Mirela Dumitra Liceul Tehnologic Petre. S. Aurelian Slatina
1) Competența – poate fi înţeleasă și tratată diferit în diverse sisteme de învăţământ.
Competenţa, conform DEX, reprezintă capacitatea cuiva de a se pronunța asupra unui lucru, pe temeiul unei cunoașteri adânci a problemei în discuție. Alte abordări consideră competența ca fiind: - suma cunoștințelor, abilităților și atitudinilor care contribuie la capacitatea unei persoane de a-și îndeplini eficient (la standardele agreate anterior) sarcinile și responsabilitățile, sau pe scurt, de a fi performant. -un ansamblu multifuncţional şi trasferabil de cunoştinţe, deprinderi / abilităţi şi aptitudini necesare în situaţii diferite - capacitatea dovedită de a selecta, combina şi utiliza adecvat cunoştinţe, abilităţi şi alte achiziţii constând în valori şi atitudini, pentru rezolvarea cu succes a unei anumite categorii de situaţii de muncă sau de învăţare, precum şi pentru dezvoltarea profesională sau personală în condiţii de eficacitate şi eficienţă În domeniul educaţional, competenţa este capacitatea de selecţie şi combinare a cunoştinţelor şi capacităţilor susţinute valoric şi atitudinal de a rezolva cu succes o sarcină de invatarre în raport cu standardele determinate (Dan Potolea). Competenţa şcolară este un ansamblu integrat de cunoştinţe, capacităţi,deprinderi şi atitudini dobîndite de elev prin învăţare şi mobilizare în contexte specifice, adaptate vârstei elevului şi nivelului cognitiv al acestuia, în vederea rezolvării unor probleme cu care acesta se poate confirma în viaţa reală. Se materializează în performanţe ale elevului, predictibile în mare măsură pe baza prestaţiilor anterioare. Competenţa poate fi alcătuită din: • resurse, care presupun cunoştinţe („a şti"), deprinderi/abilităţi („a face") şi atitudini, valori („a fi, a deveni"); • situaţii concrete cu care elevul se confruntă și în care învaţă şi aplică întregul lui potenţial. Este momentul în care se face trecerea din planul lui „a şti" în planul lui „a face", care ulterior trebuie să se tranforme în „a deveni". Competenţa se exprimă în performanţe. Performanţele obținute de un elev exprimă nivelul la care competenţele au fost dobândite de către acesta. Deci, performanţa este expresia competenţei, forma şi nivelul ei de manifestare în planul personal al fiecărui individ evaluat. În contextul evaluării centrate pe competenţe, rezultatele învăţării fiecărui elev trebuie să se raporteze la standarde de natură calitativă. În pedagogia modernă, aceste standarde sunt corelate cu „descriptorii de performanţă". Standardul reprezintă unitatea de apreciere etalon și pentru a asigura o evaluare unitară și corectă, procesul şi produsul învăţării fiecărui elev trebuie să fie raportate la standardele de performanţă stabilite la nivel naţional. Performanţele personale/individuale trebuie apreciate în funcţie de gradul de apropiere sau depărtare de aceste unităţi cu valoare de „etalon". Competenţa poate fi corelată cu un obiectiv educaţional cu grad mare de generalitate: obiectiv de arie curriculară, obiectiv cadru general etc. În condiţiile unui învăţământ modern, competenţa se transformă în finalitate a procesului educaţional şi chiar “obiect” al evaluării şcolare. Competenţele şcolare dobândite de elev au luat locul obiectivelor operaţionale/comportamente (observabile şi măsurabile). În acest context se impune reconceperea evaluării în sensul trecerii de la evaluarea obiectivelor la evaluarea competenţelor şcolare. Centrarea pe competenţe prefigurează construcţia unui nou model al evaluării, care valorifică şi încearcă să coreleze cunoştinţe, deprinderi, capacităţi de aplicare a cunoştinţelor, valori şi atitudini ale elevului și presupune: pe lângă verificarea şi aprecierea rezultatelor obținute de elev se impune și evaluarea procesului, a strategiei de învăţare abordate de elev, a obiectivelor, a conţinutului, metodelor utilizate, situaţiilor de învăţare, a evaluării însăşi; alături de achiziţiile cognitive se vor evalua și alți indicatori, precum: personalitatea, conduita, atitudinile la aplicarea în practică a celor învăţate; diversificarea și adecvarea tehnicilor de evaluare la situaţii concrete de învățare; evaluarea laturii practice aplicative a învățării, dezvoltarea de competenţe relaţionale, îmbunătățirea comunicării profesor- elev, crearea disponibilităţii de integrare socială; centrarea evaluării pe aspectele pozitive şi nesancţionarea în permanență a celor negative; implicarea elevului în autoevaluare, interevaluare și evaluare controlată.
Bibliografie:
1. Cucoş, Constantin, 2008, Teoria şi metodologia evaluării, Editura Polirom, Iaşi
2. Potolea Dan, Manolescu, Marin, 2006, Teoria şi practica evaluării educaţionale, Proiectul pentru Învăţământul Rural, Bucureşti 3. Potolea, Dan, Neacşu, Ioan; Radu, I.T., 1996, Reforma evaluării în învăţământ, Bucureşti, EDP;