LEOAICĂ TÂNĂRĂ, IUBIREA

de Nichita Stănescu
Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al lui Nichita Stănescu,
apărut în anul 1964 şi intitulat „O viziune a sentimentelor”. Tema acestui volum este iubirea ca
stare de incertitudine.
Această creaţie literară aparţine neomodernismului prin ineditul abordării temei,
ambiguitatea limbajului poetic, noutatea metaforelor, insolitul imaginilor artistice, înnoirile
prozodice (vers liber şi ingambament). O altă trăsătură a neomodernismului identificată în
poezie este concretizarea abstracţiunilor, astfel iubirea, sentiment abstract, este descrisă
prin metafora „leoaică tânără”, care se referă la o fiinţă concretă.
Tema poeziei este întâlnirea neaşteptată cu iubirea, ca „întâmplare a fiinţei”. Apariţia
bruscă, surprinzătoare a iubirii, intruziunea ei violentă în existenţa umană transformă definitiv
percepţia bărbatului îndrăgostit asupra lumii.
Viziunea asupra lumii se transpune într-o viziune inedită asupra sentimentului
concretizat în imaginea leoaicei. De asemenea, tema şi viziunea despre lume sunt reprezentate de
elemente de structură şi compoziţie precum titlul şi motivele literare.
Titlul, reluat în incipit, defineşte iubirea printr-o metaforă suprinzătoare. Metafora
explicită a iubirii imaginate ca o „leoaică tânără” propune o perspectivă atipică pentru cititorul de
poezie clasică, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre iubire şi o „leoaică tânără”, evidenţiată în
apoziţie, evocă sensuri latente ale sentimentului precum: cruzime, forţă, senzualitate, dar şi stare
hipnotică, neputinţă prăzii de a i se sustrage. Pe de altă parte, trebuie remarcat faptul că epitetul
„tânără” descrie o stare de spirit, nu neapărat o vârstă.
Din punct de vedere structural, textul poetic prezintă trei secvenţe lirice, care
corespund celor trei strofe: naşterea sentimentului de iubire, transfomarea lumii ca efect al
întâlnirii cu iubirea şi conştientizarea transformărilor produse aupra propriei fiinţe ca urmare a
întâlnirii cu iubirea. Este de remarcat faptul că poezia debutează şi se sfârşeşte cu motivul
leoaicei, căreia îi este atribuit la început epitetul „tânără”, iar la final este completat de epitetul
cromatic „arămie”, dezvăluind evoluţia în timp a sentimentului, punctând înţelepciunea şi
maturizarea. În plus, dacă în prima secvenţă a poeziei precizările temporale sunt clare („azi”,
„deodată”), în final timpul este abolit, căci nu mai are importanţă atâta timp cât fiinţa s-a
identificat cu iubirea: „încâ-o vreme/ şi înc-o vreme...”
Prima secvenţă a poeziei este reprezentativă pentru tema şi viziunea despre lume.
Aceasta dezvăluie imaginea metaforică a întâlnirii bruşte a fiinţei cu dragostea: „Leoaica tânără,
iubirea/mi-ai sărit în faţă./Mă pândise-n încordare/mai demult.”. Astfel, iubirea este descrisă în
mod sugestiv prin metafora “leoaică tânără”. Motivul central al textului, care prin repetare
devine laitmotiv, este acela al leoaicei, simbol pentru iubirea ca pasiune şi fascinaţie
copleşitoare. Astfel, leoaica este aici un simbol al forţei, al frumuseţii, dar şi al pericolului şi
agresivităţii. Dinamismul celui de-al doilea vers este dat de agresivitatea leoaicei care exprimă
ideea de surpriză pe care o produce apariţia sentimentului: “mi-a sărit în faţă”. Scena vânătorii
atribuie iubirii însuşiri precum: sălbatică, necruţătoare, puternică. Violenţa cu care ia naştere
iubirea este sugerată de epitetul cromatic „colţii albi”, dar şi de sugestia rănirii: „m-a muşcat
leoaica azi de faţă”.
Cea de-a doua secvenţă poetică prezintă efectele pe care le produce această întălnire
cu iubirea, surprinzând metaforic momentul genezei: „în jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a-
dura,/când mai larg, când mai aproape,/ca o strângere de ape.”. Apare astfel motivul cercului ca
imagine simbolică a perfecţiunii, dar şi a eternei reversibilităţi şi comparaţia “ca o strângere de
ape”. De asemenea, cercul, „rotirea”, simbolizează precum în poemul eminescian „Luceafărul”
metamorfoza („Și apa unde-am fost căzut/ În cercuri se roteşte,/ Și din adânc necunoscut/ Un
mândru tânăr creşte.”) Nu este vorba doar despre o reconstrucţie a universului exterior,
modificările producându-se în interiorul îndrăgostitului. Mai mult, metafora curcubeului „tăiat în
două” redă aspiraţia spre transcendent, fiind şi un simbol biblic al armoniei şi al împăcării.
În opinia mea, poezia neomodernistă „Leoaică tânără, iubirea” ilustrează într-o maniera
inedită întâlnirea omului cu iubirea. Sentimentul se corporalizează sub forma unei leoaice,
animal feroce, a cărei pradă este întreaga fiinţă a celui îndrăgostit. Astfel, în această creaţie
iubirea reprezintă o legătură între eu şi lume, care face posibilă contopirea dintre cele două
universuri.