REPERAJUL FOTOGRAMMETRIC ȘI AEROTRIANGULAȚIA

Pentru ca fotogramele să poată fi exploatate (restituite) este necesar ca ele să fie orientate
(interior şi exterior). Întrucât elementele de orientare exterioară nu se cunosc, orientarea exterioară
se face funcţie de puncte de reper care fac legătura între fotograme şi teren.
Punctele de reper sunt puncte perfect identificabile pe fotograme sau stereograme şi teren:
colţuri de case, intersecţii de drumuri, etc.
Punctele în număr de patru pe fotogramă sau stereogramă se aleg spre colţuri, la
distanţe de 1-3 cm de margine, pentru a defini cât mai bine suprafaţa în cauză.
Punctele alese se determină pe cale topografică în teren (x, y, z) în cadrul reţelei
geodezice, se înţeapă pe fotogramă (copia-contact cu originalul), se încercuiesc, iar pe spatele
fotogramei se face o schiță de poziţie detaliată. Acest mod de lucru nu se mai utilizează în present,
mai ales dacă folosim premarcarea reperilor la teren.
Punctele de reper necesare lucrărilor de redresare şi restituţie pot fi determinate şi pe cale
fotogrammetrică (prin aerotriangulaţie). Şi în această situaţie este necesar ca un anumit număr de
puncte să se determine tot pe cale topografică (la capătul benzilor şi de regulă la mijlocul lor, la
colţurile şi în centrul blocului de fotograme).
Atât lucrările de redresare cât şi cele de stereorestituţie necesită un reperaj prin care se face
legătura dintre fotograme şi teren.
Reperajul se poate executa pe cale topografică şi pe cale fotogrammetrică. Pe cale topografică
determinarea punctelor de reper se face prin metode specifice topografice (intersecţii, drumuiri,
radieri, GPS) în cadrul reţelei geodezice de sprijin. Este costisitoare, însă asigură o foarte bună
precizie.
Calea fotogrammetrică permite determinarea punctelor de reper şi control pentru fiecare
fotogramă, respectiv stereogramă din cadrul unei benzi cu condiţia ca cel puţin la capetele benzii să
se facă o legătură sigură cu terenul prin reperaj terestru.
Se cunosc multe metode fotogrammetrice de reperaj ce se pot grupa în:
- fototriangulaţii (plane);
- aerotriangulaţii (spaţiale).
Aerotriangulaţiile sunt metode de determinare a coordonatelor punctelor de reper (şi
eventual a altor puncte) în spaţiu (x, y, z).
Întrucât punctele reper formează poligoane de puncte în spaţiu, acestea se determină
propriu-zis ca într-o poligonaţie.
Deoarece în practică sunt mai multe benzi alăturate, cu acoperire
transversală între ele, înseamnă că între benzi există puncte comune ce pot fi determinate pe fiecare
bandă. Soluţiile unice reclamă o compensare şi deci un calcul în bloc. Aerotriangulaţiile se pot
executa analitic, plecând de la coordonatele plane ale punctelor de pe fotograme măsurate de
obicei la stereocomparator.
Metodele analitice au căpătat o mare dezvoltare ca urmare a creşterii performanţelor tehnicii
de calcul.
Deoarece cazul cel mai fericit este acela când suprafaţa este acoperită de mai multe benzi de
fotograme, este indicat să se recurgă la compensarea unitară, în bloc a tuturor punctelor de pe toate
fotogramele şi de pe toate benzile.
Din punct de vedere al preciziei ce se poate obţine, pe primul loc se situează compensările
ce folosesc ca unităţi independente fotogramele singulare. În practică aceste metode nu s-au impus
din cauza numărului foarte mare de necunoscute: câte 6 de fiecare fotogramă (ce privesc orientarea
exterioară a fiecărei fotograme) şi încă cel puţin 3 necunoscute de fiecare fotogramă pentru
coordonatele spaţiale ale punctului de reper ce urmează a fi determinat şi topografic.
Metodele cele mai răspândite sunt cele care folosesc cuple de fotograme, (definite de 7
elemente) ca unităţi independente ce se cuprind în operaţiile de compensare. În acest caz, elementele
ce se măsoară pe fiecare model sunt coordonatele spaţiale ale centrelor de proiecţie ale fiecărei
fotograme ce constituie cuplul (modelul).
Pentru compensarea analitică prin care se obţin poziţiile spaţiale ale punctelor de reper
în sistemul de referinţă geodezic, datele ce se introduc în calcul se preiau de pe fotograme singular
sau modele prin măsurare la monocomparatoare de precizie pentru a se obţine o precizie
corespunzătoare de determinare.
Reperajul fotogrammteric cuprinde totalitatea lucrărilor de teren pentru determinarea punctelor
de sprijin necesare aplicării diferitelor metode fotogrammetrice. Aceste puncte trebuie identificate pe
fotograme și determinate într-un sistem unitar de coordonate care, de regulă, este sistemul geodezic de
coordonate. Reperajul fotogrammetric creează baza geodezică de legătură între punctele fotogramelor
și corespondentele lor din teren. Punctele de reper se aleg pe detaliile caracteristice vizibile pe
fotograme și care pot fi bin identificate pe teren.

Numărul și dispunerea punctelor de reper se stabilesc avându-se în vedere:

 calitatea fotografică și fotogrammetrică a fotogramelor;
 metodele de exploatare ulterioară a fotogramelor;
 caracteristicile reliefului terenului.

În funcție de destinația sa, reperajul poate fi:

 planimetric, prin care se determină puncte cu coordonate geodezice plane, x și y;
 planimetric și altimetric, prin care se determină puncte cu coordonate geodezice spațiale,
x, y și z;
 altimetric, în cazul determinării numai a coordonatei z.

În funcție de metoda fotogrammetrică pe care o asigură, reperajul poate fi:

 continuu, atunci când se determină toate punctele impuse de metoda fotogrammetrică de
exploatare;
 rărit, atunci când se determină un număr minim de puncte, urmând ca prin alte metode de
cabinet (fototriangulație, aerotriangulație) să se asigure toate punctele necesare.

Aplicarea uneia dintre cele două soluții este condiționată de:

 scara planului care se întocmește;
 timpul avut la dispoziție;
 posibilitățile de îndesire a punctelor prin metode de cabinet.

Reperajul continuu se execută în toate cazurile de intreruperi sau goluri fotogrammetrice sau
când calitatea fotografică și fotogrammtrică a materialului fotoaerian este scăzută.
 Numărul punctelor de reper ncesare lucrărilor fotogrammetrice

Materialul fotogrammetric care urmează a fi exploatat și, deci, care trebuie reperat poate fi
fotograma, stereofotograma, banda de fototriangulație plană sau spațială și blocul de benzi de
fototriangulație plană sau blocul de aerotriangulație. Fotograma izolată sau, în general, fotogramele
destinate exploatării planimetrice se reperează cu câte 4 puncte situate pe cât posibil în colțurile zonei
utile ale fiecărei fotograme (figura 1).

Figura 1.-Poziția reperelor pentru exploatarea planimetrică a fotogramei izolate.

Stereograma se reperează cu câte 4 puncte determinate planimetric și altimetric, astfel încât

fiecare model să aibă reperele distribuite către colțurile acestuia. Numărul punctelor de reper care
trebuie determinate depinde de:

 metoda de exploatare fotogrammetrică;

 acoperirile longitudinale și transversale;

 scara de aerofotografiere;
 decalajul cuplelor dintre benzi;
 aparatura utilizată la exploatare;
 precizia impusă produsului finit.

a) Reperajul pentru fototriangulația plană

Reperajul benzii de fototriangulație plană trebuie să conțină, în principiu, câte două puncte la
fiecare capăt al benzii, dispuse cât mai departe de axul benzii, dar nu mai aproape de 1cm de margine.
Aceste puncte se determină numai planimetric, iar la mijlocul benzii se mai ia un punct pentru evitarea
deformării benzii (figura 2).
 Figura 2.-Poziția reperelor pentru fototriangulația plană a benzii

Dacă avem k-benzi, cu acoperire transversală de 30%, numărul total de reperi necesari N va fi:
N=3k+2.
Blocurile de fototriangulație plană se reperează prin minimum 6 puncte dispuse pe marginea
blocului (figura 3).

Figura 3.-Poziția reperelor pentru fototriangulația plană în bloc

b) Reperajul pentru aerotriangulație
Aerotriangulația se poate executa pe benzi de fotograme sau pe un bloc format din mai multe
benzi, cuprinzând o zonă de teren cu relief variat.
În cazul aerotriangulației pe o singură bandă, sunt necesare 5 puncte de reper cu coordonate x,
y și z, dispuse astfel:
 câte două puncte la începurul și sfârșitul benzii;
 un punct la mijlocul benzii pentru micșorarea deformărilor acesteia și pentru control (figura 4).
 Figura 4.-Poziția reperelor pentru o bandă de aerotriangulație

Blocurile de aerotriangulație se reperează cu minimum 5 puncte cu coordonate x, y și z,

dispuse 4 la colțuri și unul la mijlocul zonei. Cerințele privind asigurarea unei precizii corespunzătoare
lucrărilor de aerotriangulație au impus mărirea numărului de repere. Astfel, în lucrările de producție s-
a adoptat soluția determinării de repere de legătură între benzi (două puncte la capete și unul la
mijloc), numai cu coordonate z. Din două în două benzi punctele de legătură se vor determina atât
planimetric cât și altimetric (figura 5).

Figura 5.-Poziția reperelor pentru aerotriangulația în bloc

În cazul acesta numărul total de puncte necesare N este dat de relația: N=3(k+1), unde k
reprezintă numărul de benzi din blocul de aerotriangulație.
Pentru reducerea numărului de puncte în zonele cu blocuri compacte de aerotriangulație, se
recomandă proiectarea reperajului pe mai multe blocuri. Se creează astfel posibilitatea ca reperele
marginale să poată fi utilizate în blocuri adiacente.
 c) Reperajul pentru redresare
Redresarea fotogramelor necesită existența p fiecare fotogramă a patru puncte de reper
determinate altimetric. Acestea trebuie dispuse în apropierea colțurilor suprafeței utile, nu mai aproape
de 1cm de margine și nici mai departe de 4cm.
Presupunând o acoperire longitudinalăși transversală între fotograme de 30% (figura 6) și un
număr de 5 puncte pe fiecare fotogramă, pentru o bandă vom avea: N 1=3i+2, unde i este numărul de
fotograme din bandă.

Banda I

Banda II

Figura 6.-Poziția reperelor pentru redresare

Pentru banda a doua punctele

situate în zonele de acoperire transversală au fost determinate din prima bandă. Rămân de determinat
câte trei puncte pentru fiecare fotogramă, dintre care unul este folosit și pentru fotograma următoare.
Atunci pentru banda a doua și următoarele, numărul necesar de puncte va fi: N2=2i+1.
Pentru un număr de k-benzi, vom avea:
Nb=N1+(k-1)N2=k(2i+1)+(i+1).

Pentru o fotogramă din zona considerată vor fi necesare Nf - puncte:

Nf = .

Este posibil ca în anumite situații defavorabile de dispunere relativă a fotogramelor pe benzile

adiacente, să nu fie posibilă folosirea punctelor comune dintre benzi. Presupunând că nu se poate
folosi nici un punct de reper al benzii pentru banda următoare, atunci pe fiecare bandă vor fi necesare
N1 puncte de reper. Rezultă un număr maxim de puncte de reper ce sunt necesare a fi determinate:
Nmax=kN1=k(3i+2),
ceea ce va corespunde Nfmax puncte pentru o fotogramă:
 Nfmax= .

d) Reperajul pentru restituție

Cu toate că restituția este o metodă de bază în exploatarea planimetrică și altimetrică a
fotogramelor, sunt rare situațiile când se execută reperaj pentri asigurarea bazei geodezice a metodei,
întrucât necesită un număr mare de puncte. Din acest motiv, câmpul de puncte pentru restituție se
asigură prin fototriangulație plană și spațială (aerotriangulație).
Pentru restituția unei stereograme sunt necesare patru puncte care să asigure zona de exploatare
și să fie dispuse pe cât posibil în colțurile poligonului format de limitele zonei utile (figura 7).

a. b.
Figura 7.-Poziția reperelor pentru exploatarea stereofotogrammetrică
a-stereomodele în serie; b-stereomodele independente

Pentru micșorarea numărului de puncte și reducerea volumului lucrărilor, se recomandă

alegerea reperelor în zona de triplă acoperire longitudinală și la mijlocul acoperirii transversale. Pe
fiecare stereomodel toate punctele trebuie determinate altimetric și cel puțin 3 puncte se determină
planimetric.
Pentru acoperirea volumului de lucrări, la proiectarea reperajului, se poate stabili numărul de
puncte necesare considerând acoperirea longitudinală mai mare de 50% și acoperirea transversală de
30%.
În cazul stereomodelelor în serie (figura 7.a.), pentru prima bandă vom avea M1 puncte de
reper: M1=2i, iar pentru următoarele benzi, M2 puncte: M2=i.
Pentru k-benzi sunt necesare Ms puncte de reper:

Ms=i(k+1).
 Pentru o fotogramă din zona de exploatare a stereomodelelor în serie vom avea Mfs puncte de
reper:

Mfs=

În cazul stereomodelelor independente sunt necesare M1=i+2 puncte pentru prima bandă și
M2=i/2+1 pentru benzile următoare.
Pentru k-benzi sunt necesare Mi=i+2+k(i/2+1) puncte de reper.
Calculele s-au făcut considerând, în ambele cazuri, că reperele determinate în primele benzi se
utilizează în totalitate în benzile următoare.
Unei fotograme din zona de exploatare pe modele independente îi vor reveni Mfi puncte de
reper:

Mfi=

Dacă legătura între benzile ce se exploatează nu se poate face utilizând aceleași puncte de
reper, atunci rezultă pentru stereomodele în serie :

Ms max=2ki,
iar pentru stereomodele independente:
Mi max=k(i+2).
Numărul maxim de puncte de reper ce revin unei fotograme la exploatarea modelelor în serie
va fi:
Nf s max=Ms max/ki=2,
iar pentru modelele independente:
Nf i max=Mi max/ki=(i+2)/i.
Se observă că pentru cazul modelelor independente numărul punctelor corespunzătoare unei
fotograme este mai mic decât în cazul modelelor în serie, rezultând pentru întreaga zonă un număr mai
mic de repere. Dar, este de așteptat ca pentru aceeași suprafață de teren acoperită cu fotograme la
aceeași scară, numărul fotogramelor să fie mai mare la modelele independente decât în cazul
modelelor în serie, ceea ce duce la mărirea cu o anumită cantitate a numărului total de reperi.

În figurile de mai jos sunt prezentate câteva exemple cu descrieri topografice ale reperilor
fotogrammetrici:
Premarcarea punctelor de reper

Premarcarea punctelor este operațiunea prin care, înainte de fotografiere, se marchează la teren
punctele de reper, astfel încât acestea să apară pe fotograme prin imagini cu forme distincte.
Premarcarea se execută cu scopul creării de imagini optice pentru punctele de reper în zonele cu
detalii puține (zone întinse de nisipuri, pășuni, păduri etc.); redării pe fotograme a rețelei geodezice
din zonă, care are avantajul preciziei și al lucrărilor de teren pentru determinarea unor repere.
Amplasarea în teren a premarcajului trebuie realizată astfel încât să fie evitate zonele de umbră
ale obiectelor învecinate. Marcarea punctelor se face cu materiale care reflectă puternic lumina și a
căror culoare diferă de culoarea terenului și detaliilor din imediata vecinătate. Formele semnelor de
premarcaj suntgeometrice, astfel încât să fie distincte în raport cu obiectele înconjurătoare. Se adoptă
ca forme de bază crucea, triunghiul, pătratul, cercul etc.
Stereorestituţia / aparate de stereorestituţie analogică, analitică şi digitală
Operaţia de exploatare a modelului optic orientat exterior se numeşte restituţie
stereofotogrammetrică sau stereorestituţie.
Fiecare detaliu se urmăreşte pe modelul optic cu marca stereoscopică, urmărindu-se atât
deplasarea în plan cât şi evoluţia spaţială (z) a fiecărui detaliu.
 Aparatelele de stereorestituţie analogică utilizate pot dapoziţiile planimetrice şi altimetrice
ale punctelor terenului cuprins în porţiunea comună a două fotograme sub formă grafică sau
numerică. Dintre aceste aparate, folosite cca. 4 decenii, şi care acum au devenit piese de muzeu
menţionăm:
- Stereoplanigraful Zeiss;
- Aviografele Wild A5, A7;
- Stereocomparatoarele Zeiss;
- Aviografele Wild B8;
- Stereometrografele Zeiss.
Din punct de vedere tehnologic, procesul fotogrammetriei se desfăşoară conform etapelor
cunoscute.
Astfel, prima etapa a procesului tehnologic o reprezintă ansamblul operatiunilor de
înregistrare a datelor. Pentru inregistrari se folosesc camera speciale terestre sau aeriene montate
pe platform aeriene sau spatial purtatoare ale sensorilor de înregistrare.
A doua etapă a procesului tehnologic fotogrammetric şi de teledetecţie o reprezintă
prelucrarea primară şi corectarea datelor obţinute sub formă analogică sau digitală.
Dacă în ceea ce priveşte prelucrarea analogică se utilizeaza echipamentele clasice de
prelucrare şi interpretare a fotogramelor aeriene sau terestre, pentru prelucrarea analitică şi
digital exista echipamente noi de forma statiilor fotogrametrice de lucru interactive.
Astfel de staţii de lucru fotogrammetrice moderne care folosesc sisteme interactive sunt
produse şi comercializate de firme cu renume, cum sunt Leica (Elveţia ), Zeiss (Germania),
Galileo Siscam (Italia), etc., prezentate în figurile 1, 2, 3, 4, 5 şi 6.
Aparatura fotogrammetrică Leica utilizează pachetul de programe MAP, care lucrează
sub sistemele de operare MS-DOS, Windows, UNIX şi VMS.
Sistemul interactiv care foloseste MAP-ul (cu versiunile sale MAPDE, MAPOP, RISIS/MAP)
poate primi date de la intreaga gamă de aparate AC1, BC1, BC2, BC3, SD 2000 şi SD 3000.
Firma Leica, pe lângă stereoploterele analitice care asigură precizii ridicate (1-2 μm) a
produs staţia fotogrammetrică digitală DVP, prezentată în figura 1 (a cărei precizie este de 30 μm)
utilizată la lucrări în care cererea de asigurare a unei precizii ridicate este mai puţin importantă.
 Figura 1 – Staţia fotogrammetrică digitală DVP (Leica - Elveţia)

Figura 2 – Staţia de lucru fotogrammetrică SD 2000 (Leica – Elveţia)

Figura 3 – Stereoplotterul analitic fotogrammetric KERN DSR ( Elveţia)

Figura 4 – Stereoplotterele fotogrammetrice analitice

Planicomp P2 şi Planicomp P3 (Zeiss – Germania)
 Aparatele de stereorestituţie analitică produse de firma Galileo Siscam, de tipul
DIGICART 40, STEREOCART, STEREOBIT 20, (prezentate în figurile 5 şi 6) au
implementate pachete de programe care rezolvă automat :
- orientarea interioară;
- orientarea relativă şi absolută;
- corectarea erorilor instrumentale sistematice, corectarea distorsiunii
obiectivului şi corectarea deformaţiilor filmului;
- restitutia numerică şi grafică;
 - aerotriangulaţia;
- aplicaţiile speciale pentru fotogrammetria la scurtă distanţă;
- calibrarea instrumentului.

Figura 5 – Stereorestitutoarele analitice fotogrammetrice

Stereocart şi Digicart 40 (Italia)

Figura 6 - Stereorestitutorul analitic fotogrammetric

Stereobit 20
(Italia)

Firma Galileo Siscam a produs sistemele grafice interactive GART şi GRES al

caror editor grafic interactiv permite vizualizarea, corectarea, analizarea şi cartografierea
automata a datelor primite de la un aparat de restituţie analogic, analitic sau digital.
Următoarele etape ale procesului tehnologic fotogrametric se referă la prelucrarea
tematică a datelor şi interpretarea, modelarea matematică şi valorificarea tematică a lor.
Avantajul pe care îl oferă sistemele fotogrammetrice interactive, concepute sub forma
staţiilor de lucru fotogrammetrice, este acela de reconstituire tridimensionala a elementelor
din spaţiul obiect şi de a crea modele ale unor obiecte care nu mai exista fizic,
efectuind asupra lor activitati specific ingineresti.
Odata cu dezvoltarea sistemelor hardware, care permit stocarea cu rapiditate a
unor matrici n -dimensionale mari, în multe activități de cercetare, proiectare, inginerie
tehnologică şi mai ales în industria geomatică, tendința actuală în lume este de a se
lucra tot mai mult cu modelul analitic şi digital al elementelor din spaţiul obiect.

În afara sistemelor clasice de interactiune legate de ecran şi hărţi sau planuri la diverse
scari editate pe suport nedeformabil, o amploare tot mai mare capătă sistemele industriale
de culegere a datelor prin digitizare în 3D sau sistemele de culegere a datelor prin scanarea
imaginilor cu rezoluție mecanică şi de preluare ridicată.
Tehnicile de modelare a suprafeţelor şi de modelare solidă a unui obiect în memoria
calculatorului deschid largi perspective utilizarii sistemelor fotogrametrice de digitizare 3D.
 În figura 7 este prezentat sistemul de digitizare manuala a planurilor de situatie
cu ajutorul statiei de digitizare PD Digitizing Workstation produsă de firma germană
Zeiss.

Figura 7 – Staţia de lucru digitizoare PD cu rezoluţia de 0,025 mm.

 Metodele de fotogrammetrie digitală utilizează scannerele care nu sunt altceva
decât dispozitive de digitalizare (transformare în binar) a unei imagini sau a unui text.
Funcţionarea sa se aseamana intru-câtva cu cea a fotocopiatorului. Imaginea este explorată şi
analizată punct cu punct. în funcţie de tonalitatea de gri sau de culoare, scannerul furnizează
computerului o marime digitală care poate fi stocată în memoria calculatorului, inregistrată
pe dischetă, vizualizată pe monitor sau transmisă şi reprodusă la imprimantă sau plotter.
Gama de scannere este foarte complexă, performanțele lor fiind în funcţie de:
numarul de puncte per inch (300, 600 sau 1200.... 9600 dpi pentru scannere de uz
profesional), numarul nivelelor de gri (32, 64. 256), numarul de culori (256 până la 16,6
milioane de culori) şi format (de la scannere de mână (10,5 cm) la A4.....A0). Spre
exemplu, printre ultimele apariții, putem menționa scannerul rotativ de birou cu forma
aerodinamica “Hi Scan” comercializat de firma franceza Service July. Acest produs foarte
compact şi rapid poate digitiza imagini de 10 x 10 cm la 10.000 dpi intr-un minut sau chiar
mai puțin, în funcţie de rezoluție. Colorerain, programul care se livreaza impreuna cu Hi
Scan, este cunoscut pentru posibilitățile sale de îmbunătățire a digitizării şi prelucrării
imaginilor.
În figurile 8a şi 8b sunt prezentate câteva tipuri de scanere performante utilizate în
fotogrammetrie (de fabricaţie Leica Helava şi Zeiss), care folosesc un soft şi un hard
complex (procesor rapid, memorie suficienta, controlor hard disc de tip SCSI, interfata video
adecvată).

Figura 8a - Scanere fotogrammetrice tip DSW 300 şi RM-1/DOS.

 Figura 8b - Scaner fotogrammetric tip PHODIS SC.

Figura 8c - Scaner fotogrammetric tip Z Imaging Intergraph

Reprezentarea pe calculator a obiectelor spatiale obţinute prin metode de
fotogrammetrie analitică şi digitală.
În domeniul aplicatiilor grafice pe calculator, o importanta deosebita o are modelarea
matematica a corpurilor în spatiu, precum şi studiul imaginilor obținute pe cale
fotogrammetrică sau de teledetecție. Reprezentarea imaginilor pe ecranul unui dispozitiv
grafic se face în mai multe moduri astfel încât aceasta să fie cât mai sugestivă:
- reprezentari prin puncte ( reprezentari prin secțiuni transversale );
- reprezentari tip " wire-frame " ("cadru de sârmă");
- reprezentare prin retea de poligoane (reprezentare poliedrală), etc.
Toate aceste reprezentări ridică fiecare probleme specifice, în literatura tehnică de
specialitate acestea fiind tratate cu mare atentie în funcţie de aplicaţiile grafice în care se
întâlnesc.