Conduita de Urgenţă În Îngrijirea Pacientului Cu Pericardita Acută

MINISTERUL EDUCAŢIEI
ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ “FUNDENI”

BUCUREŞTI
SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST
PROIECT DE ABSOLVIRE
CONDUITA DE URGENŢĂ ÎN ÎNGRIJIREA
PACIENTULUI CU PERICARDITA ACUTĂ
Coordonator: Absolvent:
Prof. CRÎNGANU Mirela Manuela DUMITRESCU G. Ioana
SESIUNEA
AUGUST 2022
1
CUPRINS
CAPITOLUL I
ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIOVASCULAR
1.1. ANATOMIA APARATULUI CARDIOVASCULAR ................................................ pag 4
1.2. FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR ................................................ pag 12
CAPITOLUL II
PERICARDITA ACUTĂ
2.1. Definiţie ...........................................................................................................................pag 17
2.2. Etiologie........................................................................................................................... pag 17
2.3. Clasificarea pericarditei acute ........................................................................................ pag 18
2.4. Simptomatologie ............................................................................................................. pag 19
2.5. Diagnostic ........................................................................................................................ pag 20
2.6. Complicaţii .......................................................................................................................pag 21
2.7. Evoluţia şi prognosticul pericarditei acute ..................................................................... pag 21
2.8. Investigaţii de laborator .................................................................................................. pag 21
2.9. Tratamentul şi intervenţiile specifice în pericardita acută ............................................ pag 22
CAPITOLUL III
CONDUITA DE URGENŢĂ A BOLNAVULUI CU PERICARDITA ACUTĂ .............. . pag 25
CAPITOLUL IV
CAZURI CLINICE ................................................................................................................ pag. 28
4.1. Cazul I ............................................................................................................................. pag 28
4.2. Cazul II ............................................................................................................................ pag 38
4.3. Cazul III ........................................................................................................................... pag 46
CONCLUZII................................................................................................................ pag 56
ANEXE ....................................................................................................................... pag 58
2
INTRODUCERE
„Sănătatea este o comoară pe care puţini ştiu să o preţuiască, deşi aproape toţi se nasc cu
ea”.
- HIPOCRATE-
Lucrarea de faţă am întocmit-o pe baza cunoştinţelor acumulate pe parcursul celor 3 ani de

studiu şi de efectuare a stagiului de practică în spital. Am avut ocazia să cunosc pacienţi cu diferite
boli, dar cei care m-au impresionat în mod deosebit au fost pacienţii diagnosticaţi cu “pericardita
acută” deoarece am avut ocazia, alături de echipa de îngrijiri medicale să observ procesul de
vindecare până la ﬁnal. Spectrul bolilor pericardului consta în defecte congenitale, pericardite:
(uscată, lichidiană, lichidiană - constrictivă, constrictiva), neoplasme şi chişte.
Clasificarea etiologică cuprinde: pericardita infecţioasă, pericardita din bolile sistemice
autoimune, sindromul postinfarct de miocard şi pericarditele auto reactive.
Bolile pericardice apar izolat, sau în cadrul altor boli cardiace sau sistemice şi reprezintă o
importantă sursa de morbi - mortalitate cardiovasculară.
Se pot prezenta sub diferite forme clinice: pericardita acută (fibrinoasa, lichidiana),
tamponada cardiacă, pericardita cronică (lichidiana, efuziv-constrictivă sau constrictiva), acestea
reprezentând un continuum al inflamaţiei pericardice surprinse în diferite etape de evoluţie.
3
CAPITOLUL I
NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE
A APARATULUI CARDIOVASCULAR
 1.2. ANATOMIA APARATULUI CARDIOVASCULAR
Aparatul cardiovascular (circulator) este un aparat care permite circulația sângelui și

limfei în corp pentru a transporta nutrienți, oxigen, dioxid de carbon. Acest aparat este constituit
din inimă și vasele de sânge (arterele, venele și capilarele) ce sunt răspândite într-o rețea deasă prin
tot corpul.
Fig.1. Aparatul cardiovascular
Inima este aparatul central al aparatului cardiovascular, situat în cavitatea toracică, în

mediastin, având formă unei piramide triunghiulare sau a unui con turtit, orientat spre diafragma.
Axul inimii este oblic dirijat în jos, spre stânga și înainte, astfel că 1/3 din inimă este situată la
dreapta și 2/3 din inimă la stânga planului mediosagital al corpului. Volumul inimii este asemănător
plămânului drept, iar greutatea acesteia este de 250-300g.
Așa cum este menționat mai sus, vârful inimii este orientat în jos și spre stânga, situat în
spațiul 5 intercostal stâng. De la nivelul bazei inimii pleacă arterele mari ale inimii, aorta și
4
trunchiul pulmonar și sosesc venele mari, cele două vene cave și cele patru vene pulmonare. La
baza inimi se află atriile, iar spre vârful inimii ventriculii, cele două fiind unite prin orificiile atrio-
ventriculare.
Rolul fundamental al inimii este acela de a pompa sânge. Fiecare parte a inimii are două
seturi de valve care impun deplasare sângelui într-un singur sens astfel:
1. Valvele atrio-ventriculare formate din mitrală și tricuspidă, care separă atriile de
ventricule, se deschid în timpul diastolei și permite sângelui să treacă în ventricule. Aceste valve se
închid în timpul sistolei, interzicând trecerea sângelui înapoi în atrii.
2. Valvele semilunare și anume aortice și pulmonare se deschid în timpul sistolei, permit
expulzia sângelui în artere și se închid în diastolică și împiedică sângele să ajungă în ventricule.
Fig.2. Inima
Activitatea de pompă a inimii se poate aprecia cu ajutorul debitului cardiac, care reprezintă
volumul de sânge expulzat de fiecare ventricul în parte într-un minut, fiind egal cu volumul de
sânge pompat de un ventricul la fiecare bătaie – volum bătaie înmulțit cu frecvența cardiacă.
Volum-bătaie al fiecărui ventricul este în medie 70 mL, iar frecvența cardiacă normal este de 70-75
5
bătăi/minut, debitul cardiac de repaus este de aproximativ 5L/min. Volum-bătaie variază cu forța de
contracție ventriculare, presiunea arterială și volumul de sânge aflat în ventricul la sfârșitul diastole.
Cavitățile inimii
Inima este un organ situat în mediastin, orientat cu vârful la stânga, în jos şi înainte şi cu
baza în sus, la dreapta şi înapoi. Din punctele de vedere: anatomic, fiziologic şi patologic se
Deosebesc o inimă (cord) stângă şi o inimă dreaptă.
Fig.3. Cavitățile inimii
Atriile au formă aproximativ cubică, capacitate mai mică decât a ventriculelor, pereții mai
subțiri și prezintă câte o prelungire. La nivelul atriului drept se găsesc 5 orificii:
1. Orificiul Venei Cave Superioare;
2. Orificiul Venei Cave Inferioare;
3. Orificiul Sinusului Coronar;
4. Orificiul Urechiușei Drepte;
5. Orificiul Atrio-Ventricular Drept prevăzut cu Vâlvă Tricuspidă.
La nivelul atriului stâng sunt 4 orificii unde se deschid venele pulmonare, al urechiușei
stângi și orificiul atrioventricular prevăzut cu vâlvă bicuspidă sau mitrală. Ventriculele au formă
piramidală triunghiulară, pereții nu sunt netezi, prezintă tubercule. La baza prezintă două ventricule
care sunt separate prin septul interventricular.
Structura inimii
Inima este alcătuită din 3 tunici, de la exterior la interior sunt:
6
1. Epicard
2. Miocard
3. Pericard.
Fig.4. Structura peretelui cardiac
Epicardul este o foiță viscerală a pericardului seros care acoperă complet exteriorul inimii.
Miocardul cuprinde miocardul adult, contractil și pe cel embrionar, de comandă (țesut
nodal). Musculatura atriilor este separată de cea a ventriculilor alcătuit din care cuprinde:
 Nodul sino-atrial Keith-Flack în atriul drept, în vecinătatea vărsării venei cave
superioare;
 Nodulul atrio-ventricular Aschoff-Tawara deasupra onorificului atrio-ventricular
drept; 4
 Fasciculul atrio-ventricular Hiss care pleacă din nodul atrio-ventricular și se găsește
la nivelul septului interventricular. Se împarte în două ramuri, stangă şi dreaptă, care
coboară în ventriculul respectiv. Prin ramificarea celor două ramuri se formează
rețeaua Purkinje.
Endocardul - endoteliala căptuşeşte încăperile inimii.
Pericardul este un sac fibro-seros care învelește inima. El este format la exterior din pericard
fibros, iar la interior din pericard seros. În mod normal în sacul pericardic se află o cantitate de
lichid 15-40 ml. Acest lichid are rolul de a facilita alunecarea celor două foițe ale sacului pericardic
în timpul mișcărilor inimii: sistolică și diastolică.
7
Ciclul Cardiac
Ciclul cardiac este format dintr-o sistolă și o diastolă. Din cauza propagării întârziate a
stimulului prin nodul atrio-ventricular, există un asincronism între sistola atriilor și sistola
ventriculelor, sistola atrială o precedă cu 0,10 s pe cea a ventriculelor. Durata unui ciclu cardiac este
invers proporțională cu frecvența cardiacă. La un ritm de 75 bătăi/minut, ciclul durează 0,8 s.
Acesta începe cu sistolă atrială care are o durată de 0,10 s. La sfârșitul diastolei, când ventriculele
sunt aproape pline cu sânge, sistola atrială definitivează această umplere.
Sistolă atrială este urmată de diastola atrială care durează 0,70 s, corespunzător cu începutul
diastolei atriale, are loc sistola ventriculară care durează 0,30 s desfășurându-se în două faze:
1. Faza de contracție izovolumetrică;
2. Faza de ejecție.
În momentul în care presiunea ventriculară o depășește pe cea din artere, vâlvele semilunare
se deschid și are loc ejecția sângelui.
Faza de ejecție începe cu deschiderea valvelor semilunare și se termină în momentul în care
acestea se închid. Volumul de sânge ejectat în timpul sistolei este de 75 mL în stare de repaus și
poate ajunge până la 150-200 mL în eforturile fizice intense.
Diastola ventriculară durează 0,5 s. Atunci când presiunea din ventricule devine mult mai
mică față de presiunea din arterele mari, valvele semilunare se închid și împiedică reîntoarcerea
sângelui în ventricule.
Sistolă Sistolă
Atrială Atrială 0.10
0.10 s Diastola Atrială 0.70 s s
Sistolă
Ventriculară 0.30 Diastola Ventriculară
s 0.50 s
Diastola gnetală 0.40 s

Fig. 5. Ciclul Cardiac
Diastola generală durează 0,40 s, fază în care atriile și ventriculele se relaxează. Aceasta este
urmată de sistola atrială a ciclului cardiac următor.
Înregistrarea grafică a manifestărilor electrice, mecanice și acustice este reprezentată pe
electrocardiogramă.
8
Electrocardiograma reprezintă înregistrarea la suprafața corpului a variațiilor de potențial
ale câmpului electric cardiac, produse de depolarizare și repolarizarea celulelor miocardice.
Fig. 6. Electrocardiograma
Vascularizația inimi
Inima este irigată de cele două artere coronare: artera stângă și artera dreaptă, cu originea în
aorta ascendentă.
Sângele colectat de aceste vene ajunge în sinusul coronar, care se află în șanțul atrio-
ventricular stâng.
Fig. 7. Secţiune prin inimă
Arborele vascular
Arborele vascular este format din artere și vene, vase prin care sângele încărcat cu O2 și
substanțe nutritive circulă dinspre inimă spre țesuturi și organe capilare, vase cu calibru foarte mic,
interpuse între artere și vene la nivelul cărora se fac schimburile între sânge și diferite țesuturi și
vene prin care sângele încărcat cu CO2 este readus la inimă.
Structura arterelor și venelor:
9
Arterele sunt vase prin care sângele iese din inimă și au următoarele proprietăți funcționale:
elasticitatea, contractilitatea, presiunea arterială. Hipertensiunea arterială sistemică reprezintă
creșterea presiunii arteriale sistolice și/sau diastolice peste 130 mmHg, respectiv 90 mm/Hg.
Venele sunt vase prin care sângele se întoarce la inimă. Volumul venos este de trei ori mai
mare decât cel arterial. Datorită structurii pereților lor, care conțin cantități mici de țesut elastic și
țesut muscular neted, venele prezintă distensibilitate și contractilitate.
Adventiția este formată din țesut conjunctiv, cu fibre de colagen și elastice, fibre nervoase
vegetative cu rol vasomotor. Tunica mijlocie are structură diferită în funcție de calibrul arterelor. La
arterele mari, media este formată din lame elastice, rare fibre musculare și țesut conjunctiv. În
arterele mijlocii și mici, media este groasă și conține fibre musculare netede, printre care sunt
dispersate fibre de colagen și elastice. Tunica internă (endoteliu) alcătuită dintr-un rând de celule
endoteliale turtite, așezate pe o membrană bazală.
Marea și mica circulație

În alcătuirea arborelui vascular se disting două teritorii de circulație: circulația mare –
Sistemică și circulația mică – diastolică.
Circulația Mică
Circulația pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei pulmonare, care
transportă spre plămân sânge cu CO2. Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare,
care duc sângele cu CO2 spre rețeaua capilară din jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care-l
elimină prin expirație. Sângele cu O2 este colectat de venele pulmonare, câte două pentru fiecare
plămân. Cele 4 vene pulmonare sfârșesc în atriul stâng.
Circulația Mare
Circulația sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care transportă sângele cu
O2 și substanțe nutritive spre țesuturi și organe. De la nivelul acestora, sângele încărcat cu CO2 este
preluat de cele două vene cave care îl duc în atriul drept.
Sistemul Aortic este format din artera aortă și din ramurile ei, care irigă toate țesuturile și
organele corpului omenesc. Sistemul aortic începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă, din
care se desprind cele două artere coronare.
După ce urcă 5-6 cm, se curbează și formează arcul aortic, care se continuă cu aorta
descendentă, subîmpărțită în toracală și abdominală. Terminal aorta abdominală se bifurcă în
10
arterele iliace comune, stângă și dreaptă. Ramurile arcului aortic: dinspre dreapta se desprind
trunchiul brahiocefalic, artera carotidă comună stângă și artera subclaviculară stângă.
Fig. 8 . Arterele şi venele
Trunchiul brahiocefalic se împarte apoi în artera carotidă comună dreaptă și artera

subclaviculară dreaptă urcă la nivelul gâtului unde se bifurcă în artera carotidă externă care irigă
gâtul și în artera carotidă internă care pătrunde în craniu, irigând creierul și ochiul. Ramurile aortei
descendente sunt aorta descendentă toracică și abdominală. Ramurile terminale ale aortei arterele
11
iliace comune - stângă și dreaptă care ajunse la articulația sacro-iliacă se împart în artere iliace
externă și internă.
Fig. 9. Marea și Mica Circulație
Sistemul venos
Sistemul venos al marii circulații este reprezentat de două mari vene: vena cavă superioară și
inferioară. Vena cavă superioară strânge sânge venos de la creier, gât, membre superioare, torace
prin sistemul azygos. Vena cavă inferioară adună sângele de la membrele inferioare, viscerele din
bazin, rinichi, suprarenale, testicule, ovare și de la peretele posterior al abdomenului. Vena cavă
inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate diafragma și se termină în atriul drept.
 1.2. FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR
Rolul fundamental al inimii este acela de a pompa sânge. Inimă poate fi considerată ca fiind
alcătuită din două pompe și anume pompa stângă și pompa dreaptă, conectate prin circulațiile
pulmonară și sistemică. Deplasarea fluxului sangvin se face într-un singur sens, în mod normal,
impus de două seturi de valve. Fiecare parte a inimii are în alcătuirea să aceste două valve.
Valvele atrio-ventriculare (mitrală și tricuspidă), separă atriile de ventricule, se deschid
în timpul diastolei pentru a permite sângelui să umple ventriculele. Aceste valve se închid în timpul
sistolei, interzicând revenirea sângelui în atrii.
12
Valvele semilunare (aortică și pulmonară) se deschid în timpul sistolei pentru a permite
expulzia sângelui în artere și se închid în diastolă, împiedicând revenirea sângelui în ventricule.
Proprietățile fundamentale ale miocardului:
A) excitabilitatea: proprietatea miocardului de a răspunde la stimuli printr-un potențial de acțiune.
Inima prezintă particularitatea de a fi excitabilă numai în faza de relaxare și inexcitabilă în faza de
contracție (legea inexcitabilității periodice a inimii).
B) automatismul: proprietatea inimii de a se autoexcita. Acesta este generat în anumiți centrii ce au
în alcătuirea lor celule care inițiază și conduc impulsurile. Există 3 centrii de automatism cardiac:
1. Nodulul sino-atrial cu o frecvență de 70-80/minut, inima bate în mod normal în ritm sinusal;
2. Nodulul atrio-ventricular cu o frecvență de 40/minut, funcționează permanent și în mod paralel
cu nodulul sino-atrial, iar comanda inimii poate fi preluată de acest centru doar dacă centru sinusal
este scos din funcțiune; imprimă ritmul nodal sau joncțional;
3. Fasciculul Hiss și rețeaua Purkinje cu o frecvență de 25 impulsuri/minut, poate comanda inima
numai în cazul întreruperii conducerii atrio-ventriculare, imprimând ritmul intraventricular.
C) conductibilitatea: proprietatea miocardului de a propaga excitația la toate fibrele sale;
D) contractilitatea: proprietatea miocardului de a dezvolta tensiune între capetele fibrelor sale.
Astfel, în cavitățile inimii se generează presiune, iar ca urmare a scurtării fibrelor miocardice are loc
expulzia sângelui.
 Factori care determină întoarcerea sângelui la inimă

Cauza principală a întoarcerii sângelui la inimă este însăși activitatea de pompă cardiacă a
acesteia. Este important de știut faptul că inima menține permanent o diferență de presiune între
aorta (100 mm Hg) și atriul drept (0 mm Hg). Prin afirmația “inima funcționează simultan ca o
pompă aspiro-respingătoare” se înțelege că inima respinge sânge spre aorta, în timpul sistolei
ventriculare și concomitent aspiră sângele din venele cave în atriul drept. Aspirația atrială dreaptă se
datorează creșterii bruște a capacității atriului, explicația constă în deplasarea în jos a planșeului
atrio-ventricular în timpul fazei de ejecție a sistolei ventriculare.
Aspirația pulmonară contribuie la menținerea unor valori scăzute ale presiunii în venele
mari din cavitatea toracică. Este prezentă mai ales în inspir.
Presa abdominală reprezintă presiunea pozitivă din cavitatea abdominală care împinge
sângele în inimă. În inspir, efectul de presă este accentuat.
13
Pompa musculară: în perioadele de relaxare dintre două contracții, venele profunde aspiră
sângele din venele superficiale. Refluxul sangvin este împiedicat de prezența valvulelor la nivelul
venelor membrelor superioare.
Gravitația are efect negativ asupra întoarcerii sângelui din venele membrelor inferioare.
Presiunea hidrostatică este de 100 mmHg la nivelul gambei atunci când persoana stă în picioare,
însă, în momentul în care aceasta stă nemișcată, scade la 20-25 mmHg.
Masajul pulsatil efectuat de artere asupra venelor omonime, are efect favorabil asupra
întoarcerii venoase.
 Reglarea nervoasă a circulației sangvine

Sistemul nervos controlează creșterea activității pompei cardiace, redistribuţia sangvină în
diverse teritorii ale organismului, asigură controlul rapid al presiunii arteriale. Sistemul nervos
controlează exclusiv prin intermediul sistemului nervos vegetativ, sistemul nervos simpatic și
sistemul nervos parasimpatic care este important în reglarea funcțiilor cordului.
Centrul vasomotor și controlul lui de către sistemul vasoconstrictor
În substanța reticulară bulbară și în treimea caudală pontină, bilateral, se află centrul
vasomotor, care transmite impulsuri eferente prin măduva spinării, de aici prin fibre simpatice
vasoconstrictoare, la vasele sangvine.
1. Aria vasoconstrictoare C-1 neuronii acestor arii secretă noradrenalina, fibrele lor sunt
distribuite în măduva spinării, excitând neuronii vasoconstrictori ai sistemului nervos simpatic.
2. Aria vasodilatatoare A-1 fibrele neuronale se proiectează cranial spre aria
vasoconstrictoare, inhibă activitatea vasoconstrictoare a acesteia și produce vasodilatație.
3. Aria senzitivă A-2 neuronii acestei arii primesc semnale nervoase senzitive, în special de
la nervul vag și glosofaringian, emițând la rândul lor semnale nervoase ce controlează activitatea
ariilor vasoconstrictoare și vasodilatatoare.
Fig. 10. Teritorii Cerebrale
14
 Rolul sistemului nervos în controlul rapid al presiunii arteriale
Sistemul de control al baroreceptorilor arteriali, reflexe baroreceptoare sunt terminații

nervoase ramificate, localizate în sistemul carotidian și în arcul aortic. Sunt stimulați de distensia
pereților vasculari, impulsurile nervoase ce rezultă sunt transmise sistemului nervos central pe calea
nervilor glosofaringian și vag și de aici spre nucleul tractului solitar bulbar, apărând semnale
nervoase secundare ce inhibă centrul vasoconstrictor bulbar și excite centrul vagal.
Efectele produse sunt următoarele:
- vasodilatație venoasă și arteriolară la nivelul sistemului circulator periferic.
- scăderea frecvenței cardiace și a forței de contracție a cordului.
Chemoreceptorii carotidieni și aortici sunt celule chemosenzitive, sensibile la scăderea
O2, la excesul de CO2 sau al ionilor de H+. Semnalele nervoase de la chemoreceptori ajung la
centrul vasomotor pe calea nervilor IX și X.
Reflexele atriale și reflexele de la nivelul arterei pulmonare. Atriile, cât și arterele
pulmonare prezintă în pereții lor receptori pentru destindere similari cu baroreceptorii din arterele
mari ale circulației sistemice. Au rol important în minimalizarea efectelor modificărilor de volum
asupra presiunii arteriale.
Răspunsul la ischemie al SNC, controlul presiunii arteriale de către centrul
vasoconstrictor ca răspuns la scăderea fluxului sangvin cerebral – atunci când fluxul de sânge
central vasomotor din trunchiul cerebral inferior scade suficient de mult pentru a produce un deficit
nutrițional, adică ischemie cerebrală, neuronii centrului vasomotor răspund direct la acțiunea
acesteia, devenind puternic stimulați.
Mecanisme de reglare pe termen mediu a presiunii arteriale
Mecanismul vasoconstrictor renină-angiotensină, relaxarea vaselor sangvine, transferal
bidirecţional de lichid prin peretele capilar în și dinspre arborele circulator pentru reajustarea
volumului sangvin în funcție de nevoi.
Mecanisme de reglare pe termen lung a presiunii arteriale
Mecanismul de control rinichi – volum sangvin necesită câteva ore pentru a deveni evident
care dezvoltă un mecanism de control feedback cu o eficiență și putere infinită. Acest mecanism
poate restabili în întregime presiunea arterială la acel nivel presional care să asigure o excreție
renală de apă și sodiu normală.
15
CAPITOLUL II
PERICARDITA ACUTĂ
2.1. DEFINIŢIE
Pericardita acută reprezintă inflamaţia acută a pericardului, care evoluează fie cu exsudat în
cantitate mică (max. 200 ml), foarte bogat în fibrină (pericardita sica), fie cu exsudat abundent
serofibrinos, hemoragie, chilos sau purulent (pericardita exsudativă). Pericardita poate avea diverse
etiologii. În mod normal în sacul pericardic se afla o cantitate de lichid de 15-40 ml. Acest lichid are
rolul de a facilita alunecarea celor două foite ale sacului pericardic, în timpul mişcărilor inimii -
sistolă și diastola. În funcţie de creşterea cantităţii de lichid în cavitatea pericardică, pericarditele
acute pot fi fibrinoase sau oxidative.
Fig.5. Reprezentarea pericardului.
Fig.11. Pericardita
2.2. ETIOLOGIA
Pericarditele acute pot avea diverse etiologii:

 Infecţii virale – virusul Coxsackie A sau B, ECHO virusuri, adenovirusuri, etc.
 Tuberculoza
16
 Infecţii bacteriene – pneumococ, stafilococ, bacili gram negativi, etc.
 Paraziţi – toxoplasma, histoplasma
 Fungi – candida albicans
 Metastaze neoplazice – cancere solide, leucemii, limfoame
 Boli autoimune – lupus eritematos sistemic, poliartrita reumatoida, periarterita nodoasă,
sclerodermie
 Infarct miocardic acut – periinfarct sau postinfarct (sindrom Dressler)
 După iradiere mediastinală, toracică
 Disecţie acută de aorta
 Insuficienţă renală cronica în stadiul uremic
 Medicamente administrate cronic – hidrazida, minoxidil, difenilhidantoina, procainamida,
doxorubicina
 După traumatisme sau intervenţii chirurgicale toracice
 Idiopatica.
Fig.12 Pericardita (reprezentare: A. Radiologica; B. Ecocardiograma ).
2.3. CLASIFICAREA PERICARDITEI ACUTE
Clasificarea etiologică cuprinde:

 pericardita infecţioasă,
 pericardita din bolile sistemice autoimune, tip 2 proces (auto) imun,
 sindromul postinfarct de miocard şi
17
 pericarditele auto_reactive (cornice).

2.4 SIMPTOMATOLOGIE
Semne subiective:
 Durerea, localizata precordial, variază cu intensitatea de la o simplă jena până la durere intensă.
Se accentuează în inspiraţie profundă, la mişcări de rotaţie a toracelui, în decubit lateral stâng şi
dispare sau se atenuează în poziţie şezândă. Este dată de distensia pericardului, de iritarea
terminaţiilor senzitive din pericardul parietal, de coafectarea pleurei adiacente (diafragmatice,
costale, mediastinale) şi, uneori, de ischemia miocardică.
 Dispneea este condiţionată de volumul de lichid acumulat în pericard. Pentru atenuarea să,
bolnavul ia spontan poziţia genupectorală (“semnul rugăciunii mahomedane”). Dispneea este
determinată, în special, de compresiunea mecanică a plămânilor şi bronhiilor, de scăderea
capacitaţii vitale, iar uneori şi de asocierea unei boli pleuropulmonare.
Semne obiective:
o În stadiul iniţial de pericardita uscată (sica), semnul patognomonic pentru confirmarea
diagnosticului este: frecătura pericardică. Se aude cel mai bine parasternal stâng şi, uneori, la
vârful inimii sau baza apendicelui xifoid. Când exista lichid în pericard, se percepe mai bine în
expiraţie, la baza inimii. Frecătura pericardică este de obicei mezosistolică, nu se propagă şi este
variabilă în timp. Dispariţia ei poate indica fie o evoluţie spre vindecare, fie trecerea pericarditei în
stadiul lichidian.
 Şocul apexian este slab sau absent; când este prezent, este situat înăuntrul matităţii cardiace,
care de obicei este mărita.
o În revărsatele pericardice mari se pot pune în evidenţă, prin percuţie, semnul Rotch, care constă
în prezenţa unei zone de matitate în spaţiul al V-lea intercostal, în dreapta sternului, şi semnul
Ewart-Pins, tradus prin matitate la baza plămânului stâng sau sub unghiul scapulei stângi,
determinată de atelectazia plămânului de această parte comprimat de lichidul pericardic abundent.
La auscultaţie se constată diminuarea intensităţii zgomotelor cardiace. Ritmul inimii este de obicei
regulat şi tahicardic.
 Uneori, apar tulburări de ritm, de tipul extrasistolelor, fibrilaţiei atriale, şi tulburări de
conducere.
18
Fig.13. Acumulare de lichid pericardic.
În cazul acumulării rapide şi în mare cantitate de lichid pericardic, apar semnele tamponadei
cardiace: triada lui BECk (“triada inimii liniştite”), creşterea PV peste 160 mmHg, prin
decompensare cardiacă dreapta (edeme, hepatomegalie, jugulare turgescente), fără staza pulmonară,
cord liniştit, cu pulsaţii slabe şi tahicardie moderată.
Compresiunea existenta poate fi:
 mediastinală;
 esofagiană - disfagie recurențială, disfonie;
 frenică - sughiț, bronşită, tuse pulmonară - dispnee fără ortopnee, atelectazie.
Semnele generale:
 temperatura este variabilă.
 bolnavii sunt uneori agitaţi.
19
2.5 DIAGNOSTIC
Diagnosticul pozitiv se bazează pe:

 examenul fizic;
 investigaţii specific;
 electrocardiograma (EKG) - se poate face diferenţa între pericardita şi infarctul miocardic;
 ecocardiograma;
 radiografie toracică - se poate examina mărimea şi forma inimii. Radiografia poate evidenţia o
inimă mărita dacă s-a acumulat fluid în exces în pericard;
 computer tomografia (CT) - este utilă în diferenţierea diferitelor cauze ale durerii toracice acute,
precum embolia pulmonară sau disecţia de aorta;
 rezonanta magnetică nucleară (RMN);
 cateterizare cardiac: utilizată pentru a examina camerele şi valvele inimii.
 pericardiocenteza cu scop terapeutic şi explorator ce precizează caracterul şi natura lichidului.
Diagnostic diferenţial se face cu:
 infarct miocardic acut;
 pneumonii;
 pleurezii, pneumothorax;
 infarct pulmonar, embolii pulmonare.
2.6. COMPLICAŢII
Printre complicații se numără:

 tamponada cardiacă;
 revărsat pericardic cronic;
 constricţie pericadică.
2.7. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC
Evoluția şi prognosticul depind de forma clinică şi afecţiunea de fond.

Prognostic evolutiv - boala se autolimitează şi dispare într-un interval de 2-5 săptămâni.
Recurența pericarditei acute are loc la 20-30% din cazuri într-un interval de luni şi ani de zile.
20
Prognosticul este sever în tamponada cardiacă, formele cu lichid abundent, cu pancardita sau cu
insuficientă cardiacă.
2.8. INVESTIGAŢII DE LABORATOR
În completarea examenului clinic se recomandă:

 teste de rutină: VSH, leucograma, creatinina, enzime cardiace (LDH, CPK)
 teste speciale: hemoculturi, titrul ASLO.
 ECG de repaus şi de efort
 Holterul ECG
 Radiocardiografia
 Ecocardiografia şi Doppler
 Cateterism cardiac
 Carotidograma
 Jugulograma
 Apexocardiograma
 Toracocenteza.
2.9. TRATAMENTUL ŞI INTERVENŢIILE SPECIFICE ÎN PERICARDITA ACUTĂ
Terapia pericarditelor acute este medicală - etiopatogenică şi simptomatică - şi uneori

chirurgicală. În pericarditele purulente, posttraumatice şi în caz de tamponada lichidiană a inimii se
impune deseori asocierea tratamentului chirurgical: puncţie evacuatoare, pericardiotomie,
pericardectomie.
1. Tratamentul simptomatic, se adresează în special durerii. Se folosesc analgezice, punga cu gheaţă
pe regiunea precordială şi, mai rar, opiacee. În caz de dispnee intensă sunt indicate oxigenoterapia şi
sedarea centrilor respiratori.
2. Tratamentul etiopatogenic.
 Pericardita idiopatică: baza tratamentului o constituie terapia antiinflamatoare
nespecifica. Se va administra timp de 2-3 săptămâni unul dintre următoarele medicamente:
Acid acetilsalicilic 4 – 6 g/zi, Indocid 100 mg/zi, Fenilbutazona 0,60-0,80 g/zi sau asocierea
Aminofenazona + Fenilbutazona (Alindor, Irgapyrin, Rheopyrin), după mese.
21
În formele cu febră mare, revărsat pericardic abundent şi dureri retrosternale intense se
preferă medicaţia cortizonică; Prednison 60-80 mg/zi iniţial, scăzându-se ulterior doza zilnică. După
sistarea corticoterapiei nu rareori apar recăderi. Pentru a preveni apariţia acestora, se recomanda
administrarea Acidului acetilsalicilic timp de 1-3 săptămâni după sistarea corticoterapiei. Prin
asocierea azatioprinei (Imuran) se poate împiedica apariţia recăderilor şi obţine vindecarea.
Puncţia evacuatoare a pericardului se recomanda în urgentă pe care o reprezintă dezvoltarea
sindromului de tamponada a inimii. Pericardectomia este indicată în cazul evoluţiei prelungite, cu
frecvenţe reşute, rezistente la corticoterapie, şi îndeosebi în cazul dezvoltării accelerate a
sindromului constrictiv.
 Pericardita tuberculoasă: sunt preconizate asocieri de tuberculostatice.
Corticoterapia este indicată în toate pericarditele tuberculoase, pentru acţiunea sa
antiexudativă şi antiinflamatorie. Doza zilnica iniţiala este de 50-60 mg Prednison. Doza de
întreţinere este de 10-20 mg/zi.
 Pericardita reumatismală. Tratamentul pericarditei reumatismale se confunda
cu cel al reumatismului articular acut şi constă, în principal, în corticoterapie. Aceasta este
indicată cu prioritate în cazul pancarditei, în pericarditele cu lichid abundent şi în cazul
asocierii insuficientei cardiace.
Fig.14. Pericardiocenteza
 Pericardita purulentă: puncţia pericardică se va efectua când exista bănuiala

unei pericardite purulente, în scop diagnostic, pentru identificarea germenului şi testarea
sensibilităţii sale la antibiotice, precum şi pentru evacuarea revărsatului pericardic.
Antibioterapia va fi efectuata după indicaţiile furnizate de antibiograma.
 Pericardita uremică beneficiază de tratamentul insuficientei renale, cu
mijloace cunoscute – de tipul dializei peritoneale şi hemodializei.
22
 Pericardita posttraumatică, de obicei hemoragica, cu sindrom de tamponada,
impune puncţie evacuatoare uneori repetată.
 Pericardita din infarctul miocardic, din sindromul postinfarct şi din sindromul
post-comisurotomie se soluţionează prin tratament antiinflamator.
 Pericardita din bolile de colagen (lupus eritematos diseminat, periarterita
nodoasă etc.) răspunde de obicei la terapia cu corticoizi.
 Pericardita neoplazică primitivă sau secundara se tratează prin instilaţii locale
cu citostatice.
Tratamentul sindromului de tamponada a inimii. Terapia optimă o constituie puncţia
pericardică evacuatoare, medicaţia având de obicei un rol adjuvant.
Fig.15. Inima în sacul pericardic.
23
CAPITOLUL III
CONDUITA DE URGENŢĂ A BOLNAVULUI

CU PERICARDITĂ ACUTĂ
Asistenta medicală are un rol important în îngrijirea acestor bolnavi. Pentru a-şi duce cu
succes la îndeplinire misiunea nu trebuie să se mulţumească să cunoască, şi să aplice, perfect,
diferite tehnici de îngrijire aplicate bolnavului, să cunoască aplicarea de noţiuni teoretice şi practice
care să o ajute la depistarea semnelor şi simptomelor, afecţiunii acestuia şi dacă este nevoie, să
intervină şi să aplice cunoştinţele sale în situaţia în care starea de sănătate sau chiar viaţa bolnavului
depind de aceasta.
Fig.13. Asistenta medicală notează funcţiile vitale în foaia de observaţie.
1. Asigurarea repausului fizic:

 asistenta se va îngriji ca bolnavii să aibă maxim de confort, să evite efortul fizic, saloanele
să aibă o ambiantă plăcută.
 bolnavii cu pericardita acută fiind dispneici, vor fi ţinuţi în poziţie şezândă sau semi
şezândă, asistenta medicală va avea grijă să le asigure această poziţie.
24
 patul va fi prevăzut cu utilaj auxiliar, precum şi cu un număr mare de perne. În cursul zilei
patul va fi înlocuit cu un fotoliu având grijă că bolnavul să aibă sprijin sub picioare.
2. Asigurarea repausului psihic:
 asistenta medicală va avea grijă să ferească bolnavul de tot ceea ce ar putea tulbura
echilibrul nervos, trebuie să câştige încrederea bolnavului printr-o bună pregătire
profesională.
 pentru a evita stările de nelinişte va administra la timp medicamentele prescrise de medic şi
va răspunde prompt la orice solicitare a bolnavului.
 asistenta medicală vă însoţii bolnavii la consultaţiile de specialitate (examinări radiologice,
EKG.); va examina starea psihică a bolnavilor, vizitându-i cât mai des şi va instrui
vizitatorii asupra modului de comportare fata de bolnav.
3. Intervenţiile clinice şi paraclinice ale bolnavului: asistenta medicală va colabora cu medicul la
examinarea paraclinică a bolnavului, va administra tratamentul la indicaţia acestuia;
 pregăteşte psihic şi fizic bolnavul şi îi explica bolnavului în ce consta examenul care trebuie
să i se facă;
 pregăteşte şi verifică instrumentarul necesar efectuării examinării sau recoltării;
 recoltează probe de sânge şi urina pentru examene de laborator care constau în recoltarea de
sânge pentru determinarea V.S.H. – Ului (valori normale 5-10 mm/h, sau 20-50 mm/24 h),
glicemiei (valori normale 65-100 mg %), lipidemiei (normal 500- 700 mg%), colesterolul
(normal 150-259 mg %).
 examen radiologic prin care se pot evidenţia aspecte utile pentru diagnostic. Astfel se
observă o siluetă cardiacă mărita cu o configuraţie ce depinde de boala cauzală, iar la
examenul plămânilor, se constată o creştere a dimensiunilor arterelor pulmonare, dar
transparenta pulmonară, nu este redusă.
4. Asigurarea igienei personale a bolnavului:
 asistenta medicală va executa zilnic toaletele bolnavului fără ca acesta să facă eforturi prea
mari, va face apoi o frecţie cu alcool diluat pentru a îmbunătăţii circulaţia periferică. Pielea
trebuie menţinută în permanentă curata şi uscată, deoarece pielea umflată se infectează uşor.
 se va schimba lenjeria de pat şi de corp zilnic.
5. Prevenirea formarii trombozelor:
 asistenta medicală va executa zilnic masajul membrelor inferioare, în direcţia curentului
venos.
25
 în acelaşi scop, asistenta medicală va asigura ridicarea membrelor inferioare la 35 grade prin
ridicarea patului său prin aşezarea unor suluri sub picioarele bolnavului.
 bolnavul va fi ajutat să execute muscari de flexie şi extensie a membrelor inferioare prin
care se împiedica trombozarea şi se elimină edemele.
6. Urmărirea funcţiilor vitale şi vegetative:
 asistenta medicală vă urmării zilnic T.A., pulsul central şi periferic, respiraţia, diureza,
tranzitul intestinal, temperatura.
 se urmăreşte bolnavul cu atenţie pentru a observa semnele de agravare şi complicaţiile care
pot apărea (tamponada cardiacă; revărsat pericardic cronic; constricţie pericardică), şi va
anunţa imediat medicul.
 asistenta medicală va ţine evidenţa exactă a lichidelor consumate şi eliminate de bolnav, va
urmări zilnic greutatea corporală după eliminarea scaunului şi a urinei înainte de masă.
7. Regimul alimentar:
 asistenta medicală va urmări cu stricteţe respectarea regimului alimentar care va fi
normocaloric pentru menţinerea greutăţii corporale; hiposodat pentru a împiedica reţinerea
apei în organism, contribuind la reducerea edemelor. Raţia zilnică de alimente va fi
împărţită în 3-4 mese, iar ultima masă se va lua cu 3 ore înainte de culcare.
8. Administrarea tratamentului medicamentos:
 asistenta medicală va administra medicaţia prescrisă de medic. Tratamentul simptomatic, se
adresează în special durerii. Se folosesc analgezice, punga cu gheaţă pe regiunea precordială
şi, mai rar, opiacee. În caz de dispnee intensă sunt indicate oxigenoterapia şi sedarea
centrilor respiratori.
 reducerea edemelor şi masei sângelui circulant se mai poate face şi prin atârnarea
membrelor inferioare, reducând astfel fluxul venos spre inimă.
9. Educaţia sanitară:
 asistenta medicală contribuie la educarea bolnavului asupra noului regim de viaţă, după
externare, bolnavul va duce o viaţă ordonată evitând suprasolicitările. Se respectă numărul
meselor, se reduce sarea, cafeaua, alcoolul, tutunul.
26
CAPITOLUL IV
CAZURI CLINICE
4.1. CAZUL CLINIC NR. I
CULEGEREA DE DATE
Informaţii generale:
Nume: N.
Prenume: V.
Sexul: masculin.
Vârsta: 46 de ani.
Stare civilă: căsătorit, 2 copii.
Greutate: 89 kg.
Înălţime: 1.80 m.
Grup sanguin: AII, Rh (+).
Ocupaţia: inginer.
Religia: ortodox.
Domiciliul: Bucureşti, sector 5.
Anamneza
Antecedente personale:
Traumatisme: nu a avut.
Alergii medicamentoase: pacientul nu se ştie cu alergii.
Bolile copilăriei: bolile infecto-contagioase ale copilăriei.
Spitalizări: a fost internat de mai multe ori pe diferite secţii.
Condiţii de viaţă şi de munca:
- locuieşte cu soţia şi cei doi copii la bloc, în condiţii bune;
- condiţiile de mediu în care trăieşte sunt normale.
Comportare fata de mediu:
- fumează de aproximativ 15 ani;
- consumă alcool ocazional;
- consumă în medie 2-4 cafele pe zi;
- alimentaţie cu excese, mănâncă prăjeli, carne, prăjituri, gras şi sărat;
- somn: cu dese întreruperi (perioade de veghe).
27
- efectuează exerciţii fizice de 4-5 ori pe lună.
Profilul psihosocial şi cultural:
o Limbă vorbită: romană;
o Etnia: romană.
Stare generală: uşor anxios.
Relaţii normale cu familia şi la locul de muncă.
Motivele internării: din relatările bolnavului am aflat că: pacientul este diagnosticat cu
spondiloza cervicodorsală de câţiva ani, cu viroza respiratorie în urmă cu 2 săptămâni, se prezintă la
cabinetul medical cu:
- dureri precordiale, cu iradiere posterioară şi frecătura pericardică cu durata prelungită;
- sughiţ;
- dispnee de efort;
- tuse uscată, sâcâitoare;
- cefalee, ameţeli, palpitaţii;
- febra prelungită pe parcursul a mai multor săptămâni, la internare febra măsoară: 38.9c;
- tahicardie.
Istoricul bolii: bolnavul afirma că nu se ştia cu probleme cardiace.
Diagnostic medical la internare: Pericardita acută fungică, cauzată de Candida.
Examen obiectiv la internare:
Stare generală: alterata cauzată de durere.
Aparat respirator: torace simetric.
Aparat cardiovascular: zg ritmice AV= 108 b/min, fără sufluri/cu frecătura pericardică.
T.A. = 120/70 mm Hg; R =24 respiraţii/minut; T = 37,2 C;
Aparat digestiv: abdomen suplu, nedureros la palpare.
Date de laborator şi imagistice la internare:
Enzime de citoliza cardiacă; creşterea de 7 ori a CK total. Valori normale CK – 1399 U/L 5 – 200
UI CK-MB – 21U/L.
EKG RS, AV= 108 b/min, ax QRS+60 fără modificări ST-T.
ECHO-CORD: cu cinetica bună, dimensiuni mărite.
Diagnostic de etapa: Pericardita acută de etiologie infecţioasă, fungică.
Diagnostic diferenţial: se face în primul rând cu infarctul miocardic acut; nu prezintă
semene de ischemie - leziune miocardică, (supradenivelare de segment ST), enzimele de citoliza
sunt reacţionate.
28
Echo-cord evidenţiază colecţie pericardică.
ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

Nevoi prioritar afectate:
1. Nevoia de a respira;
2. Nevoia de a bea, a mânca;
3. Nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură;
4. Nevoia de a dormi şi a se odihni;
5. Nevoia de a evita pericolele;
6. Nevoia de a comunica;
7. Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca;
8. Nevoia de a învăţa cum să-şi păstreze sănătatea.
Surse de dificultate:
- de ordin biofizic: vârsta, sexul, organismul predispus, alimentaţia;
- de ordin psihologic: stresul, neliniştea faţă de diagnostic;
- de ordin sociologic: schimbarea modului de viaţă, imposibilitatea de a urma dieta;
- lipsa cunoaşterii: cunoştinţe insuficiente despre boală şi complicaţiile în cazul nerespectării
conduitei terapeutice.
Probleme de dependenţă:
- durere anginoasă;
- circulaţie inadecvată;
- dispnee;
- intoleranţă la activitate;
- deficit de autoîngrijire;
- anxietate;
- potenţial de complicaţii;
- comunicare ineficientă la nivel afectiv;
- managementul regimului terapeutic ineficient.
PLAN DE ÎNGRIJIRE
1. Diagnostic de îngrijire: Durere anginoasă din cauza alterării volumului sistolic, a
contractilităţii manifestată prin reducerea indicelui de volum, exprimare verbală a durerii, grimase,
poziţie forţată, palpitaţii, tahicardie, tahipnee.
29
Obiective:
Pacientul să exprime calmarea durerii cât mai curând.
Pacientul să fie echilibrat psihic.
Pacientul să fie ferit de complicaţii.
Intervenţii:
Asistenta medicală:
- aşează bolnavul în decubit dorsal cu două perne şi asigură repaus total la pat;
- calmează durerea administrând medicaţia recomandată de medic;
- combate anxietatea prin psihoterapie şi medicaţie specifică recomandată de medic;
- verifică permeabilitatea căilor nazale, fixează sonda nazala pentru administrarea oxigenului;
- măsoară, înregistrează, supraveghează funcţiile vitale;
- asigură un aport suficient de lichide pe 24 de ore;
- efectuează investigaţiile cerute de medic;
- monitorizează electrocardiograma, funcţiile vitale;
- informează pacientul asupra stadiului bolii sale, asupra gradului de efort pe care poate să-l depună,
asupra importanţei respectării conduitei terapeutice.
Evaluare:
Prima zi – ora 20.00: se menţin problemele prezente la internare.
A treia zi evoluţie favorabilă; crizele anginoase s-au rărit.
A cincea zi: fără crize anginoase.
2. Diagnostic de îngrijire: alterarea perfuziei tisulare din cauza inflamării pericardului
manifestată, dureri precordiale, cefalee, palpitaţii, tahicardie, tahipnee.
Obiective:
Pacientul să prezinte circulaţie adecvată.
Intervenţii:
- administrează medicaţia prescrisă: tonice cardiace, diuretice, hipotensoare, antianginoase,
antiagregante plachetare.
- urmăreşte efectul medicamentelor;
- aplică tehnici de favorizare a circulaţiei: exerciţii active, pasive, masaje uşoare;
- monitorizează funcţiile vitale şi vegetative şi le notează în planul de îngrijire;
- efectuează investigaţiile ce ţin de competenţa sa;
30
- pregăteşte pacientul şi materialele necesare pentru tehnici de nursing şi investigaţii;
- participă alături de medic la efectuarea investigaţiilor;
- învaţă pacientul:
- să întrerupă consumul de tutun, alcool;
- să aibă alimentaţie bogată în fructe, zarzavaturi;
- să reducă grăsimile şi clorura de sodiu din alimentaţie.
Evaluare:
Prima zi – ora 20.00: se menţin problemele prezente la internare.
A treia zi – evoluţie favorabilă; crizele anginoase s-au rărit; T.A.160/90 mm Hg, puls- 92 pulsaţii/m
în, respira bine.
A cincea zi: fără crize anginoase; T.A-120/65mmHg; puls 68 b/min, respiraţie normală.
3. Diagnostic de îngrijire: dispnee din cauza alterării perfuziei tisulare manifestată prin
tahipnee, scăderea amplitudinii mişcărilor cutiei toracice, poziţie forţată.
Obiective:
Pacientul să – şi îmbunătăţească respiraţia în 5 zile.
Intervenţii:
- verifică permeabilitatea cailor respiratorii;
- umezeşte aerul din încăpere;
- învaţă pacientul să tuşească, să expectoreze şi să colecteze sputa;
- învaţă pacientul să facă gimnastică respiratorie;
- asigură poziţia semişezând;
- învaţă pacientul să renunţe la obiceiurile dăunătoare (fumat);
- administrează tratamentul prescris;
- schimbă periodic poziţia bolnavului, masează regiunile predispuse escarelor.
4. Diagnostic de îngrijire: intoleranţă la activitate din cauza dezechilibrului între rezerva de
oxigen/cerere manifestată prin modificări ale funcţiilor vitale la efort, durere anginoasă, încetarea
activităţii, relatarea verbală a oboselii.
Obiective:
Pacientul să exprime stare de bine la efort în 5 zile.
Pacientul să prezinte funcţii vitale adaptate la efort mic în 5 zile.
Intervenţii:
31
- evaluează statusul pacientului la efort;
- permite pacientului să-şi exprime oboseala, slăbiciunea;
- ajută pacientul să se adapteze situaţiei;
- limitează activităţile pacientului până la reabilitarea acestuia;
- ajută pacientul în satisfacerea nevoilor fundamentale;
- îl determină pe pacient să participe progresiv la îngrijiri;
- evaluează funcţiile vitale şi electrocardiograma înainte, în timpul şi după desfăşurarea activităţilor,
deasemenea, comportamentul, starea de conştientă;
- asigură mediu de siguranţă;
- administrează medicaţia prescrisă.
Evaluare: Toleranţa pacientului la activitate se îmbunătăţeşte treptat.
5. Diagnostic de îngrijire: deficit de autoîngrijire în a se alimenta, a se îmbrăca/dezbrăca,
în a-şi efectua igiena din cauza slăbiciunii, intoleranţei la efort manifestată prin ingestie insuficienţă
de alimente şi lichide, aspect neîngrijit, refuz în a-şi acorda îngrijiri igienice.
Obiective:
Pacientul să se alimenteze şi hidrateze conform statusului său în 5 zile.
Pacientul să fie curat, îngrijit în 24 ore.
Pacientul să prezinte stare de confort permanent.
Intervenţii:
- calculează necesităţile calorice ale pacientului;
- asigură alimentaţie şi hidratare corespunzătoare statusului pacientului; mese în cantităţi mici, de
mai multe ori pe zi, conţinând alimente uşor digerabile, neflatulente; regim alimentar desodat,
hipolipidic, hipoglucidic;
- ajută pacientul în realizarea îngrijirilor igienice;
- asigură lenjerie de corp şi de pat curată, permanent;
- verifică starea de confort a pacientului periodic.
Evaluare:
Pacientul se alimentează şi hidratează conform statusului sau după 5 zile.
Pacientul este curat, îngrijit în 24 ore.
Pacientul prezintă stare de confort permanent.
32
6. Diagnostic de îngrijire: Anxietate din cauza senzaţiei morţii iminente manifestată prin
insomnie, nelinişte, agitaţie.
Obiective:
Pacientul să exprime diminuarea fricii în 2 zile.
Pacientul să beneficieze de un mediu de siguranţă fără accidente şi infecţii.
Intervenţii:
- asigură condiţiile de mediu adecvate, pentru a evita pericolele prin accidentare;
- amplasează pacientul în salon în funcţie de starea, afecţiunea sa;
- ia măsuri sporite de prevenire a infecţiilor nozocomiale prin izolarea pacienţilor – sursa de
infecţie, respectarea circuitelor, măsuri de igienă spitalicească (condiţii de cazare, microclimat,
alimentaţie, aprovizionare cu apă, îndepărtarea reziduurilor, sterilizare, curăţenie, dezinfecţie)
- efectuează procedurile de investigaţie şi tratament respectând măsurile de asepsie;
- favorizează adaptarea persoanei la noul mediu;
- creează un mediu optim pentru că pacientul să-şi poată exprima emoţiile, nevoile;
- ajută pacientul să-şi recunoască anxietatea;
- pregăteşte psihic pacientul înainte de fiecare procedură;
- asigură legătura pacientului cu familia;
- furnizează mijloace de comunicare adecvate stării pacientului; furnizează informaţiile de care are
nevoie.
Prima zi – ora 20.00: se menţin prolemele prezente la internare.
A treia zi evoluţie favorabilă; anxietatea s-a redus;
A cincea zi: fără crize anginoase; T.A>120/65mmHg; puls 68 b/min, respiraţie normală; pacient
echilibrat psihic.
7. Diagnostic de îngrijire: Potenţial de complicaţii din cauza nerespectării conduitei
terapeutice manifestată prin agravarea stării generale, valori tensionale crescute: 230/130 mm Hg;
crize repetate dureroase de tip anginos.
Obiective:
Pacientul să se recupereze socio-profesional.
Intervenţii
33
asupra importanţei continuării tratamentului medicamentos;
- ajută şi suplineşte pacientul în satisfacerea nevoilor organismului;
- informează şi stabileşte împreună cu pacientul planul de recuperare;
- determină pacientul să participe la luarea deciziilor privind îngrijirile;
- conştientizează bolnavul asupra propriei responsabilităţi privind sănătatea;
- corectează deprinderile dăunătoare sănătăţii;
- supraveghează atent pacientul.
Evaluare:
Pacientul este ferit de complicaţii. Pacientul este pregătit să se reintegreze în societate.
8. Diagnostic de îngrijire: Comunicare ineficientă la nivel afectiv din cauza neadaptării la
rolul de bolnav manifestată prin lipsa de interes şi încredere în îngrijiri.
Obiective:
Pacientul să folosească mijloace de comunicare adecvate stării sale.
Pacientul să-şi satisfacă nevoile în funcţie de starea de sănătate şi gradul de dependenţă.
Intervenţii:
- linişteşte bolnavul cu privire la starea sa, explicându-i scopul şi natura intervenţiilor;
- familiarizează bolnavul cu mediul său ambiant;
- asigură un mediu de securitate, liniştit;
- administrează medicaţia recomandată de medic;
- cercetează posibilităţile de comunicare ale bolnavului;
- furnizează mijloacele de comunicare.
Evaluare:
Pacientul comunică cu echipa de îngrijire. Este ajutat să-şi satisfacă nevoile.
9. Diagnostic de îngrijire: Managementul regimului terapeutic ineficient din cauza
deficitului de cunoaştere, manifestată prin nereuşita acţionării în vederea reducerii factorilor de risc.
Obiective:
Să fie asigurată capacitatea de autoîngrijire a bolnavului.
Pacientul să dobândească atitudini, obiceiuri şi deprinderi noi.
Intervenţii:
34
- explorează nivelul de cunoştinţe al bolnavului privind boala, modul de manifestare, măsurile
preventive şi curative, modul de participare la intervenţii şi la procesul de recuperare;
- motivează importanţa acumulării de noi cunoştinţe;
- organizează activităţi educative, folosind metodele de învăţământ cunoscute;
- identifică obiceiurile şi deprinderile greşite ale bolnavului;
- ţine lecţii de: formare a deprinderilor igienice, alimentaţie raţională, mod de viaţă echilibrat,
administrare a diferitelor tratamente;
- verifică dacă bolnavul a înţeles corect mesajul transmis şi dacă şi-a însuşit noile cunoştinţe.
Evaluare: bolnavul este receptiv la informaţiile primite.
35
4.2. CAZUL CLINIC NR. II
CULEGEREA DE DATE
Informaţii generale:
Nume: C.
Prenume: L.
Sexul: masculin.
Vârsta: 35 ani.
Stare civilă: căsătorit.
Greutate: 80 kg.
Înălţime: 1.67m.
Grup sanguin: AII, Rh (+).
Ocupaţia: învăţător
Religia: ortodoxă.
Domiciliul: Bucureşti, sector 4.
Anamneza
Traumatisme: nu a avut.
Alergii medicamentoase: nu prezintă alergii medicamentoase.
Utilizarea de tratamente empirice: nu a urmat tratamente empirice.
Bolile copilăriei: rubeola.
Antecedente patologice: tromboza venoasă.
Antecedente heredo-colaterale:
- Mama – diabet zaharat tip II.
- Tata – HTA stadiul I – decedat.
Loc de munca: liceu.
Gusturi personale:
- consumă alcool ocazional.
- fumează 25-30 ţigări/zi.
- bea cafea zilnic.
- îi plac mâncărurile sărate şi grase.
Spitalizări: a fost internată în urmă cu 5 ani pe secţia: cardiologie.
Condiţii de viaţă şi de munca:
36
- locuieşte cu soţia în condiţii bune;
- condiţiile de mediu în care trăieşte sunt normale.
Limbă vorbită: romană.
Etnia: romană.
Echilibrata psihic.
Motivele internării: bolnavul se prezintă la camera de gardă pentru dureri retrosternale,
tuse şi revărsat lichidian pericardic, cu recomandare de internare în spital pentru investigaţii şi
tratament.
La internare, pacientul prezintă:
- stare generală alterată;
- durere retrosternală;
- anxietate;
- stare febrilă 38.7 0C;
- transpiraţii abundente;
- greaţă şi vărsături;
- tuse uscată, şi revărsat lichidian pericardic.
Istoricul bolii: pacientul este cunoscut ca şi cardiac de 5 ani, a mai fost internat în iunie
2010, pentru: insuficienta ventriculară stângă acută, urmând tratament cu Digoxin tablete 0,250 mg
1 tb/zi 5 zile pe săptămână cu 2 zile pauză (sâmbăta şi duminica), având un puseu hipertensiv în
noiembrie, anul 2016 pentru care a urmat tratament ambulatoriu.
Diagnostic medical la internare: pericardita acută de etiologie virală, infecţie cu virus
Coxsackye
Examen obiectiv la internare:
Stare generală: alterata cauzată de durere.
Aparat respirator: torace simetric.
Aparat cardiovascular: zg ritmice AV= 80min, fără sufluri/frecătura pericardică.
Aparat digestiv: abdomen suplu, nedureros la palpare.
Date de laborator şi imagistice la internare:
- T.A. = 120/70 mm Hg;
- P = 126 bătăi/minut;
- R = 28 respiraţii/minut;
- T = 38.2 0C
- Enzime de citoliza cardiacă: creşterea de 6 ori a CK total;
37
- EKG RS, AV= 126/min, ax QRS+60 fără modificări ST-T.
- ECHO-CORD: cu cinetica scăzută, dimensiuni mărite.
Diagnostic de etapa: Pericardita acută de etiologie virală.
Diagnostic diferenţial:
- Se face în primul rând cu infarctul miocardic acut.
- Nu prezintă semene de ischemie.
- Leziune miocardică, (supradenivelare de segment ST).
- Enzimele de citoliza sunt reacţionate.
- Echo-cord evidenţiază colecţie pericardică.
6. Nevoia de a comunica;
7. Nevoia de a fi curat, îngrijit, de a-şi proteja tegumentele;
- de ordin biofizic: vârsta, sexul, organism predispus, efort fizic, alimentaţie, boli
preexistente, retenţie de apă în organism;
- de ordin socio-cultural: obiceiuri şi stil de viaţă, condiţiile de muncă, lipsa cunoaşterii;
- de ordin psihologic: stress, anxietate, stări emotive.
- durerea;
- circulaţie inadecvată;
- dispnee;
- intoleranţa la activitate;
- alimentaţie inadecvată prin surplus;
- teamă;
- comunicare ineficientă la nivel afectiv;
38
- deficit de cunoştinţe.
PLAN DE ÎNGRIJIRE
1. Diagnostic de îngrijire: durerea cauzată de perturbarea circulaţiei coronariene

manifestată prin exprimare verbală a durerii, modificarea T.A., pulsului, respiraţiei, diaforeză,
nelinişte, teamă, adoptarea poziţiei antalgice, perturbarea somnului.
Obiective:
Intervenţii:
- aşează bolnavul în decubit dorsal cu două perne şi asigură repaus total la pat; (interzicerea
efectuării oricărei mişcări), asigură un climat de linişte, salon bine încălzit, aerisit;
- verifică permeabilitatea căilor nazale, fixează sonda nazala pentru administrarea oxigenului;
- monitorizează electrocardiograma;
asupra importanţei respectării conduitei terapeutice;
- administrează medicaţia recomandată de medic şi urmăreşte efectul acesteia.
Evaluare:
Prima zi – ora 20.00: se menţin prolemele prezente la internare.
A treia zi evoluţie favorabilă; crizele anginoase s-au rărit; T.A.160/90 mm Hg, puls - 82 pulsaţii/m
în, respiră bine.
A cincea zi: fără crize anginoase; T.A-120/65mmHg; puls 68 pulsaţii/min, respiraţie normală.
39
2. Diagnostic de îngrijire: circulaţie inadecvată din cauza inflamației pericardului şi
hipertrofiei cardiace manifestată, dureri precordiale, palpitaţii, cefalee, vertij, miodezopsii, edeme
periferice.
Obiective:
Intervenţii:
antiagregante plachetare;
- participă alături de medic la efectuarea investigaţiilor.
Evaluare:
A treia zi - evoluţie favorabilă; crizele anginoase s-au rărit; T.A.120/70 mm Hg, puls - 98 pulsaţii/m
în, respiră bine.
A cincea zi: fără crize anginoase; T.A-125/65mmHg; puls 80 pulsaţii/min, respiraţie normală.
3. Diagnostic de îngrijire: dispnee din cauza alterării perfuziei tisulare manifestată prin
tahipnee, scăderea amplitudinii mişcărilor cutiei toracice, poziţie forţată.
Obiective:
Pacientul să – şi îmbunătăţească respiraţia în 5 zile.
Intervenţii:
- verifică permeabilitatea căilor respiratorii;
- învaţă pacientul să tuşească, să expectoreze şi să colecteze sputa;
- învaţă pacientul să facă gimnastică respiratorie;
- asigură poziţia semişezând;
- învaţă pacientul să renunţe la obiceiurile dăunătoare (fumat);
40
- administrează oxigen pe mască şi tratamentul prescris, urmărind efectul obţinut;
- schimbă periodic poziţia bolnavului, masează regiunile predispuse escarelor.
4. Diagnostic de îngrijire: intoleranţă la activitate din cauza dezechilibrului între rezerva

de oxigen/cerere manifestată prin modificări ale funcţiilor vitale la efort, durere anginoasă, încetarea
Obiective:
Intervenţii:
Evaluare: toleranţa pacientului la activitate se îmbunătăţeşte treptat.
5. Diagnostic de îngrijire: deficit de autoîngrijire din cauza disconfortului general,

manifestat prin frică de exacerbarea manifestărilor de dependenţa, refuzul aplicării îngrijirilor
igienice.
Obiective:
Pacientul să fie curăţ, îngrijit în 24 ore.
Intervenţii:
- ajută pacientul, în funcţie de starea generală: în primele 3 zile sau îi efectuează toaleta pe regiuni
apoi să îşi facă baie sau duş;
41
- pregăteşte materialele pentru baie;
- asigură temperatura camerei (20-22° C) şi a apei (37-38° C);
- ajută pacientul să se îmbrace, să se pieptene, să-şi facă toaleta cavităţii bucale, să-şi taie unghiile;
- pentru efectuarea toaletei pe regiuni, pregăteşte salonul şi materialele, protejează pacientul cu
paravan şi-l convinge cu tact şi cu blândeţe să accepte;
- ajută pacientul să-şi schimbe atitudinea faţă de aspectul său fizic şi faţă de îngrijirile igienice;
- conştientizează pacientul în legătură cu importanţa menţinerii curate a tegumentelor, pentru
prevenirea îmbolnăvirilor.
Evaluare:
Pacientul este curăţ, îngrijit în 24 ore.
6. Diagnostic de îngrijire: alimentaţie inadecvată prin surplus din cauza cunoştinţelor

insuficiente manifestată prin nerespectarea regimului alimentar, IMC crescut, xantoame,
xantelasme.
Obiective:
Pacientul să fie echilibrat nutriţional şi hidroelectrolitic.
Pacientul să respecte regimul alimentar.
Intervenţii:
asistenta medicală:
- calculează necesităţile calorice ale pacientului;
- asigură alimentaţie şi hidratare corespunzătoare statusului pacientului; mese în cantităţi mici, de
mai multe ori pe zi, conţinând alimente uşor digerabile, neflatulente; regim alimentar desodat,
hipolipidic, hipoglucidic; asigură un aport suficient de lichide pe 24 de ore;
- calculează bilanţul ingesta-excreta pe 24 ore;
- urmăreşte respectarea regimului de către pacient;
- efectuează recoltările de sânge şi urină.
Evaluare:
Pacientul este echilibrat nutriţional şi hidroelectrolitic.
Pacientul respectă regimul alimentar.
7. Diagnostic de îngrijire: teama din cauza spitalizării manifestată prin insomnie, panică,
agitaţie.
42
Obiective:
Pacientul să să-şi exprime diminuarea fricii în termen de 3 zile.
Pacientul să fie echilibrat psihic în 5 zile.
Intervenţii:
- identifică împreună cu pacientul natura, intensitatea, cauzele fricii;
- familiarizează pacientul cu mediul nou;
- furnizează explicaţii scurte, precise, asupra îngrijirilor programate;
- pregăteşte psihic pacientul, înaintea tehnicilor de recoltare şi examinare;
- identifică nivelul fricii persoanei;
- clarifică perceperea eronată faţă de obiectul fricii;
- explică bolnavului întrucât se teme de singurătate că un membru al echipei de îngrijire va fi la
dispoziţia sa, la nevoie;
- asigură legătura pacientului cu familia prin vizite frecvente;
- asigură un climat de securitate: ridică lateralele patului, elimină toate obiectele ce ar putea răni
persoană sau pe ceilalţi;
- administrează medicaţia prescrisă de medic şi urmăreşte efectul acesteia.
Evaluare: pacientul exprimă diminuarea fricii în 2 zile.
8. Diagnostic de îngrijire: comunicare ineficientă la nivel afectiv din cauza neadaptării la

rolul de bolnav manifestată prin lipsa de interes şi încredere în îngrijiri.
Obiective:
Pacientul să folosească mijloace de comunicare adecvate stării sale.
Pacientul să-şi satisfacă nevoile în funcţie de starea de sănătate şi gradul de dependenţă.
Intervenţii:
- linişteşte bolnavul cu privire la starea sa, explicându-i scopul şi natura intervenţiilor;
- familiarizează bolnavul cu mediul său ambiant;
- asigură un mediu de securitate, liniştit;
- administrează medicaţia recomandată de medic;
- cercetează posibilităţile de comunicare ale bolnavului;
- furnizează mijloacele de comunicare;
Evaluare: pacientul comunică cu echipa de îngrijire. Este ajutat să-şi satisfacă nevoile.
43
9. Diagnostic de îngrijire: deficit de cunoştinţe din cauza dezinteresului manifestat prin
cunoştinţe insuficiente despre boală.
Obiective:
Pacientul să acumuleze noi cunoştinţe.
Pacientul să dobândească atitudini, obiceiuri şi deprinderi noi.
Intervenţii:
- explorează nivelul de cunoştinţe ale bolnavului privind boala, modul de manifestare, măsurile
preventive şi curative, modul de participare la intervenţii şi la procesul de recuperare;
- motivează importanţa acumulării de noi cunoştinţe;
- conştientizează bolnavul asupra propriei responsabilităţi privind sănătatea;
- organizează activităţi educative, folosind metodele de învăţământ cunoscute;
- ţine lecţii de: formare a deprinderilor igienice, alimentaţie raţională, mod de viaţă echilibrat,
administrare a diferitelor tratamente;
- întocmeşte programe de recuperare şi reeducare a bolnavului;
- verifică dacă bolnavul a înţeles corect mesajul transmis şi dacă şi-a însuşit noile cunoştinţe.
Evaluare:
Pacientul este receptiv; acumulează cunoştinţe, atitudini şi deprinderi noi.
44
4.3. CAZUL CLINIC NR. III
Culegerea de date:
Nume: Bălășoiu Sorin.
Sex: masculin
Naţionalitate: romană.
Domiciliu: Judeţul Giurgiu.
Vârsta: 66 ani.
Stare civilă: văduva.
Pregătire: 8 clase.
- Boli ale copilăriei: nu îşi aminteşte.
- Antecedente patologice: nu se ştie cu alte boli.
Antecedente heredo-colaterale:
- Mama – pacienta nu îşi aminteşte.
- Tata – pacienta nu îşi aminteşte.
Condiţii de mediu: locuieşte în mediul rural, la casă.
Loc de munca: pensionar.
Gusturi personale:
- Consumă alcool ocazional.
- Nu fumează.
- Bea cafea.
Istoricul bolii: pacienta nu este cunoscută cu antecedente cardiace, s-a prezentat la UPU cu:
insuficienta ventriculară stângă acută, tahicardie, dureri retrosternale, tuse şi revărsat lichidian
pericardic, greaţa şi vărsături şi febra 39.7oC.
Se recomanda internare pentru investigaţii şi tratament.
La internare, pacienta prezenta durere precordială cu reflexe la umărul stâng, stare febrilă,
tuse, sughit prelungit pe parcursul a câtorva ore şi revărsat lichidian pericardic.
Diagnostic clinic: Pericardita acută cu revărsat lichidian pericardic.
Date obiective:
- Tegumente şi mucoase cianotice, umede.
- Temperatura 38.7 C
- TA 150/800 mmHg.
45
- Puls 86p/min.
- Respiraţie 26 r/min.
Date subiective: pacienta acuza dureri precordiale, tuse, palpitaţii, anxietate, astenie, greaţa
şi vărsături, dureri de muşchi şi transpiraţii.
Examenul obiectiv la internare:
Examen general:
- tegumente şi mucoase: cianotice şi umede;
- ţesut adipos: normal, repartizat pe membrele anterioare şi abdomen, pliu abdominal 2 cm;
- ganglioni limfatici: dureroşi, palpabili;
- aparat respirator: sindrom lichidian pleural, frecături pleurale, aspect normal al plămânului la
percuţie şi auscultaţie;
- aparatul cardio-vascular: uşoara tahicardie, frecătura pericardică;
- aparat digestiv: durere la palpare în epigastru, greţuri, vărsături;
- aparat urinar: diureza normală;
- sistem nervos: stare de conştienta, agitaţie, anxietate;
- aparatul uro-genital: loje renale libere, nedureroase;
- aparatul locomotor: mase musculare normale repartizate cu tonicitate şi troficitate normale.
Examene de laborator şi paraclinice:
Hemoleucograma:
- Leucocite 840/mm3
- Hematii 5,2 mil/mm3
- Trombocite 370000/mm3
VSH 14 mm/h
Glicemie – 97 mg/dl
Colesterol 203 mg/100 ml
Creatinina 1,2 mg/100 ml
Uree sanguină 35 mh/dl
TGO 33/U/L
TGP 51/U/L
Tymol 4 Umag Lagon
ASLO 170 U/ml
Timp Quick 13 sec
Timp Howell 110 sec
46
PH – ul urinei – acid
Albumina absenta
Sediment urinar: epitelii plate rare, leucocite rare
Examenul radiologic: cord de dimensiuni crescute în momentul în care apar dilatarea şi semnele de
insuficienta cardiacă.

6. Nevoia de a fi curat, îngrijit, de a-şi proteja tegumentele;
- de ordin biofizic: vârsta, sexul, organismul predispus, durerea, zonele de necroză
alimentaţia, intoleranţă la efort, greţurile, vărsăturile, terapia impusă;
- de ordin psihologic: stres, nelinişte situaţia materială, familia;
- de ordin sociologic: schimbarea modului de viaţă;
- lipsa cunoaşterii: cunoştinţe insuficiente despre boală şi complicaţiile ei.
- disconfort;
- alterarea perfuziei tisulare;
- intoleranţa la activitate;
- teamă;
- fatigabilitate;
- dificultatea de a se mobiliza;
- alterarea stimei de sine.
47
PLAN DE ÎNGRIJIRE
1. Diagnostic de îngrijire: disconfort din cauza durerii anginoase, dispneei manifestat prin
iritabilitate, indispoziţie, jenă, palpitaţii, tahicardie.
Obiective:
Pacientul să beneficieze de confort fizic şi psihic.
Intervenţii:
- evaluează caracteristicile durerii;
- aşează bolnavul în decubit dorsal cu două perne şi asigură repaus total la pat; (interzicerea
efectuării oricărei mişcări), asigură un climat de linişte, salon bine încălzit, aerisit;
- verifică permeabilitatea căilor nazale, fixează sonda nazală pentru administrarea oxigenului;
- administrează oxigen cu ajutorul măştii de oxigen;
- monitorizează electrocardiograma;
- discută cu pacientul pentru a identifica cauzele disconfortului (teamă etc);
- favorizează odihna pacientului, prin suprimarea surselor care-i pot determina disconfortul şi
iritabilitatea;
- creează senzaţie de bine pacientului, prin discuţiile purtate;
- facilitează contactul cu alţi pacienţi, cu membrii familiei;
- aplică tehnici de îngrijire curentă, necesare obţinerii stării de satisfacţie;
- observă şi notează schimbările în starea bolnavului.
Evaluare:
A doua zi: se menţin problemele prezente la internare.
A treia zi evoluţie favorabilă; crizele anginoase s-au rărit; T.A.160/90 mm Hg, puls - 82 pulsaţii/m
în, respiră bine.
A cincea zi: fără crize anginoase; T.A- 120/65mmHg; puls 68 pulsaţii/min, respiraţie normală.
48
2. Diagnostic de îngrijire: alterarea perfuziei tisulare legată de prezenţa zonelor de necroză
manifestată prin durere anginoasă, palpitaţii, tahicardie, tahipnee, cefalee, vertij, edeme.
Obiective:
Intervenţii:
antiagregante plachetare;
- participă alături de medic la efectuarea investigaţiilor;
- efectuează bilanţul ingesta – excreta.
Evaluare:
A treia zi evoluţie favorabilă; crizele anginoase s-au rărit; T.A.-170/90 mm Hg, puls - 98 pulsaţii/m
în, respiră bine.
A cincea zi: fără crize anginoase; T.A- 125/65mmHg; puls 80 pulsaţii/min, respiraţie normală.
3. Diagnostic de îngrijire: intoleranţă la activitate din cauza dezechilibrului între rezerva de

oxigen/cerere manifestată prin modificări ale funcţiilor vitale la efort, durere anginoasă, încetarea
Obiective:
Intervenţii:
49
Evaluare: Toleranţa pacientului la activitate se îmbunătăţeşte treptat.
4. Diagnostic de îngrijire: deficit de autoîngrijire din cauza intoleranţei la efort manifestat

prin frică de exacerbarea manifestărilor de dependenţa, refuzul aplicării îngrijirilor igienice.
Obiective:
Pacientul să fie curat, îngrijit în 24 ore.
Intervenţii:
- ajută pacientul, în funcţie de starea generală: în primele 3 zile sau îi efectuează toaleta pe regiuni
apoi să îşi facă baie sau duş;
- pregăteşte materialele pentru baie;
- pregăteşte cada;
- asigură temperatura camerei (20-22° C) şi a apei (37-38° C);
- ajută pacientul să se îmbrace, să se pieptene, să-şi facă toaleta cavităţii bucale, să-şi taie unghiile;
- pentru efectuarea toaletei pe regiuni, pregăteşte salonul şi materialele, protejează pacientul cu
paravan şi-l convinge cu tact şi cu blândeţe să accepte;
- ajută pacientul să-şi schimbe atitudinea faţă de aspectul său fizic şi faţă de îngrijirile igienice;
- conştientizează pacientul în legătură cu importanţa menţinerii curate a tegumentelor, pentru
prevenirea îmbolnăvirilor.
Evaluare:
Pacientul este curat, îngrijit în 24 ore.
50
5. Diagnostic de îngrijire: anxietate legată de senzaţia morţii iminente manifestată prin
insomnie, panică, agitaţie, nelinişte.
Obiective:
Pacientul să să-şi exprime diminuarea anxietăţii în termen de 3 zile.
Pacientul să fie echilibrat psihic în 5 zile.
Intervenţii:
- identifică împreună cu pacientul natura, intensitatea, cauzele fricii;
- familiarizează pacientul cu mediul nou;
- furnizează explicaţii scurte, precise, asupra îngrijirilor programate;
- pregăteşte psihic pacientul, înaintea tehnicilor de recoltare şi examinare;
- identifică nivelul fricii persoanei;
- clarifică perceperea eronată faţă de obiectul fricii;
- explică bolnavului întrucât se teme de singurătate că un membru al echipei de îngrijire va fi la
dispoziţia sa, la nevoie;
- asigură legătura pacientului cu familia prin vizite frecvente;
- asigură un climat de securitate: ridică lateralele patului, elimină toate obiectele ce ar putea răni
persoană sau pe ceilalţi;
- administrează medicaţia prescrisă de medic şi urmăreşte efectul acesteia.
Evaluare:
Pacientul exprimă diminuarea fricii în 2 zile.
6. Diagnostic de îngrijire: fatigabilitate cauzată de anxietate, dispnee, angor, manifestată

prin facies trist, încercănat, somn neodihnitor, întrerupt, lipsa de energie, slăbiciune, somnolenţa
diurnă.
Obiectiv:
Pacientul să fie odihnit cu tonusul fizic şi psihic bun în decurs de 5 zile.
Intervenţii:
Asistenta medicală
- asigură condiţiile de mediu adecvate;
- identifică cauza oboselii;
- ajută pacientul să-şi planifice activităţile cotidiene;
- observă dacă perioadele de odihnă corespund necesităţilor organismului;
51
- stimulează încrederea pacientului în forţele proprii şi în cei care îl îngrijesc;
- întocmeşte un program de odihnă corespunzător organismului;
- administrează tratamentul medicamentos;
- observă efectul acestuia asupra organismului.
7. Diagnostic de îngrijire: hipertermie din cauza infecţiei manifestată prin febră,

transpirații, stare generală alterată, cefalee, tegumente calde , roşii, umede.
Obiective de îngrijire
- pacientul să prezinte o temperatură la valorile normale și să o mențină pe toată perioada
spitalizării;
- pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic.
Intervenţiile asistenţei medicale:
- am asigurat repaus la pat în perioada febrilă;
- am aerisit salonul în fiecare zi ,dimineața și seară;
- am asigurat un climat corespunzător și o temperatură corespunzătoare 20-22℃;
- am recoltat sânge și urină pentru analizele de laborator în vederea stabilirii diagnosticului
- am măsurat zilnic temperatura și am notat-o în foaia de observație;
- am măsurat funcțiile vitale (tensiunea arterială, puls,respirație) și le-am notat în foaia de
observație;
- am asigurat lenjerie de pat și corp curate și uscate pe care le-am schimbat de câte ori a fost nevoie;
- am servit pacientă cu ceaiuri îndulcite și vitaminizate pentru a compensa pierderile apei prin
transpirații;
- am administrat medicația prescrisă de medic (Cefort , Paracetamol, vitamine)
Evaluare: febra a scăzut progresiv în decurs de 4 zile .
8. Diagnostic de îngrijire: dificultate de a se mobiliza din cauza oboselii şi a

constrângerilor fizice (perfuzie, oxigen, electrozi monitorizare manifestat prin dificultate de
deplasare; diminuarea mişcării;
Obiective:
Pacientul să aibă tonusul muscular şi forţa musculară păstrată.
Pacientul să-şi menţină integritatea tegumentelor şi a activităţii articulare.
Pacientul să-şi menţină satisfăcute celelalte nevoi fundamentale.
Intervenţii:
52
- planifică un program de exerciţii, în funcţie de evoluţia bolii;
- schimbă poziţia pacientului la fiecare 2 ore;
- masează regiunile predispuse la escare, pudrează cu talc;
- efectuează exerciţii pasive, la fiecare 2 ore;
- suplineşte pacientul în satisfacerea nevoilor sale, îl serveşte la pat cu cele necesare.
Evaluare: Obiectivele sunt realizate.
9. Diagnostic de îngrijire: alterarea stimei de sine din cauza evoluţiei nefavorabile a bolii
manifestată prin sentiment de inferioritate, sentiment de devalorizare, idei pesimiste.
Obiective:
Pacientul să-şi exprime sentimentele pozitive în termen de 5 zile;
Pacientul să-şi exprime capacitatea de a face faţă dificultăţilor în termen de 5 zile.
Intervenţii:
- după ce ascultă pacientul, limitează expresia sentimentelor negative;
- explorează cu pacientul mecanismele de adaptare pe care le foloseşte pentru a face faţă situaţiilor:
cerere de informaţii, reflectare, confidenţe, repaus, canalizarea energiilor în muncă, menaj, alcool,
umor, drog, medicamente, hipersomnie;
- întăreşte mecanismele sănătoase de adaptare;
- determină pacientul să participe la activităţi recreative, educative, care să-i permită recâştigarea
stimei de sine;
- explică bolnavului că este necesară o perioadă de adaptare după intervenţia chirurgicală;
- subliniază că fiecare adaptare aduce la început un sentiment de insecuritate;
- ajută să accepte situaţia explicându-i că dependenţa fizică nu-i diminuează valoarea umană;
- determină pacientul să participe, pe cât posibil la îngrijirile sale pentru a-i dă sentimentul de
control a-l situaţiei;
- planifică împreună cu persoana îngrijirile cotidiene, astfel încât să-i redea progresiv independenţa.
Tratamentul administrat în spital a constat în: Aspenter 75mg 1 cp/zi, Olicard 40mg 2cp/zi,
Metroprolol 2cp/zi, Prestarium 5mg 1 cp/zi, Simvacard 20mg 2cp/zi Preductal MR 35mg 2cp/zi.
53
CONCLUZII
Spectrul bolilor pericardului constă în defecte congenitale, pericardite (uscată, lichidiană,

constrictivă) şi neoplasme.
Din totalul inflamaţiilor pericardului, 80 – 90% dintre acestea sunt idiopatice (presupuse a fi
virale), 10 – 20 % sunt sindroame postinjurii cardiace, boli de ţesut conjunctiv sau ţesut neoplazic.
Cu toate acestea, nici o caracteristică clinică nu poate realiza cu acurateţe diagnosticul
diferenţial între cauzele idiopatice şi cele virale, maximele sezoniere apărând primăvară şi toamna.
Totodată, este dificil de cuantificat procentul exact de apariţie a pericarditelor, datorită
existenţei unui număr de cazuri uşoare, cu evoluţie inaparenta, cu caracter insidios, care se pot
vindeca fără a fi diagnosticate.
Se apreciază ca o treime din totalul pericarditelor diagnosticate clinic şi paraclinic se
asociază cu miocardita, având un bun prognostic pe termen lung.
Se estimează că un procent de 5% din pacienţii care se prezintă la unităţile de primiri
urgente pentru durere toracică presupusa coronariana prezintă, de fapt, diagnostic de pericardita.
Recunoaşterea sindromului clinic este importanta, deoarece trebuie diferenţiat de sindromul
coronarian acut şi embolia pulmonară. În plus, pericardita poate conduce la tamponada cardiacă sau
pericardita constrictivă, dacă nu este tratată.
Externarea bolnavilor din spital reprezintă urmarea ameliorării stării de sănătate a
pacienţilor. Spitalizarea este necesară pentru a determina etiologia şi prezenţa unei eventuale
tamponade precum ai pentru a urmări efectul tratamentului. AINS sunt de prima alegere.
Indometacinul ar trebui evitat la pacienţii în vârstă datorită reducerii fluxului coronarian.
Ibuprofenul este preferat datorită efectelor secundare reduse, efectul favorabil pe fluxul coronarian
şi uşurinţei dozării. În funcţie de severitatea bolii şi de răspunsul la tratament se administrează 300-
800 mg., la 6-8 ore şi se poate continua zile sau săptămâni, de preferat până la dispariţia
revărsatului, sub protecţie gastrică. Colchicina (0,5 mg x 2/zi) asociată cu un AINS sau în
monoterapie este de asemenea eficientă pentru puseul iniţial şi prevenirea recăderilor. Este bine
tolerata şi cu mai puţine efecte adverse decât AINS. Corticoterapia sistemica nu se indica decât în
boli de ţesut conjunctiv, pericardita autoreactiva sau uremica. Administrarea intrapericardică evita
efectele adverse sistemice şi este foarte eficientă. Pentru a se scădea dozele de prednison,
ibuprofenul sau colchicina ar trebui introduse devreme.
54
Pacienţii în convalescenţă trebuie urmăriţi în vederea recăderilor sau a constricţiei. Dacă
este nevoie de anticoagulare, se recomanda heparina sub observaţie strictă. Pericardiocenteza este
indicată în tamponada cardiacă, suspiciunea de pericardita purulenta sau neoplazica sau pentru
revărsate mari sau simptomatice, în ciuda tratamentului medical efectuat cel puţin o săptămână. La
externare dispare anxietatea pacienţilor şi datorită unei diete corespunzătoare şi respectarea
tratamentului medicamentos recomandat fără a-l întrerupe, recuperarea pacienţilor este totală.
Fig.8. Evoluţia medicinii ca ştiinţă, ajuta asistenta medicală în procesul de nursing.
55
ANEXE
TEHNICA RECOLTĂRII SÂNGELUI
PENTRU EXAMENELE DE LABORATOR
Generalităţi
Asistenta medicală va anunţa bolnavul cu o zi înainte că i se va recolta sânge pentru analiză.

În acest scop, în dimineaţa respectivă, va trebui să nu mănânce. Recoltarea sângelui se face
respectând normele de asepsie, atent, fără a provoca reacţii neplăcute bolnavului:
- este foarte importantă spălarea pe mâini înaintea efectuării tehnicii;
- pentru a preveni autoinfectarea este foarte important ca asistenta medicală să-şi protejeze
tegumentul cu ajutorul mănuşilor sterile;
- în cazul în care unii pacienţi sunt anxioşi, aceştia vor fi liniştiţi şi încurajaţi de către asistentă
medicală;
- pregătirea materialelor necesare (tampoane de vată, ace sterile, seringi de unică folosinţă, tuburi
vacutainer, soluţie dezinfectantă, tăviţa renală, mănuşi sterile);
- pregătirea bonurilor pentru analiza pe care se vor trece: numărul salonului şi patul bolnavului,
numele acestuia şi analiza cerută;
- după recoltare, produsele vor fi duse imediat la laborator;
- asistenta medicală are obligaţia de a lua rezultatele analizelor şi de a le trece în foaia de observaţie
a fiecărui bolnav în parte.
Recoltarea sângelui venos cu trusa Vacutainer
Sistemul Vacutainer de recoltare a sângelui venos, constituie o tehnică simplă şi sigură.

Etapele prelevării:
- recoltarea sângelui prin puncţie venoasă pentru investigaţii de laborator se practica dimineaţa pe
nemâncate, în timpul frisoanelor sau la indicaţia medicului indiferent de oră;
- pregătirea psihică şi instalarea pacientului pentru recoltare;
- verificarea şi completarea datelor privind probele sanguine de recoltat indicate de medic;
- alegerea şi pregătirea materialului pentru puncţia venoasă;
56
- alegerea locului pentru efectuarea puncţiei venoase;
- aplicarea garoului;
- dezinfectarea locului de elecţie;
- efectuarea puncţiei venoase;
- efectuarea recoltării;
- aplicarea pansamentului adeziv;
- reorganizarea mediului (eliminarea materialelor utilizate);
- transmiterea tuburilor la laborator.
Fig.7. Recoltarea sângelui
Pregătirea materialelor
Materiale necesare:
- holder;
57
- ac în carcasa sa protectoare; verificam integritatea benzii de siguranţă şi valabilitatea termenului
de utilizare;
- garou elastic;
- soluţie dezinfectantă;
- tampoane de vată, comprese sterile, pansament adeziv;
- tuburi Vacutainer pentru analizele indicate de medic;
- ordinea prelevării în tuburi este: flacoane pentru hemocultura → tuburi fără aditivi→tuburi pentru
determinări de coagulare - citrat de Na, diatube-H →tuburi cu aditivi - E.D.T.A., heparină,
trombina, tuburi VSH.
Montare holder-ac:
- ţineţi acul cu ambele mâini;
- efectuaţi o mişcare de răsucire dintr-o parte spre cealaltă având loc astfel ruperea benzii de
siguranţă;
- îndepărtaţi carcasa protectoare de culoare albă;
- se înşurubează capacul liber al acului în holder.
Puncţia venoasă:
- în timpul lucrului vă poziţionaţi vis-a-vis de pacient;
- alegeţi locul puncţiei şi îl dezinfectam, interzis a palpa vena după dezinfectare;
- menţineţi braţul pacientului înclinat în jos cu pumnul strâns;
- întindeţi pielea pentru imobilizarea venei şi facilitarea penetrării acului prin cuprinderea
extremelor în mâna stângă, în aşa fel ca policele să fie situat la 4-5 cm sub locul puncţiei, exercitând
mişcarea de tracţiune şi compresiune în jos asupra ţesuturilor vecine;
- holderul trebuie să formeze cu braţul pacientului un unghi de 15°;
- detaşaţi carcasa colorată a acului;
- introduceţi acul în vena cel puţin 1 cm.
Efectuarea recoltării în tuburi:

- introduceţi tubul în holder, apucând aripioarele laterale ale holderului cu indexul şi mediusul, iar
cu policele împingem tubul;
- presiunea de împingere se efectuează numai asupra holderului, nu şi asupra acului aflat în venă;
- capătul căptuşit al acului înşurubat în holder străpunge diafragma gumată a capacului tubului
Vacutainer, iar sângele va fi aspirat în tub;
- VSH-ul este ultima probă de recoltare fără garou;
58
- când sângele nu mai curge în tub, acesta va fi scos din holder printr-o uşoară împingere a policelui
asupra aripioarelor;
- holderul este menţinut stabil;
- acul utilizat, carcasele sunt puse în recipientul pentru deşeuri;
- după recoltare, comprimaţi locul puncţiei 3-5 minute cu un tampon steril îmbibat în soluţie
antiseptică, iar la pacienţii cu tratament anticoagulant sau antiagregante plachetare, durata
compresiei trebuie mărită şi aplicăm pansament adeziv.
Îngrijirea pacientului:
- aşezaţi pacientul în poziţie comodă, aplicaţi o bandă adezivă non alergică deasupra tamponului;
- observaţi faciesul, tegumentele, comportamentul pacientului;
- observaţi locul puncţiei.
Reorganizarea locului de muncă:

- colectaţi deşeurile în recipiente speciale conform PU;
- îndepărtaţi mânuşile;
- spălaţi mâinile.
Notarea procedurii:
- notaţi procedura în dosarul/planul de îngrijire;
- notaţi reacţia pacientului în timpul procedurii.
Pregătirea produsului pentru laborator:

- etichetaţi eprubeta sau vacutainerul pentru laborator;
- completaţi fişa de laborator;
- transportaţi imediat produsul la laborator.
Evaluarea eficacităţii procedurii:

Rezultate aşteptate/dorite:
- puncţia venoasă se desfăşoară fără incidente;
- pacientul exprimă stare de confort;
- sângele nu se coagulează şi nu se hemolizează;
- nu apare hematomul local.
59
Rezultate nedorite:
- Pacientul prezintă ameţeli, paloare accentuată, lipotimie;
- se produce coagularea sângelui;
- Se produce hemoliza sângelui;
- greşeala de colectare:
- cereţi acordul medicului şi pacientului pentru repetarea recoltării;
- Perforarea venei şi apariţia hematomului:
- aplicaţi o compresă rece şi apoi un unguent care favorizează resorbţia
- Puncţia albă (imposibilitatea de cateterizare a venei);
- Embolie gazoasă=introducerea de aer în cantitate mare duce la decesul pacientului;
RECOLTAREA HEMOCULTURII
În mod normal fără bacterii, sângele se poate infecta prin liniile de perfuzie şi transfuzie,
şunturi infectate, endocardite bacteriene postprotezărilor cardiace. De asemenea, bacteriile pot
invada sistemul vascular prin sistemul limfatic şi ductul toracic, pornind de la infecţii localizate în
diferite ţesuturi.
Hemocultura se indică pentru a detecta invazia (bacteriemie) şi răspândirea sistemică
(septicemia) pe cale sangvină. În aceste situaţii se recoltează sânge prin puncţie venoasă la patul
pacientului apoi sângele este transferat în două recipiente: unul conţinând mediu anaerob şi unul
conţinând mediu aerob. Recipientele sunt ţinute la incubator permiţând astfel tuturor organismelor
prezente în sânge să crească în mediul lor. Hemocultura permite identificarea a aproximativ 67%
dintre agenţii patogeni în primele 24 de ore şi a peste 90% în 72 ore.
Părerile cu privire la momentul recoltării hemoculturii sunt împărţite. Unii consideră că
timpul recoltării este discutabil şi irelevant. Alţii indică recoltarea a trei probe la interval de câte o
oră. Prima dintre ele trebuie recoltată la apariţia primelor simptome cu ajutorul cărora se
suspicionează bacteriemie sau septicemia. Când se suspicionează infecţie cu bacterii datorită
endocarditei se vor recolta 3 sau 4 probe cu intervale între ele cuprinse între 5 şi 30 minute înainte
de începerea antibioterapiei.
Materiale necesare:
- garou;
- mănuşi;
60
- păduri cu alcool şi dezinfectant pe bază de iod;
- seringă de 10 ml pentru adulţi şi de 2-5 ml pentru copil;
- 3 sau 4 ace;
- recipiente cu medii de cultură anaerob şi aerob;
- formular cerere analize laborator;
- recipient pentru transportat analizele;
- comprese;
- bandaj adeziv;
- etichete.
Pregătirea echipamentului:
- se va verifica data de expirare a recipientelor cu mediile de cultură.
Recoltarea:
- confirmarea identităţii pacientului (pentru a se evita confuzia şi a nu se lua analize la un alt
pacient);
- se comunică pacientului ce i se va face, i se va explica procedura pentru a-i reduce anxietatea şi a
ne asigura de cooperarea sa. I se va explica pacientului că vor fi necesare 3 probe de sânge la
intervale diferite de timp;
- se spală mâinile bine şi se pun mănuşi;
- se montează garoul proximal faţă de zona aleasă pentru puncţie;
- se dezinfectează zona aleasă pentru puncţie cu păduri cu alcool până aceasta rămâne curată.
Curăţarea zonei se face dinăuntru spre în afară pentru a se preveni contaminarea zonei puncţionate
cu flora existentă pe pielea din jur.
- nu se combină folosirea pădurilor cu alcool cu cele pe bază de iod, deoarece alcoolul neutralizează
efectul dezinfectantelor pe bază de iod;
- după dezinfectarea zonei se aşteaptă să se usuce înainte de puncţionare;
- se recoltează 10 ml sânge într-o seringă pentru adult şi 2 până la 6 ml pentru copil;
- se dezinfectează cu păduri pe bază de iod dopul de cauciuc al recipientul cu mediu de cultură;
- se schimbă acul de la seringă cu care s-a recoltat sângele;
- se introduc 5 ml de sânge în recipientul cu mediu de cultură la adulţi şi 2 ml pentru copil;
61
- se etichetează recipientul pentru hemocultură cu datele pacientului, data şi ora recoltării, numele
medicului care a indicat, temperatura pacientului în momentul recoltării, specificarea oricărei
antibioterapii recente, suspiciunea de diagnostic;
- se descarcă seringă, mănuşile şi acele în recipiente specifice, separate;
- se transportă proba imediat la laborator;
- se reverifică locul puncţiei pentru a se vedea dacă s-a produs hematom. în cazul în care s-a produs
hematom se va presa energic locul timp de 5 minute, după care se aplică comprese calde.
Consideraţii speciale:
*fiecare probă se va lua la intervale de timp specificate şi din locuri diferite;
*se va evita să se recolteze de pe catetere sau de pe mână cu linii venoase prinse recent, în afară de
cazul când se suspectează că respectivul cateter a produs sepsisul.
PERICARDIOCENTEZA
Definiţie
Pericardiocenteza constă în aspirarea lichidului pericadic în exces din sacul pericardic
( pericardul conţine în mod normal între 10 şi 50 ml de lichid steril).
Scop
- explorator- de diagnostic , pentru stabilirea, analizarea şi determinarea originii lichidului
pericadic : viral, microbian, tuberculos, neoplazic, hemoragic, inflamator, chirurgical, traumatic;
- terapeutic
- evacuator ; implica drenarea excesului de fluid din cavitatea pericardică utilizând un mic
tub - cateter (pentru a preveni sau ameliora tamponada cardiacă);
- introducerea intrapericardică a unor droguri în scop terapeutic (citostatice, antibiotice,
corticoizi, substanţe cu efect simfizant).
Locul puncţiei variante

- abord epigastric, subxifoidian, la nivelul unghiului dintre vârful apendicelui xifoid şi
rebordul costal stâng. Acul se introduce la un unghi de 45º faţă de planul frontal, cu vârful acului
orientat în sus şi spre stânga (spre vârful omoplatului stâng).
62
- abord toracic apical, la nivelul spaţiului V intercostal stâng, la jumătatea distanţei
(aproximativ 6 cm) dintre marginea stângă a sternului şi linia medioclaviculară. Acul se introduce
perpendicular faţă de planul frontal.
- abord toracic apical jos, la nivelul spaţiului VI intercostal stâng, la 8 cm de marginea
stângă a sternului. Acul se introduce perpendicular faţă de planul frontal.
- abord toracic parasternal drept, la nivelul spaţiului V sau VI intercostal drept, razant cu
marginea dreaptă a sternului, cu vârful acului orientat în sus şi spre stânga (spre vârful omoplatului
stâng).
Contraindicaţii:
Absolute:
- incertitudine asupra diagnosticului etiologic al tamponadei (disecţie de aortă, ruptură
cardiacă în cadrul unui infarct miocardic acut), până la obţinerea datelor de diagnostic imagistic;
- condiţii tehnice inadecvate sau personal necalificat.
Relative:
- diateze hemoragice,
- tratament anticoagulant oral cronic.
Materiale necesare:
- monitor ECG şi tensiometru;
63
- masă sterilă pentru instrumentar;
- casolete cu material moale steril (comprese sterile,tampoane);
- leucoplast;
- instrumentar chirurgical: porttampon, pense;
- dezinfectant pentru tegumente (alcool iodat, betadină);
- echipament steril pentru medicul operator (halat, mănuşi, mască, bonetă);
- anestezic local (20 ml Xilină 1%);
- serină de unică folosinţă de 10 ml şi ace sterile subţiri pentru anestezia locală;
- seringă de unică folosinţă de 20 ml;
- robinet steril cu 3 căi şi conector steril de polietilen;
- canulă sterilă lungă (minim 10 cm), cu bizou scurt şi lumen larg (16G);
- recipiente pentru prelevări de laborator (eprubete sterile pentru prelevări bacteriologice,
eprubete curate, uscate şi heparinate sau citratate pentru examenele biochimice şi citologice ale
lichidului pleural extras);
- medicaţie de urgenţă: Xilină 1%, Adrenalină, Atropină;
- trusa pentru resuscitare cardiorespiratorie (în stare optimă de funcţionare): balon AMBU
pentru ventilaţie asistată, trusă de intubaţie orotraheală, defibrilator.
Pregătirea pacientului
Pregătirea psihică :
- se face la cei conştienţi, şi constă în informare, explicare, obţinerea consimţământului scris ; la
pacienţii inconştienţi se obţine consimţământ scris de la familie, aparţinători, tutori legali.
- combaterea anxietăţii, sedare, eventual anestezie de scurtă durată cu: Diazepam 5-10 mg i.v. sau
Midazolam iniţial 2 mg i.v. bolus în 30 sec (repetabil până la doză totală de 0,07 mg/kg, fără a
depăşi 1,5 mg i.v la vârstnic). Riscurile anesteziei i.v. sunt reprezentate de detresa respiratorie acută
prin mecanism central.
Pregătirea fizică :
- se dezbracă pacientul şi se îmbracă în halat de spital
- se asigura transportul în funcţie de starea generală a pacientului;
- se poziţionează pacientul în funcţie de tehnica aleasă de medic; de obicei se poziţionează pacientul
în decubit dorsal cu toracele ridicat la 60 de grade;
Efectuarea tehnicii:
- verifică îndeplinirea condiţiilor de mediu(temperatura, umiditate, luminozitate, asepsie);
64
- identifică pacientul;
- verifică prescripţia medicală;
- îşi spală mâinile, îşi pune mănuşi;
- aşează pacientul în poziţie corespunzătoare;
- dezbracă pacientul şi îl înveleşte cu câmpuri sterile;
- conectează pacientul la monitor;
- va ajustă lumina şi înălţimea patului pentru a oferi o bună abordare medicului ;
- se spală mâinile din nou şi se pun mănuşi;
- deschide materialele necesare şi le aşează pe masa acoperită cu câmp steril respectând
regulile de asepsie;
- administrează medicaţia recomandată de medic: Atropină 1 mg s.c., cu 20-30 min înaintea
puncţiei (prevenirea reacţiilor vagale, cu agravarea hipotensiunii arteriale, bradicardie sau asistolă);
- fixează un cateter şi instituie perfuzia cu ser fiziologic;
- eventual administrează oxigenoterapie pe sondă/mască;
- pregăteşte câmpul operator, prin aseptizarea largă şi repetată a tegumentelor toracice şi
plasarea câmpurilor sterile operatorii;
- serveşte medicul cu instrumentele şi materialele necesare;
Abordul propriu-zis va fi efectuat la 10 minute după anestezia locală cu Xilină 1% a
planurilor superficiale, cu ajutorul trocarului/canulei 16G montată la seringa de 20 ml prin
intermediul robinetului cu 3 căi. Drenajul poate rămâne deschis pentru o perioadă de timp.
Progresia intrapericardică se va face lent, sub aspiraţie continuă, cu urmărirea atentă a derivaţiei
electrocardiografice de monitor şi a aspectului lichidului aspirat.
- ajuta medicul în timpul manevrei şi îi va oferi recipientele de colectare, după ce le-a
dezinfectat. Eprubetele vor fi etichetate şi trimise la laborator specificând conţinutul lor în lichid
pericardic. Dacă se cere analiza bacteriana şi sensibilitatea germenilor, se va specifica laboratorului
ce antibiotic primeşte pacientul .
După prelevarea probelor de lichid pericardic pentru examenele de laborator şi/sau
evacuarea cantităţii dorite, canula poate fi extrasă sau poate fi lăsată pe loc, cu fixarea la piele şi
închiderea robinetului pentru repetarea ulterioară a manevrei.
- va efectua pansament steril.
- pe toată durata manevrei va supraveghea foarte atent bolnavul (TA, puls, conştienţă) şi
derivaţia electrocardiografică de monitor.
Îngrijirea bolnavului după procedură:
65
- se aşează pacientul confortabil în pat;
- se monitorizează în permanenţă starea pacientului pentru a surprinde o eventuală
complicaţie;
- se vor monitoriza semnele vitale la fiecare 15 minute, imediat după manevră, până când
pacientul devine stabil;
- se verifica periodic pansamentul;
- se oferă pacientului la pat toate materialele de care are nevoie;
- se alimentează pacientul la pat numai după ce este conştient şi şi-a reluat reflexul de
deglutiţie în cazul efectuării anesteziei de scurtă durată;
- se administrează medicamente prescrise conform recomandărilor medicului.
Reorganizarea locului de muncă
- se colectează materialele folosite conform P. U.
- se îndepărtează mănuşile.
- se spală pe mâini cu apă curată şi săpun.
Notarea procedurii
- se notează procedura în foaia de observaţie şi în dosarul / planul de îngrijire al pacientului,
dată, oră, aspectul lichidului;
Evaluarea rezultatelor
- tehnica s-a efectuat fără incidente;
- pacientul/clientul exprimă stare de confort, nu acuză reacţii neplăcute;
- pacientul/clientul este cooperant şi demonstrează înţelegerea informaţiilor primite.
- eficienta pericardiocentezei: creşte tensiunea arterială, se ameliorează starea
generală.
Accidente/incidente:
- adesea pericardiocenteza cu ac nu este eficientă în drenajul lichidului. Mai ales în situaţii
cu hemopericard (sacul pericardic este plin cu sânge), cheagurile obstruează rapid acul şi fac
drenajul imposibil. În astfel de situaţii se impune drenajul chirurgical cu oprirea totodată a sursei de
sângerare.
- apariţia aritmiilor sau modificarea aspectului fazei terminale ST-T a complexelor de bază
sugerează leziune epicardică/miocardică impune retragerea uşoară a acului.
- apariţia în seringă a unui aspirat hemoragic impune uşoara retragere a acului, întreruperea
evacuării (prin închiderea robinetului) şi verificarea coagulării lichidului extras în eprubetă (absenţa
66
coagulării dovedeşte provenienţa aspiratului hemoragic din pericard, iar coagularea acestuia
demonstrează aspirarea de sânge proaspăt, deci un accident). Pentru verificarea provenienţei
lichidului (sânge circulant sau revărsat hemoragic) se poate şi măsura direct presiunea
intrapericardică manometric, prin intermediul robinetului.
MĂSURAREA ŞI NOTAREA PULSULUI
Definiţie
Pulsul reprezintă expansiunea ritmică a arterelor, care se comprimă pe un plan osos şi este
sincronă cu sistola ventriculară. Pulsul ia naştere din conflictul dintre sângele existent în sistemul
arterial şi cel împins în timpul sistolei. Acest conflict se exteriorizează prin destinderea ritmică a
arterei.
Dacă pauzele dintre pulsaţii sunt egale, pulsul este ritmic.
Ampliutudinea este determinată de cantitatea de sânge existentă în vase şi este mai mare cu
cât vasele sunt mai aproape de inimă.
Tensiunea pulsului este determinată de forţa necesară în comprimarea arterei, pentru că unda
pulsatilă să dispară.
Măsurarea pulsului se face pe oricare arteră accesibilă palpării şi care poate fi comprimată
pe un plan osos: artera radială, femurală, humerală, carotidă, temporală, superficială, pedioasă.
Indicaţii
- determinarea numărului de pulsaţii pe minut;
- obţinerea de informaţii despre activitatea inimii și despre starea arterelor;
- aprecierea răspunsului inimii la medicaţia cardiacă, activitate sau stres.
Pregătirea materialelor
Se pregătesc pe o tavă medicală:
- ceas de mâna cu secundar sau cronometru;
- culoare roşie (creion, pix sau cariocă);
- carnet de adnotări personale.
67
Pregătirea pacientului
Pregătirea psihică:
- se explică pacientului procedura pentru a reduce emoţiile, teama şi a obţine colaborarea;
- se asigură un repaus psihic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare;
Pregătirea fizică:
- se asigură un repaus fizic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare;
- se aşează pacientul în poziţie confortabilă în funcţie de starea generală:
- în decubit dorsal cu membrul superior întins pe lângă corp, articulaţia mâinii în extensie, mâna în
supinaţie (palma orientată în sus);
- în poziţie semişezânda (în pat sau în fotoliu) antebraţul în unghi drept sprijinit pe suprafaţa
patului, mâna în supinaţie şi extensie.
Efectuarea procedurii:
- se spală mâinile;
- se reperează artera radială la extremitatea distală a antebraţului, pe faţa anterioară (internă), în
şanţul radial aflat în prelungirea policelui;
- se plasează degetele index, mediu şi inelar (2,3,4) deasupra arterei radiale reperate;
- se exercită o presiune uşoară asupra arterei pe osul radius, astfel încât să se perceapă sub degete
pulsaţiile sângelui;
- se numără timp de 1 minut pulsaţiile percepute sub degete, sau 30 secunde şi înmulţite cu doi
numărul pentru a obţine rata pulsului pe minut;
- se apreciază ritmul, amplitudinea şi elasticitatea peretelui arterial în timp ce se măsoară frecvenţa;
- se înregistrează frecvenţa pulsului în carnetul personal notând: numele pacientului, salonul, data
înregistrării, rata;
- se spală mâinile.
Fig. 9. Măsurarea pulsului

68
Reprezentarea grafică a pulsului în foaia de temperatură
- se socotesc pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură câte 4 pulsaţii;
- se notează grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare roşie, aşezat direct pe linia
orizontală din rubrica corespunzătoare pentru D (dimineaţa) sau S (seara), pentru valorile care cresc
din 4 în 4 (ex. 64, 68, 76, 80);
- se notează grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare roşie aşezat în mijlocul pătratului
din rubrica corespunzătoare (D sau S) pentru valorile care cresc din 2 în 2 (ex.: 62, 66, 70);
- se unește primul punct, printr-o linie cu săgeată, cu rubrica pulsului aflată în partea dreaptă a
sistemului de coordonate din foaia de temperatură;
- se obţine curba pulsului prin unirea punctelor care indică valorile ratei cardiace măsurate
bicotidian, pe parcursul zilelor de supraveghere şi îngrijire.
Evaluarea eficacității procedurii

- pulsul este bine bătut, regulat, iar frecvența să înscrie în limitele normale corespunzătoare vârstei;
- tegumentele şi mucoasele sunt normal colorate;
- pacientul este liniştit.
Rezultate nedorite:
- rata pulsului este mai mare sau sub normalul caracteristic vârstei;
- pulsul radial nu este perceptibil;
- pulsul este aritmic;
- amplitudinea este mică sau crescută;
- pacientul este palid, anxios, acuză palpitaţii, extrasistole;
- pacientul are una sau mai multe dintre problemele de dependenţă următoare:
- intoleranţă la activitate;
- alterarea confortului;
- deficit de volum lichidian;
- exces de volum lichidian;
- alterarea perfuziei tisulare.
Modificări în situaţiile selectate:

- dacă pulsul radial nu este palpabil se caută alte artere accesibile pentru măsurare:
69
- artera temporală: la un laţ de deget deasupra şi lateral de stânca temporalului, în dreptul
pavilionului auricular;
- artera carotidă externă (dreaptă sau stânga): pe fața anterioară a gâtului, în şanţul delimitat
de laringe (anterior) şi muşchiul sternocleidomastoidian (lateral);
- artera pedioasă – pe faţa dorsală a piciorului, în dreptul primului şanţ intermetatarsian;
- artera femurală – în regiunea inghinală, la nivelul triunghiului lui scarpă;
- apex (vârful inimii) – pulsul apical, în spaţiul 5 intercostal (i.c.) pe linia medioclaviculară
stângă;
- la copiii sub 2 ani se evită măsurarea pulsului radial întrucât rata crescută şi aria mică de palpare
pot determina valori inexacte;
- la copiii peste 2 ani rata pulsului radial se obţine atunci când sunt liniştiţi sau dorm, întrucât este
dificil să obţii colaborarea copilului de a rămâne cu mâna nemişcată;
- la copil, pentru o acurateţe maximă, rata pulsului se numără timp de 1 minut.
Educarea pacientului:
- se învaţă pacientul să-şi măsoare singur pulsul periferic la arterele carotidă sau temporală întrucât
sunt mai accesibile pentru autopalparea la domiciliu;
- se instruieşte pacientul să exercite o presiune uşoară folosind 3 degete pentru palpare;
- se informează pacientul/familia care sunt valorile normale ale pulsului, caracteristice vârstei;
- se instruieşte pacientul/familia să ia legătura cu medical curant ori de câte ori valorile ratei
pulsului sunt deviate de la normal şi starea generală a pacientului se modifică;
- se oferă pacientului un tabel cu valori orientative;
- se oferă pacientului un tabel cu valori orientative ca în exemplul de mai jos.
Tabel 5. Valori normale puls.
Vârsta Rata aproximativă Rata medie
Nou-născut 120 -160 140
1- 2 luni (sugar) 100- 140 120
12 luni – 2 ani 80-130 110
2 ani- 6 ani 75-120 100
6 ani – 12 ani 75-110 95
Adolescent 60-100 80
Adult 60-100 80
70
MĂSURAREA ŞI NOTAREA TENSIUNII ARTERIALE
Definiţie: tensiunea arterială reprezintă presiunea exercitată de sângele circulant asupra

pereţilor arteriali.
TA este jocul între două forţe:
- Forţa de contracţie a inimi şi
- Rezistenţa periferică a sistemului arterial.
TA variază în funcţie de mai mulţi factori:
- Forţa de contracţie a inimi;
- Debitul cardiac (=volumul sistolic);
- Vâscozitatea sângelui (creşte frecarea);
- Elasticitatea arterială;
- Rezistenţa periferică (depinde de lungimea tubului şi raza tubului);
- Cantitatea de sânge (care este mai mică în caz de pierderi de sânge).
Tabel 6. Valori normale tensiune arterială în funcţie de vârsta.
Vârsta Valori normale ale Limite superioare
T.A. ale normalului
1 an 95/65 mmHg Nedeterminate
6-9 ani 100/65 mmHg 119/79 mmHg
10-13 ani 110/65 mmHg 124/84 mmHg
14-17 ani 120/80 mmHg 134/89 mmHg
18- adult 120/80 mmHg 139/89 mmHg
Tabel 7. Valori normale tensiune arterială după WHO-ISN 1999.
Categorie Sistolică Diastolică
Optimă 120 80
Normală 120-129 80-84
Normal crescută 130-139 85-89
Grad 1 de hipertensiune (uşoară) 140-159 90-99
Grad 2 hipertensiune (moderată) 160-179 100-109
Grad 3 hipertensiune (severă) >180 >110
Hipertensiune izolată sistolică >140 90
71
*Dacă există valori din clase diferite ale TA sistolice şi diastolice se ia în considerare categoria cea
mai mare.
Tensiunea arterială se modifică în raport cu starea funcţională a organismului:
- Fiziologic:
- Creşte în: emoţii, la efort fizic, cu vârsta;
- Scade în: somn.
- Patologic:
- Creşterea peste valorile normale se numeşte hipertensiune arterială (mai mare de 140 mm
Hg maximă);
- Scăderea sub valorile normale se numeşte hipotensiune arterială, când presiunea maximă
este sub 70-90mmHg.
Valoarea tensiuni arteriale este mai mare aproape de inimă şi în arterele mari comparativ cu
periferia. Spre periferie scade datorită frecării şi scăderii energiei cinetice.
Scop:
- Determinarea presiunii sistolice şi diastolice la internare pentru a compara starea curentă cu
valorile normale;
- Evaluarea stării pacientului în ce priveşte volumul de sânge, randamentul inimii și sistemul
vascular;
- Aprecierea răspunsului pacientului la tratamentul cu fluide sau/și medicamente.
Pregătirea materialelor:
Se pregătesc pe o tavă medicală:
- stetoscop biauricular;
- tensiometru cu manşetă adaptată vârstei;
- comprese cu alcool medicinal;
- culoare albastră (pix, creion);
- foaie de temperatură;
- carnet de adnotări personale.
Pregătirea pacientului:
Psihică:
- se explică pacientului procedura pentru a reduce teama şi a obţine colaborarea;
72
- se asigură un repaus psihic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare întrucât emoţiile influenţează
presiunea sângelui;
Fizică:
- se asigură un repaus de cel puţin 5 minute înainte de măsurare;
- se aşează pacientul în poziţie confortabilă de decubit dorsal ori semişezând sau în ortostatism
conform indicaţiei medicale.
Fig. 10. Măsurarea TA.
Efectuarea procedurii:
- se utilizează comprese cu alcool pentru a şterge olivele şi părţile metalice ale stetoscopului dacă
este necesar;
- se selectează un tensiometru cu manşetă potrivită vârstei şi stării constituţionale a pacientului;
- se amână măsurarea T.A. dacă pacientul este tulburat emoţional, are dureri, dacă a făcut exerciţii
de mişcare sau dacă măsurarea presiunii arteriale nu este o urgenţă;
- se alege braţul potrivit pentru aplicarea manşetei (fără perfuzie intravenoasă, intervenţie
chirurgicală la nivelul sânului sau axilei, fără arsuri, şunt arterio-venos sau răni ale mâinii);
- se permite pacientului să adopte poziţia culcat sau aşezat cu braţul susţinut la nivelul inimii şi
palma îndreptată în sus;
- se descoperă braţul pacientului fie prin ridicarea mânecii fie prin dezbrăcare dacă mâneca este
prea strâmtă, pentru a nu creşte presiunea deasupra locului de aplicare a manşetei;
- se verifică dacă manşeta conţine aer;
- se scoate aerul din manşetă, la nevoie, deschizând ventilul de siguranţă şi comprimând manşeta în
palme sau pe suprafaţă dură;
- Se închide ventilul de siguranţă înainte de a umfla manşeta;
73
- Se aplică manşeta, circular, în jurul braţului, bine întinsă, la 2,5 -5 cm deasupra plicii cotului şi se
fixează;
- se palpează artera brahială sau radială exercitând o presiune uşoară cu degetele;
- se aşează membrana stetoscopului deasupra arterei reperate şi se introduc olivele în urechi;
- se umflă manşeta tensiometrului pompând aer cu pară de cauciuc în timp ce se priveşte acul
manometrului;
- se continuă pomparea de aer până când presiunea se ridică cu 30 cm deasupra punctului în care
pulsul a dispărut (nu se mai aud bătăi în urechi);
- se decomprimă manşeta, deschizând uşor ventilul de siguranţă pentru restabilirea circulaţiei
sângelui prin artere;
- se înregistrează mental cifra indicată de acul manometrului în oscilaţie în momentul în care, în
urechi, se aude prima bătaie clară (lup-dup); această cifră reprezintă presiunea (tensiunea) sistolică
sau maximă;
- se înregistrează numărul care corespunde bătăii de final în timp ce se continuă decomprimarea
manşetei; acesta reprezintă t.a. diastolică sau minimă;
- se îndepărtează manşeta, se curăţă şi se dezinfectează olivele stetoscopului;
- se înregistrează valorile măsurate în carnetul personal, notând: numele pacientului, data
înregistrării, valorile obţinute (T.A. = 130/70 mm Hg sau T.A.= 13/7 cm Hg).
Reprezentarea grafică a T.A.:

- se socotesc pentru fiecare linie orizontală din foaia de temperatură, 10 mmHg sau 1 cm Hg;
- se reprezintă grafic valorile înregistrate printr-un dreptunghi de culoare albastră, aşezat pe
verticală timpului (D sau S); latura de sus a dreptunghiului reprezintă T.S. (tensiunea sistolică) iar
latura de jos a dreptunghiului reprezintă T.D. (tensiunea diastolică).
Evaluarea eficacității procedurii:

- T.A. a pacientului este, în limitele normale corespunzătoare vârstei;
- Pacientul nu acuză cefalee, tulburări de echilibru.
Rezultate nedorite:
- Presiunea sistolică sau diastolică este mai mare sau mai mică faţă de raţă normală a persoanelor de
aceeaşi vârstă;
74
- Sunetele obţinute prin metoda KOROTKOFF nu sunt audibile sau suficient de distincte pentru a
facilita o apreciere exactă a T.A.;
- Pacientul poate avea una sau mai multe din problemele de dependenţă:
- Intoleranţa la activitate;
- Alterarea randamentului inimii;
- Exces de volum lichidian;
- Deficit de cunoştinţe;
- Alterarea nutriţiei;
- Alterarea menţinerii sănătăţii.
Modificări în situaţiile selectate:

- se ridică braţul pacientului deasupra inimii pentru 15 secunde înainte de reverificarea presiunii
dacă se aud cu dificultate sunetele (bătăile cardiace) în urechi;
- se măsoară T.A. la coapsă dacă accesul la arterele braţului nu este posibil;
- se alege o manşetă lată şi se aşează pacientul pe abdomen pentru palparea adecvată a arterei
poplitee;
- se ajustează evaluarea presiunii arteriale înregistrate, dacă se foloseşte coapsă, întrucât există
tendinţa că T.A. să fie mai mare la extremitatea distală faţa de extremitatea proximală (superioară);
- se măsoară presiunea arterială prin metoda palpatorie, în lipsa stetoscopului auricular; prin aceasta
metodă întotdeauna se obţine exact numai tensiunea sistolică.
Educarea pacientului:
- se sfătuieşte pacientul adult să-şi măsoare T.A. cel puţin odată pe an;
- se informează pacientul despre utilitatea automăsurării T.A. la domiciliu, prin echipament digital;
deşi este costisitor este mult mai uşor de citit valorile;
- Se instruieşte pacientul să se prezinte cu promptitudine la medic dacă valorile T.A. sunt oscilante;
- Se instruieşte pacientul cu hipertensiune arterială (HTA) să-şi ia medicamentele în mod regulat, să
reducă consumul de sare, să-şi verifice greutatea şi să înveţe tehnici de management al stresului;
- Se informează pacientul/familia care sunt valorile normale în funcţie de vârstă; se oferă, eventual,
un tabel cu valori orientative
75
ELECTROCARDIOGRAFIA
Electrocardiograma (EKG, ECG) este un test ce măsoară impulsurile electrice ale inimii.
Inima este o pompă musculară formată din patru camere. Cele două camere de sus sunt denumite
atrii, iar cele de jos, ventricule. Un sistem natural electric, face ca muşchiul inimii să se contracte şi
să pompeze sângele către plămâni şi restul corpului.
Activitatea electrică a inimii poate fi detectată de la nivelul pielii prin nişte mici discuri
metalice, denumite electrozi. În timpul electrocardiogramei electrozii sunt ataşaţi de piele la nivelul
toracelui, braţelor şi picioarelor. Aceştia sunt conectaţi la un aparat ce transformă impulsurile
electrice într-o reprezentare grafică, pe care o înregistrează pe hârtie. Această reprezentare grafică,
ce apare sub forma unei linii, este analizată de aparat şi mai apoi de către medic.
Fig. 11. Efectuarea electrocardiogramei
Pregătirea pentru electrocardiogramă

Medicul care indică electrocardiograma trebuie informat asupra medicaţiei pe care pacientul
o are prescrisă. Unele medicamente pot influenţa rezultatele electrocardiogramei.
76
Mod de efectuare
Electrocardiograma este efectuată de obicei de către un asistent medical, iar rezultatul este
interpretat de către un medic, precum un internist, un medic de familie, cardiolog sau chirurg.
Pacientul primeşte de obicei EKG-ul ca dovadă a examinării sale de către un medic.
Electrocardiograful este portabil, astfel încât EKG-ul poate fi efectuat, practic, oriunde. În cazul
spitalizării, pacientul poate fi monitorizat cardiac continuu printr-un electrocardiograf; acest proces
este denumit telemetrie.
Bolnavul este pregătit fizic şi psihic de către asistentă medicală, mediul ambiant corespunzător
cu temperatura constantă. Asistenta medicală îl va însoţi pe bolnav şi îl va ajuta la îmbrăcare şi
dezbrăcare, iar în cazul în care bolnavul nu va putea fi transportabil va fi adus în salon aparatul.
Înainte de efectuarea EKG-ului, pacientul trebuie să-şi îndepărteze toate bijuteriile şi hainele de pe
jumătatea superioară a corpului, de la nivelul mâinilor şi a picioarelor.
În timpul electrocardiogramei pacientul va sta întins pe o masă sau pe un pat şi va fi rugat să-şi
relaxeze musculatura Membranele superioare sunt aşezate de-a lungul corpului semiflectate de la cot, iar
pacientul să nu se atingă de partea metalică a aparatului.
Zonele de la nivelul pieptului, mâinilor şi a picioarelor unde vor fi plasaţi electrozii, sunt
curăţate şi eventual rase, pentru a furniza o suprafaţă curata şi netedă. Între piele şi electrozi poate fi
plasat un gel special sau nişte mici tampoane îmbibate cu alcool sanitar, pentru a îmbunătăţi
conducerea impulsurilor electrice. Pot fi folosiţi şi electrozi de unică folosinţă ce nu necesită gel sau
alcool.
În cazul aparatelor mai vechi, electrozii trebuie repoziţionaţi în timpul testării.
Cei zece electrozi se fixează în felul următor:
A) montarea electrozilor pe membre:
- roşu pentru antebraţul drept;
- galben pentru antebraţul stâng;
- negru pentru gamba dreaptă;
- verde pentru gamba stânga.
B) montarea electrozilor precordiali;
V1 – spaţiul IV intercostal, pe marginea dreapta a sternului;
V2 – spaţiul IV intercostal, pe marginea stânga a sternului;
V3 – între V2 şi V4;
V4 – spaţiul V intercostal stâng pe linia medioclaviculară.
V5 – la intersecţia de la orizontală dusă din V4 şi linia axilara anterioară stânga;
77
V6 – la intersecţia de la orizontală dusă din V4 şi linia axilară mijlocie stânga;
Fig.12. Poziţionarea electrozilor precordiali
Sunt utilizate trei derivaţii bipolare standard ale membrelor:

D1 – antebraţ drept – antebraţ stâng;
D2 – antebraţ drept – gamba dreaptă;
D3 – antebraţ stâng – gamba stânga.
Fig.13. Poziţionarea electrozilor la membre

78
După încheierea înregistrării se îndepărtează electrozii de pe bolnav, se şterge pacientul de
pastă. Pe EKG vom nota numele şi prenumele pacientului, data, ora efectuării şi vârsta, TA şi dacă
bolnavul a luat medicamente ce pot influenţa înregistrările. Pe spatele EKG –ului vom nota numele
celui care a efectuat înregistrarea. Se notează în foaia de observaţie a bolnavului, efectuarea tehnicii
şi dată.
După terminarea investigaţiei electrozii şi gelul sunt îndepărtaţi. Pe durata efectuării testului,
pacientul nu trebuie să se mişte sau să vorbească, deoarece activitatea musculară poate influenţa
rezultatul. Pentru rezultate optime, pacientul trebuie să stea întins, nemişcat şi să respire normal;
uneori medicul poate ruga pacientul să-şi ţină respiraţia pentru câteva secunde.
O electrocardiogramă durează în medie 5 până la 10 minute. În unele cazuri, această
perioadă se poate prelungi, de exemplu, atunci când se măsoară ritmul cardiac.
Electrocardiograma este o investigaţie nedureroasă. Electrozii şi gelul pot fi reci atunci când
sunt aplicaţi. Pacientul poate simţi o senzaţie de căldura sau înţepătura, atunci când zona în care vor
fi ataşaţi electrozii este curăţată şi rasă. Pielea şi părul pot fi trase atunci când electrozii sunt
îndepărtaţi, ceea ce poate crea un mic disconfort.
Nu există riscuri asociate cu efectuarea unei electrocardiograme. Acesta este un test foarte
sigur. În cele mai multe din cazuri, nu există motive pentru care un pacient să nu poată efectua o
electrocardiogramă.
Electrozii detectează numai impulsurile produse de inimă. Prin corp nu trece nici un curent
electric provenit de la aparat, deci nu exista riscul de electrocutare.
Factorii ce pot interfera cu acurateţea testării şi rezultatul acesteia sunt:
- Defecte ale electrocardiografului sau interferenţe electrice datorate împământării
necorespunzătoare sau datorate altor aparate electrice aflate în vecinătate;
- Ataşarea necorespunzătoare a electrozilor la piele;
- Dacă pacientul vorbeşte în timpul testării;
- Efort fizic important înaintea efectuării testării;
- Anxietate sau apariţia dispneei;
- Plasarea greşită a electrozilor.
Un segment ST supradenivelat sau o undă T negativă, ce dispar la efort, pot să apară la rasă
neagră.
79
Fig. 14. Electrocardiograma normală
Ritmul normal este ritmul sinusal = unde P pozitive în toate derivaţiile, (cu excepţia
derivaţiei aVR unde este negativă) în relaţie stabilă cu complexul QRS (T1).
Determinarea frecvenţei cardiace
- Frecvenţa/m în. = 6000 împărţită la distanţa RR.
• 6000 = numărul de sutimi de secundă dintr-un minut;
• distanţa RR= numărul de milimetrii dintre 2 unde R X 0,04 sec. pentru viteza de
25 mm/sec.
- Utilizarea riglelor de calcul (au incluse modul de utilizare).
- Memorarea următoarei formule: 300,150,100,75,60,50,42, pentru viteza de 25mm/sec.
Determinarea axei electrice

Se determină utilizând derivaţiile DI, DII, DIII.
- unda R mare în DI, DII, DIII= ax normal;
- unda R mare în DI + undă S mare în DIII = ax la stânga;
- unda S în DI + R mare în DIII = ax la dreapta.
80
Determinarea componentelor EKG
- Unda P = depolarizare atrială: amplitudinea 1-3mm (0,1-0,3mV); durata = 0,08-0,10 sec;
- Interval PQ = timp de conducere atrio-ventriculară. Valoarea sa depinde de vârstă şi frecvenţă: în
medie 0,16 sec;
- Complex QRS = depolarizare ventriculară. Unda Q nu trebuie să depăşească în amplitudine 1/3
din R, şi ca durată 0,04 sec. Amplitudinea QRS = în plan frontal 0,5 – 1,5 mV. Durata 0,08-0,10
sec;
- Segment ST (sfârşit S şi început P) = depolarizare ventriculară. Nu se măsoară independent.
Trebuie să fie izoelectric. Supra subdenivelările +/- 1mm în derivaţiile frontale şi +/- 2mm în
derivaţiile precordiale drepte sunt considerate fiziologice. Valorile mai mari indică modificări de
repolarizare ventriculară: primare pe un cord normal, secundare pe un cord patologic;
- Unda T = repolarizarea ventriculară. Asimetrică, cu pantă asdcendentă lentă, descendentă abruptă.
Amplitudine 0,2-1mV (2-10mm). Durată = 0,15 –0,30 sec;
- Interval QT (începutul Q şi sfârşitul T) = sistolă electrică cardiacă. Durata depinde de frecvenţă şi
nu poate fi interpretată corect decât în funcţie de aceasta.
Fig. 15. Componentele electrocardiogramei.
Testul EKG de efort

Testul la efort are o sensibilitate de 78% şi o specificitate de 70% pentru depistarea bolii
cardiace ischemice. În consecinţã, nu poate fi utilizat ca test diagnostic pozitiv sau negativ pentru
boala cardiacă ischemică decât la pacienţii cu risc de boală cardio-vasculară.
81
Indicaţiile testului de efort: evaluarea durerii precordiale la pacienţii cu risc de a dezvolta
boală coronariană, diagnosticul şi provocarea unor aritmii, evaluarea simptomelor cardiace
nespecifice.
82
BIBLIOGRAFIE
1. L. GHERASIM, Progrese în cardiologie, Editura: InfoMedica, 2002

2. Borundel, C. “Medicină internă”, Ed. All, 2012;
3. Chiru, Fl. “Îngrijirea omului bolnav şi a omului sănătos” Ed. Cison, 2001;
4. Marcean, C. “Tratat de Nursing”, Ed. Medicală, 2010;
5. Titirca, L. “Ghid de nursing”, Ed Viaţa Medicală Românească, 2003;
6. Titirca, L. “Îngrijiri speciale acordate pacienţilor de către asistenţii medicali”, Ed.
Viaţa Medicală Românească, 2009;
7. Marcean Crin,” Manual de Nursing, vol. 2, Editura ALL DUCATIONAL, 2012.
8. Ion Socoteanu, Tratat de patologie chirurgicală cardiovasculara, Editura Medical,
2007.
9. Cezar Th. Niculescu, Radu Carmaciu, Bogdan Voiculescu, Carmen
Salavastru, Cristian Nită, Cătălina Ciornei, Anatomia şi fiziologia omului -
Compendiu, Editura: Corint, 2009.
10. Debabrata Mukherjee, Compendiu de cardiologie, Editura: FarmaMedia, 2005
11. Florin Mitu, Viviana Aursulesei, Ioana Dana Alexa, Bolile cardiovasculare la
vârstnici, Editura: Polirom, 2015.
12. Definiţii şi clasificări NANDA INTERNAŢIONAL,
13. http://www.bendo.ro/pericardita-cauze-simptome-diagnostic-tratament/
14. http://www.e - cardiologie.ro/
83

Conduita de Urgenţă În Îngrijirea Pacientului Cu Pericardita Acută

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conduita de Urgenţă În Îngrijirea Pacientului Cu Pericardita Acută

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAŢIEI

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ “FUNDENI”

SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

CONDUITA DE URGENŢĂ ÎN ÎNGRIJIREA

PACIENTULUI CU PERICARDITA ACUTĂ

Lucrarea de faţă am întocmit-o pe baza cunoştinţelor acumulate pe parcursul celor 3 ani de

NOȚIUNI DE ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE

 1.2. ANATOMIA APARATULUI CARDIOVASCULAR

Aparatul cardiovascular (circulator) este un aparat care permite circulația sângelui și

Fig.1. Aparatul cardiovascular

Inima este aparatul central al aparatului cardiovascular, situat în cavitatea toracică, în

Fig.3. Cavitățile inimii

Fig.4. Structura peretelui cardiac

Diastola gnetală 0.40 s

Fig. 7. Secţiune prin inimă

Marea și mica circulație

Fig. 8 . Arterele şi venele

Trunchiul brahiocefalic se împarte apoi în artera carotidă comună dreaptă și artera

Fig. 9. Marea și Mica Circulație

 1.2. FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR

 Factori care determină întoarcerea sângelui la inimă

 Reglarea nervoasă a circulației sangvine

Fig. 10. Teritorii Cerebrale

Sistemul de control al baroreceptorilor arteriali, reflexe baroreceptoare sunt terminații

Fig.5. Reprezentarea pericardului.

Pericarditele acute pot avea diverse etiologii:

Fig.12 Pericardita (reprezentare: A. Radiologica; B. Ecocardiograma ).

2.3. CLASIFICAREA PERICARDITEI ACUTE

Clasificarea etiologică cuprinde:

Diagnosticul pozitiv se bazează pe:

Printre complicații se numără:

2.7. EVOLUŢIE ŞI PROGNOSTIC

Evoluția şi prognosticul depind de forma clinică şi afecţiunea de fond.

2.8. INVESTIGAŢII DE LABORATOR

În completarea examenului clinic se recomandă:

2.9. TRATAMENTUL ŞI INTERVENŢIILE SPECIFICE ÎN PERICARDITA ACUTĂ

Terapia pericarditelor acute este medicală - etiopatogenică şi simptomatică - şi uneori

 Pericardita purulentă: puncţia pericardică se va efectua când exista bănuiala

Fig.15. Inima în sacul pericardic.

CONDUITA DE URGENŢĂ A BOLNAVULUI

Fig.13. Asistenta medicală notează funcţiile vitale în foaia de observaţie.

1. Asigurarea repausului fizic:

4.1. CAZUL CLINIC NR. I

ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

1. Diagnostic de îngrijire: durerea cauzată de perturbarea circulaţiei coronariene

4. Diagnostic de îngrijire: intoleranţă la activitate din cauza dezechilibrului între rezerva

5. Diagnostic de îngrijire: deficit de autoîngrijire din cauza disconfortului general,

6. Diagnostic de îngrijire: alimentaţie inadecvată prin surplus din cauza cunoştinţelor

8. Diagnostic de îngrijire: comunicare ineficientă la nivel afectiv din cauza neadaptării la

ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

Nevoi prioritar afectate:

3. Diagnostic de îngrijire: intoleranţă la activitate din cauza dezechilibrului între rezerva de

4. Diagnostic de îngrijire: deficit de autoîngrijire din cauza intoleranţei la efort manifestat

6. Diagnostic de îngrijire: fatigabilitate cauzată de anxietate, dispnee, angor, manifestată

7. Diagnostic de îngrijire: hipertermie din cauza infecţiei manifestată prin febră,

8. Diagnostic de îngrijire: dificultate de a se mobiliza din cauza oboselii şi a

Spectrul bolilor pericardului constă în defecte congenitale, pericardite (uscată, lichidiană,

Fig.8. Evoluţia medicinii ca ştiinţă, ajuta asistenta medicală în procesul de nursing.

TEHNICA RECOLTĂRII SÂNGELUI

PENTRU EXAMENELE DE LABORATOR

Asistenta medicală va anunţa bolnavul cu o zi înainte că i se va recolta sânge pentru analiză.

Recoltarea sângelui venos cu trusa Vacutainer

Sistemul Vacutainer de recoltare a sângelui venos, constituie o tehnică simplă şi sigură.

Fig.7. Recoltarea sângelui