CURS NR.

11, 12

BOLI CU TRANSMITERE SEXUALA

SIFILIS

Definiţie: boală transmisibilă produsă de Treponema pallidum

Etiologie: Treponema pallidum
Mod de transmitere:
- în peste 90% din cazuri transmitere pe cale sexuală;
- înţepături, tăieturi, muşcături, sărut, prin placentă de la mamă la făt;
- foarte rar: prin leziuni deschise ale altor afecţiuni ale pielii, prin urină, spermă, saliva, sânge;
- foarte, foarte rar: prin obiecte contaminate (agentul infecţios este foarte sensibil în mediul extern).

Simptomatologie: în funcţie de evoluţia bolii

1. Sifilisul primar - după o perioadă de incubaţie de aproximativ 21 zile până la apariţia primelor semne şi simptome, boala
începe să se exprime şi are durata de 4-8 săptămâni. Principalul semn în prima parte a evoluţiei bolii este apariţia şancrului sifilitic
împreuna cu adenopatia satelită. Şancrul sifilitic reprezintă o leziune (ulceraţie) frecvent superficială, unică, rotund-ovalară, mică în
dimensiuni (0,3-2,5 cm) care este de culoare roşie, nu are secreţii, şi mai ales nu este dureros. Este Localizat la nivelul locului de
inoculare - la nivel genital cel mai frecvent.
Adenopatia satelită este reprezentată de creşterea în volum a ganglionilor de la nivel inghinal de o sin gură parte sau de ambele părţi.
Aceştia sunt duri, nedureroşi şi se mişcă uşor când sunt palpaţi. Apar la aproximativ o săptămâna de la apariţia şancrului sifilitic.

2. Sifilis secundar - este cea de-a doua perioadă de evoluţie a bolii, dacă nu a existat tratament antibiotic adecvat sub stricta
supraveghere medicală la aproximativ 6-8 săptămâni de la apariţia primei leziuni. în această perioadă apar leziuni sub formă de pete
mici, rotunde-ovalare, de culoare roz, slab delimitate, care împânzesc corpul şi partea superioară a braţelor şi a coapselor. Nu sunt
însoţite de mâncărime ca într-o alergie. La nivelul feţei, genital, palme şi tălpi apar mici denivelări, roşu în chis care, la fel ca
precedentele, sunt nepruriginoase şi evoluţia lor este ondulatorie, atunci când dispar lasă în urmă mici pete închise la culoare. în
această perioadă de evoluţie a bolii sunt afectate majoritatea organelor interne - inimă, stomac, ochi, fi cat, meninge, păr, unghii. Toate
acestea pot fi însoţite de febră, scădere în greutate, dureri de oase, de articulaţii şi muşchi, dureri rebele de cap.
3. Sifilisul latent-după manifestările sifilisului secundar, dacă nu s-a făcut un tratament cu Penicilină se instalează o perioadă
lipsită de orice manifestare, în care agentul infecţios există în organism şi se poate transmite.
4. Sifilisul terţiar - se manifestă după perioada de latenţă care poate dura între 2-30 ani. în această perioadă apar la nivelul pielii
numeroşi noduli duri, nedureroşi, roşi-închis, grupaţi cuprinzând cu predilecţie faţa, spatele şi membrele. Mai pot apare noduli şi la
nivelul limbii, mucoasei bucale, buză, inimă, ficat, splină, oase (generalizat) şi creier determinând chiar demenţă.

Tratament: Penicilina într-o schema standard administrată sub supraveghere medicală. Cefalosporinele au de asemenea efect de
distrugere a agentului infecţios. Tratamentul se adresează şi contacţilor depistaţi prin anchetă epidemiologică.
 Nursing în sifilis

Manifestări de dependenţă: în funcţie de evoluţia bolii

Probleme de dependenţă:
• alterarea integrităţii tegumentelor şi mucoaselor;
• alterarea confortului psihic;
• alterarea imaginii de sine;
• durere;
• potenţial de complicaţii legat de procesul infecţios;
• risc de transmitere a infecţiei legat de neizolarea pacientului;
• refuzul de a se conforma tratamentului;
• dezinteres faţă de măsurile de igienă;
• alterarea activităţii sexuale;
• stare depresivă din cauza bolii;
• anxietate legată de evoluţia şi prognosticul bolii;
• cunoştinţe insuficiente despre boală.

Surse de dificultate. Factori etiologi şi de risc:

- psihici: instabilitate emoţională, probleme afective;
- bio-fiziologici: contactul direct cu agentul etiologic, imunitate scăzută, carenţe în igienă;
- sociali: relaţiile interumane, relaţiile familiale, anturajul, turismul;
- spirituali: anumite secte cu practici ritualice;
- culturali: influenţa mediului cultural, nivelul de educaţie.
Obiective de îngrijire. Pacientul:
• să prezinte tegumente şi mucoase integre;
• să nu prezinte complicaţii;
• să beneficieze de confort psihic;
• să fie mulţumit cu propria imagine;
• să nu prezinte durere;
• să se simtă în siguranţă;
• să nu transmită infecţia;
• să accepte şi să urmeze tratamentul;
• să prezinte interes faţă de măsurile de igienă;
• să nu prezinte anxietate;
• să nu prezinte depresie;
• să prezinte cunoştinţe suficiente despre boală, modul de transmitere, tratament şi profilaxie.
Intervenţii autonome:
• comunicare: informare, explicaţii oferite în legătură cu etiologia bolii, simptomatologie, evoluţie, importanţa tratamentului;
• ancheta epidemiologică a pacientului şi contacţilor declaraţi;
• monitorizarea funcţiilor vitale şi vegetative de două ori pe zi: TA, puls, T, respiraţie, diureză, scaun;
• asigurarea condiţiilor de mediu;
• asigurarea igienei;
• alimentarea;
• hidratarea;
• prevenirea complicaţiilor;
• educaţia pentru sănătate: informare, explicaţii oferite în legătură cu etiologia bolii, simptomatologie, evoluţie, importanţa
tratamentului şi evitarea transmiterii bolii.
Intervenţii delegate:
Investigaţii clinice şi paraclinice:
• examenul clinic;
• recoltare sânge pentru hemoleucogramă, VSH şi VDRL.
Tratament - Sistemic: Penicilină, Eritromicină, Sinerdol, Cefalosporine (la alergicii la Penicilină)
 INFECŢIA CU HIV-SIDA

Definiţie: infecţia cu virusurile imunodeficienţei umane (HIV 1 şi 2), se caracterizează printr-o evoluţie stadială, îndelungată, cu
manifestări clinice iniţiale de boală acută benignă, urmate de o lungă perioadă de sănătate aparentă şi în final de reex- primarea
clinică, cu evoluţie progresivă spre sfârşit letal.
Etiologie: virusul imunodeficienţei umane dobândite (HIV), de tip ARN, familia Retroviridae, subclasa Lentivirinae.
HIV distruge sistemul imunitar al organismului. El nu poate supravieţui independent, ci numai în limfocitele T4, pe care le distruge
progresiv, paralizând astfel capacitatea sistemului imunitar de a organiza o apărare eficientă a organismului. în momentul în care HIV
pătrunde în organism, sunt posibile două evoluţii:
1. Virusul rămâne inactiv, celula T 4 infectată continuând să trăiască normal, iar infecţia există fără ca persoana să prezinte
simptome. Totodată, virusul se transmite la alte persoane, în cazul în care persoana infectată are comportamente riscante (sex
neprotejat, utilizarea de droguri injectabile).
2. Virusul devine activ, se reproduce în interiorul limfocitului care se sparge şi eliberează un număr mare de virusuri, care vor
infecta alte limfocite T4. în ambele cazuri, organismul începe să producă anticorpi specifici antiHIV, care se pot evidenţia la testare.
Simptomatologie: în funcţie de evoluţia bolii.
Perioada de incubaţie este în medie de 2-6 săptămâni, cu limite cuprinse între 5 şi 150 de zile. Durata acestui interval este
dependentă de calea de transmitere (transfuzie, tratament parenteral, contact sexual), de doza infectantă, de virulenţa tulpinii implicate.
Stadiul A sau primoinfecţia este clinic manifestă doar la puţini pacienţi, marea majoritate a persoanelor infectate rămânând
asimptomatice ani de zile. Primoinfecţia se poate obiectiva prin sindrom mononucleozic caracterizat prin: febră, cefalee, anorexie,
greţuri, angină eritematoasă de tip viral, erupţie congestivă maculoasă de tip rubeoliform sau urticarian, adenopatie generalizată,
hepato-splenomegalie. Se poate asocia meningită, meningoencefalită, paralizii craniene sau neuropatii periferice, miopatie.
Simptomatologia durează 8-14 zile şi este corelată cu prezenţa viremiei. în cursul primoinfecţiei, anticorpii anti-HIV sunt nedetectabili
(bolnavi sero-negativi).
După primoinfecţie urmează o perioadă variabilă (între câteva luni şi peste 10 ani) în care persoanele infectate sunt asimptomatice
dar sunt sursă de infecţie. Testele serologice (ELISA şi Western Blot) efectuate în această perioadă sunt pozitive.
Stadiul B sau infecţia cu HIV simptomatică se referă la bolnavi care prezintă febră persistentă, transpiraţii nocturne, moderată
scădere ponderală, adenopatie în mai mult de două grupe ganglionare extrainghinale cu ganglioni măriţi peste 1 cm, pe durată mai
lungă de 3 luni. Se poate asocia diareea cronică, candidoză buco-farin- giană, herpes Zoster, leucoplakia păroasă, simptome care
indică progresia infecţiei spre SIDA. în acest stadiu testele serologice sunt pozitive, prin ELISA şi Western Blot putându-se identifica
anticorpi.
Stadiul C sau SIDA. Starea generală se agravează evident şi progresiv, apar infecţii oportuniste, cancere, encefalopatie HIV,
scădere ponderală marcată, fatiga- bilitate extremă. Limfocitele CD4 scad sub 200/mm3.
Infecţiile oportuniste mai frecvent întâlnite la aceşti bolnavi sunt cele determinate de Pneumocystis carinii, micobacterii, fungi,
Toxoplasma gondii; sunt de asemenea frecvente infecţiile diseminate cu CMV (citomegalovirus) şi HSV (herpes simplex virus).
Infecţiile severe sunt determinate de salmonella, stafilococ, pneumococ, care pot determina septicemii, meningite, meningo-
encefalite.
Cancerele care apar în cursul SIDA sunt limfoame B, limfosarcoame, sarcom Kaposi. Sarcomul Kaposi este evocator pentru
infecţia cu HIV şi reprezintă un cancer endotelial şi al stromei mezenchimale, în a cărui patogenie este implicat HSV-8.
Encefalopatia HIV survine frecvent în stadiul final al infecţiei şi se manifestă prin convulsii, tulburări de vorbire şi de orientare
temporo-spaţială, alterarea progresivă a stării de conştienţă, pierderea reflexelor de masticaţie şi deglutiţie, pareze, paralizii.
Fiecare din stadiile A, B, C este subîmpărţit în trei substadii 1,2 şi 3, în funcţie de numărul limfocitelor CD 4/ml.
Tratament: Penicilina într-o schemă standard administrată sub supraveghere medicală. Cefalosporinele au de asemenea efect de
distrugere a agentului infecţios. Tratamentul se adresează şi contacţilor depistaţi prin anchetă epidemiologică.
 NURSING IN HIV-SIDA
Manifestări de dependenţă: în funcţie de evoluţia bolii
Probleme de dependenţă
• alterarea integrităţii tegumentelor şi mucoaselor;
• alterarea confortului psihic;
• alterarea imaginii de sine;
• durere;
• imposibilitatea de a-şi menţine temperatura în limite normale;
• potenţial de complicaţii legat de procesul infecţios;
• risc de transmitere a infecţiei legat de neizolarea pacientului;
• risc de infecţie nozocomială;
• refuzul de a se conforma tratamentului;
• dificultate de a se mişca;
• dificultate în a se alimenta şi hidrata;
• alterarea eliminărilor;
• alterarea activităţii sexuale;
• stare depresivă din cauza bolii;
• izolare socială;
• anxietate legată de evoluţia şi prognosticul bolii;
• cunoştinţe insuficiente despre boală.

Surse de dificultate. Factori etiologi şi de risc:

- psihici: instabilitate emoţională, probleme afective;
- bio-fiziologici: contactul direct cu agentul etiologic, imunitate scăzută, carenţe în igienă;
- sociali: relaţiile interumane, relaţiile familiale, anturajul, turismul, droguri injectabile;
- spirituali: anumite secte cu practici ritualice;
- culturali: influenţa mediului cultural, nivelul de educaţie.

Obiective de îngrijire. Pacientul:

• să prezinte tegumente şi mucoase integre;
• să nu prezinte complicaţii;
• să beneficieze de confort psihic;
• să fie mulţumit cu propria imagine;
• să nu prezinte durere;
• să nu prezinte febră;
• să se alimenteze şi hidrateze adecvat;
• să elimine normal;
• să nu contacteze infecţie nozocomială;
• să se simtă în siguranţă;
• să nu transmită infecţia;
• să accepte şi să urmeze tratamentul;
• să prezinte interes faţă de măsurile de igienă;
• să nu prezinte anxietate;
• să nu prezinte depresie;
• nu fie izolat social;
 • prezinte cunoştinţe suficiente despre boală, modul de transmitere, tratament şi profilaxie.

Intervenţii autonome
• comunicare: informare, explicaţii oferite în legătură cu etiologia bolii, simptomatologie, evoluţie, importanţa tratamentului;
• ancheta epidemiologică a pacientului şi contacţilor declaraţi;
• monitorizarea funcţiilor vitale şi vegetative de două ori pe zi: TA, puls, T, respiraţie, diureză, scaun;
• asigurarea condiţiilor de mediu;
• asigurarea igienei;
• alimentarea;
• hidratarea;
• prevenirea complicaţiilor;
• educaţia pentru sănătate: informare, explicaţii oferite în legătură cu etiologia bolii, simptomatologie, evoluţie, importanţa
tratamentului şi evitarea transmiterii bolii, importanţa renunţării la droguri injectabile.

Intervenţii delegate
Investigaţii clinice şi paraclinice:
• examenul clinic;
• recoltare sânge pentru hemoleucogramă, analize biochimice, VSH;
• metode de detectare în ser a anticorpilor specifici anti-HIV 1+2 (IgG) prin tehnica ELISA;
• tehnicile de depistare a virusului ca atare sau a componentelor virale (proteice sau genomice).

Testarea se face în următoarele condiţii:

- cu consimţământul pacientului (prevăzut în baza reglementărilor internaţionale privind respectarea drepturilor omului), la cererea a
pacientului; în baza unor elemente de suspiciune clinico-epidemiologică; transfuzii efectuate în perioada amintită de risc.
Se recomandă efectuarea în scop de depistare în următoarele situaţii: prenupţial, recruţi, personal medico-sanitar (chirurgi,
stomatologi, personal de îngrijire a bolnavilor cu HIV, laboratoare de analize, morgă), cât şi pentru supravegherea epidemiologică a
copiilor instituţionalizaţi sau de tip santinelă în grupe mai mari populaţionale.
Screeningul se recomandă în următoarele situaţii: gravide, bolnavi cu boli transmisibile sexual, persoane cu parteneri sexuali
multipli, donatori de sânge, persoane din grupe speciale de risc: homosexuali, toxicomani i.v., deţinuţi, politransfuzaţi.
Pacienţii cu teste de depistare pozitive vor fi supuşi la a doua testare în vederea confirmării infecţiei. Medicul are obligativitatea
informării pacientului asupra rezultatului definitiv, alături de consilierea acestuia despre perspectiva evolutivă, a riscului de
transmitere la alte persoane, a situaţiei familiale, asupra drepturilor sociale.
Toate cazurile seropozitive se bucură de confidenţialitate.

Tratament
Tratamentul este eficient dacă se administrează asociaţii de două sau trei antiretrovirale, din clase diferite, pentru a se bloca
replicarea virusului în mai multe secvenţe. Terapia antiretrovirală cuprinde: inhibitori de revers-transcriptază (nucleo- zidici şi non-
nucleozidici) şi inhibitori de protează. Principalii reprezentanţi ai acestor clase de medicamente sunt grupaţi în tabelul de mai jos.
 Denumirea substanţei active Nume comercial
1. Inhibitori de revers-transcriptază 1.
Inhibitori nucieozidici:
Zidovudina (ZDV, AZT) Retrovir
Didanozina (ddi) Videx
Zalcitabina (ddc) Hivid
Stavudina (d4T) Zerit
Lamivudina (3TC) Epivir
Abacavir -
2. Inhibitori nenudeozidici:
Nevirapina Viramun
Efavirenz Stocrin
Delavirdina Rescriptor
II. Inhibitori de protează:
Indinavir Crixivan
Ritonavir Norvir
Nelfinavir Viracept
Saquinavir Invirase

Succesul tratamentului depinde de administrarea corectă a medicaţiei, fără întreruperi şi ţinând cont de interacţiunile
medicamentoase. Eficienţa terapiei poate fi apreciată prin: ameliorarea stării clinice, scăderea încărcăturii virale şi restaurarea
imunităţii.

GONOREEA

Definiţie: boală transmisibilă produsă de Neisseria gonoreae.

Etiologie: Neisseria gonoreae.
Simptomatologie:
Infecţia genitală la bărbaţi:
- acut - frecvent întâlnită şi se manifestă sub forma unei infecţii la nivel uretral. Pacientul este deranjat de apariţia unei scurgeri
purulente matinale înainte de micţiune, însoţită de usturime şi dureri la micţiune şi care, netratată continuă cu stare febrilă, dureri
articulare şi manifestări urinare;
- cronic: îngustarea prepuţului (fimoză şi parafimoză), balanită, inflamaţia prostatei, a întregului traiect genital, îngustări utererale, şi
sterilitate.

Infecţia genitală la femeie:

- acut - rar întâlnită şi, dacă există, se manifestă sub forma unei infecţii extinse la nivel uretral, vulvar şi cervical (col uterin).
Pacienta este deranjată de apariţia unei scurgeri gălbui-verzuie abundente, însoţită de usturime şi dureri la micţiune;
- cronic - cea mai frecventă formă de manifestare - scurgerea galben-verzuie este în cantitate foarte mică, putând lipsi usturimea şi
durerea din timpul micţiunii. Se acutizează frecvent după menstruaţie.
Infecţia extragenitală:
- ochi - apare la nou-născut cel mai frecvent dacă mama este bolnavă, în timpul naşterii şi poate duce la cecitate; la adult - apare de
obicei la un singur ochi şi se manifestă sub forma unei conjunctivite;
- tub digestiv: la nivelul cavităţii bucale şi faringian - se manifestă sub forma unei amigdalite acute cu sau fără secreţii, sau poate fi
asimptomatică;
- infecţia generalizată se produce cel mai frecvent la femei în condiţiile unei scăderi a imunităţii (sarcină, perioada menstruală).
Bolnava prezintă febră cu frisoane, dureri articulare care nu scad la repaus, iniţial leziuni cutanate roşii mergând pana la apariţia
unor bule cu puroi sau chiar necroză (la nivelul degetelor). Boala progresează fără tratament adecvat spre inflamaţia articulaţiilor
mari, atacarea inimii, a organelor pelviene şi a meningelui.
Tratament: antibiotice - Pencilina (frecvent bacteria este rezistentă), Tetraciclină, Ceftriaxon şi cefalosporine de generaţia a doua
şi a treia. Se mai pot administra amestecuri de Penicilină sau Amoxicilină cu Acid clavulanic (Augmentin, Amoxiclav).
 Nursing în gonoree

Manifestări de dependenţă: în funcţie de evoluţia bolii

Probleme de dependenţă
• alterarea integrităţii tegumentelor şi mucoaselor;
• alterarea confortului psihic;
• alterarea imaginii de sine;
• durere;
• potenţial de complicaţii legat de procesul infecţios;
• risc de transmitere a infecţiei legat de neizolarea pacientului;
• refuzul de a se conforma tratamentului;
• dezinteres faţă de măsurile de igienă;
• alterarea activităţii sexuale;
• stare depresivă din cauza bolii;
• anxietate legată de evoluţia şi prognosticul bolii;
• cunoştinţe insuficiente despre boală.

Surse de dificultate
Factori etiologi şi de risc:
- psihici: instabilitate emoţională, probleme afective;
- bio-fiziologici: contactul direct cu agentul etiologic, imunitate scăzută, carenţe în igienă;
- sociali: relaţiile interumane, relaţiile familiale, anturajul, turismul;
- spirituali: anumite secte cu practici ritualice;
- culturali: influenţa mediului cultural, nivelul de educaţie.
Obiective de îngrijire
Pacientul:
• să prezinte tegumente şi mucoase integre;
• să nu prezinte complicaţii;
• să beneficieze de confort psihic;
• să fie mulţumit cu propria imagine;
• să nu prezinte durere;
• să se simtă în siguranţă;
• să nu transmită infecţia;
• să accepte şi să urmeze tratamentul;
• să prezinte interes faţă de măsurile de igienă;
• să nu prezinte anxietate;
• să nu prezinte depresie;
• să prezinte cunoştinţe suficiente despre boală, modul de transmitere, tratament şi profilaxie.

Intervenţii autonome
• comunicare: informare, explicaţii oferite în legătură cu etiologia bolii, simptomatologie, evoluţie, importanţa tratamentului;
• ancheta epidemiologică a pacientului şi contacţilor declaraţi;
• monitorizarea funcţiilor vitale şi vegetative de două ori pe zi: TA, puls, T, respiraţie, diureză, scaun;
• asigurarea condiţiilor de mediu;
• asigurarea igienei;
• alimentarea;
• hidratarea;
• prevenirea complicaţiilor;
• educaţia pentru sănătate: informare, explicaţii oferite în legătură cu etiologia bolii, simptomatologie, evoluţie, importanţa
tratamentului şi evitarea transmiterii bolii.

Intervenţii delegate
Investigaţii clinice şi paraclinice:
• examenul clinic;
• recoltare secreţie vaginală sau ureterală pentru depistarea prezenţei agentului infecţios.
Tratament
antibiotice:
Pencilina (frecvent bacteria este rezistentă), Tetraciclină, Ceftriaxon şi cefalosporine de generaţia a doua şi a treia.
Se mai pot administra amestecuri de
Penicilină sau Amoxicilină cu Acid clavulanic (Augmentin, Amoxiclav).