MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ŞI CERCETĂRII AL

REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT „ION CREANGĂ”
DIN CHIŞINĂU

MANAGEMENTUL DIMINUĂRII STRESULUI PROFESIONAL LA

CADRELE DIDACTICE DIN INSTITUȚIILE PREȘCOLARE

TEZĂ DE MASTER

Autor : masteranda gr. MCIE

Luchian Elena
Conducător științific : dr. ,conf. ,univ.
Bîrsan Elena

Chișinău , 2024
 CUPRINS INTRODUCERE…………………………………..
…………………………………….…1
1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE ALE NOȚIUNII DE MANAGEMENT DE STRES
PROFESIONAL
1.1 ABORDAREA PSIHOLOGICĂ A NOȚIUNII DE STRES……………………….……
1.2 FACTORII CE INFLUENȚEAZĂ MANIFESTAREA STRESULUI.………… ....…...
1.3 TIPURILE DE STRES.………………………… ……………………………..………..
1.4 STRESUL OCUPAȚIONAL. FACTORII CE INFLUENȚEAZĂ STRESUL
OCUPAȚIONAL ȘI MODALITĂȚILE DE DEPĂȘIRE……………………………….
1.5CONCLUZII………………………………………………..………………………..……

2. PREVENIREA ȘI DIMINUAREA STRESULUI PROFESIONAL LA CADRELE

DIDACTICE DIN INSTITUȚIILE PREȘCOLARE
2.1 PREZENTAREA GENERALĂ A PROGRAMULUI DE PREVENIRE ȘI DIMINUARE
A STRESULUI PROFESIONAL…………………………………………………….….
2.2 PROIECTAREA ȘI IMPLIMENTAREA PROGRAMULUI DE PREVENIRE ȘI
DIMINUARE A STRESULUI PROFESIONAL……………………………………….
2.3 EVALUAREA EFICIENȚEI PROGRAMULUI DE PREVENIRE ȘI DIMINUARE A
STRESULUI PROFESIONAL…………………...........................................................
2.4 CONCLUZII ………………………………………………………………………..….
3. ABORDĂRI EXPERIMENTALE PRIVIND DIMINUAREA STRESULUI
PROFESIONAL LA CADRELE DIDACTICE DIN INSTITUTIILE PRESCOLARE
3.1 METODOLOGIA CERCETĂRII………………………………………………......……
3.2 …………………………………….….…
3.3 ………………………………………………….….……....
3.4 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI…………………………………………………...…
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………..………..…..
ANEXE……………………………………………………………..………………………..
 INTRODUCERE

Într-o societate cum este cea contemporana, în care viteza poate fi considerată o
trăsatură care însoțește existența, stresul generat de această trăire intensă ocupă un rol
important în evoluția individului. Trăim cu stresul, ne confruntăm cu el zilnic, și, din
nefericire, ne afectează existența. În ziua de azi, când în toate societăţile dezvoltate sau mai
puţin dezvoltate, omul este supus la numeroase şi variate solicitări, psihicul uman este asaltat,
agresat de numeroşi stimuli (agenţi stresori) într-un fel sau altul.
Probabil acum mai mult ca niciodată, stresul professional reprezintă o amenințare la
sănătatea angajaților și la sănătatea organizațiilor. Din fericire, cercetările în privința stresului
professional s-au extins foarte mult în ultimii ani. Dar în ciuda acestei atenții, confuzia
rămâne în legătură cu cauzele, efectele și prevenirea stresului la locul de muncă. Simptomele
stresului ocupațional sunt usor de evidențiat și observat, el manifestându-se prin
comportamente cum ar fi: întâmpinarea din partea angajaților a unor dificultăți în adaptarea la
schimbările care se impun postului de muncă ocupat, scăderea dramatică a productivității
muncii, etc. Se manifestă o dublă acțiune: la nivelul persoanei care receptează situația
stresantă și la nivelul organizației asupra căreia se răsfrânge existența unui climat stresant.
Investigarea stresului ocupațional a fost intens încurajată în ultimele decenii, în prezent
existând o recunoaștere unanimă și dovezi concludente asupra relației dintre stresorii muncii
și o serie de consecințe la nivelul sănătății fizice și mentale.
Stresul denumit generic „boala secolului douăzeci” şi chiar a secolului douăzeci şi unu, a
provocat mai multă durere şi mai mult dezechilibru al sănătăţii în general decât orice altceva
cunoscut de medicina modernă. Acest impact distructiv asupra fiinţei umane se datorează
schimbărilor survenite în mediu şi societate care sunt mult mai rapide decât puterea de
adaptare a individului.
Datorită specificului societăţii noastre şi a culturii de masă pentru menţinerea sănătăţii
psihice, există încă prejudecăţi referitoare la recurgerea la sfatul unor specialişti atunci când
psihicul resimte negativ impactul evenimentelor sociale. Acest studiu şi-a propus și
identificarea unei modalităţi care poate contracara şi diminua efectele stresului asupra
institutiilor de învatamint preșcolar, și legătura sau înțelegera legăturii strânse care există
între nivelul satisfacției în muncă și modalitatea de percepere a stresului.
Premisa de la care a pornit studiul și anume, că nivelul de satisfacție în muncă la angajați
influențează în mod direct apariția manifestarea și agravarea stresului ocupational, este
practică pornind de la cercetările empirice ale angajaților în diferite situații stresante sau mai
puțin stresante. Efectele psihologice ale stresului includ de asemenea și problemele familiale,
tulburări ale somnului, probleme de dinamica sexuală, depresie, anxietate, burn-out, etc. În afară de
acestea, stresul antrenează perturbări considerabile pe planul productivităţii, creativităţii şi
competitivităţii. Fiecare persoană poate fi victima stresului legat de activitatea profesională,
indiferent de domeniul de activitate sau de mărimea întreprinderii în care fiecare lucreză.
Actualitatea temei şi stadiul cercetării
Actualitatea temei este dată, în primul rând, de abordarea relației dintre satisfacția în muncă și
stresul ocupațional, subiect foarte interesant şi de o importanţă majoră, dar foarte puţin
analizat şi dezbătut, mai ales la unele categorii de profesii, printre care se numără şi angajatul
în gradinita de copii. În Uniunea Europeană spre exemplu, satisfacția și stresul la locul de
muncă reprezintă a doua problemă de sănătate legată de desfăşurarea activităţii profesionale,
fiind printre cele mai des întâlnite probleme de sănătate la locul de muncă. Statisticile arată că
în prezent, această problemă afectează 28% dintre angajaţi, stresul fiind considerat ca una
dintre cele mai importante probleme de sănătate. Profesiile stresante se caracterizează
primordial prin responsabilitate mare şi un grad înalt de solicitare psihologică.Or printre
acestea se inscrie si profesia de pedagog.
Stresul afectează sănătatea și siguranța indivizilor, dar și sănătatea organizațiilor, a
afacerilor și a economiilor naționale. Stresul la locul de muncă, denumit și stres ocupațional
sau profesional, poate afecta pe oricine și la orice nivel. El apare indiferent de domeniul de
activitate și de mărimea organizației. Organizația Internațională a Muncii estimează faptul că
stresul ocupațional provoacă o pierdere echivalentă cu 10% din Produsul Intern Brut al unei
țări. Stresul ocupațional este implicat în principalele cauze de deces: afecțiuni
cardiovasculare, cancer, afecțiuni ale plămânilor, accidente, ciroza sinucideri, etc.
Comportamentul nesănătos al angajaților provocat de incapacitatea acestora de a coopera cu
situațiile stresante este cauza a 80% din decese la locul de muncă.
Stresul professional este una dintre multiplele probleme cu care se confruntă societatea
modernă, fiind generat de viața profesională, de mediul muncii, cu consecințele nemijlocite
asupra activității profesionale, dar și asupra sănătății celor care prestează munca respectivă.
Managementul a devenit una din preocuparile majore ale specialiștilor în cultura
organizatională, iar competiția economică dură în care este angrenată viața socială prezentă
este considerată ca unul din semnele sau reacțiile generatoare a ceea ce a intrat în limbajul
cotidian sub denumirea de stres profesional sau stres ocupațional. Manifestările evidente ale
fenomenului de stres ocupațional la nivel organizațional au determinat și intensificarea
cercetărilor empirice pe această temă. În timp ce nu putem spune că investigațiile pe
problema stresului ocupațional nu au fost încurajate, s-a făcut totuși prea puțin pentru a
implementa unele soluții de control ale acestuia. Simptomele stresului ocupațional sunt ușor
de evidențiat și observat, el manifestându-se prin comportamente cum ar fi: întâmpinarea din
partea angajaților a unor dificultăți în adaptarea la schimbările care se impun postului de
muncă ocupat, scăderea dramatică a productivității muncii, manifestându-se o dublă acțiune:
atât la nivelul persoanei care receptează situația stresantă și la nivelul organizației asupra
căreia se răsfrânge existența unui climat stresant.
Ceea ce este specific în societatea noastra de azi, este o creștere substanțială a nivelului
de stres și o creștere, ca pondere, a reacțiilor la ceea ce au fost numiți în literatura de
specialitate ca fiind stresori. Eforturile generale ale specialiştilor sunt focalizate, atât la nivel
local, cât şi la nivel mondial, atât pe prevenirea stresului, cât şi acordarea unei asistenţe
specializate pentru dezvoltarea competenţelor angajaţilor, necesare pentru a face faţă mai
eficient solicitărilor posturilor pe care le ocupă. La aceste eforturi se adaugă şi lucrarea
prezentă, care evidențiază relația dintre nivelul de satisfacție în muncă la angajați, apariția
manifestarea și agravarea stresului ocupaţional și efortul general de îmbunătăţire a condiţiilor
de muncă prin ameliorarea efectelor stresului ocupaţional.
Literatura de specialitate aparută în limba româna este generoasă în lucrări pe
problematica satisfacției în muncă și stresului. În unele studii întâlnim tratarea mai generală a
stresului, fără a se pierde din vedere stresul organizațional (Floru, 1974; Derevenco, Anghel,
Baban, 1992; Miclea, 1997; Baban, 1998; Brate, 2002; Iamandescu, 2002 etc), iar în altele
întâlnim abordarea în particular a stresului ocupațional (Brate, 2004, 2005; Pitariu, 2003 etc).

Scopul cercetării: Determinarea factorilor ce ar diminua stresului profesional la angajații

din institutiile prescolare.

Ipoteza cercetării: Gradul de satisfacție în muncă este invers proporțional cu gradul

percepției stresului, prin urmare, cu cât satisfacția în muncă este mai mare, cu atat gradul de
percepție a stresului este mai mic.

Obiectivele cercetării: Cercetarea prezentă își propune realizarea următoarelor obiective:

1. Analiza literaturii de specialitate,

2. Analiza noțiunii de satisfacție în muncă și stres ocupational,
3. Stabilirea modelelor de depășire a stresului la locul de muncă,
4. Studierea modului în care stresul ocupațional influențează percepția satisfacției în
muncă,
 5. Definirea termenilor ca: stres, stresul ocupațional, satisfacția în muncă, modele de
depășire a stresului la locul de muncă,
6. Selectarea metodelor de cercetare a variabilelor implicate în studiul de față,
7. Selecatrea eșantionului,
8. Aplicarea chestionarelor,
9. Analiza rezultatelor,
10. Stabilirea diferenței de manifestare a variabilelor între cele două grupe de subiecți,
11. Determinarea relației dintre satisfacție în muncă și percepția stresului,
12. Formularea concluziilor și a recomandărilor.
Metodele de cercetare care au fost utilizate în cercetarea de faţă sunt  “Scala de
percepție a stresului Levenstein” care măsoară nivelul de perepție a stresului și Testul
elaborat și adaptat de Ticu Constantin- “Satisfacția în muncă”, care măsoară gradul de
satisfacție în muncă a persoanelor angajate în câmpul muncii.
Baza experimentală a cercetarii: Eșantionul cercetării a fost constituit din două grupe
de subiecți: unul experimental format din 20 de persoane cu vârsta între 25-40 ani angajate în
cadrul unei institutii prescolare privata și grupul de control format din 20 de persoane cu
vârsta între 25-40 ani angajate în cadrul unei instituții prescolare de stat.
Baza teoretică a cerectarii: În partea teoretică a acestei lucrări, teoriile pe care ne-am
bazat sunt: modelul biologic al stresului elaborat de H. Selye și teoria cognitivă elaborată de
R.S. Lazarus.
Valoarea teoretică este determinată de analiza teoriilor privind modul în care satisfacția
la locul de muncă influențează și determină nivelul stresului ocupațional, precum și opiniile
diferitor autori referitor la problema cercetată.
Valoarea practică: rezultatele cerecetării vor fi utile atât pentru managerii institutiilor
prescolare, cât și altor cadre implicate în procesul multilateral de dezvoltare a propriilor
angajați.
1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE A NOȚIUNII DE STRES LA LOCUL DE
MUNCĂ

1.1 Abordarea psihologică a noțiunii de stres

 Stresul este un cuvânt atât de des utilizat în ziua de azi, “boala secolulului XXI” care ne
afectează tot mai mult, un cuvant care se repetă permanent și care în ultimii ani a devenit unul
dintre cei mai nocivi factori de agresiune a organismului și psihicului uman. Stresul poate fi
definit atât din perspectiva cauzei cât și din cea a efectului: în fizică, stresul este acea forță
capabilă să producă deformări temporare sau permanente asupra unui corp, iar în biologie,
stresul este definit ca orice, ce poate produce schimbări într-un organism, și cauzează
dereglări sau reglări ale proceselor legate de acel organism.
Sresul este un fenomen foarte cunoscut, dar destul de dificil de definit. Acesta nu mai
este privit în lumina consecințelor sale somatice ci, în primul rând ca o apărare a modului în
care funcționează psihicul în fața excitațiilor senzoriale și motrice inițiate de acesta
(J.B.Stora, 1999).  Se consideră că stresul psihic are un caracter primar atunci când este
rezultatul unei agresiuni recepționate în sfera psihicului și un caracter secundar când apare ca
o reacție de însoțire sau de conștientizare a unui stres biologic, fizic căruia i se acordă o
semnificație de amenințare.  Un rol deosebit în apariția și amploarea stresului psihic îl au
particularitățile cognitive, afective și voliționale ale individului, modelate de experiența de
viață, acestea conditionează  răspunsul subiectului la un stresor  psihic potential, caruia i se
confera o semnificatie nociva, imaginara sau reala. Exista   mari diferente interindividuale în
reactiile la situatiile stresante.
M. Golu (1982) definește stresul drept "o stare de tensiune, încordare și disconfort
determinată de agenți afectogeni cu semnificație negativă, de frustrare sau reprimare a unor
stări de motivație, de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme".  O altă
definiție a stresului ar fi următoarea: "Orice situație de viață care solicită mecanismul crează
stres". (H. Selye, 1991). M. Miclea (1997) vorbea de o "stare de tensiune acută a
organismului obligat să-și mobilizeze defensele spre a face față unei situații amenințătoare".
Vulnerabilitatea la stres se dovedește o trăsatură proprie anumitor indivizi în modul de a
reacționa facil la o gamă largă de agenți. Nimeni nu poate și nu trebuie să evite stresul, el este
viața însăși și eliberarea de stres se face doar prin moarte. Fiecare om reacționează diferit la
unul și același stimul chiar în condiții identice de repetare, datorită unicității construcției
subiective, "Nu ceea ce ți se întâmplă este important, ci felul cum reacționezi" (H.Selye,
1991). O dispută familiară, care lasă rece pe un om, îl poate afecta profund pe altul. Cariera
profesională, familia, ambițiile sau nevoile materiale, copiii, propria sănătate sau frumusețe
sunt pentru unii eventuali factori de stres, iar pentru alții potențiali factori de satisfacție, stres,
datorită alcătuirii. (I. Scortan, 1994).
 Stresul poate fi definit sub aspectul efectelor ca: “reacția minții și a trupului la
schimbare”, “rezultatul dezechilibrului atunci când percepția unei persoane sau actualele
abilități și resurse sunt insuficiente pentru a face față cerințelor unei situații date”, “teama
indusă unui organism care încearcă să își păstreze normalitatea în fața potențialilor agenți ce
îl pot afecta”. (Baban. A., 2005)
În sens psihiatric – este latura emoțională a efortului de adaptare, stare de încordare sau
tensiune neuropsihică; ansamblu de perturbații organice și psihice provocate de factori
agresori variați; ansamblul reacțiilor fiziologice prin care organismul uman răspunde unui
agent stresant.
Dacă noțiunile de angoasă și anxietate sunt de esență psihologică, noțiunea de stres are și
baze biologice. In 1936, la Universitatea McGill din Montreal, Hans Selye a descris reacțiile
pe care le are organismul la diverse forme de agresiune (anatomo-fiziologice sau psihologice)
și a definit un “sindrom general de adaptare”. Studiile lui Seyle au dobândit notorietate în
anii cinzeci, o dată cu publicarea lucrării “Stress of Life”, iar termenul ”stres” a intrat în
limbajul curent pentru a desemna orice situație în care organismul este supus unui eveniment
fizic sau psihologic la care trebuie să facă față prin activarea mecanismelor de adaptare.
Orice fel de solicitare este într-un anumit sens individuală, adică specifică. Independent
de natura modificărilor organice pe care le produc, toate substanțele au o proprietate comună:
impun organismului să se adapteze, să se reorganizeze. Aceasta nu este o cerință specifică;
adaptarea însăși este sarcina, indiferent de natura implicațiilor. Cu alte cuvinte, dincolo de
consecințele specifice apare în mod nespecific necesitatea unor reacții de adaptare care să
ducă la restabilirea stării de echilibru. Esența stresului constă în exigențele nespecifice față de
multiplele funcții implicate. În ceea ce privește caracterul agentului care provoacă stresul, al
acțiunii agentului stresor, este indiferent dacă situația sau lucrul în fața căruia suntem puși
este placut sau neplacut; contează numai mărimea necesității de readaptare.
Publicarea teoriei lui Lazarus („Psychological Stress and the Coping Process", 1966),
este treapta ce conduce spre orientarea cercetărilor din domeniul stresului într-o altă direcţie
decât cea existentă până acum, contribuind astfel la naşterea unei noi paradigme de cercetare,
paradigmă ce se dovedeşte a ne oferi cea mai elaborată şi complexă accepţiune asupra
stresului. Din această perspectivă, stresul este definit ca „o relaţie particulară de interacţiune
între persoană şi mediu, în care importantă este evaluarea solicitărilor din mediu care
depăşesc resursele proprii de adaptare şi ameninţă starea de bine a persoanei; acest proces
determină activarea unor mecanisme de coping, respectiv răspunsuri de tip feed-back Ia nivel
afectiv-fiziologic, cognitiv şi comportamental. (Baban, A., 1998) După identificarea și
încercarea de definire a conceptului de stres, a fost resimțită nevoia clarificării domeniilor
sale, deoarece expresia de stres a fost folosită oarecum inexact, au apărut numeroase definiții
confuze și contradictorii ale acestei noțiuni. De exemplu stresul biologic era identificat cu
epuizarea sistemului nervos sau cu apariția unor emoții puternice, pe când el nu este numai
tensiune nervoasă.
Dr. J. W. Mason consideră că proprietatea comună a factorilor de stres este aceea că
mobilizează sistemul fiziologic al reacțiilor emoționale sau de alarmă în situații neplăcute sau
când viața este amenințată. Stresul nu este întotdeauna consecința unei acțiuni nocive. Este
neesențial dacă factorul de stres însuși este un lucru plăcut sau neplăcut; efectul său depinde
exclusiv de măsura în care se solicită adaptabilitatea organismului. Orice activitate normală
poate produce un stres puternic fără o consecință dăunătoare.
Cuvântul stres utilizat în limba engleză semnifică tensiune, încărcare, provine din
cuvântul existent în limba franceză veche, distres, însemnând necaz, dificultate, situație
neplacuta. Prima silabă a dispărut probabil fiind deseori înghițită, ca atunci când se folosește
“‘neața” în loc de “bună dimineața”. Lucrurile legate de stres pot fi deopotrivă plăcute sau
neplăcute, în timp ce cuvântul distres înseamnă întotdeauna necaz, neplăcere. Ideea de stres
este foarte veche. Poate chiar “omul preistoric își dădea seama de trăsăturile comune ale
acelor senzații de descurajare și extenuare care îl cuprindeau după o muncă grea, în urma
căldurii excesive sau frigului, stărilor de frică sau unor îndelungate perioade de boală. Chiar
dacă el nu conștientiza faptul că apăreau întotdeauna reacții similare când ceva era peste
puterile lui, acest sentiment îi atrăgea totuși instinctiv atenția că limitele propriei sale
capacități erau depășite” (Selye, 1974).
W. B. Cannon a propus ca ansamblul “proceselor fiziologice coordonate care asigură
menținerea stărilor de stabilitate ce guvernează în mare parte organismul” să fie denumite
homeostazie, exprimând capacitatea de a menține o situație statică invariabilă. Conservarea
vieții și sănătății noastre cere ca nimic în noi să nu se abată prea mult de la starea obișnuită.
În caz contrar survin îmbolnăvirea și moartea. Prima descriere a “sindromului ce apare în
urma diferitelor înfluențe nocive” a fost publicată în 1936; mai târziu aceste reacții au devenit
cunoscute sub denumirile de sindrom general de adaptare (SGA), respectiv sindrom de stres
biologic. S-a evidențiat faptul că energia de adaptare sau capacitatea de adaptare a
organismului este finită, deci se poate epuiza. Stresul nu apare  în mod neașteptat și nu pune
stapânire pe oameni în felul unei ambuscade. Acesta, de  când apare și până când atinge faza
maximă, trece prin trei etape:
 1.      Faza de alarmă. Această fază constituie înștiințarea limpede despre prezența unui
agent stresor. Primele care apar sunt reacțiile fiziologice, pentru  a-l avertiza pe cel afectat că
trebuie sa se pună în gardă. Odata evaluată situația, persoana poate să facă fața și să rezolve
în mod satisfăcător problema, astfel că adevăratul semnal de stres să nu ajungă să se
materializeze. Dar atunci când bariera stresantă depășeste puterile individului, el ia cunoștință
de stresul existent și în acest fel se află în starea de alarmă.
2.      Faza de rezistență. Când stresul își extinde prezența dincolo de faza de alarmă,
persoana intră în faza de rezistență. Acum el risipește mai multă energie, randamentul său
este foarte mic, el suferă din această cauza și devine neliniștit gândindu-se la un posibil eșec.
3.      Faza istovirii este etapa finală a stresului. Ea este caracterizată prin oboseală,
neliniște și depresie, adesea putând apărea separat sau împreună. (Dr. J. Melgosa, 2000).
Stresul vieții, cum îl numește Selye, are patru variații fundamentale (1991), dispuse pe
două dimensiuni: substresul rău sau distresul, vs. stresul bun sau eustresul și suprastresul sau
hiperstresul vs. substresul sau hipostresul. Acestea se raportează la un nivel de echilibru care
să balanseze între forțele distructive ale sub- sau suprastresului și care să asigure cât mai mult
eustres posibil, minimalizând distresul.
În viața de zi cu zi s-a pus în mod tradițional accent pe aspectele negative,
disfuncționale ale stresului. În limbaj curent, atunci când spunem despre cineva “că este
stresat” ne gândim de fapt la un nivel de stres foarte mare. La locul de muncă, poate cea mai
exhaustivă definiție a stresului negativ este: schimbarea în starea psihică, fizică, emoțională
sau în comportamentul unei persoane ca urmare a presiunii constante exercitate asupra sa
pentru a activa în moduri incompatibile cu abilitatea sa reală sau percepută, cu timpul și
resursele avute la dispoziție. Cu alte cuvinte stresul la locul de muncă poate fi definit ca cel
mai dăunator răspuns fizic și psihic ce i-a naștere atunci când cerințele slujbei nu se potrivesc
cu resursele, capacitățile sau nevoile angajatului. Stresul la locul de muncă poate conduce la
compromiterea sănătății și chiar îmbolnăvire.
 Reacția la stres este subiectivă și depinde de evaluarea pe care persoana o face,
conferind o anumită semnificație interacțiunii cu stresorul, ca și capacitățile de înfruntare a
rezultatelor interacțiunii (R.S. Lazarus, S. Folkman, 1987). Putem spune că stresul are
două componente de bază (sau îl putem aborda din două puncte de vedere):
 Una se referă la situația stresantă: agenții stresori, condițiile dăunătoare, agresive,
care asaltează sau amenință organismul, presiunile, constrângerile la care este
supus individul.
   Cealaltă se referă la starea de stres a organismului: suferința, uzura lui,
răspunsurile psihologice și fiziologice ale individului la acțiunea agenților
stresori.
Atunci când accentul este pus pe situație, pe factorii provocatori, se are în vedere
caracterul lor neobișnuit, neașteptat, agresiv, care amenință bunăstarea individului sau chiar
numai concepția ce o are despre sine. Un examen sau un concurs, o operație chirurgicală
iminentă pot exercita un efect stresant cu mult înainte de acțiunea propriu-zisă. Acțiunea
violentă asupra organismului, șocul emoțional precum și alte situații conflictuale - la serviciu,
în familie/solicitări neprevăzute exercitate în același timp din mai multe direcții și fiind
persistente nelăsând  răgazul necesar refacerii echilibrului psihic, fac ca rezistența
organismului să fie subminată și vulnerabilitatea față de agenții stresori să crească. Atunci
când accentul cade pe starea organismului, pe reacțiile acestuia la agenții stresori, se au în
vedere de obicei răspunsurile emoționale "în exces", modificări ale reactivității, care se
exprimă vizibil în comportarea individului, în limbaj, în activitatea motorie, precum și în
devierea diferitelor constante psihologice sau fiziologice. Atunci când menținerea echilibrului
necesită eforturi compensatoare deosebite, când solicitarile ating sau depășesc limitele
resurselor adaptative, când integritatea organismului este amenințată, individul intră în stare
de stres.
În concluzie, putem menționa că viața de zi cu zi ne supune unui adevărat bombardament
de trăiri senzoriale și emoționale, iar activitățile pe care le desfășurăm ne solicită de multe ori
pâna la limitele epuizării, concomitent cu reducerea progresivă, dar din ce în ce mai
observabila a timpului necesar refacerii noastre biologice sau psihice. Apar des situații
conflictuale, puternic tensionale a căror rezolvare depinde în mare masură de modul în care
gândim, ne comportăm sau simțim în acele momente.  
1.2 Factorii ce infuențează manifestarea stresului

De multe ori situațiile care se întâmplă zilnic, neîntelegerile cu unii colegi, lipsa unei
recompense morale sau materiale la care ne asteptăm, oboseala suprasolicitarii profesionale,
relațiile nu tocmai bune cu soțul, soția, moartea unui membru al familiei sau a unui prieten
sunt tot atâtea momente, printre multe altele, care se pot constitui în agenți nocivi,
determinând trăiri psihice neplăcute, mai mult sau mai puțin intense, ca nervozitate exagerată,
teamă, insomnie, agitație, migrenă etc. toate acestea reprezentând o stare de stres.
O analiză a stresului arată că există două surse care îl produc: în primul rând, agenții
stresori care provin din împrejurări exterioare ca: mediu, loc de muncă, familie sau școala,
etc. Aceștia îi putem numi  factori externi care influențează stresul (care scapă controlului
putem aminti: schimbările legislative, deciziile finanțatorilor, traficul, transportul în
comun).  În al doilea rând, noi înșine putem produce stres adică factori autoinduși. Aceștia
sunt specifici persoanelor care nu se tratează adecvat pe ele însele. Ei se pot datora neglijării
fizice, care pe lângă potențialul stresant propriu, poate determina capacitatea de a rezista altor
factori stresanți, sau abandonării perioadelor de relaxare.
Potențialii factori de stres din viața de organizație pot afecta aproape pe oricine în orice
organizație în timp ce alții par să afecteze numai pe cei care joacă anumite roluri.
Supraîncărcarea rolului – este unul din factori, și are loc atunci când cineva trebuie să se
achite de prea multe îndatoriri, într-un timp prea scurt. Aceasta provoacă stres, îi impiedică
pe cei afectați să se bucure de plăcerile vieții, care pot reduce stresul. Responsabilitatea mare
–față de oameni și de lucruri, influențată asupra viitorului altora, au potențialul de a induce
stres.
La nivel operațional condițiile improprii de muncă –neplacute sau chiar periculoase de
asemenea sunt factori importanți de stres. Proiectarea necorespunzătoare a postului – poate
provoca stres la oricare din nivelele organizaționale. Supraîncarcarea rolului sau posturile
prea simple și neinteresante vor acționa ca agenți de stres. Monotonia și plictiseala se pot
dovedi extrem de frustrante pentru cei care se simt capabili să își asume obligații mai
complexe.
După modelul lui R. Karasek asupra solicitărilor și controlului în cadrul postului,
posturile în care există solicitări mari dar nu dau decât posibilități reduse de control asupra
deciziilor profesionale sunt în mod special predispuse să producă stres și reacții negative la
stres. Solicitările mari pot aduce cu ele un ritm de lucru neuniform, supraîncarcarea, timpul
foarte limitat, sau responsabilitatea pentru mari pierderi materiale posibile. Lipsa de control
se referă la aria limitată de decizie și autoritate. (M. Golu 1982)
Factori stresanți pentru rolurile de reprezentare și epuizarea adică poziții în care
membrilor organizației li se cere să interacționeze cu membrii altor organizații sau cu
publicul. Ocupanții acestor poziții au mari șanse să trăiască stresul fiind cu “un picior în
organizație și cu celălalt în mediul exterior”. Rolul de membru al organizației poate fi
incompatibil cu solicitările publicului sau ale altei organizații. Epuizarea după cum o definesc
C. Maslach si S. Jackson, este o combinație de “stare avansată de oboseală emoțională,
depersonalizare și reducerea sentimentului de realizare personală, ce se produce la indivizii
care lucrează cu oamenii într-un post sau altul”. Candidații cu șanse maxime la epuizare sunt:
profesorii, asistentele medicale, lucrătorii sociali. Epuizarea pare să urmeze o evoluție în
stadii, care începe cu o stare de oboseală emoțională (se simte secătuit de muncă, obosit
dimineața, frustrat, nu vrea să lucreze cu oamenii). Apoi urmează depersonalizarea care se
manifestă prin insensibilitate profesională, tratarea oamenilor ca pe obiecte, nepăsare față de
necazurile oamenilor. (Apud, A. Ellis, 2007)
În ceea ce privește realizări personale reduse – individul nu poate face față eficient
problemelor, consideră că nu are o influență bună asupra altora, nu poate înțelege sau
compătimi pe alții, nu se mai simte atras de munca sa. Epuizarea pare să se întâlnească cel
mai ades printre cei care au intrat în serviciu cu idealuri deosebit de înalte. Există factori de
stres care probabil sunt resimțiți uniform de orice actor social. Conflictele interpersonale –
sunt un factor puternic, în special pentru cei cu tendințe accentuate de a-l evita. Întreaga gamă
de conflicte, de la ciocnirile de personalități până la certurile intergrupuri are mari sanse de a
provoca stres, cand conduce la atacuri reale sau doar percepute, asupra integrității sau bunei
păreri despre sine:
 Conflictul serviciu-familie: stresul izvorăște din conflictul de roluri între a fi membrul
al unei familii și a fi membrul unei organizații.
 Nesiguranța postului – un post sigur este un obiectiv important pentru aproape oricine
și când acesta este amenințat, poate apărea stresul.
 Ambiguitatea rolului – există acolo unde obiectivele postului sau modul de a accede
la ele sunt neclare. Lipsa unei directive se poate dovedi stresantă, în special pentru cei
care tolerează greu o astfel de ambiguitate.
Alături de acești factori generali mai pot fi întalniți și alți factori de stres: lipsa locului de
muncă, un loc de muncă bun poate fi stresant atunci când angajatul este permanent
nesatisfăcut, nu are perspectiva de avansare sau de schimbare semnificativă, nu are siguranța
prezenței pe postul potrivit și, în același timp, nu știe ce altceva ar putea face. (J.B. Stora
1999)
Echipa sau organizația pot fi stresante atunci când cerințele sunt conflictuale,
obiectivele neclare, sau resursele neadecvate, dacă au loc schimbări fără consultare sau
planificare adecvate, sau dacă există un conflict între satisfacerea nevoilor și așteptări. Ate
cauze de stres pot fi condițiile proaste de muncă (zgomot, iluminare, mizerie, umiditate,
căldura/frig excesiv, ergonomie), un slab management al timpului, finanțare nesigură, lipsa
procedurilor de suport și supervizare. Locul de muncă poate fi stresant dacă angajatul are
prea mult sau prea puțin de făcut, dacă slujba este prea grea sau prea ușoară, dacă angajatul
trebuie să ia decizii fără a beneficia de informare sau autoritate adecvate, dacă primește
termene asupra cărora nu are nici un control sau dacă are responsabilitatea vieții altora.
Stresul poate fi generat de relațiile cu superiorii, subordonații, colegii, consiliul de
administrație, beneficiari, membrii sau persoane din alte organizații.
Felul cum fiecare caută să-și  soluționeze problemele, personalitatea proprie,
temperamentul sau nivelul autocontrolului pot fi factori de stres. Gradul de sănătate fizică și
mintală pe care îl avem influențează cantitatea de stres pe care o suportăm - aceștia pot
fi factori interni ai stresului. Astfel, originea stresului poate fi considerată externă sau
internă. Atunci când agenții externi sau de mediu sunt excesiv de puternici, pâna și persoane
care au o mare capacitate de apărare pot fi stresate. Când cineva este foarte fragil din punct de
vedere psihic, chiar și cei mai simpli agenți stresori îi afectează în mod considerabil.   
O altă cauză pot fi experiențe traumatice: catastrofe naturale (cutremure, uragane,
inundații), sau umane (războaie, accidente, dezastre nucleare, agresiuni, violuri), toate aduc o
cantitate considerabilă de stres atât în timpul întâmplării, cât și după ea.  Evenimente
stresante: de-a lungul vieții, ne întâlnim cu întâmplări care pot fi considerate în mod deosebit
încărcate de stres, ca moartea unei ființe apropiate, divorțul, căsătoria, graviditatea, reclamă
schimbări însemnate în modul de viață al persoanei își pot constitui situații stresante. Altele,
fără a fi traumatizante, au o intensitate suficientă pentru a putea tulbura echilibrul nostru vital.
Chiar dacă întâmplările negative sunt cele ce aduc cu sine un nivel mare de stres, multe
evenimente favorabile, ca de exemplu a trece pe un post de lucru mai bun și mai bine plătit
decât cel dinainte, de asemenea constituie o sursă de stres.
Necazuri zilnice: cuvintele urâte adresate de colegul de serviciu sau de șef, sau aparatul
care se strică când îl folosim, sau autobuzul care pornește din stație tocmai când soseam în
fugă și ne face să întârziem, etc. toate sunt exemple de mici necazuri care pot tensiona viața
facând-o dificilă.  Dacă aceste întâmplări neînsemnate se întâlnesc totuși din abundență în
viața unei persoane, și aceasta permite ca ele să o afecteze, poate ajunge atunci într-o situație
de stres intolerabilă, la fel de dezastruoasă cu cea motivată de un agent stresor de mare
mărime. (Dr. J. Melgosa, 2000)
Stresul ocupațional reprezintă  stresul generat de situația de muncă. Muncile cu mare
responsabilitate, cu risc înalt, activitățile care suprasolicită sau subsolicită disponibilitățile
subiectului generează stres. Desfașurată în condiții favorabile, munca este un factor antistres.
În condițiile în care ea periclitează integritatea psihofizică a persoanei, devine o cauză a
stresului. (R. Floru, 1974)
Mediul înconjurator și social: tot ce ne înconjoară din punct de vedere fizic contribuie,
într-o mare măsură sau mai mică, la stres. O ambianță interioară curată, ordonată, spațioasă,
liniștită și cu temperatura ideală constituie un pas important în evitarea stresului. O ambianță
exterioară cu aer curat, vegetație frumoasă, zgomot minim este un pas înainte către relaxare.
Zgomotul: este un important agent stresant potențial fiind responsabil de diverse
tulburări chiar și în afara sferei auditive. Zgomotul este un sunet inoportun care jeneaza.
Contează nu numai intensitatea sa, ci și natura zgomotului, contextul în care se produce și
personalitatea celui care îl suferă. Datorită zgomotului, la nivelul funcțiilor superioare, în
afară de tulburările de memorie și atenție observate în momentul în care o sarcină este
efectuată într-o situație zgomotoasă, există efecte întârziate, posterioare expunerii la stresor.
Le putem numi post-efecte. Printre post-efectele stresorilor (a zgomotului) enumerăm :
scăderea toleranței la frustrare, a acurateții lecturii, creșterea timpului de reacție, a
agresivității și a tensiunii arteriale. Stimulii impredictibili  sau necontrolabili solicită mai
multă atenție pentru monitorizarea lor, generează "oboseala" cognitivă care duce la
performanțe ulterioare scăzute. (J. Pastel, 1998)
Spațiul vital: lipsa de spațiu vital are tendința să genereze stresul. Atât oamenii cât și
animalele au nevoie de un spațiu sau un teritoriu unde să-și desfășoare funcțiile lor vitale.
Pentru ființele umane, OMS stabilește un minim de 16 m de persoană. Însă de multe ori se
încalcă aceastaă recomandare, nu doar în țările sărace, ci și în metropole ale țărilor
industrializate.
        Diversitatea motivațiilor și scopurilor umane nu poate fi în întregime realizate, în același
timp, la acest nivel optim. Orice nerealizare de scop, chiar și minoră, produce o frustrare care
generează fenomene de compensare. Efortul acesta de compensare sau redresare consumă
energie psihică (dacă este un proces conștient), fizica sau psihosomatica (dacă se petrece la
nivel subconștient) (R.S. Lazarus, 1991). Teoriile cognitive ale emoției vorbesc despre trei
tipuri de reacții ale omului la orice amenințare a armoniei și echilibrului său interior: frica,
rușinea, vina.  Acestea trezite de comentariile celor din jur, sau de comentariile proprii, sau
uneori depășite rapid, dar alteori persistă cât persistă și amenințarea.  De fiecare dată când
avem de ales între două sau mai multe opțiuni, se naște o anumită tensiune, o cantitate de
stres mai mare sau mai mică. În realitate, stresul nu depinde doar de faptul că opțiunile sunt
atractive sau neplăcute, ci în mod deosebit de asemănarea dintre ele și de greutatea alegerii.
Urmărind calitatea negativă sau pozitivă a stimulilor care provoacă tensiune, întâlnim patru
feluri de conflicte atunci când trebuie să alegem:
1) Conflicte de tipul evitare-evitare:  Prezența a două situații care sunt socotite ca
negative supune persoana unui conflict în care caută să le evite pe amândouă. Totuși în cea
mai mare parte dintre cazuri, trebuie să opteze pentru una dintre situații, presupusă ca fiind
cea mai păgubitoare.
2) Conflicte de tipul atracție-atracție:  Există și asemenea situații în care se observă
conflicte de atracție în care este greu să se hotărască.
3)  Conflicte de tipul atracție-evitare: Conflicte de acest fel se petrec în prezența unui
motiv care este în același timp și negativ și pozitiv. Aceste motive sunt denumite
ambivalente.
4)   Conflicte de tipul dubla atracție-evitare: Este vorba de un conflict care apare ca
rezultat al existenței a două motive, fiecare având un component pozitiv și altul negativ
totodată. Este interesant de observat că acest conflict este cu atât mai ascuțit, cu cât mai
apropiate sunt valorile celor două opțiuni, această asemănare făcând multe persoane să
zăbovească în luarea unei hotărâri și să sufere un stres puternic.
În concluzie, putem menționa că factorii ce influențează apariția stresului sunt foarte
diverși, și există tendința de a-i evita. Dar stresul nu trebuie evitat și nici nu poate fi evitat.
Indiferent ce facem sau ce se intamplă cu noi întotdeauna avem nevoie de energie pentru
întreținerea vieții, combaterea efectelor daunătoare și adaptarea la influențele în permanentă
schimbare pe care le exercită mediul.

1.3 Tipurile stresului

 Omul nu are nevoie numai de alimentație; relațiile cu mediul în care trăiește sunt
condiționate atât de constituția cât și de încărcătura sa emoțională. El nu este o ființă izolată;
viața se desfășoară în casa părintească, la școală, în familie sau la locul de muncă. Apar
prietenii, conflictele, deziluziile, visurile implinite, reușitele sau dificultățile profesionale, ca
și posibilitatea ruperii unei prietenii de durată sau divorțul. In afară de aceste stimulări psiho-
sociale organismul trebuie să îndure suprasolicitări fizice datorită unor dureri, traumatisme,
frig sau caldură excesivă. Supraviețuirea organismului depinde de o bună adaptare la mediu,
bazată pe primirea și felul cum suportă aceste stimulări.  Stresul psihic este un caz particular,
înscris în sfera noţiunii de „stres general", fiind declanşat de anumiţi agenţi stresori și anume
cei psihologici. Există două tipuri de stres psihic:
Eustres sau stresul pozitiv este cel provocat de evenimente pozitive, plăcute. Acesta
desemnează nivelul unei stimulări psihoeuroendocrine moderate, optime, care menține
echilibrul și tonusul fizic și psihic al persoanei, starea de sănătate și induce o adaptare
pozitivă la mediu. Este indispensabil pentru viața și pentru menținerea funcțiilor mentale și
fizice, necesare desfășurării activității umane. Este deci, stresul „bun”, agreabil, cu valoare
curativă pentru persoana, motivând și mobilizând resursele individuale, necesare în motivație,
creștere, dezvoltare și schimbare Din nefericire, în cele mai multe cazuri, stresul pozitiv tinde
să se transforme în stres negativ. Individul va căuta instinctiv repetarea situaţiei generatoare
de plăcere, lucru nu întotdeauna la îndemână. Eustres - ul este stresul pozitiv, vitalizant si
favorabil vieții. Se mai poate defini ca satisfacerea unor nevoi vitale, respectiv stimularea
zonelor de plăcere ale sistemului limbic. Simpla repetare a evenimentului respectiv nu e
suficientă, e nevoie de o schimbare de atitudine care, dacă nu se produce, va cauza tot
suferinţă. (J. Melgosa 2000)
Distres - ul este denumit stresul negativ, distrugător și poate fi definit ca nesatisfacerea
unor nevoi vitale, respectiv stimularea zonelor de neplăcere ale sistemului limbic. Distresul
reprezintă stresul ce depășeste o intensitate critică, provocat de supraîncărcări, suprastimulări
intense și prelungite, care depășesc resursele fiziologice și psihologice personale, rezultând
scăderea performanței, insatisfacție etc. Este deci, stresul „rău”, dezagreabil pentru individ.
Trebuie sa învățăm  să-l dozăm cu grijă pe cel dintâi iar pe al doilea să-l căutăm în mod
deliberat. Primul produce suferința în viața noastră, al doilea bucurie. Primul boală,
depresiuni, însingurare și nevroze funcționale de tot felul; al doilea: sănătate, mulțumire,
fericire, chiar și stări extatice. (M. Miclea, 1997). Hiperstresul  depășește limitele
adaptabilității ducând la suprasolicitarea mecanismelor adaptative până la epuizarea lor, în
vreme ce hipostresul duce la o lipsă de auto-realizare manifestată prin imobilitate fizică,
plictiseală și deprivare senzorială.
Se poate prezenta o sistematizare a stresului
în: cumulativ (longitudinal), multiplu (transversal) sau independent. Efectele stresorilor sunt
aditive și persistente chiar după încetarea acțiunii lor efective. Cumularea are loc atât
în  ceea ce privește stresorii periodici, cât și din cumularea diferiților stresori independenți.
Tranziția sau schimbarea, ca și crizele vieții pot produce stres considerabil. Uneori o criză se
dezvoltă dintr-o serie întreagă de evenimente mici, exterioare și interioare care se
acumulează până la un punct, de unde oamenii nu le mai pot face față (I. B. Iamandescu,
1997). Se mai vorbește și de stres post-traumatic, un exemplu fiind experientele de lupta si
reactiile soldatilor în timpul razboiului. O altă abordare a tipurilor de sres este următoarea :
Stresul social este provocat de mediul în care trăim, relaţii tensionate cu familia şi
prietenii ce corespunde rupturii unei unități sociale (cuplu, familie) sau a unui sistem social.
Stresul emoţional reprezintă aprecierea subiectivă a unei situații considerate drept
stresantă, care va antrena răspunsuri fiziologice; stresorul nu este de dorit și este perceput ca
o amenințare în funcție de semnificația pe care individul o conferă situației și de
caracteristicile emoționale; capacitățile individuale de adaptare și de stăpânire sunt esențiale
la un astfel de răspuns, deoarece ele permit atingerea unei faze de ajustare (coping). În
existența individului este incontestabil că factorii psiho-sociali de stres sunt cel mai des
intalniți, favorizați de ritmul trepidant al vieții moderne, constând din neplăceri familiale,
insatisfacții profesionale, surmenaj, anxietate, zgomote excesive. Factorii de stres stimulează
în final o parte din creier (hipotalamusul) care reglează dispoziția individului, acționând
asupra axului sistem simpatic-hipofiză-suprarenale. Într-o primă fază, reacția de alarmă
psiho-emoționalăa, este caracterizată prin mobilizarea resurselor organismului față de
stimulare și coincide cu creșterea anxietății și a iritabilității sau chiar cu deprimarea. În caz de
persistență a stării de stres apare „stadiul de rezistență", care traduce stimularea
neurovegetativă (simpatică) și hormonală (hipofizară — suprarenală) acționând asupra inimii
(tahicardie), asupra arteriolelor (vasoconstricție) și ducând la creșterea tensiunii arteriale și
modificări metabolice sau ale chimismului sangvin (crește glicemia, colesterolul,
coagulabilitatea sangvină). Emoția în câmpul muncii în ultimul timp a crescut considerabil,
inclusiv interesul față de rolul emoțiilor la locul de munca. Studiul emoțiilor în procesul
muncii, în context organizațional, este important deoarece stresul este considerat în primul
rând o reacție emoțională. (M. Miclea 1997)
Încărcarea emoțională în acest context este reglată de propriile emoții în contact cu munca
sau cu cerințele organizaționale. Angajații pot să-și regleze prin acțiuni de suprafață - care
constau în controlul sau „falsificarea” expresiilor sau emoțiilor proprii - și acțiuni de
profunzime – care constau în managementul sentimentelor proprii, incluzând încercarea de a
simți emoțiile specifice postului de munca (de pilda, efortul de a mentine o comportare
placuta, civilizata, ceea ce presupune o actiune considerabila). Inhibarea emoțiilor sau
afișarea unor emoții false cere un efort cognitiv și fiziologic, care pe termen lung devine
stresant. Stresul încărcării emoționale a muncii duce la insatisfacție profesională, la
demotivare și în final intenția de a părăsi locul de muncă. Pentru a reduce stresul încărcării
emoționale a muncii, psihologii recomandă apelul la umor, obținerea de suport social din
partea colegilor, depersonalizarea ciocnirilor cu persoanele cu care se intră în contact în
procesul muncii. Este un adevăr că un angajat supărăcios care intră în contact cu publicul va
avea dificultăți în afișarea unui comportament calm, plăcut în conversație (cerințe specifice
unui astfel de post), fapt ce va determina reacții negative atât individuale cât și
organizaționale.
Stresul fizic: provocat de disconfort fizic prelungit, durere fizică, corespunde
fenomenelor neurohormonale sau neuroumorale și tisulare;
 Stresul profesional: declanşat de frica de a nu pierde serviciul sau şomaj, fricţiunile cu
şefii sau colegii, volumul prea mare de muncă şi responsabilitate. Cu alte cuvinte stresul la
locul de munca poate fi definit ca cel mai dăunator răspuns fizic și psihic ce ia naștere atunci
când cerințele slujbei nu se potrivesc cu resursele, capacitățile sau nevoile angajatului. Stresul
la locul de muncă poate conduce la compromiterea sănătății sși chiar îmbolnăvire. Conceptul
de stres la locul de muncă este adesea confundat cu acela de competiție, dar aceste concepte
nu sunt identice. Competiția energizează psihologic și fizic, și motivează persoanele să invețe
noi meserii și să-și perfectioneze munca. Când o competiție a luat sfârșit persoanele se simt
relaxate și satisfăcute.
Consecințele stresului muncii asupra personalului au fost studiate cu atenție și astfel s-a
reușit obținerea unor informații precise. Simptomele stresului ocupațional sunt usor
evidențiabile și observabile, el manifestându-se prin comportamente cum ar fi: întampinarea
din partea angajaților a unor dificultăți în adaptarea la schimbările care se impun postului de
muncă ocupat, scăderea dramatică a eficacității, a performanței, cu alte cuvinte se manifestă o
dublă acțiune la nivelul persoanei care receptează situația stresantă și la nivelul organizației
asupra căreia se răsfrânge existența unui mediu stresant. Psihologii investesc un efort
substanțial în identificarea cauzelor stresului muncii, întelegerea relațiilor acestuia cu diferite
boli, sănătate fizică și psihicaă, cu dezvoltarea strategiilor de reducere sau control a stresului.
Un individ poate evalua o experiență stresantă și poate adopta diferite strategii de luptă
cu situația respectivă. S-au evidențiat, astfel, două modalități (obișnuite) de a lupta cu situații
stresante:
- Lupta orientata pe problemă – direcționată pe rezolvarea problemei care generează,
cauzează stresul, mijloacele utilizate fiind definirea problemei, căutarea unor situații sau
strategii de solutițonare a problemei (ex. Rezolvarea unei situații de presiune a timpului poate
fi proiectarea unui sistem de management al timpului);
- Lupta orientată pe oameni – presupune reducerea răspunsurilor emoționale în
rezolvarea problemelor. O strategie obișnuită în acest caz ar fi minimizarea, evitarea sau
distanțarea de problemă. De exemplu, o soluție iîn diminuarea stresului la locul de muncă
este suportul social acordat de familie, prieteni.
Stresorii vieții organizaționale -stresorii specifici locului de muncă sunt cerințele
fiziologice sau psihologice la care un individ trebuie să răspundă și pot fi: căldura, frigul,
zgomotul, stresorii de rol, încăarcarea muncii, ritmul muncii, volumul mare de activitate,
presiunea timpului, solicitări și conflicte interpersonale, exigențe situaționale etc. Studiile cu
privire la stresorii fizici sunt numeroase, la fel și cele asupra efectelor sau reacțiile
 organismului la aceștia. Cerințele locului de muncă (ritmul muncii, volumul de activitate,
numărul de ore lucrate etc.) pot contribui la crearea unei atmosfere stresante și de asemenea
la reacții stresante din partea organismului. Efectul stresorilor, indiferent de natura lor, este
cumulativ, ei afectând în timp sănătatea individului. (I.B. Iamandescu, 1997)
Stresul cronic este datorat stilului de viaţă dezordonat, prea alert, cu mese neregulate,
somn insuficient şi abuz de cafea, ţigări, alcool. Efectele stresului se manifesta în mai multe
directii și pot fi și de lungă durată:
a) Aria cognitivă (gânduri și idei)
-         dificultate mintală de a rămâne concentrat pentru o activitate grea;
-         pierderea frecventă a atenției;
-         scăderea puterii de memorare atât pe termen scurt, cât și pe termen lung;
-         problemele care reclamă o reacție imediată și spontană se rezolvaă într-un mod
neprevăzut;
-         orice problemă care reclamă gândire logică are tendința să fie soluționată cu un număr
mare de greșeli;
-         mintea este incapabilă de o analiză adecvată și să evalueze cu precizie o situație prezentă și
cu atât mai mult o situație viitoare;
-         modul de gândire nu urmează direcții logice și coerente în cadrul unui sistem ordonat, e
dezordonat
b) Aria emotivă (sentimente și emoții)
-         dificultatea de a se menține relaxat din punct de vedere fizic și emotiv;
-         pe lângă problemele fizice reale, se începe a se bănui noi boli;
-         creșterea nerăbdării, intoleranței și a autoritarismului și lipsa de considerație pentru
ceilalți;
-         principiile morale sau etice care conduc viața cuiva devin mai lejere și scade puterea de
autocontrol;
-         creșterea descurajării și scăderea dorinței de viață;
-         simțăminte de incapacitate și inferioritate;
c) Aria comportamentală (atitudini și comportamente) 
-         incapacitatea de a se adresa verbal unui grup de persoane într-o  formă satisfăcătoare,
bâlbâiala, scăderea cursivității vorbirii;
-         pierderea entuziasmului pentru activitățile preferate, la fel ca pentru hobby-uri sau pentru
distracțiile recreative favorite;
-         absențe de la serviciu sau de la școală;
-         creșterea consumului de alcool, tutun, cafea și alte sustanțe;
-         nivelul de energie disponibil este fluctuant de la o zi la alta, cu tendința de scădere;
-         factorii care protejează somnul se degradează, nivelul insomniei crește, ajungând la nivele
extreme;
-         creșterea tendinței de suspectare, adică de a-i învinovăți pe alții și a pune responsabilitatea
greșelilor asupra altora;
-         apar ticuri și reacții stranii, care nu sunt caracteristice celui în cauză;
-         se manifestă gânduri de sinucidere inclusiv tendința de a le pune în practică. (Dr. J.
Melgosa, 2000).
Gradul sporit al latitudinii deciziei sau al controlului la locul de muncă contribuie la
îmbunătățirea sănătății fizice și mentale a angajaților, în timp ce gradul sau nivelul scăzut al
latitudinii deciziei conduce la afectarea și periclitarea acestora. Chiar dacă în mod real sau
curent supraîncărcarea muncii se asociază cu niveluri ridicate ale reacțiilor fiziologice și
psihologice, impactul acestora va depinde maximal de percepția pe care individul o are
asupra controlului pe care îl poate exercita în activitățile desfășurate.

1.4 Stresul ocupațional. Factorii ce influențează stresul ocupațional și

modalități de depășire

Stresul ocupațional este una dintre multiplele probleme cu care se confruntă societatea
modernă. El este generat de viața profesională, de mediul muncii, cu consecințe nemijlocite
asupra activității profesionale dar și asupra sănătății celor care prestează munca respectivă.
Asistăm după anii 1980 la startul unor procese manageriale care includ operarea la nivelul
marilor privatizări și fuzionări ale coloșilor industriali, la procesul de reengineering și
dezvoltare a unei economii de piață foarte active. Competiția economică dură în care este
angrenată viața socială prezentă este considerată ca una din semnele sau reacțiile generatoare
a ceea ce a intrat în limbajul cotidian prin sintagma de “stres” sau “stres profesional” ori
“stres ocupațional”.
Opiniile actuale cu privire la felul în care trebuie definit stresul impun cercetătorilor să
gândească stresul ca fiind ceva relațional, ca rezultat al unui schimb (tranzacții) între individ
si mediu. Abordarea tranzacțională orientează cercetătorii spre identificarea acelor procese
care leagă individul de mediu, accentul căzând pe tranzacție și considerând că stresul nu ține
doar de individ sau doar de mediu.
Pentru a înțelege mai bine ce este stresul ocupațional/organizațional s-au elaborat patru
paradigme: paradigma stresului ca reacție (ca răspuns al organismului), paradigma stresului
ca stimul (ca agent stresor), paradigma stresului ca relație dintre stimul și reacție, și
paradigma stresului ca tranzacție între organism (persoana) și mediu, care vor fi prezentate în
cele ce urmează.
Paradigma stresului ca reacție a organismului
Potrivit acestei paradigme, stresul se definește ca fiind „răspunsul fiziologic sau
psihologic al individului / organismului la un stresorul din mediu, stresorul fiind un
eveniment sau o situație externă potențial vătămătoare” (Zlate, 2007). Abordarea sub aspectul
reacției consideră stresul ca fiind o variabilă dependentă, un răspuns la un stimul deranjant,
amenințător, un răspuns intern. Originile definirii stresului ca reacție pot fi identificate în
medicinaă, și, de obicei, stresul este studiat dintr-o perspectivă fiziologică. Cel care a adus
contribuții remarcabile la formularea și impunerea acestei paradigme a fost medicul canadian
de origine austriaca Hans Selye (1907-1982). El a definit stresul ca fiind suma răspunsurilor
nespecifice la orice solicitare a organismului, determinând sindromul general de adaptare
(Apud, Zlate, 2007). Agenții stresori care acționează asupra individului produc uzura somato-
psihică a acestuia, corelată cu mari dificultăți de adaptare.
 Paradigma stresului ca stimul
Din perspectiva acestei paradigme stresul reprezintă stimulul exterior potențial vătămător,
fiind o variabilă independentă. Rațiuneaa acestei abordări stă în faptul că forțe externe
acționează asupra organismlui într-o manieră distructivă. Definițiile stresului ca stimul își au
originea în fizică și inginerie, analogia constând în faptul că stresul poate fi definit ca o forță
exercitată, care antrenează în consecință o cerere sau o reacție la încărcare, creând astfel o
distorsiune. Dacă toleranța organismului este depășită, pot să apară defecțiuni temporare sau
definitive. Individul este în permanență bombardat cu potențiale surse de stres (de obicei
numiți stresori), iar un eveniment aparent minor poate rupe echilibrul delicat între
modalitatea de control a stresului și anularea completă a comportamentelor de control al
stresului. Tema centrală a modelului stresului ca stimul o reprezintă identificarea agenților
stresori și apoi gruparea, clasificarea lor.
Identificarea surselor stresului organizațional postulează definirea riscului de stres în
termenii gradului de expunere la un stimul nociv. De exemplu, cu cât ritmul muncii devine
mai alert, cu atât nivelul de stres este mai ridicat. Conform lui Zlate (2007), paradigma
stresului ca stimul (ca agent stresor) conține câteva sugestii importante:
-         sursele de stres conturează ideea că diferențierea stresului din afara muncii (de
acasă) de stresul din muncă devine superfluă. Greenberg arata că, pentru individ, stresul legat
de munca și cel legat de viață par adeseori să se combine într-un pattern de adversitate
nediferențiat ce devine copleșitor. O asemenea idee este susținută de faptul că stresul total
generează efecte organizaționale negative mai mari decât fiecare dintre agenții stresori luați
separat.
-         agenții stresori, acționând împreună, în interacțiune unii cu alții, produc efecte
distincte. Unul și același agent stresor generează efecte diferite la persoane diferite sau chiar
la una și aceeași persoană, însă în momente de viață diferite.
Paradigma stresului ca relație între stimul si reacție
Această paradigmă postulează faptul că stresul este mult mai mult decât un simplu stimul
sau o simplă reacție, el fiind consecința relației dintre aceste două variabile. Esențială devine
interacțiunea dintre stimul și reacție, stresul apărând ca variabilă moderatoare. Așa cum arată
Zlate în cartea sa (2007), „această paradigmă arată că stimulii potențiali stresanți pot conduce
la tipuri diferite de reacții stresante la indivizi diferiți și chiar la unul și același individ în
momente diferite, în funcție de evaluările lor cognitive asupra situațiilor stresante și mai ales
de resursele disponibile în vederea adaptării la situația stresantă”. Ea este descrisă ca
structurală și cantitativă, statică, de tip cauză-efect, corelație sau interacțiune de tip statistic
între două variabile, chiar dacă această relație este mediată de o a treia. Ea nu poate explica
aproape deloc complexitatea procesuală a stresului, chiar dacă nu minimalizează rolul
variabilelor moderatoare în explicarea stresului lor, nu reușește să surprindă mecanismele
care stau la baza interacțiunii între stresori și efectele produse de ei.
  Paradigma stresului ca tranzacție între persoană și mediu
Are în vedere, în primul rând, persoana și mediul, ambele interpretate în unitatea și
integralitatea lor, și nu doar anumiți factori de mediu sau anumiți factori de personalitate
aflați în interacțiune unii cu alții. În al doilea rând, stimulii și răspunsurile nu mai apar ca
elemente separate care își mențin distinctivitatea când intră în raporturi cauzale, ci,
dimpotrivă, sunt definiți/definite relațional. Cel care a adus o contributțe magistrală la
conceptualizarea noii paradigme a fost Richard S. Lazarus, care, singur sau împreună cu unii
dintre colaboratorii săi, a publicat numeroase lucrări în care fundamentează paradigma
tranzacțională a stresului. Între organism și mediu (persoana și situație) au loc tranzacții
permanente în care individul învață să se apere contra stresului, deoarece acesta este periculos
pentru sănătatea lui. Stresul psihologic reprezintă o anumită relație între persoană și mediu
care este evaluată de către persoană ca fiind o povară sau ceva care îi depășește resursele și îi
periclitează sănătatea.
Într-o situație stresanăa apare necesitatea instalării unei schimbări în funcționarea
individului menite să contribuie la gestionarea situației respective. Rezultă că stresul este
starea dinamică a individului ce presupune perturbarea homeostaziei, pe de o parte,
reinstaurarea ei, pe de altă parte. Trei elemente sunt esențiale: starea cognitivă dinamică,
distrugerea balanței funcționării normale și soluționarea perturbării. Stresul este nu doar un
factor ce ține de individ sau de mediu, ci este încadrat mai degrabă într-un proces permanent
în care individul tranzacționează în diferite medii, evaluează factorii stresori și își propune să
treacă peste situațiile stresante.
Sunt două mecanisme prin intermediul cărora sunt realizate tranzacțiile dintre persoană și
situația stresantă: evaluarea cognitivă și coping-ul, ce apar în calitate de variabile mediatoare
ale relației respective și ale rezultatelor ei imediate sau de lungă durată. Evaluarea cognitivă
este un proces continuu ce are loc de-a lungul tranzacției dintre persoană și mediu și
presupune categorizarea unui eveniment în vederea stabilirii semnificației lui pentru sănătate.
Există două tipuri de evaluări: primară și secundară, în prima apreciindu-se dacă într-un
eveniment oarecare există ceva periculos, în timp ce în a doua, persoana își analizează
resursele de coping de care dispune, încercând să găsească o modalitate de soluționare
benefică.
La rândul ei, evaluarea primară este de trei tipuri: irelevantă (un eveniment nu are nici o
importanță pentru starea de sănătate a persoanei; în tranzacția respectivă nimic nu se câstigă,
nimic nu se pierde), benignă-pozitivă (apare când evenimentul este interpretat ca fiind
pozitiv; este însoțită de emoții plăcute, tonifiante), și stresantă (se referă la un rau/o pierdere,
la o amenințare și/sau competiție). Între cele două tipuri de evaluări (primară și secundară)
există relații de interdependență și chiar de schimbare a sensului, a intrării lor în acțiune, cea
secundară putând-o devansa pe prima.
Psihologii investesc un efort substanțial în indentificarea cauzelor stresului muncii,
înțelegerea relațiilor acestuia cu diferite boli și sănătatea fizică și psihică, în general, cu
dezvoltarea strategiilor de reducere sau control a stresului. Nu există însă abordări
standardizate sau un manual pentru dezvoltarea programelor de preventie a stresului.
Designul programelor și soluțiile vor fi influențate de numeroși factori – mărimea și
complexitatea organizației, resursele disponibile și în special tipul de probleme cu care se
confruntă organizația. De exemplu unele companii au ca problemă principală suprasolicitarea
angajaților, iar altele un program inflexibil sau lipsa de comunicare cu publicul.
Studii recente ale așa numitor “organizații sănătoase” sugerează că politicile în favoarea
sănătății angajaților conduc la beneficii pentru organizații. O organizație sănătoasă e definită
ca fiind o organizație cu o rată mică de imbolnăviri, invalidități ale forței de muncă și care de
asemeni e competitivă. Cercetările au identificat caracteristici organizaționale asociate cu
sănătatea, nivel minim de stres la locul de muncă și un nivel înalt al productivității. Exemple
de asemenea caracteristici includ următoarele: recunoașterea angajaților pentru performanța
lor, oportunități de dezvoltare a carierei, cultura organizașională ce valorizează angajatul,
acțiuni manageriale ce se încadrează în valorile organizației.
Managementul stresului: Aproape jumatate din companiile americane promovează diferite
tipuri de cursuri pentru managementul stresului pentru angajații lor. Programele de
management a stresului învață angajații despre natura și cauzele stresului - de exemplu:
organizarea timpului sau exerciții de relaxare. O parte dintre organizații promovează
consultații individuale pentru angajați în ceea ce privește atât problemele legate de locul de
muncă cât și problemele familiale. Aceste programe de management al stresului pot reduce
rapid simptomele stresului ca anxietatea și tulburări ale somnului; de asemeni au și avantajul
de a fi puțin costisitoare și usor de implementat. Programele de management al stresului au,
în mare, două dezavantaje majore: rezultatele (reducerea simptomelor stresului) au viața
scurtaă, este ignorată adesea cea mai importantă cauză a stresului, deoarece concentrarea se
realizeaăa asupra angajatului și nu asupra mediului.
Schimbarea organizational: În contrast cu managementul stresului și programele de
asistență a angajaților, unele organizații încearcă reducerea stresului prin folosirea unui
consultant specializat ce are ca sarcină recomandarea unor căi de îmbunătățire a condițiilor de
muncă. Această abordare este cea mai directă cale de a reduce stresul la locul de muncă. Ea
presupune identificarea aspectelor cele mai stresante ale muncii (de exemplu: munca
excesivă, conflictele) și designul strategiilor de reducere sau eliminare a factorilor de stres
identificați. Avantajul acestei abordări este faptul că tratează direct principala cauză a
stresului la locul de muncă. Totuși, uneori, managerii nu agrează această abordare deoarece
ea implică schimbări în rutina muncii sau orarul de producție, sau, schimbări în structura
organizațională.
Cu alte cuvinte nu este posibilă o prescripție universală de prevenție a stresului la locul de
muncă, dar este posibilă oferirea unor linii de ghidare pentru procesul de prevenire a stresului
în organizații. În toate situațiile, procesul programelor de prevenție a stresului implică trei
etape distincte: identificarea problemei, intervenția și evaluarea. Pentru ca acest proces să
aibă reușită, organizațiile trebuie să fie pregătite adecvat. Un nivel minim de pregătire pentru
programul de prevenire a stresului trebuie să includă următoarele:
 Conștientizarea problemelor legate de stresul la locul de muncă (cauze, costuri,
control).
 Asigurarea unui management și suport de calitate pentru program.
 Implicarea angajaților în toate fazele programului.
 Stabilirea capacității tehnice de conducere a programului (cursuri specializate
pentru membrii organizației sau folosirea consultanților). Aducerea împreună a angajaților
sau a angajaților și managerilor, în cadrul aceluiași comitet sau “grup de rezolvare a
problemelor” poate fi o abordare foarte utilă pentru dezvoltarea programelor de prevenție a
stresului. Cercetările arată că aceste eforturi participative au fost încununate de succes în
privința problemelor ergonomice la locul de muncă, în parte datorită capitalizării
cunoștințelor directe ale angajaților despre problemele întâlnite în munca lor. Unii angajați
consideră condițiile stresante de muncă ca fiind un rău necesar- compania trebuie să facă față
presiunilor angajaților și să asigure sănătatea acestora pentru a rămâne productivă și
profitabilă în condițiile economiei actuale. Studiile arată că, condițiile stresante de muncă
sunt actualmente asociate cu creșterea absenteismului, întarzierilor și intențiile angajaților de
a-și părăsi locul de muncă, toate acestea având un efect negativ pentru companie.
Ca regulă generală, acțiunile de reducere a stresului la locul de muncă ar trebui să acorde
interes major schimbării organizaționale pentru a îmbunătăți condițiile de muncă. Dar chiar și
cele mai conștiincioase eforturi de îmbunătățire a condițiilor de muncă sunt incapabile să
elimine stresul complet, pentru toți angajații. Din acest motiv, o combinație între schimbarea
organizațională și managementul stresului este adesea cea mai utilă abordare pentru a preveni
stresul la locul de muncă. Schimbari ce trebuie făcute în organizație pentru a preveni stresul
la locul de muncă.
 Asigurarea în privința capacităților și resurselor angajaților raportate la munca
ce o desfășoară.
 Designul posturilor trebuie să promoveze întelegerea, stimularea și
oportunitățile angajaților de a-și folosi îndemânările.
 Definirea clara a rolurilor și responsabilităților.
 Acordarea posibilității angajaților de a participa la deciziile și acțiunile ce le
afectează locul de muncă.
  Îmbunătățirea comunicării-reducearea incertitudinilor în legatură cu dezvoltarea
carierei și planurilor viitoare ale angajaților.
 Promovarea oportunităților pentru interacțiuni sociale între angajați.
 Stabilirea unui orar ce este compatibil cu cererile și responsabilitățile angajaților
în afara orelor de muncă.
În concluzie, ultimii 50 de ani au schimbat în profunzime natura societății, în general, și a
locurilor de muncă în special. Această schimbare s-a produs în mod evident în urma
modificărilor explozive ale tehnologiilor, penetrării agresive a proceselor de informatizare
dar și modernizării sistemelor manageriale. Deși s-au facut de-a lungul timpului numeroase
investigații pe problema dată s-a facut totuși prea puțin pentru implementarea unei soluții de
control al acestuia. Cu alte cuvinte nu este posibilă o prescripție universală de preventie a
stresului la locul de muncă, dar este posibilă oferirea unor linii de ghidare pentru procesul de
prevenire a stresului în organizații. În toate situațiile, procesul programelor de preventie a
stresului implică trei etape distincte: identificarea problemei, intervenția și evaluarea. Pentru
ca acest proces să aibă reușită, organizațiile trebuie să fie pregătite adecvat.

CONCLUZII
Stresul în organizații este una dintre multiplele probleme cu care se confruntă societatea
modernă fiind un fenomen care s-a răspândit foarte mult peste tot în lume, inclusiv și în R.
Moldova, iar implicațiile acestuia poate avea consecințe atât asupra ființei umane cât și la
nivel social. Stresul ocupațional este generat de viața profesională, de mediul muncii, cu
consecințe nemijlocite asupra activității profesionale dar si asupra sănătății celor care
prestează munca respectivă.
În primul capitol ne-am axat pe concepția lui Selye care exprimă cel mai bine esența
paradigmei stresului ca reacție a organismului și concepția cognitivă a stresului reprezentată
de Lazarus. Modelele stresului ocupaţional dezvoltate în ultima perioadă au integrat
achiziţiile teoriei cognitive a stresului. Numeroase modele ale stresului ocupaţional includ ca
dimensiuni procesele de evaluare şi diferenţele individuale care moderează relaţia dintre
stresori şi reacţii. De asemenea, dacă în urmă cu câtevadecenii cercetătorii din domeniul
organizaţiilor puteau fi criticaţi pentru neluarea în considerare a emoţiilor muncii, în present
emoţiile au căpătat respectabilitate, chiar proeminenţă, pe agenda cercetatorilor din domeniul
organizaţional, o dovadă fiind includerea şi investigarea diferitelor tipuri de emoţii (ex.
depresia, burnout-ul, satisfacţia cu munca) în cadrul unor modele ale stresului ocupaţional. În
prezent, nu se poate vorbi de un cadru teoretic general acceptat al stresului ocupaţional. Unul
dintre principalele motive ale acestei lipse de acord derivă din numărul foarte mare de
discipline cu perspective diferite implicate în cercetarea asupra stresului, psihologie, biologie,
sociologie, medicină ocupaţională epidemiologie, etc. Investigarea stresului ocupaţional s-a
dezvoltat intens în ultimele decenii, în prezent existând o recunoaştere unanimă şi dovezi
concludente asupra relaţiei dintre stresorii muncii şi o serie de consecinţe la nivelul sănătăţii
fizice şi mentale. Deşi acest corp de cunoştinţe a contribuit la o înţelegere tot mai adecvată a
mecanismelor stresului ocupaţional, până în prezent s-a făcut prea puţin totuşi pentru a
implementa unele soluţii de control al acestuia.
Este de asemenea important de semnalat că direcţiile în conceptualizarea stresului
ocupaţional influenţează direct modul în care este gestionat acesta. Conceptualizarea stresului
ca problemă individual, relaţionată cu caracteristicile de personalitate sau ca preocupare
publică relaţionată în principal cu caracteristicile de muncă şi epidemiologia sănătăţii
ocupaţionale generează intervenţii
foarte diferite de management al stresului. Este important să se dezvolte în continuare
proceduri de managementul stresului fundamentate teoretic, bazate pe analiza nevoilor
organizaţiei şi angajaţilor, şi care să fie reevaluate şi revăzute în mod regulat.