pentru a participa la o
lichidare (a fost considerata o forma de comunicare publica) 228. Cat priveste continutul mesajului
221
Tribunalul de comert din Villefranche-sur-Saone, sentinta din 26.10.1990, citata de
1996, p. 277
222
1996, p.281-282
223
1996, p.278-279
224
1996, p. 279
225
1996, p. 280
226
Cass.com., decizia din 19.01.1993
227
1996, p. 281
45
publicitar, nu este necesar ca termenul de “lichidare” sa fie inserat in mesajul publicitar, pentru ca
vanzarea sa fie considerata de lichidare229.
O alta conditie, in Franta, este caracterul ocazional sau exceptional (aparent sau real) al
vanzarii. Caracterul exceptional este usor de demonstrat in cazul in care are loc inchiderea
definitiva a unui magazin. Conform legii franceze, nu este permis insa ca aceeasi autorizatie
administrativa sa fie folosita pentru doua lichidari succesive, daca nu au trecut cel putin 2 ani de la
terminarea primei lichidari, exceptand situatiile exceptionale, cand poate fi redus. noi nu avem
aceasta conditie, neexistand cerinta autorizarii administrative.
O a treia conditie este ca prin vanzarea de lichidare, sa aiba loc o accelerare a miscarii
marfurilor. Explicatiile de la vanzarea de soldare sunt aplicabile si aici.
In fine, este necesara incetarea comertului sau modificarea unei intreprinderi comerciale.
Incetarea comertului (in sens larg) poate fi voluntara sau involuntara (in caz de faliment, rezilirea
inchirierii fondului de comert, etc.). Operatiunea de lichidare trebuie sa aiba loc inainte de radierea
comerciantului din registrul comertului230. In ceea ce priveste modificarea structurii intreprinderii
comerciale, aceasta poate avea fie un sens material (de ex., reamenajarea magazinului, ceea ce
presupune inchiderea sa pe o perioada mai lunga si lichidarea stocului de marfa), fie un sens juridic
(de ex., schimbarea controlului asupra intreprinderii, care poate presupune reformularea politicii
comerciale si lichidarea vechiului stoc de marfuri)231. Intr-o speta franceza, un magazin de bijuterii
si-a schimbat proprietarul. Anterior, magazinul facea parte dintr-un grup numit “CODHOR”, acesta
din urma avand anumite dificultati financiare in trecut care au atras procedura redresarii judiciare.
Proprietarul magazinului a decis sa se ralieze unui alt grup, “Nouveaux Bijoutieres”. Dar aceasta
schimbare impunea lichidarea stocului precedent si constituirea unui stoc, corespunzator gamei
“Nouveaux Bijuotiers”. Instanta a considerat ca schimbarea relatiilor juridice poate fi asimilata cu
o modificare a structurii intreprinderii, care ligitimeaza vanzarea de lichidare 232. De asemenea, o
modificare a modului de exploatare a unui raion (de ex., prin suprimarea lui sau schimbarea
profilului) poate justifica o vanzare de lichidare233.
Vanzarea in afara spatiilor comerciale obisnuite ale agentului economic (au deballage)
Unii autori considera ca aceste vanzari sunt diferite de vanzarile la domiciliu (demarchage) ,
pentru ca nu s-ar putea concepe sa se aplice debalajului regulile privind perioada de reflectie si
posibilitatea de renuntare la contract in perioada de reflectie234.
Pentru a exista in mod valabil un asemenea tip de vanzare, trebuie indeplinite urmatoarele
conditii:
- sa existe o publicitate care precede sau acompaniaza vanzarea. Spre deosebire de soldare sau
lichidare, nu este necesar sa se faca referire la un pret de referinta235;
228
1996, p.282-283
229
1996, p. 283
230
1996, p. 284-285
231
1996, p. 285
232
Curtea de apel din Rennes, decizia din 1.04.1993, citata de R. Fabre, Droit de la
publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris, 1996, p.285
233
1996, p. 285-286
234
1996, p. 286
46
- vanzarea trebuie sa aiba un caracter exceptional sau ocazional (real sau aparent). Acest caracter se
apreciaza in functie de modul de achizitionare a marfurilor, de importanta stocului pus in vanzare,
etc.236;
- trebuie sa aiba loc intr-un amplasament care nu este cel destinat in mod obisnuit comertului acelui
agent economic. Agentul economic se instaleaza intr-un loc neobisnuit pentru a atrage
consumatorul (de ex., vanzarea de masini de spalat intr-o cafenea dupa ce produsul a fost prezentat
locuitorilor cartierului, vanzarea in detaliu a vinului pe peronul unei gari, etc.) 237. Jurisprudenta
franceza a considerat ca si vanzarea de catre un supermagazin in exteriorul acestuia, chiar daca este
vorba de parking-ul sau, este tot o vanzare intr-un amplasament neuzual238;
- marfurile trebuie sa fie “deballes” (de ex., direct din camion).
Vanzarea prin magazin sau prin depozit de fabrica (ventes d’usine)
Si acest tip de vanzare este o forma de vanzare promotionala. Ea atrage consumatorii
deoarece aparent implica o reducere de pret, datoria lipsei costurilor de distributie 239. Daca sunt
indeplinite conditiile de existenta, in Franta aceasta vanzare trebuie autorizata in prealabil de
organele administratiei locale (primar). La noi este cu totul alt regim: vanzarea nici nu trebuie
macar notificata, insa producatorul trebuie sa aiba autorizatie de comert cu amanuntul
pentru magazin/ depozit. In plus, producatorul este obligat sa vanda la un pret redus.
Conditii de existenta:
- vanzarea trebuie sa fie directa catre consumator, ceea ce exclude orice intermediar (nu se
considera intermediar o sucursala a vanzatorului). Vanzatorul trebuie sa fie un producator inscris in
registrul comertului (si nu un artizan, legea franceza acordandu-le acestora din urma un regim
special)240. Ce inseamna la noi “producator”?
- vanzarea trebuie sa fie de detail;
- nu are relevanta locul vanzarii;
- nu are relevanta publicitatea (daca vanzarea este sau nu acompaniata de publicitate)241;
- vanzarea trebuie sa duca la accelerarea miscarii stocului de marfa [conditie care nu exista la noi],
deci trebuie sa aiba caracter exceptional.
Conform legii franceze, exista patru tipuri de vanzari “de uzina” care nu sunt supuse
procedurii autorizarii administrative: vanzarea in magazinele producatorului [ceea ce ar fi
echivalent legii romane]. Conditia este ca magazinul sa fie special amenajat pentru vanzare
directa (ceea ce presupune si personal propriu de vanzare). Daca magazinul nu este special
amenajat, daca nu este deschis in mod regulat, daca nu creeaza aparenta unui comert traditional, el
trebuie autorizat de primar pentru a putea functiona 242 [se mai aplica aceste conditii la noi, cand
magazinul trebuie oricum autorizat?]; vanzarile prin corespondenta si cele la domiciliu; vanzarile
235
1996, p. 287
236
1996, p. 288
237
1996, p. 289
238
1996, p. 289-290
239
1996, p.301
240
1996, p. 302
241
1996, p.303
242
1996, p. 304
47
rezervate personalului producatorului (locurile de vanzare nu trebuie, in acest caz, sa fie deschise in
nici un fel publicului; vanzarile facute in contul producatorului de comercianti sau agenti de comert.
- practici ilicite – de ex., racolajul de clienti (acostarea trecatorilor pe strada dar nu in scop de
inmanare a unui mesaj publicitar, ci in scopul de a-l “trage” spre locul unde se vinde produsul si a-l
determina sa-l cumpere; vizitarea clientilor acasa, daca persoana vizitata se opune la aceasta);
expeditia fortata de marfuri (trimiterea de marfuri necomandate la clientii concurentului lezat, lista
acestora fiind obtinuta prin frauda de la acesta).
Vanzarea fortata
O tehnica de promovare care consta in expedierea catre consumator a unui bun oarecare, cerandu-i
acesta sa-l plateasca sau sa-l restituie. In Franta, o asemenea practica este sanctionata penal si civil
(printr-un text special de lege, precum si pe dreptul comun, dat fiind ca aceasta tehnica impune
consumatorului-debitor sa execute o obligatia la care nu si-a data acordul) 243. Vanzarea fortata are
doua forme de manifestare: trimiterea fortata si plata fortata.
Pentru a exista trimiterea fortata, trebuie sa existe un obiect oarecare trimis destinatarului,
insotit (in acelasi pachet sau ulterior) de o corespondenta indicand acestuia ce obligatii are. De
asemenea, trimiterea trebuie sa fie nesolicitata. In acest domeniu nu joaca principiul “tacerea
valoreaza consimtamant”, astfel incat trimiterea obiectului ramane nesolicitata chiar daca
destinatarul nu a trimis nici un raspuns transmitatorului244.
Pentru a exista plata fortata, trebuie sa existe mai intai o livrare sau prestarea unui serviciu
care nu a fost cerut in prealabil si in mod expres de catre consumator. Trebuie ca consumatorul sa
nu fi consimtit expres la livrare sau prestarea de serviciu [daca a comandat livrarea, nu mai poate
ulterior sa o refuze, spunand ca nu a consimtit la ea, exceptand cazul in care legea sau
intelegerea partilor spune altfel. Invers, daca nu a comandat dar o accepta in mod expres,
prima “culpa” a expeditorului este acoperita] . Contrariul este greu de dovedit de catre
expeditor, in lipsa unei dovezi scrise (in ceea ce priveste corespondentele prin Internet, simplul fapt
ca mesajul a ajuns la destinatar nu constituie o proba ca acesta a acceptat prestatia la care face
referire mesajul). In fine, trebuie ca consumatorul sa plateasca livrarea sau prestarea serviciului
(daca nu plateste, nu exista plata fortata) 245. In acest caz, daca plateste fara a consimti la livrare/
prestatie, suntem in prezenta unei plati nedatorate?
Refuzul de a vinde
In cazul in care produsul nu vandut in cadrul unei retele de distributie selectiva, refuzul de a
vinde nu este permis decat daca se justifica prin cererea “anormala” a cumparatorului (revanzare in
pierdere, practici discriminatorii fata de clientii sai, etc.). Interdictia refuzuluo de vanzare nu ar
putea fi ocolita prin propunerea de a vinde produsul nemarcat (chiar daca exista dreptul de a folosi
marca in mod facultativ), atunci cand alti cumparatori il primesc marcat246.
V RASPUNDEREA CIVILA IN MATERIA FAPTELOR DE CONCURENTA NELOIALA
Chiar daca savarsirea unei fapte de concurenta neloiala nu este sanctionata contraventional
deoarece fie nu este reglementata ca o contraventie in lege, fie ca este prevazuta ca o contraventie
dar nu intruneste unul din elementele contraventiei (de ex., afirmatiile care se fac despre
243
1996, p. 231
244
1996, p.232-233
245
1996, p. 234
246
48
concurentul lezat nu sunt mincinoase dar au totusi ca efect discreditarea acestuia), concurentul lezat
are deschisa calea raspunderii civile impotriva autorului faptei.
Domeniul actiunii in concurenta neloiala

Actiunea in concurenta neloiala protejeaza libertatea concurentei. Libertatea concurentei
este insa asigurata si prin alte masuri/ institutii, astfel incat apare necesitatea de a delimita actiunea
in concurenta neloiala de alte masuri de protectie. Aceasta delimitare se realizeaza in masura in care
se stabileste domeniul concurentei neloiale in raport cu alte atingeri aduse concurentei.
Principial, in doctrina franceza domina solutia enuntata de Paul Roubier in Le droit de la
propriete industrielle in 1952, care trasa o linie de demarcatie intre concurenta neloiala si
concurenta interzisa. In cazul concurentei interzise, autorul actului actioneaza fara a avea dreptul de
a savarsi acel act, in timp ce in cazul concurentei neloiale autorul uzeaza in mod excesiv de
libertatea sa comerciala247. Totusi, chiar Paul Roubier si ulterior alti autori au remarcat ca distinctia
este inutila si poate da nastere la confuzii nedorite. Mai mult, art. 1382-1383 C.civ.fr. nu fac
distinctie intre delicte si quasi-delicte, prin urmare nu se justifica nici delimitarea intre efectele
concurentei ilicite si cele ale concurentei neloiale248. Solutie discutabila
In cazul in care agentul economic savarseste un act concurential interzis expres de lege (ex.
la francezi sunt actele care aduc prejudicii consumatorilor, cum ar fi vanzarea in pierdere sau
vanzarea bulgare de zapada, publicitatea mincinoasa) si care este sanctionat administrativ sau penal,
actiunea impotriva lui poate fi introdusa fie de organele statului, fie de asociatiile de protectie a
consumatorilor. Se considera in doctrina franceza in acest caz ca autorul a savarsit un fapt ilegal de
concurenta, care nu exclude insa si actiunea in raspundere civila, care asigura repararea civila a
prejudiciului. O forma a acestei actiuni este actiunea in concurenta neloiala 249. Mie mi se pare
fortata aceasta distinctie intre concurenta ilegala si concurenta neloiala, daca in sfera concurentei
ilegale sunt incluse toate opratiunile comerciale care sunt interzise sau limitate de lege. In fond,
Legea nr. 11/ 1990 incrimineaza administrativ si penal cele mai importante fapte de concurenta
neloiala, ceea ce inseamna ca savarsirea lor este interzisa. Dar, nu s-a sustinut si nu s-ar putea
sustine in mod serios ca asemenea fapte, datorita incriminarii exprese, nu mai sunt de concurenta
neloiala, ci sunt fapte ilegale. Mai degraba, concurenta ilegala ar trebui limitata la faptele care
incalca domeniile interzise concurentei prin lege.
Exista domenii de activitate inchise concurentei, prin contract. In mod obisnuit, acest lucru
se realizeaza prin clauze de neconcurenta, incluse in contracte de munca, de reprezentare, de
distributie exclusiva sau de franciza, etc. Concurenta anticontractuala presupune incalcarea unei
interdictii de concurenta care nu se preocupa de mijloacele utilizate, in timp ce concurenta neloiala
presupune incalcarea unei interdictii de a folosi anumite mijloace, nu incalcarea unei interdictii de
concurenta in sine. In timp ce actiunea in concurenta neloiala este o actiune in raspundere
delictuala, actiunea in concurenta anticontractuala este o actiune contractuala, cu toate diferentele
care exista intre cele doua actiuni. Dar, daca clauza de neconcurenta este lovita de nulitate sau a
ajuns la termen, actiunea in concurenta neloiala ar putea fi folosita pentru a sanctiona
comportamentul unei parti contractuale. Cu alte cuvinte, cele doua actiuni nu se exclud reciproc.
De asemenea, daca un tert este complice cu una dintre partile contractuale la violarea clauzei anti-
concurentiale, tertul va raspunde delictual (poate chiar in concurenta neloiala) 250. Obligatia de
247
248
parasitisme, p.22
249
250
49
neconcurenta este o obligatie de a nu face orin care se interzice unei persoane –debitorul obligatiei-
de a exercita o activitate economica in concurenta cu cea dezvoltata de o alta persoana- creditorul
obligatiei de neconcurenta251. Obligatia de neconcurenta este fie de plin drept, fie voluntara, dar in
ambele cazuri ea este de origine contractuala, fiind guvernata de dreptul obligatiilor. Din aceasta
perspectiva, s-a afirmat ca dreptul obligatiilor, prin intermediul obligatiei de neconcurenta, este o
sursa a dreptului concurentei (dreptul concurentei avand nu numai functia de a proteja libera
concurenta, dar si de a proteja concurentii atunci cand aceasta protectie favorizeaza jocul
concurentei)252. Aceasta afirmatie nu trebuie insa inteleasa ca permitand aplicarea dreptului
concurentei asupra raporturilor dintre parti generate de obligatia de neconcurenta.
In sistemul de drept francez, se admite ca o obligatie de neconcurenta exista de plin drept in
cazul contractul de cesiune a fondului de comert sau de munca, ori in cazul unor contracte de
distributie comerciala, chiar in lipsa oricarei clauze specifice in aceasta privinta. Aceasta solutie,
dezvoltata de jurisprudenta, se intemeiaza pe doua argumente alternative. Intr-un prim caz, in
principal in ceea ce priveste cesiunea fondului de comert, obligatia de neconcurenta se
fundamenteaza pe obligatia de garantie a vanzatorului de a asigura linistita posesie a bunului
instrainat. In mod constant, Curtea de casatie franceza a statuat ca vanzatorul unui fond de comert
are obligatia de a se abtine de la orice act de natura a deturna clientela fondului cedat, neputand face
concurenta cumparatorului. O justificare de ordin principal a obligatiei de neconcurenta in acest
caz este data de necesitatea neutralizarii unei concurente care s-ar putea dezvolta prin mijloace
anormale, datorita cunostintelor intime asupra fondului de comert cedat, pe care le are vanzatorul 253.
Un al doilea argument (in special in cazul contractului de munca si a contractelor de distributie
comerciala) se intemeiaza pe principiul executarii cu buna credinta a conventiilor. In ceea ce
priveste contractul de munca, jurisprudenta franceza a decis ca un salariat este tinut de a-si indeplini
obligatiile contractuale cu buna credinta si conform ca natura acestora. Natura contractului de
munca exclude ideea ca un salariat sa dezvolte o activitate concurenta cu cea a intreprinderii care il
angajeaza, datorita cunostintelor pe care salariatul le acumuleaza despre intreprindere, cunostinte
care ar face ca mijloacele de concurenta folosite intr-un asemenea caz sa fie anormale 254. In ceea ce
priveste contractele de distributie comerciala, principiul executarii cu buna credinta si loiale a
contractului si legatura sa cu obligatia de neconcurenta sunt prevazute expres de reglementarile
speciale aplicabile (de ex., art.3 din Directiva CEE din 18.12.1986 privind agentii comerciali) sau
sunt pur si simplu creatii jurisprudentiale255 (in cazul contractului de distributie exclusiva –
Cass.com., 5.10.1993, 2 esp., D. 1993, IR 225 si 236).
In ceea ce priveste obligatia voluntara de nenconcurenta, validitatea ei este data nu de
principiul libertatii contractuale (deoarece in acest caz el intra in competitie cu principiul libertatii
concurentei), ci de faptul ca ea are o cauza licita. Liceitatea cauzei este data de interesul protectiei
creditorului obligatiei contra unei concurente realizate prin mijloace anormale. Ori de cate ori o
asemenea cauza nu exista, cand obligatia de concurenta se justifica numai prin dorinta de a proteja
pe creditorul ei contra riscului pierderii clientelei ca urmare a luptei normale de concurenta,
obligatia de neconcurenta incalca libertatea concurentei si nu poate fi validata 256 (Cass.com.,
14.05.1992, D 1992, p.350- clauza de neconcurenta a salariatului dupa incetarea contractului de
251
Y. Serra, Les fondements et le regime de l’obligation de non-concurrence, in
“Revue trimestrielle de droit commercial et de droit economique”, vol.51,
nr.1/ianuarie- martie 1998, p. 7.
252
Y. Serra, Les fondements et le regime de l’obligation de non-concurrence, p. 8
253
Y. Serra, Les fondements et le regime de l’obligation de non-concurrence, p. 9
254
Y. Serra, Les fondements et le regime de l’obligation de non-concurrence, p.11
255
Y. Serra, Les fondements et le regime de l’obligation de non-concurrence, p. 11-
12
256
Y. Serra, Les fondements et le regime de l’obligation de non-concurrence, p. 12-
13
50
munca, considerata nejustificata; Cass.com., 14.11.1995, D. 1997, Somm.59- clauza de
neconcurenta post-contract de franciza, considerata nelegitima). De asemenea, o alta conditie
pentru valabilitatea clauzei de neconcurenta este ca ea sa fie necesara in economia contractului si sa
fie strict proportionata in raport cu functia pe care o indeplineste (ceea ce din perspectiva dreptului
concurentei se numeste principiul proportionalitatii, din perspectiva dreptului civil apare ca un
interes legitim al creditorului)257.
In ce priveste actiunea in contrafacere si actiunea in concurenta neloiala, cele doua sunt

privite in mod traditional ca fiind distincte. Actiunea in contrafacere sanctioneaza incalcarea unui
drept privativ special (un adevarat monopol de exploatare sau de utilizare) protejat de lege.
Actiunea in concurenta neloiala nu sanctioneaza incalcarea unui drept privativ, ci fapta unei
persoane care a fost anumite mijloace concurentiale nepermise de lege. Cele doua actiuni au
fundamente diferite, ele nu constituie, sub forme diferite, exercitiul aceluiasi drept, si nu urmaresc
acelasi scop. Ele au cauze diferite. Cele doua actiuni nu sunt complementare si nici accesorii.
Totusi, in anumite conditii ele pot fi introduse cumulativ258 (de ex., daca exista un risc de confuzie
in ceea ce priveste utilizarea unei marci inregistrate 259). In solutionarea litigiilor bazate pe actiunea
in concurenta neloiala, judecatorul si juristii in general trebuie sa exercite o anumita prudenta.
Acceptarea actiunii in orice conditii are riscul de reconstitui monopolul detinut de titularul unui
drept privativ asupra unei creatii intelectuale, atunci cand legiuitorul nu (mai) protejeaza acest
monopol. Un asemenea rezultat ar fi contrar libertatii comertului. Cu toate acestea, trebuie gasit un
echilibru intre protectia intereselor legitime ale creatorului si cele ale utilizatorului creatiei
intelectuale (in special, problema se pune in materia semnelor distinctive, mai ales marcile)260.
Actiunea in raspundere pentru fapte de concurenta neloiala este o actiune in raspundere
civila delictuala (ca regula generala). In consecinta, trebuie intrunite toate elementele acestei
raspunderi: fapta ilicita, vinovatia autorului (agentul economic agresor), prejudiciu, legatura de
cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu. Exista insa particularitati cu privire la elementele
raspunderii delictuale in ce priveste aplicarea lor la raspunderea pentru faptele de concurenta
neloiala.
a) in conceptia traditionala, se considera ca pentru existenta acestei forme de raspundere, este

necesara existenta unui raport de concurenta pe aceeasi piata relevanta, intre ag.ec. agresor si cel
lezat. Cu alte cuvinte, ambii se adreseaza aceleasi sfere de consumatori/ utilizatori sau desfasoara
activitati identice sau similare. Activitatile unde se afla in concurenta nu trebuie sa formeze
obiectul lor principal de activitate, dar ele trebuie exercitate efectiv. Aceasta conceptie se bazeaza
pe teoria clientelei comune intre agresor si victima, fiecare dintre ei urmarind sa atraga si sa
mentina o parte cat mai mare din aceasta clientela (realitate desemnata sub denumirea de “principiul
specialitatii”)261.
257
M. Malaurie-Vignal, Droit de la concurrence et droit des contrats, in “Recueil
Dalloz-Sirey”, Chronique, 1995, p. 52
258
259
J.-J.Burst, La reconstitution des “monopoles” de la propriete industrielle par
l’action en concurrence deloyale ou en responsabilite civile: mythe ou realite?, in
“Melanges dedies a Paul Mathely”, Ed.Litec, Paris, 1990, p. 96
260
J.-J.Burst, La reconstitution des “monopoles” de la propriete industrielle par
l’action en concurrence deloyale ou en responsabilite civile: mythe ou realite?, in
“Melanges dedies a Paul Mathely”, Ed.Litec, Paris, 1990, p.93-100
261
Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 512; M-L. Izorche, Les fondements de
la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p. 20
51
In dreptul francez, jurisprudenta franceza s-a indepartat treptat de la aceasta teorie si implicit
de la cerinta existenta unui raport de concurenta intre parti. Cazurile decise in anii ’90 au marcat
introducerea conceptiei de actiune in concurenta neloiala in lipsa oricarui raport de concurenta intre
reclamant si parat. Astfel, este posibil sa fie calificat drept neloial comportamentul unui agent
economic care fie nu are o clientela comuna cu victima, fie nu are o clientela proprie 262. Fapta de
concurenta neloiala poate exista in afara oricarei clientele comune. Totusi, exista anumite nuantari
in functie de tipul faptei de concurenta neloiala. Astfel, cand este vorba de confuzie intre produse,
clientela trebuie sa fie comuna si imediata. Cand este vorba de denigrare, se cere ca clientela finala
sa fie identica, chiar daca activitatile partilor in litigiu sunt diferite (nu este necesar un raprot direct
si strans de concurenta intre ele)263.
b) Prejudiciul consta, in general, din indepartarea sau pierderea clientelei (nu are importanta ca
aceasta clientela nu se orienteaza catre autorul faptei de concurenta neloiala, ceea ce conteaza este
indepartarea ei de concurentul lezat).
Notiunea de clientela este cea din dreptul comercial: valoarea pe care o reprezinta relatiile
statornicite intre fondul de comert al unui comerciant si persoanele care solicita in mod obisnuit
comerciantului respectiv marfuri, servicii sau executarea de lucrari (O. Capatina, SOCIETATILE
COMERCIALE, 1996, p.284). Se admite insa ca in cadrul clientelei intra si persoanele care ar
putea sa intre in relatii statornice de cumparare cu un comerciant, avand in vedere potentialul
produselor/ serviciilor acestuia de a le satisface propriile nevoi (o asemenea clientela potentiala
intalnim in perioada de incepere a activitatii comerciantului sau in perioada imediat urmatoare
finalizarii unei investitii de catre comerciant). Clientela este elementul cheie al fondului de comert,
este o valoare patrimoniala de natura incorporala (nu este un drept personal nepatrimonial deoarece
comerciantul nu are un drept absolut si exclusiv asupra clientelei, strans legat de persoana sa).
Dreptul comerciantului (ag.ec.) cu privire la clientela este un drept special, asemanator unui drept
real (concurentii si tertii sunt obligati sa se abtina de la fapte contrare uzantelor comerciale cinstite
si care pot aduce atingere clientelei) dar imperfect (orice concurent care foloseste mijloace
comerciale cinstite poate atrage clientela comerciale in propria-i sfera de interese economice, poate
ingloba aceasta clientela in propriu-i fond de comert fara a fi obligat sa despagubeasca pe
comerciantul care a pierdut clientela. Mai mult, este in firea lucurilor ca orice comerciant sa incerce
sa isi dezvolte clientela prin concurenta onesta, pe seama atragerii clientelei celorlalti comercianti
cu care se afla in raporturi de concurenta directa).
Originile prejudiciului sunt date fie de acte pozitive, fie de acte negative. In categoria
actelor negative intra cele care au derpt obiect dezorganizarea unei intreprinderi, actele de denigrare
(inclusiv denigrare prin omisiune, care este o forma de denigrare indirecta – o intreprindere pretinde
ca este singura care poseda o anume calitate). In categoria actelor pozitive intra confuzia si
parazitarea264.
Se admite totusi ca un comerciant poate fi tinut raspunzator fata de un concurent si daca

acesta din urma nu si-a pierdut clientela, daca primul comerciant a folosit mijloace de concurenta
neloiala indreptate impotriva acelui concurent (cu alte cuvinte, in aceasta materie se admite
existenta raspunderii civile daca prejudiciul este numai eventula sau chiar in absenta oricarui
prejudiciu). In orice caz, dovada existentei prejudiciului nu este necesara atunci cand actiunea in
262
parasitisme, p. 21
263
264
Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, in “Revue
trimestrielle de droit commercial et de droit economique”, ed. Dalloz, Paris, vol.51,
nr.1/ 1998, p.84-86
52
concurenta neloiala are drept unic scop interzicerea actelor de concurenta neloiala (si nu
condamnarea agresorului la daune-interese).
In ultimii ani, in dreptul francez s-a impus aceeasi solutie, adica nu este necesara
demonstrarea unui prejudiciu direct si cert pentru a admite actiunea in concurenta neloiala.
Formula folosita a fost aceea ca prejudiciul se deduce din actele neloiale, ceea ce nu mai necesita
demonstrarea lui. Exista astfel o asimilare a prejudiciului cu fapta de concurenta neloiala, astfel
incat este suficienta demonstrarea existentei faptei pentru a se deduce existenta prejudiciului. Acest
lucru se explica prin aceea ca actele de concurenta neloiala reprezinta o atingere adusa libertatii
comertului, astfel incat orice agent economic are interesul de a face sa inceteze faptul respectiv,
chiar daca nu a suferit un prejudiciu specific. [de fapt, tocmai pentru a accentua ideea ca
actiunea in concurenta neloiala nu necesita un prejudiciu in intelesul dreptului comun, se
foloseste expresia de “trouble commercial” in loc de prejudiciu]
Insa, in dreptul francez, atunci cand reclamantul cere acoperirea unui prejudiciu datorat
actiunii in concurenta neloiala, instantele cer acestuia sa demonstreze intinderea prejudiciului si
existenta (inclusiv caracterul direct si cert) 265. In cazul in care prejudiciul este material, el se
concretizeaza in pierderea de clientela suferita de reclamant. Aceasta presupune existenta notiunii
de clientela comuna inter autor si victima. Nu este insa necesar ca aceasta clientela sa fie captata de
catre autor, este sufucuent faptul ca ea a fost deturnata de la victima. Dar, actiunea este admisa si in
lipsa oricarei pierderi de clientela sau reducere a cifrei de afaceri (de exemplu, cand se aduce
atingere unui element incorporal cum este emblema, a carui valoare este determinata de investitiile
facute de reclamant pentru promovarea ei). Aceasta solutie presupune acceptarea notiunii de
diminuare a capacitatii concurentiale, adica vicitma isi vede atinsa posibilitatea de a dezvolta
clientela, “pierde o sansa” datorita actului de concurenta neloiala, chiar daca clientela existenta nu
este afectata. Din alta perspectiva, o asemenea abordare presupune perceperea intreprinderii
comerciale ca o entitate dinamica, nu statica, redusa la clientela de la un moment dat. De asemenea,
si prejudiciul moral este reparabil. De asemenea, prejudiciul poate fi atat moral, cat si financiar 266.
Cu privire la afectarea posibilitatii de a dezvolta clientela, unii autori afirma ca acesta nu este un
prejudiciu eventual (a carui producere in timp este incerta si care nu ar putea da nastere unei actiuni
in reparatii civile), ci un prejudiciu virtual, dar viitor, a carui existenta este deja certa (fiind o
prelungire a unei stari actuale de lucruri267.
Prejudiciul are diverse forme de manifestare. O forma cea mai raspandita este deturnarea
clientelei. O alta forma consta in uzurparea unei valori economice, prin actiune parazitara si prin
copii servile. In cazul actiunii parazitare, prejudiciul consta in uzurparea valorii economice create
prin eforturile altuia. O consacrare legislativa a acestei conceptii este Directiva CEE nr. 148/ 1997,
care permite oricarui “fabricant” de baze de date (este vorba de cel care a facut investitia in baza de
date, care poate fi diferit de autorul bazei) sa interzica extragerea si /sau reutilizarea totalitatii sau a
unei parti substantiale a continutului bazei, atunci cand obtinerea, verificarea si prezentarea acestui
continut atesta o investitie substantiala din punct de vedere cantitativ sau calitativ 268. In cazul copiei
servile a unei valori economice, savarsita de un concurent (altfel, am fi in fata unei actiuni
parazitare) si care nu mai este protejata printr-un drept privativ, prejudiciul ar consta iarasi in
folosirea eforturilor unui agent economic, fara a plati pentru aceasta. Aceasta ultima opinie nu este
insa impartasita de jurisprudenta franceza, care considera ca asemenea creatii neprotejate pot fi
folosite de oricine. Totusi, autorul respectiv considera ca, in afara operele care au cazut in
265
parasitisme, p.36-37; Ripert, Roblot, op.cit., p. 513-514
266
Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 513-514; M-L. Izorche, Les fondements
de la sanction de la concurrence deloyale et du parasitisme, p.37-40
267
268
Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p.88-89
53
domeniul public, orice alte creatii ale unui agent economic, neprotejate, reprezinta valori economice
a caror folosire nu se poate face decat cu acordul autorului lor269.
[opinia mea] Cat priveste daunele-interese care pot fi cerute, categoriile de damnum emergens si
lucrum cessans nu mai au un rol determinant in aceasta materie (la fel, si posibilitatea acoperirii
prejudiciului imprevizibil la momentul savarsirii faptei, specifica raspunderii civile delictuale) in
conditiile in care instanta poate admite chiar acoperirea unui prejudiciu eventual. Desigur, instanta
va aprecia intotdeauna daca suma daunelor-interese cerute de reclamant este rezonabila, insa
aceasta apreciere ar putea sa fie ghidata mai putin de functia reparatorie a daunelor-interese si mai
mult de functia sanctionatorie si preventiva a acestora 270. Ca o particularitate a legii in aceasta
materie este posibilitatea concurentului lezat de a cere daune morale de la agresor (art. 9 alin.1 din
L 11/ 1991). In acest caz insa este destul de greu sa faci distinctie intre daunele morale si pierderea
efectiv suferita deoarece prejudiciul generat de faptul de concurenta neloiala inseamna atingerea sau
posibilitatea de atingere adusa clientelei concurentului lezat iar atingerea adusa prestigiului/
reputatiei concurentului lezat inseamna tot posibiliatea de a pierde clientela271.
In Franta, jurisprudenta are in general dificultati in a stabili (evalua) prejudiciul. Este

recomandat ca judecatorul sa foloseasca studii de specialitate, opinii ale expertilor. Oricum,
prejudiciul se determina in functie de data hotararii. In evaluarea prejudiciului, judecatorul trebuia
sa in considerare atat damnum emergens si lucrum cessans, cat si impactul comportamentului
concurential neloial asupra activitatii viitoare a victimei272.
Daca majoritatea autorilor considera ca prejudiciul are o anumita specificitate in aczul
actiunii in concurenta neloiala, exista si autori care sustin ca particularitatile invocate nu reprezinta
abateri de substanta de la trasaturile prejudiciului in dreptul comun (in special, in ceea ce privete
modalitatea de stabilire a despagubirilor, care denota functia punitiva a raspunderii delictuale,
certitudinea sa si prevenirea producerii sale, care denota functia preventiva a raspunderii delictuale)
273
.
c) Cu privire la fapta ilicita, se considera in genere ca indiferent de forma ei, ea consta in
incalcarea unei obligatii de a nu face (obligatia oricarui comerciant ca in exercitarea comertului sau
sa se abtina de la folosirea de mijloace neloiale fata de concurentii sai. S-a afirmat chiar ca aceasta
obligatie este o obligatie sociala) si nu a unui drept (recte, dreptul concurentului lezat la clientela)
deoarece, de principiu, dreptul la clientela nu este un drept absolut si exclusiv si orice concurent
poate “acapara”, fara teama de a fi pedepsit, clientela unui comerciant daca foloseste mijloace licite.
Din punct de vedere practic, ceea ce intereseaza in determinarea faptei ilicite este natura mijloacelor
folosite in savarsirea actului de concurenta (respectiv, daca sunt sau nu contrare uzantelor cinstite)
si nu felul acestora.
In doctrina si jurisprudenta franceza, se considera ca este suficienta determinarea existentei
unei fapte neloiale de concurenta (si nu a unei simple tenative), pentru a putea deduce si alte
elemente ale actiunii in concurenta neloiala (vinovatie, prejudiciu). Neloialitatea faptei de
concurenta se manifesta prin ceea francezii numesc “trouble commercial”, si ea este o forma a
269
270
O abordare similara are si Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice
concurrentiel, p.93 si in Le parasitisme dans tout ses etats, in “Recueil Dalloz
Sirey”, Chronique, 1993, p. 310-311 (principala functie a raspunderii civile este
prevenirea prejudiciilor in viitor, nu recuperarea prejuidiciului deja produs)
271
In acelasi sens, Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p.
90, care considera ca in aceasta materie prejudicul moral este tot de natura materiala.
272
273
Ph. Le Tourneau, De la specificite du prejudice concurrentiel, p. 86-94
54
excesului in exercitarea libertatii comertului. Este suficient sa exista tulburarea comerciala pentru a
fi in prezenta unui interes nascut si actual care deschide calea actiunii in justitie274.
d) Cat priveste vina agresorului, o parte a doctrinei considera ca ea trebuie sa se manifeste sub
forma relei-credinte (adica, sub forma intentiei de a cauza un prejudiciu. In dreptul nostru, aceasta
opinie porneste de la interpretarea per a contrario a art. 1 din L 11/ 1991). In dreptul francez, unde
actiunea in concurenta neloiala isi are fundamentul juridic in art. din Codul civil privind
raspunderea delictuala pentru fapta proprie, se considera de catre autori influenti ca este necesara
cel putin existenta une culpe. Nu este necesarsa fie demonstrata existenta unui element intentional
(poate fi vorba si de un quasi-delict). Nu are importanta reaua-credinta a autorului, este suficienta
demonstrarea unei neglijente sau imprudente. Dar, culpa aceasta trebuie dovedita, nu este suficienta
o simpla prezumtie de culpa (dar ar putea fi dovedita prin folosirea unui cumul de prezumtii
simple). Culpa apare in cadrul unei actiuni prin care se incalca fie o lege, fie o uzanta comerciala 275.
Pe o linie deosebita s-a inscris insa practica Curtii de casatie franceze, care a sanationat fapte de
conncurenta neloiala in lipsa oricarui element intentional, desi instantele de fond au fost de multe
ori reticente in a sanctiona fapte concurentiale neloiale care sunt savarsite din culpa sau neglijenta,
probabil din dorinta de a nu restrange excesiv libertatea comertului. Existenta raspunderii pentru
fapte de concurenta neloiala in lipsa oricarui element intentional infirma astfel conceptia originala,
care sustinea ca raspunderea pentru fapte de concurenta neloiala presupune intotdeauna rea credinta,
in timp ce actiunea in raspundere pentru concurenta ilicita poate exista si in cazul unei simple
neglijente sau imprudente276. Pana la urma, chiar si raspunderea in lipsa unui element intentional
poate fi privita ca o raspundere subiectiva, in sensul ca prin folosirea de mijloace de concurenta
neloiala, autorul a incalcat o obligatie de prudenta, neluand toate masurile de precautie pentru a se
asigura ca actele sale nu afecteaza un alt agent economic (aspect vizibil mai ales in cazul confuziei,
cand autorul nu a stiut de existenta unui agent economic de talie modesta, ale carui semne
distinctive le-a utilizat in interes propriu)277.
Totusi, exista o opinie pe care o impartasesc si care considera ca reaua sau buna-credinta a
agresorului nu are nici o relevanta in stabilirea raspunderii civile a acestuia deoarece este un fapt
normal, un fapt de viata ca intr-un regim de piata libera, orice comerciant sa incerce sa cucereasca
clientela altuia, avand constiinta ca in acest fel isi poate elimina concurentul de pe piata. Din
perspectiva acestei ultime opinii, vina agresorului nu este un element al raspunderii civile pentru
fapte de concurenta neloial, ceea ce transforma aceasta raspundere intr-o forma de raspundere
obiectiva.
e) Legatura de cauzalitate – nu se cere dovedirea ei atunci cand existenta prejudiciului nu este
o conditie pentru admiterea actiunii in raspundere pentru concurenta neloiala.
Daca se cere insa si acoperirea prejudiciului, in dreptul francez instantele solicita
reclamantului sa demonstreze legatura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu. O astfel de
legatura exista, de exemplu, atunci cand se constata ca exista o corelatie intre instalarea unei
interprinderi concurente si reducerea cifrei de afaceri a reclamantului, nefiind probate alte cauze
pentru reducerea acestei cifre de afaceri278.
274
275
276
277
278
55
Raspunderea civila contractuala in cazul actelor de concurenta neloiala
Faptul ca agentii economici se afla intr-o permanenta concurenta nu exclude posibilitatea ca,
in anumite situatii, ag.ec. concurenti sa intre in relatii contractuale directe.
Exercitiul actiunii in concurenta neloiala

Opinia care prevaleaza in Franta este ca actiunea in concurenta neloiala are caracter
subsidiar, astfel ca ea poate fi intentata atunci cand victimei nu i-a mai ramas nici o alta cale de
reparare a prejudiciului sau poate fi intentata simultan cu o actiune in raspundere contractuala (dar
cele doua actiuni urmaresc sa repare prejudicii distincte) sau cu actiunea in contrafacere. Nu este
necesar ca reclamantul sa aiba calitatea de comerciant, insa nu poate fi o asociatie de protectie a
consumatorilor. Aceasta actiune urmareste sa sanctioneze un abuz in exercitarea libertatiii
comertului, cu alte cuvinte incalcarea obligatiei de a te comporta loial in activitatea comerciala.
Deci sfera celor care pot fi afectati (si care au calitate procesuala activa) este foarte larga: persoane
fizice sau juridice sau organisme profesionale care au suferit un prejudiciu concurential (de ex., un
sindicat profesional)279.
In cazul in care actiunea in contrafacere nu poate fi exercitata deoarece marca este nula,
titularul marcii nu poate introduce actiunea in concurenta neloiala in cazul in care faptele ar putea fi
calificate si ca fapte de concurenta neloiala (aceasta deoarece aceleasi fapte nu pot da nastere unei
duble actiuni de natura civila). Calificare dubla pot primi faptele de reproducere sau imitare a
elementelor marcii. Insa, daca faptele invocate sunt diferite de faptele de contrafacere, actiunea in
concurenta neloiala poate fi introdusa (de ex., imitarea unui ambalaj care nu a fost depozitat ca
marca, asemanarea existenta intre documentele publicitare, etc.)280.
In ceea ce priveste cumulul actiunii in concurenta neloiala cu actiunea in contrafacere, este
suficient ca faptul de concurenta neloiala sa fie distinct de faptul de contrafacere. In ce masura este
distinct, va stabili instanta, de la caz la caz. De ex., paratul ofera produse imitand sau copiind
produsele unui concurent, care sunt protejate de un drept de proprietate intelectuala, la un pret (net)
inferior celui al concurentului. Imitatia este act de contrafacere, pretul inferior este act de
concurenta neloiala deoarece urmareste sa creeze confuzie in randul clientelei, in legatura cu
originea celor doua produse. Faptul de a expune produse contrafacute nu este neaparat un act
distinct de concurenta neloiala, deoarece libertatea comertului permite exercitiul unor activitati
similare in locuri identice [nu inteleg asta; la noi, a distribui produse contrafacute este
infractiunea de concurenta neloiala. De fapt, ce deosebire exista intre concurenta neloiala si
contrafacere in legea romana?]. Asemenea cazuri au aparut mai ales in legatura cu obiectele de
imbracaminte de marca281.
[banuiesc ca la contrafacere, scopul principal este de a castiga bani vanzand produse pentru care nu
ai cheltuit cu dezvoltarea, design-ul, etc., in timp ce la concurenta neloiala prin confuzie, scopul
principal este de castiga bani de a atrage clientela sa cumpere de la tine, nestiind de fapt ca tu nu
esti “autorul” acelor produse]
Conditii procedurale privind actiunea in concurenta neloiala

Cu privire la instanta competenta, doctrina si jurisprudenta franceza considera – cu privire la
faptele care pot fi calificate atat ca fapte ce incalca dreptul la marca, cat si ca fapte de concurenta
neloiala- ca instanta competenta este instanta care judeca incalcarile aduse dreptului la marca (in
Franta, aceasta este tribunalul de mare instanta, in timp ce faptele de concurenta neloiala sunt
279
280
281
56
judecate de tribunalul de comert). Daca reclamantul incearca sa atraga competenta instantei
invocand numai faptele de concurenta neloiala, actiunea sa va fi respinsa (in cazul in care
reclamantul invoca faptul ca paratul foloseste o marca asupra careia nu are un drept valabil). Chiar
daca reclamantul doreste numai alocarea despagubirilor cauzate de concurenta neloiala, instanta
competenta este tot cea care judeca atingerile aduse marcii, in cazul in care riscul de confuzie in
randul clientelei isi are sursa in utilizarea unei marci. Cu alte cuvinte, ori de cate ori obiectul
procesului il constituie atingerea unui drept privativ rezultand din detinerea marcii, competenta este
instanta care judeca litigiile privind marcile 282. Pe de alta parte, competenta instantei care judeca
faptele de concurenta neloiala poate fi atrasa in cazul in care faptele acuzate se intemeiaza pe alte
elemente decat atingerile aduse dreptului la marca si care nu pun in cauza nici validitatea, nici
drepturile asupra acesteia, si care nu sunt conexe unei contrafaceri (de exemplu, denigrarea
produselor, deturnarea comenzilor, etc.)283.
Cu privire la numele comercial, insigna sau titlul unei publicatii, cum acestea sunt in general
aparate prin actiunea in concurenta neloiala, competenta de principiu apartine instantei care are
competenta generala de a judeca faptele de concurenta neloiala. Daca insa ele au fost inregistrate si
ca marca, atunci competenta apartine instantei care judeca actiunea in contrafacere (insa, exista
discutii daca aceasta este competenta si in cazul in care nu se invoca drepturi legate in marca)284.
Efectele actiunii in concurenta neloiala

Aceasta actiune are o dubla vocatie: preventiva si compensatorie. In dreptul francez,
reclamantul poate obtine in urma ei atat despagubiri, cat si injonctiunea autorului (interzicerea
acestuia de a continua actul de concurenta neloiala), precum si publicarea hotararii de condamnare
(aceste masuri pot fi luate atat individual, cat si cumulativ). Cat priveste condamnarea la
despagubiri, ea poate fi simbolica (Paris, 9.12.1992, D.S. 1994, Somm. 223 – despagubiri de un
franc). Interdictia autorului poate consta in a-i cere acestuia sa faca sau sa nu faca ceva. Masurile
de interzicere pot fi luate in absenta oricarui prejudiciu. Daca dupa condamnare, paratul continua
actele de concurenta neloiala, acestea constituie noi acte, generatoare de un prejudiciu distinct285.
CONCURENTA NELOIALA – DREPT COMPARAT

AUSTRIA
- legea de baza in materie este Legea federala impotriva concurentei neloiale (Budesgesetz gegen
den unlauteren Wettbewerb), din anul 1984.
a) practici inselatoare:
- este ilegal sa folosesti numele sau alt semn de identificare al unei intreprinderi intr-un mod care
creeaza confuzie cu un alt semn de identificare (Legea, sectiunea 9 para.1). legea austriaca enumera
in mod distinct ca semne de identificare, ambalajul produselor. Conform legii, nu este necesar ca
practicile de inducere in eroare sa fie facute in scopuri concurentiale, este suficient sa fie facute in
cursul normal al afacerii286. Cu cat mai putin distinctiv este un semn, cu atat mai mare trebuie sa fie
renumele sau printre agentii economici cu care titularul semnului poate incheia contracte, pentru a
282
Dalloz, ed. Dalloz, Paris, 1998, p. 744- 745
283
284
285
286
P.Poech, sectiunea despre Austria in Unfair Trading Practices, numar special al
“Comparative Law Yearbook of International Business”, 1996, p. 5
57
exista un act de confuzie287. Este suficient sa existe posibilitatea unei confuzii, ceea ce conteaza
este impresia generala si nu identitatea sau similaritatea anumitor trasaturi (de ex., Lady Boss si
Boss; McChinese, McPizza, BigMac si McDonald’s)288. Pentru a condamna folosirea anumitor
denumiri sau marci drept acte de confuzie, instantele austriece au avut in vedere ca anumite produse
sunt foarte familiare publicului austriac, acesta avand o mare experienta intre a distinge intre
diferitele marci si denumiri (de ex., schiuri, imbracamintea produsa de designeri individuali). Insa,
in ceea ce priveste folosirea culorilor, instantele austriece au fost reticente in a stabili existenta unor
fapte de confuzie289.
- in ceea ce priveste confuzia intre denumirea unor publicatii: a fost considerat act de confuzie
Jedermanns Salzburger Journal Zobel in raport cu Salzburger Journal Jedermanns (confuzie intre
ziare). Intr-o decizie veche (din octombrie 1955), Curtea de apel din Viena a considerat ca exista
confuzie intre denumirea unui periodic care continea publicitate privind investitiile de capital
(Osterreichischer Kapitalmarkt) si un alt periodic (Osterreichischer Kredit- und Hypothekenmarkt),
insa autorii considera ca astazi o asemenea decizie nu ar mai fi pronuntata, avand in vedere
cresterea gradului de familiarizare a publicului cu investitiile de capital290.
Acapararea agresiva a clientelei

- in general abuzul asupra clientelei consta in a folosi sentimentele sale de recunostinta
(consumatorii care primesc cadouri nu trebuie sa fie supusi presiunii psihologice de a cumpara),
mergand pana la a exercita presiuni fizice asupra ei291.
- nu este ilicit sa oferi voucere pentru cumpararea de alimente la pretul de 1 ATS, cu ocazia
deschiderii unei alimentare cu auto-servire, chiar daca consumatorul trebuie sa intre in magazin si
sa treaca la iesire prin fata casierului (consumatorul mediu nu simte nici o presiune ca ar trebui sa
cumpere)- decizie din 1969 a Curtii Supreme, nu cred ca ar merge la noi datorita protectiei
consumatorului (poate doar in cazuri limitate) QUIZ- DACA PENTRU FIECARE PRODUS
DIN MAGAZIN PRIMESTI CADOU UN ALT PRODUS TOT DIN MAGAZIN, ESTE
ILICIT?. Este insa ilicit sa oferi cadouri de o valoare mai mare primilor consumatori ai unui
magazin nou deschis, dar distribuite numai in cadrul magazinului si numai cu conditia de a-si lasa
haina la garderoba, sa ia un carucior si sa treaca la iesire prin fata casierului – decizie din 1970 a
Curtii Supreme292.
- nu este ilicit (deoarece consumatorul nu se simte obligat sa cumpere) sa oferi cu titlu gratuit pe o
anumita perioada o anumita publicatie si alaturat un cadou de o valoare care nu este triviala, urmand
ca la sfarsitul periodei de incercare consumatorul sa incheie un abonament pentru acea publicatie293.
- livrarea de bunuri nesolicitate catre persoane (inclusiv angrosisti) cu care nu exista nici un raport
de afaceri este considerata ilicita. Aceasta deoarece ar putea exista o constrangere psihologica de a
cumpara chiar daca cumparatorul este indreptatit sa returneze bunurile si sa primeasca inapoi
287
“Comparative Law Yearbook of International Business”, 1996, p.5
288
“Comparative Law Yearbook of International Business”, 1996, p. 5-6
289
290
291
292
293
58
eventuala suma platita, inclusiv cheltuielile de returnare294. Verifica ipoteza asta- austriecii sunt
mai rigizi in aprecierea caracterului neloial al unor forme de vanzare, deoarece doresc sa fie
lasati in pace (nu sunt obisnuiti cu nebunia americana a invadarii privacy),
- este neloiala practica de a combina excursii cu vanzarea de bunuri de consum (in general, la
asemenea excursii participa oameni in varsta), daca nu se precizeaza clar inaintea excursiei ca
aceasta va fi insotita de oferte de vanzare295.
- a atrage trecatori, insistand asupra lor sa cumpere, este ilegal, daca acest lucru nu este uzual
conform circumstantelor (cum ar fi targurile). La fel, interceptarea clientilor concurentului in fata
magazinului acestuia sau distribuirea de pliante publicitare in fata magazinului acestuia (daca se
face numai in fata magazinului, nu pe o scara mai larga)296.
- a exploata emotiile si compasiunea consumatorilor pentru a promova vanzarile este ilicit (de ex.,
pentru fiecare pachet de cafea cumparata, 1 ATS din pret era destinat copiilor din Iugoslavia) – se
distorsioneaza in acest fel capacitatea consumatorului de a evalua in mod obiectiv produsul297.
- vanzarea sub costul de achizitie este in principiu permisa. Vanzarea sub cost este ilicita daca prin
ea se urmareste eliminarea concurentului, prejudicierea creditorilor prin disiparea activelor,
inducerea in eroare a consumatorilor. Este ilegala vanzara marfurilor alimentare de baza (lapte,
etc.) la pret de dumping298.
- denigrarea este ilegala conform Sectiunii 7, para.1 din Legea contra concurentei neloiale. Aceasta
prevedere protejeaza si avocatii. Denigrarea este ilegala daca faptele afirmate nu sunt adevarate (se
admite proba veritatii). In ceea ce priveste informatia confidentiala, ea este permisa chiar daca
afirmatia este falsa, atat timp cat difuzarea ei nu este repetata (destinatatul este instruit sa o pastreze
confidentiala sau numai o persoana primeste informatia). Totusi, adevarul faptelor se stabileste nu
atat prin natura lor obiectiva, cat prin modul in care informatia a fost inteleasa in circumstantele
difuzarii ei (capacitatea de intelegere a celui care o receptioneaza, claritatea declaratiei, etc.)299.
S.U.A.
Teoria concurentei neloiale in SUA
- oriunde exista concurenta, exista posibilitatea concurentei neloiale. Esenta concurentei neloiale
este violarea “regulilor jocului”, reguli care sunt determinate de natura concurentei300.
- in dreptul SUA, sfera persoanelor care participa la lupta de concurenta si care trebuie protejate
contra abuzurilor concurentei este larga si cuprinde intreprinzatorul comercial obisnuit;
organizatiile non-profit (in masura in care sunt active in activitatea economica. Faptul ca nu
urmaresc profitul ca obiectiv principal nu inseamna ca elementul competitional este in intregime
inlaturat iar necesitatea de a fi protejate impotriva concurentei neloiale in aceeasi masura ca si alte
entitati. Totodata, faptul ca obiectivul lor principal nu este obtinerea profitului nu le scuteste de
obligatia de a observa regulile comportamentului onest atunci cand actioneaza in atingerea
scopurilor lor)301; liber-profesionistii (autorii americani recunosc ca liber profesionistii servesc
294
P.Poech, op.cit., p. 9
295
296
297
P.Poech, op.cit., p. 12-13
298
299
P.Poech, op.cit., p. 17-19
300
L. Altman in Callaman on Unfair Competition, Trademarks and Monopolies,
vol.1, editia a 4-a, Ed. Clark Boardman Callaghan, New York, 1997, Cap.1- p.2
301
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap.1 – p. 5. Observatiile facute de autor cu privire la
aplicarea legislatiei care protejeaza concurenta in cazul organizatiilor non-profit, au in
vedere in primul rand legislatia anti-monopol si legislatia privind protectia marcilor.
59
valori mai inalte, nefiind oameni de afaceri in adevaratul sens al cuvantului. Diferenta fata de
intreprinzatorii comerciali este ca liber-profesionistii sunt guvernati de standarde etice, care
urmaresc sa asigure ca ei actioneaza in primul rand din idealism si numai in plan secundar din
motive economice. Curtea de Suprema de Justitie a SUA a afirmat chiar ca aplicarea formelor
obisnuite de concurenta ale intreprinzatorilor in cazul liber profesionistilor ar fi demoralizator
pentru standardele etice profesionale. Totusi, liber profesionistii se afla si ei in concurenta unii cu
altii, dat fiind ca ei trebuie sa obtina un venit pentru a se intretine si a-si continua activitatea. Din
aceasta perspectiva, si lor le sunt aplicabile regulile concurentei, dar nu conform standardelor
comerciale obisnuite. Insa, in aplicarea regulilor concurentei, aspectele idealiste si materialiste ale
profesiei trebuie tratate separat. Astfel, exista jurisprudenta privind aplicarea regulilor anti-
monopol diferitelor categorii de liber-profesionisti. Regulile concurentiale nu sunt identice pentru
toate profesiile si nici pentru toti membrii aceleiasi profesii. In plus, trebuie avut in vedere ca
majoritatea profesiilor liberale sunt guvernate, traditional, de coduri proprii de conduita, care sunt
puse in aplicare de membrii profesiei. Cu toate acestea, aplicarea regulilor “generale” ale
concurentei si liber-profesionistilor este utila, in sensul ca se garanteaza o protectie sporita
publicului)302. Doctrina si practica americana, pornind de la prevederi specifice care exclud
aplicare dreptului anti-monopol relatiilor de munca, nu considera ca forta de munca cade sub
incidenta dreptului concurentei (deoarece nici intre salariati, nici intre organizatiile lor, nici intre
acestia si angajatori nu exista competitie in sensul propriu al cuvantului, motivatia luptei salariale
fiind bunastarea sociala si nu lipsirea de clientela a competitorului. Dar, anumite parti ale acestui
drept (protectia numelui, protectia impotriva defaimarii, protectia marcii) pot fi aplicate si relatiilor
de munca, mai ales cand implica forme organizate ale salariatilor303.
- dreptul american al concurentei neloiale apara pozitia concurentiala a intreprinderii, garantand
mentinerea unei ordini competitionale si sanctionand incalcarile aduse acestei ordini. Insa, faptul ca
un concurent castiga castiga clientii altor concurenti si in final ii elimina complet de pe piata, nu
este ilicit atat timp cat acest lucru s-a facut respectand regulile “jocului”. Astfel, nu prejudiciul pe
care il sufera un concurent in lupta competitionala coduce la caracterul neloial al concurentei, ci
incalcare obligatiei competitorului de a mentine lupta de concurenta in anumite limite304.
- in dreptul american, se considera ca desi caracterul ilicit al faptul concurential rezulta din
incalcarea unui cod de conduita, totusi prejudiciul adus valorilor victimei este un factor care
defineste comportamentul ilicit la victimei305.
- valoarea fundamentala aparata de dreptul american al concurentei neloiale este intreprinderea
comerciala in ansamblul ei si in dinamismul (“ongoing business enterprise” sau “going concern”),
care cuprinde toate elementele ei corporale, cat si cele incorporale, precum si forta de munca, aflate
intr-o anumita stare de organizare. In cadrul elementelor incorporale, cel mai important este
renumele intreprinderii, “goodwill”. Este acceptat ca valoarea intreprinderii comerciale reprezinta
un element patrimonial, asupra caruia exista un drept de proprietate. Incalcarile aduse dreptul de
proprietate asupra intreprinderii sunt sanctionate306.
- in ceea ce priveste “goodwill”, acesta este un concept greu de definit, insa usor sesizabil ca
fenomen economic. “Goodwill” determina pozitia concurentiala a intreprinderii pe piata si este un
element patrimonial, dreptul asupra sau fiind protejat. Faptul ca o intreprindere functioneaza nu
Protectia exista insa si prin intermediul legislatiei contra defaimarii si a celei privind
protectia numelui. Jurisprudenta americana a decis ca o organizatie non-profit poate
cere executarea unei clauze de neconcurenta (L. Altman, op.cit., vol.1, Cap.1,
sectiunea 1.02).
302
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap.1 – p. 8-14.
303
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap.1 – p. 14-32
304
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap.1-p.33
305
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap.1-p.33
306
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap. 1- p.34-35
60
inseamna ca a dobandit renume, insa si o intreprindere recent infiintata poate avea “goodwill”. Se
considera ca “goodwill” este probat daca intreprinderea obtine profit. In momentul in care
intreprinderea este vanduta, “goodwill” devine un element static, evaluabil conform anumitor
criterii dezvoltate in practica, si este transferat cumparatorului, astfel ca el inceteaza sa mai existe in
raport cu vanzatorul. Valoarea astfel determinata in momentul vanzarii va fi multiplicata,
consolidata, in functie de abilitatile cumparatorului, de a carui existenta devine acum legat
“goodwill”307.
- dar goodwill nu este pur si simplu numai reputatie. El include onestitate, buna credinta,
credibilitate. Poate include eficienta tehnica. Poate sa existe independent de reputatia si abilitatile
managementului intreprinderii. O intreprindere poate avea mai multe goodwill, in functie de
domeniile economice in care si-a stabilit un renume. Goodwill al unei intreprinderi poate rezulta
din renumele unui dintre angajati. De aceea, nu este un concept fix, invariabil pentru toate
intreprinderile. Goodwill reflecta intreprinderea asa cum este vazuta de altii308.
- in lupta de concurenta, goodwill este elementul care ghideaza clientii in alegerea produselor
diferitelor intreprinderi. Daca goodwill a fost dobandit prin monopolizare, el nu joaca rolul de
ghid309.
- goodwill fiind doar un concept, el este inteles prin intermediul unor simboluri perceptibile, cum
ar fi marci, nume comercial. El nu poate fi separat de intreprindere asa cum reputatia nu poate fi
separata de o persoana fizica. El are o localizare geografica, la sediul intreprinderii, insa poate fi
perceput dincolo de teritoriul geografic in care opereaza intreprinderea310.
- in cazul liber profesionistilor, goodwill se obtine si se transfera in acelasi fel ca in cazul
comerciantilor311.
- intreprinderea contine un numar de valori patrimoniale care pot functiona independent, separat de
intreprindere (de ex., masini, echipamente, brevete, marci in mod exceptional, etc.). Una dintre
valorile care pot exista independent este dreptul la publicitate al intreprinderii, adica dreptul de a se
adresa publicului exploatand comercial un element patrimonial individual (o cladire, o fotografie,
imaginea unui articol unicat, etc.). Dreptul la publicitate este dreptul de a te face cunoscut
publicului, de a identifica in ochii acestuia, fiind corolarul dreptului la viata privata (“privacy”). El
este un drept patrimonial mai mult decat un drept personal-nepatrimonial. Unii autori considera
insa ca dreptul la publicitate nu este decat un alt nume pentru un concept mai vechi, si anume
dreptul de proprietate asupra intreprinderii312. Valorile patrimoniale care au o valoare intrinseca
trebuie diferentiate de valorile care protejeaza o intreprindere, dar care nu o valoare separata de cea
a intreprinderii (de ex., licente, drepturi de franciza, privilegii acordate de guvern, etc.)313.
- dreptul la viata privata (“right of privacy”) este un drept al persoanei si nu un drept patrimonial.
El provine din conceptia imunitatii vietii personale si are drept scop sa protejeze starea mentala sau
un interes emotional. Incalcarea acestui drept da nastere la o actiune in raspundere delictuala si, in
jurisprudenta americana, el poate fi exercitat atunci cand nu exista o alta actiune in raspundere 314.
Publicitatea falsa, care pune pe cineva intr-o lumina falsa in ochii publicului, este o invazie a
dreptului la viata privata. In cazul in care numele sau reputatia unei persoane este explotat in scop
comercial de o alta persoana, fara acordul primei, este mai degraba o incalcare a dreptului la
307
308
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap. 1- p. 36-37
309
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap.1- p.37-38
310
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap. 1- p.38
311
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap.1 – p.39-40
312
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap. 1-p.48-49
313
314
61
publicitate decat a dreptului la viata privata315. In anumite cazuri, atunci cand interesul public la
informare o cere, dreptul la viata privata poate fi inlaturat316.
- in dreptul american nu exista o baza teoretica pentru dreptul concurentei neloiale. S-au exprimat
trei opinii principale in legatura cu motivul unei actiuni in concurenta neloiala: promovarea
tranzactiilor oneste si corecte; protejarea publicului cumparator; protejarea nu a drepturilor
publicului, ci a drepturilor si proprietatii intreprinderilor individuale. Totusi, aceste justificari nu
sutn suficiente. S-a afirmat ca relatia de concurenta este o relatie care da nastere la drepturi si
obligatii reciproce, fiind o relatie colectiva. Conditiile pietei creaza relatia de concurenta. Relatiile
dintre competitori in conditiile pietei sunt determinate fiind de contractele incheiate intre ei, fie de
prevederile legale imperative. Deci, fundamental pentru mecanismul dreptului concurentei, in
opinia unor autori, este conceptul de “relatie” intre parti (fara a defini insa in ce consta acest
concept, elementele sale fundamentale)317. Conceptul de “proprietate privata” nu ar putea fi folosit
pentru a defini relatia de concurenta si dreptul victimei care face obiectul incalcarii, deoarece
concurenta presupune urmarirea castigului, cu respectarea unor reguli de comportament, si in goana
dupa profit unele intreprinderi vor suferi pierderi patrimoniale, fara insa ca acest lucru sa fie ilicit
(cu alte cuvinte, prejudiciile aduse intreprinderii comerciale nu constituie in sine un motiv pentru
introducerea actiunii in concurenta neloiala)318. Dar daca nu exista o relatie de concurenta intre
parti, atunci dreptul de proprietate (adica, dreptul de a exclude pe altii) poate fi folosit pentru a
proteja anumite valori patrimoniale ale intreprinderii ( de ex., dreptul asupra numelui comercial)319.
- dreptul concurentei neloiale, conform unor opinii doctrinare americane, are trei obiective:
protejarea intreprinzatorului onest in desfasurarea activitatii sale; pedepsirea intreprinztorului
neonest care sustrage clientela competitorului prin mijloace neloiale; protejarea publicului
impotriva inselatoriei. Din aceasta perspectiva, dreptul concurentei neloiale protejeaza interesul
public, nu numai cel individual320.
- dpdv istoric si chiar in conceptia actuala a unor instante americane, conceptul de “concurenta
neloiala” este doar o denumire tehnica pentru un o sub-ramura de drept care suplimenteaza dreptul
marcilor, protejand numele comerciale care au dobandit un al doilea inteles. Conceptul de “unfair
competition” in SUA este echivalentul conceptului de “passing off” in Anglia, prin care se defineste
substituirea/ confuzia privind produsele, astfel incat paratul isi vinde propriile produse ca fiind ale
reclamantului. Conceptul de “passing off” se justifica insa prin infrangerea unui drept la marca.
Totusi, in SUA concurenta neloiala a dobandit treptat un sens mai larg, pe masura ce instantele au
recunoscut protejarii renumelui (“goodwill”) al unei intreprinderi. Din punct de vedere al
fundamentarii actiunii in concurenta neloiala de catre jurisprudenta, aceasta din urma a decis ca
temeiul actiunii il constituie principiul echitatii, si nu incalcarea dreptului de proprietate.
Concurenta neloiala acopera un categorie distincta de delicte civile (“torts”)321.
- neexistand un concept clar de concurenta neloiala, nu exista nici o teorie clara a concurentei
neloiale. Drept urmare, pentru unele instante fundamentul concurentei neloiale este sanctionarea
actelor de passing off, pentru altele ea reprezinta sanctionarea unei conduite frauduloase. In fine,
unele instante vad in concurenta neloiala un delict civil prin care se aduce atingere renumelui
intreprinderii (goodwill)322. Aceasta lipsa de fundamentare teoretica a condus la folosirea unei mari
diversitati de fundamentari juridice pentru actele de concurenta neloiala, cea mai frecvent folosita
315
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap. 1- p. 91
316
317
318
319
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap. 1- p. 55
320
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap.1- p. 116-117
321
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap. 2 – p. 2-5
322
62
fiind insa doctrina confuziei/ substitutiei intre produse (“passing off”) 323. Totusi, odata cu
adoptarea legii federale privind marcile de comert (Lanham Trademark Act), sfera legala a
conceptului de concurenta neloiala a fost extinsa dincolo de intelesul de “passing off”, deoarece
aceasta legea foloseste in art. 43 (a) si art.44 termenul de “concurenta neloiala” intr-un sens mai
larg, corespunzator unui delict civil sui generis (noul concept de concurenta neloiala acopera falsele
indicatii de origine, falsele descrieri si inducerea in eroare, practicile neloiale guvernate de
conventii internationale)324.
- conceptul de concurenta neloiala trebuie distins de cel de “metode neloiale de concurenta”, ultimul
fiind introdus prin Sectiunea 5 a Federal Trade Commission Act (1914) si aplicabil faptelor
monopoliste. Aceasta distinctie este necesara in SUA deoarece aparent FTC nu are competenta
decat pentru sanctionarea faptelor monopoliste, nu si a celor de concurenta neloiala. Totusi, in
1972 Curtea Suprema de Justitie (in Federal Trade Commission v. Sperry & Hutchinson Co., 92 S
Ct 898 (1972) ) a decis ca legea privind FTC are in vedere nu numai protectia concurentei dar si
protectia consumatorilor, astfel incat FTC poate interveni si impotriva faptelor care nu incalca
concurenta dar care sunt necinstite sau inselatoare325. Conform art. 5 FTC Act, FTC are jurisdictie
competenta asupra “unfair methods of competition” si asupra “unfair and deceptive acts and
practices”.
- conform majoritatii doctrinei americane, conceptul de “concurenta neloiala” are un inteles mai
restrans in SUA decat in Europa. In general, concurenta neloiala presupune o relatie directa de
concurenta intre victima si autor (intelegand prin autor si persoana care il ajuta cu intentia de a
deturna clientela victimei, chiar daca aceasta persoana nu se afla in raport direct de concurenta cu
victima)326. Aceasta abordare permite diferentierea intre “unfair competition” si “unfair trading”,
ultimul fiind mai larg si acoperind orice situatie neloiala (contrara codului de conduita) care apare
in viata comerciala, indiferent ca partile sunt concurenti sau nu. Conceptul american de unfair
trading este similar, in opinia autorilor americani, celui de concurenta neloiala in Europa, insa el nu
poate echivala conceptul american de unfair competition, care presupune intotdeauna existenta unei
relatii de concurenta intre parti327.
- dreptul concurentei neloiale este o subramura a dreptului raspunderii civile delictuale (“torts”).
Faptul de concurenta neloiala este un delict sui generis, deoarece conflictul intre concurenti are
drept scop obtinerea unui premiu-clientul- si exista pentru ca exista concurenta, astfel ca nu lupta si
prejudiciul suferit de concurent atrage raspunderea, ci incalcarea regulilor stabilite pentru
desfasurarea concurentei in limite normale328. Concurenta este ilicita (unlawfull) atunci cand un
concurent incalca obligatia care incumba fiecarui concurent, de a respecta regulile luptei
concurentiale (lupta concurentiala fiind naturala, fiind un modus vivendi, numai excesele fiind
prohibite)329. Concurenta este neloiala, nedreapta (unfair) atunci cand se incalca valorile etice ale
lumii afacerilor, condul de conduita al acesteia, indiferent daca aceste valori sunt codificate
(consacrate) prin lege sau nu330.
-Teoria americana a delictului civil, aplicabila faptelor de concurenta neloiala, care implica lupta
dintre competitori, presupune urmatoarele postulate (1) orice concurenta prejudiciaza reclamantul,
(2) paratul este raspunzator pentru prejudiciu, de vreme ce a intentionat sa concureze, (3) numai
concurenta loiala este justificata331.
323
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap. 2 – p. 10
324
325
326
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap. 2 – p. 31-32; 47; 61-63
327
328
329
330
L. Altman, op.cit., vol.1, Cap. 2 – p. 94-96; 102-104
331
63
Price war
- in doctrina americana, razboiul preturilor se manifesta prin doua tipuri de actiuni: vanzarea la un
pret nerezonabil de scazut si discriminarea prin pret. Scopul unui razboi al preturilor este de a
elimina concurentul folosind o forta economica superioara si este consecinta concurentei pe piata332.
- razboiul preturilor nu este neonest, nici chiar atunci cand se ajunge la vanzarea sub costuri si
vanzatorul intentioneaza sa creeze un prejudiciu altui concurent (jurisprudenta americana permitand
vanzarea sub costuri, daca nu exista o lege care sa o interzica si daca nu exista alt element prohibit
de lege)333. Razboiul preturilor este o tactica recunoscuta legal de a atrage cumparatorii, pretul
scazut prezentat de vanzator reprezentand un element de negociere. Nimic nu obliga agentul
economic sa realizeze profit iar o lege care impune o asemenea obligatie ar fi o invazie a afacerilor
private. Razboiul preturilor poate fi justificat de conditiile economice sau de o situatie de urgenta.
Totusi, razboiul preturilor care are drept unic scop eliminarea concurentului din afaceri trebuie sa
fie interzis ca act de concurenta neloiala (consumatorul fiind numai beneficiarul incidental al
razboiului). Lupta paralela intre concurenti pentru a atrage clientul s-a transformat astfel intr-un
atac direct al unuia asupra altuia, concurenta devenind neloiala. Din experienta practica a rezultat
ca in urma unui razboi al preturilor, ambii concurenti ies vlaguiti, fara nici un castig real. Micii
intreprinzatori au resurse reduse pentru a rezista unei asemenea lupte, mai ales cand atacul vine din
partea unui concurent de mare forta economica. Drept urmare, pentru a pastra un nivel rezonabil de
concurenta pe piata, guvernul a intervenit adoptand o legislatie specifica334.
- in ce masura un razboi al preturilor este act monopolist sau act de concurenta neloiala? Razboiul
preturilor care are drept scop sa elimine un concurent este in primul rand un act de concurenta
neloiala, dar incidental poate fi si un act monopolist. Discriminarea prin pret care drept scop sa
favorizeze un cumparator mare in defavoarea altora este un act monopolist. Pornind de la aceasta
distinctie, se poate determina care dintre legile americane are in vedere reglementarea afacerilor,
care are drept obiect sa previna monopolurile si care urmareste sa combata concurenta neloiala 335
[de fapt, solutia asta aburita este rezultatul lipsei de deosebire de natura intre concurenta
neloiala si concurenta monopolista]
vanzarea sub cost

- vanzarea sub cost este in esenta un act de concurenta neloiala, nu unul monopolist336.
- in ce priveste legile care interzic vanzarea sub cost, ele sunt legi statale si au fost adoptate de mai
multe de jumatate din statele americane. Scopul lor (obiectivul urmarit) nu este intotdeauna clar,
insa este cert ca nu recunosc ca inamic principal concurenta neloiala. De multe ori instantele le
interpreteaza ca fiind indreptate impotriva monopolizarii337.
- legile care interzic vanzarea pot fi grupate in trei categorii: unele interzic vanzarea facuta cu
scopul de a distruge concurenta sau a produce prejudicii concurentilor, sau cu scopul sau avand ca
efect prejudicierea concurentilor ori distrugerea concurentei. Altele interzic vanzarea sub cost
avand in vedere numai efectul ei (nu conteaza intentia). In fine, ultimele o interzic in mod absolut,
fara nici o referire la intentie sau efect. Unele au o sfera de aplicare generala, la toate marfurile si
chiar servicii, in timp ce altele se aplica numai la anumite marfuri338.
- a vinde sub cost inseamna a vinde sub costul actual (care este deosebit de cel uzual) al produsului
si se determina prin raportare la produsul in cauza. Reducerea pretului trebuie sa ia in calcul si
332
L. Altman, op.cit., vol.1A, Cap. 7 – p. 2
333
L. Altman, op.cit., vol.1A, Cap. 7 – p. 3; 6
334
L. Altman, op.cit., vol.1A, Cap. 7 – p. 3-4
335
336
337
338
L. Altman, op.cit., vol.1A, Cap. 7 – p.14-15
64
rabaturile/ restituirile de pret acordate de vanzator clientilor sai. Aceasta trebuie deosebita de cazul
in care vanzatorul vinde la un pret foarte scazut, insa totusi cun profit (chiar daca concurentii nu isi
pot permite sa vanda cu profit la acel pret), situatie care nu este ilicita339.
- nu sunt aplicabile aceste legi atunci cand vanzarea se face cu buna credinta pentru a raspunde
concurentei. Vanzatorul nu trebuie insa sa demonstreze ca pretul competitorului sau este legal.
Totusi, un vanzator nu poate retalia vanzand sub cost, folosind deci aceeasi practica ilicita ca si
concurentul sau. De aceea, s-a propus ca sa fie exceptat de la aplicarea legii numai vanzatorul care
vinde de buna credinta sub cost pentru a raspunde preturilor unui competitor care la randul sau de
buna credinta crede ca a stabilit pretul in mod legal. Alte cazuri in care legile nu sunt aplicabile
sunt prevazute in textul lor si sunt de stricta interpretare340.
- unele legi care au interzis vanzarea sub cost in mod absolut au fost declarate neconstitutionale.
Numai legile care cer conditia intentiei au fost considerate constitutionale. Doctrina considera si ea
ca numai vanzarea cu intentia de a elimina concurentul de pe piata (si nu numai de a-i lua o parte
din clientela) se justifica a fi incriminata ca fapta de concurenta neloiala 341. Unele legi au fost
declarate de instante ca fiind discriminatorii deoarece nu se refereau la toate produsele/ industriile ci
numai la unele342.
Elemente ale vanzarii sub cost:

a) costul. Definitia costului variaza in functie de legislatia analizata. Astfel, costul de productie
costul materiilor prime, muncii si o parte corespunzatoare din costurile administrative. Costul de
distributie se refera la pretul din factura sau la pretulde inlocuire, care din ele este mai mic plus
costurile administrative corespunzatoare (munca, chirie, dobanzi la credite, pierderile din credite,
amortizare, taxe, publicitate, autorizatii administrative, etc.). in ce priveste costul detailistului, el
este cel mai mic dintre costul de inlocuire sau pretul din factura, din care se scade discounturile
primite (mai putin cele uzuale pentru plata in numerar) si se aduna costurile de transport si costurile
administrative. In ce priveste pretul de factura, se are in vedere pretul facturat in cursul normal
afacerilor, nu pretul unei cumparari prin participare la o executare silita 343. Costul cadourilor
primite si al primelor trebuie calculate separat de costul produsului principal344.
In cazul in care mai multe articole sunt vandute impreuna, costul se calculeaza pe fiecare.
Daca se vand mai multe articole ca o singura unitate, pretul de vanzare trebuie sa fie cel putin egal
cu suma preturilor articolelor componente345.
b) intentia de a prejudicia concurentul sau de a-l elimina. Foarte dificil de probat, dat fiind ca in
mod normal concurenta presupune intentia de a crea un prejudiciu. De aceea, se considera ca nu
orice prejudiciu atrage ilegalitatea vanzarii sub cost, ci numai prejudiciul care consta in eliminarea
concurentului din afaceri [americanii si-au complicat viata cu cerinta intentiei. La francezi si la
noi este mai simplu, este suficient sa existe vanzare sub cost]. Aceasta forma de prejudiciu poate
premerge faptul de monopolizare346. Drept criteriu de determinare, s-a propus ca daca vanzatorul
vinde sub cost nu pentru a raspunde concurentei in cursul normal al afacerilor sau nu poate
demonstra ca i se aplica una dintre exceptiile legale, atunci continuarea practicii de a vinde sub cost
este o dovada a intentiei sale de a elimina concurentul347. Un loss-leader nu este un vanzator sub
cost deoarece aici este vorba de o alta fapta (el anunta preturi sub cost numai pentru a atrage clienti,
339
340
341
342
L. Altman, op.cit., vol.1A, Cap. 7 – p. 29; 30 (nota 2)
343
344
345
346
347
65
carora le ofera insa alte produse, la preturi care asigura profit) 348. De asemenea, scopul de a elimna
concurentul nu poate fi dedus din referirea facuta de parat la numele lui in publiictatea sa privind
vanzarea sub cost, atat timp cat reclamantul este singurul competitor in industrie, numele lui fiind
sinonim cu industria respectiva (era vorba de Western Union si transferul banilor la distanta)349.
Pentru a inlatura dificultatile de proba, unele legi prevad prezumtii care transfera sarcina
probei in seama paratului. Astfel, orice publicitate, vanzare sau oferta de vanzare sub cost este o
dovada a intentiei de prejudicia concurentul (prezumtie criticata ca neavand legatura cu realitatea
comerciala)350. Pentru a stabili intentia, se iau in considerare elementele de mai jos, privite
impreuna:
vanzarea sistematica sub cost. Este imposibil sa elimini un concurent numai printr-o singura
vanzare sub cost. De aceea, se are in vedere o campanie sistematica privind vanzarea sub cost351.
de asemenea, experienta a aratat ca aceasta practica are in vedere nu toti competitorii, ci
numai un anumit competitor, de aceea structura de pret a agresorului va fi foarte asemanatoare cu
cea a concurentului, netinand cont de raportul cerere-oferta mai ales cand si victima raspunde la
agresiune352.
puterea economica a partilor (de regula, agresorul are o putere economica superioara)353.
In ceea ce priveste reclamantul, el poate fi procurorul general, o agentie publica sau unul au
mai multi concurenti (individual sau reprezentati printr-o asociatie de comert) 354. Cat priveste
paratul, daca legea nu contine o definitie a costului de productie, inseamna ca nu se aplica
producatorilor si se aplica numai distribuitorilor355.
[contractele care au fost incheiate prin vanzare sub cost sunt anulate – p.44. ce vina are totusi
consumatorul?]
price discrimination
In SUA, ea este reglementata prin legi federale care se aplica in general faptelor monopliste
(sectiunea 2 din Clayton Act; sectiunea 3 din Robinson-Patman Act, care a modificat Clayton Act).
De aceea, multi comentatori si instantele o considera practica monopolista. Callaman si Altman fac
o referire la faptul ca discriminarea prin pret poate constitui si concurenta neloiala, insa o analizeaza
in general prin prisma faptelor monopoliste 356. [totusi, trebuie sa fie privita, la noi cel putin, si ca
o fapta de concurenta neloiala]
Paratul in actiunea in concurenta neloiala

-pot fi atat persoane fizice, cat si persoane juridice sau asociatii de persoane. Uneori, instantele au
admis sa emita ex parte injunction, prin care sa ceara incetarea actului, chiar daca paratul nu a fost
identificat (considerand ca cerinta identificarii paratului va fi indeplinita atunci cand vor fi
confiscate marfurile in cauza)357.
348
349
L. Altman, op.cit., vol.1A, Cap. 7 – p.36
350
351
352
353
354
355
356
66
- concurenta neloiala fiind un delict, partile participante la fapta raspund in mod solidar.
Reclamantul poate urmari oricare dintre participanti sau pe toti odata, independent de gradul lor de
responsabilitate358.
- este fapta de concurenta neloiala declansarea unui litigiu numai pentru a perturba activitatea unui
intreprinzator (de ex., actiunea impotriva clientilor, furnizorilor autorului faptei de concurenta
neloiala, desi acestia nu au participat in nici un fel la aceasta. Intr-o asmenea stituatie, actiunea nu
poate fi motivata decat de scopul de a indeparta clientela autorului)359.
- in principiu, atunci cand actioneaza in indeplinirea mandatului lor, agentiile statului nu pot fi
parate in actiunile in concurenta neloiala, inclusiv in ceea ce priveste interventia delictuala in
relatiile contractuale (au imunitate). Totusi, cel putin in ce priveste actiunile bazate pe art.43(a) din
Lanham Act, din octombrie 1992 a intrat in vigoarea un amendament care permite asemenea actiuni
impotriva organizatiilor guvernamentale, pentru incalcarile aduse acelei legi (organele statului pierd
aceasta imunitate atunci cand actioneaza in scop comercial, deoarece se presupune ca in acest fel ele
au consimtit implicit sa renunte la imunitatea lor- v. si Amendamentul 11 la Constitutia SUA, in
ceea ce priveste imunitatea de jurisdictie a guvernului federal) 360. In cazul altor fapte de concurenta
neloiala neacoperite de Lanham, actiunile au vizat interventia discrimnatorie a statului, care a
acrodat concurentului un avantaj nejustificat. Instantele au dat raspunsuri mixte acestor actiuni,
invocand fie imunitatea statului, fie admintandu-le numai daca se dovedeste ca interventia statului a
avut drept unic scop sa inlatura noua concurenta, sa limiteze concurenta existenta sau sa o
restranga361.
- in cazul in care un angrosist sau un producator introduc in circuitul comercial bunuri in asemenea
maniera incat cumparatorul final va fi inselat, el raspunde pentru concurenta neloiala alaturi de toti
participantii la distributia acelui produs. El raspunde si daca putea sti ca dealer-ul a savarsit un fapt
de concurenta neloiala in legatura cu marfa sa, daca a sugerat numai savarsirea faptei sau daca
trebuia sa se astepte in mod rezonabil ca dealer-ul va savarsi fapta 362. Insa, producatorul nu este
obligat sa monitorizeze comportamentul tertilor cu care intra in legatura, astfel ca el nu are obligatia
de a refuza sa vanda unui detailist care ar putea savarsi o fapta de concurenta neloiala cu acele
marfuri. Atat timp cat producatorul actioneaza in mod etic si ia toate masurile uzuale de precautie
sau obliga pe detailist sa le ia, nu poate fi atrasa raspunderea sa363.
- vanzatorul unui produs este raspunzator pentru actele de concurenta neloiala ale furnizorului sau,
daca el obtine avantaje din activitatea furnizorului. In acest caz, buna credinta a vanzatorului este
irelevanta in ceea ce priveste injunction (care acopera vanzari viitoare), dar poate juca un rol in ceea
ce priveste despagubirile. Conform art. 32(2) din Lanham Act, el poate fi obligat sa plateasca
despagubiri numai daca a stiut ca o marca este folosita de vanzator cu scopul de a insela sau
produce confuzie (multe cazuri au aparut in legatura cu cei care tiparesc si distribuie materiale
publicitare)364.
- un intreprinzator, indiferent de forma de organizare, este raspunzator pentru actele ilicite ale
angajatilor sau agentilor (reprezentantilor) sai, daca acestia au actionat in indeplinirea mandatului
(aparent sau efectiv incredintat) sau in cursul obisnuit al afacerii365.
357
Moon Records v. Various John Does (ND ILL, 1981), citata de L. Altman, op.cit.,
vol.4, Cap.22- p. 49
358
359
L. Altman, op.cit., vol.4, Cap.22- p. 50
360
361
362
363
L. Altman, op.cit., vol.4, Cap.22- p.59-62
364
365
67
- daca cineva actioneaza ca agent al intreprinzatorului, nu are relevanta ca este un angajat sau un
contractant independent. De asemenea, nu are relevanta daca savarseste un act monopolist sau un
act de concurenta neloiala. Pe de alta parte, simplul fapt ca persoana care a actionat ilicit este un
administrator sau director al societatii, nu este suficient pentru a atrage raspunderea acesteia (el
trebuie sa actioneze in indeplinirea activitatii sale sau sa fie directorul general al societatii si sa
poata angaja societatea). In cazul in care angajatorul ratifica sau autoriza actele angajatului/
agentului sau profita de ele cu stiinta sau nu dispune incetarea lor, dupa ce a fost notificat asupra
lor, angajatorul raspunde pentru aceste acte (solutie relevanta mai ales in ceea ce priveste “punitive
damages”, care au drept scop sa sanctioneze si sa previna conduita ilicita intentionata)366.
- in cazul in care angajatorul demonstreaza ca agentul sau s-a angajat in acte de concurenta neloiala
fara stiinta angajatorului si ca agentul a actionat in afara cadrului instructiunilor date de angajator cu
buna credinta, raspunderea angajatorului nu este atrasa (solutie criticata de Callaman, deoarece
pentru a putea acorda injunctive relief este nevoie de raspunderea persoanei impotriva careia este
indreptata si injunctive relief este necesara deoarece posibilitatea continuarii actiunii neloiale exista,
mai ales ca managementul a aratat ca nu isi poate controla agentii). La fel, este inlaturata acuzatia
de intentie a angajatorului in cazul in care actele se concurenta neloiala sunt izolate [solutie a unor
instante- discutabila]367.
- toate persoanele care au participat la savarsirea actului de concurenta neloiala sunt tinute
raspsunzatoare, indiferent de pozitia ocupata in cadrul societatii. Insa, un auditor al societatii nu ar
trebui tinut raspunzator, deoarece in mod normal nu participa la mecanismul decizional al
acesteia368. Persoanele din conducerea societatii (inclusiv actionari cu putere de control) raspund si
daca au actionat in mod neglijent (daca ar fi trebuit sa stie de existenta actului de concurenta
neloiala). Gradul de participare la conducerea societatii probeaza capacitatea de cunoastere a
actelor acesteia369.
- in cazul in care vanzatorii actioneaza nu ca niste contractanti independenti, ci ca niste agenti
subordonati ai producatorului, producatorul va fi tinut raspunzator370.
- daca societatea a platit despagubiri pentru actul de concurenta neloiala al agentului sau, ea se
poate intoarce ulterior impotriva acestuia, in baza contractului incheiat cu el si in temeiul obligatiei
de common law de “fiduciary duty”. In mod normal, despagubirile datorate de agent nu ar trebui sa
exceada amenzile penale platite de angajator371.
- in ceea ce priveste filiala, daca ea este numai departament (in fapt) al societatii mame, fara
independenta economica, societatea mama este tinuta raspunzatoare pentru actele anticoncurentiale
ale filialei372.
- daca reclamantul a avut la randul sau o conduita anticocnurentiala, actiunea sa nu va fi in general
primita. Cel care cauta dreptate trebuie sa actioneze drept – doctrina lui “unclean hands” – sete cu
atat mai important in materia concurentei neloiale, unde exista o obligatie generala de a actiona in
mod onest (fair). Totusi, aceasta doctrina nu poate fi primita ca aparare a paratului, insa paratul o
poate ridica in fata instantei 373. Un reclamant nu este raspunzator pentru actele agentilor sai in
baza doctrinei unclean hands, decat in cazul in care a cunoscut aceste acte, le-a initiat sau le-a
ratificat374.
366
367
368
369
370
371
L. Altman, op.cit., vol.4, Cap.22- p.77
372
373
374
68
69

DR (1) (1) .CONCURENTEI CONC - NELOIALA.curs Forma Extinsa

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DR (1) (1) .CONCURENTEI CONC - NELOIALA.curs Forma Extinsa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FAPTE DE CONCURENTA NELOIALA

Concurenta neloiala – antagonismul dintre agentii economici (ag.ec.) exercitat prin

Diferenta dintre conc. neloiala si practicile monopoliste :

Element comun celor doua practici:

Ca sub-ramura a dreptului concurentei, dreptul concurentei neloiale (ca si dreptul anti-

Ripert, Roblot31 clasifica astfel:

Nu ne vom ocupa aici de faptele de concurenta neloiala cu elemente de extraneitate

Elementele definitorii ale confuziei:

Clasificari ale confuziei:

In dreptul francez, doctrina in general trateaza ratasarea parazitara ca o fapta de concurenta

- imitarea sau falsificarea continutului mesajului publicitar – imitarea/ falsificarea nu se refera la

L 11/ 1991 nu foloseste expresia de “denigrare”, ci pe acea de “afirmatii mincinoase” (care

Deosebirea dintre denigrare si critica:

Deosebirea intre denigrare si informare:

Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 520

In doctrina franceza, se considera ca denigrarea contine urmatoarele elemente132:

III DEZORGANIZAREA PRODUCTIEI [SAU A INTREPRINDERII CONCURENTE?]

In dreptul francez, se distinge intre dezorganizarea intreprinderii (atragerea de salariati;

In ceea ce priveste preluarea salariatilor unui concurent (debauchage), nu exista o obiectiune

In ceea ce priveste dezorganizarea productiei si activitatii comerciale, exista mai multe

Cu privire la faptele care dezorganizeaza activitatea comerciala, in Franta intra in categoria

IV ACAPARAREA AGRESIVA A CLIENTELEI

f.2) Prima in servicii

f.3) Prima in bani

In ceea ce priveste sanctiunile civile pentru incalcarea interdicitiilor privind vanzarea cu

Promovarea produselor prin intermediul vanzarilor autorizate

R. Fabre, Droit de la publicite et de la promotion des ventes, ed. Dalloz, Paris,

V RASPUNDEREA CIVILA IN MATERIA FAPTELOR DE CONCURENTA NELOIALA

Domeniul actiunii in concurenta neloiala

In ce priveste actiunea in contrafacere si actiunea in concurenta neloiala, cele doua sunt

a) in conceptia traditionala, se considera ca pentru existenta acestei forme de raspundere, este

Se admite totusi ca un comerciant poate fi tinut raspunzator fata de un concurent si daca

In Franta, jurisprudenta are in general dificultati in a stabili (evalua) prejudiciul. Este

Exercitiul actiunii in concurenta neloiala

Conditii procedurale privind actiunea in concurenta neloiala

Efectele actiunii in concurenta neloiala

CONCURENTA NELOIALA – DREPT COMPARAT

Acapararea agresiva a clientelei

vanzarea sub cost

Elemente ale vanzarii sub cost:

Paratul in actiunea in concurenta neloiala

S-ar putea să vă placă și