REFERAT ATI

INGRIJIREA PACIENTULUI IN STARE CRITICA

Peritonita (îngrijirea pacientului cu peritonită)

ROF.IRIMIE CASANDRA

AMG ANUL 3 BENKO FLOREA HAJNALKA

 Peritonita este o inflamație a peritoneului (membrană care căptușește peretele abdominal interior și
acoperă organele din abdomen), ca urmare a agresiunii septice sau aseptice (chimice). Peritonita necesită
asistență medicală promptă, fiind o urgență medico-chirurgicală majoră. Lăsată netratată, peritonita poate
duce la infecție severă, care poate pune viața în pericol.
Tipuri de peritonită
Există două tipuri majore de peritonită:

 primară – este declanșată de răspândirea unei infecții de la ganglionii limfatici în sânge și peritoneu.
Acest tip de peritonită este rară, mai puțin de 1% din toate cazurile și este de obicei cauzată de
o disfuncție a ficatului. Lichidul acumulat în abdomen determină crearea unui mediu propice pentru
dezvoltarea bacteriilor. Peritonita care se dezvoltă fără o ruptură abdominală este de obicei o complicație
a bolii hepatice, cum ar fi ciroza. Ciroza avansată provoacă o cantitate mare de acumulare de lichid în
cavitatea abdominală. Acea acumulare de lichid este susceptibilă la infecții bacteriene.
 secundară – peritonita poate rezulta din ruptura (perforarea) abdomenului sau ca o complicație a altor
afecțiuni medicale. Infecția pătrunde din peritoneu în tractul gastrointestinal sau biliar. Peritonita
secundară este provocată de alte condiții care permit bacteriilor, enzimelor sau bilei din peritoneu să
ajungă în tractul gastrointestinal sau biliar prin intermediul unei fisuri. Aceste fisuri pot fi cauzate
de pancreatită, o ruptură de apendice, ulcer gastric, boala Crohn sau diverticulită. Factori de risc includ
ascita și dializa peritoneală.

Cauze infecțioase
Infecția peritoneului poate apărea din mai multe motive. În cele mai multe cazuri, cauza este o
perforare (un apendice, ulcer gastric sau colon perforat). Oricare dintre aceste condiții poate
permite bacteriilor să intre în peritoneu.

Peritonitele secundare reprezintă formele cel mai des întâlnite. Acestea apar în contextul unor
infecții primare intraabdominale (apendicită, colecistită acută, volvulus intestinal, megacolon
toxic, ulcer gastric perforat, pancreatită acută, diverticulită), când în cultura din lichidul
peritoneal se identifică multiplii germeni.
Cei mai frecvenți agenți patogeni implicați în peritonitele secundare sunt:

 Escherichia coli;

 speciile de Enterococcus;

 Bacteroides fragilis;

 Clostridium;

 Staphylococcus aureus;

 Candida.

Cauze neinfecțioase
O cauză a peritonitei este și trecerea fluidelor corporale sterile în peritoneu, cum ar fi sângele
(endometrioză, traumatisme nonpenetrante), sucul gastric (ulcer gastric, cancer gastric), bila
(biopsie hepatică), urina (traumatisme pelviene), menstra (salpingită) și sucul pancreatic
(pancreatită) sau chiar a conținutului unui chist dermoid perforat.
Este important de menționat că, în timp ce aceste lichide sunt la început sterile, ele se
infectează frecvent odată ce părăsesc organul, ducând la peritonită infecțioasă în decurs de 24
până la 48 de ore.

Semne și simptome Manifestări de dependență în peritonita 

 debut brusc în plină stare de sănătate aparentă;

 durerea este simptomul de alarmă;

 sediul durerii are mare valoare diagnostică şi este localizată în regiunea ce corespunde
organului intern;

 se instalează așa-zisa triadă Dieulafoy: durere vie abdominală, contractură abdominală

generalizată („abdomen de lemn”) și hiperestezie cutanată cu abolirea reflexelor cutanate
abdominale;
 durerea abdominală este exacerbată de mișcările peritoneului (tusea, flexarea șoldurilor sau
efectuarea manevrei Blumberg);
 vărsături alimentare, urmate de vărsături biliare, greața;

 poftă de mâncare scăzută;

 sughiţul (apare datorită iritaţiei diafragmatice);

 stoparea tranzitului intestinal (gazos și fecal);

 frisoane însoțite de stare febrilă;

 sete, oligurie (diminuarea cantității de urină);

 oboseală;

 tensiune arterială scăzută;

 frecvență cardiacă crescută;

 respirație superficială sau frecvență respiratorie crescută;

 alterare a stării generale;

 febră – în general mare (38-39 °), are o evoluție în platou, sau prezintă o creștere;

 faciesul peritoneal – față palidă- pământie acoperită de sudori reci, nas ascuţit, ochi
înfundați în orbite, cearcăne albastre, bărbie proeminentă, bătăi ale aripilor nazale.

 starea generală se alterează în raport cu vechimea peritonitei. Semnele şocului – paloare,

transpiraţii reci, tahicardie, puls rapid, hipotensiune arterială;

Diagnostic 
 Semne clinice – rigiditatea (contracția involuntară a mușchilor abdominali) este cel mai
specific semn în diagnosticarea peritonitei.

 Hemocultura poate ajuta în depistarea stărilor de septicemie, si precizează germenul care

este responsabil de și tipul de antibiotice necesare.
 examenul radiologic

 ecografia abdominală

 Tomografia computerizată – metoda imagistică de elecție pentru diagnosticul proceselor

inflamatorii abdominale

Evoluție
Peritonita poate duce rapid la complicații potențial fatale, cum ar fi septicemia și șocul
septic.  Este esențial să se stabilească cât mai repede un diagnostic, urmat de tratamentul
corespunzător.
Prognosticul peritonitelor rămâne sever şi variază după etiologie, cât de repede se intervine
chirurgical, organismul pe care survine și afecțiunile secundare ale acestuia.

Complicații
Dacă peritonita nu este tratată la timp, aceasta se poate complica și pot apărea:

 abcesele peritoneale;

 obstrucția intestinală ;

 sindromul hepato-renal;

 șocul septic, septicemie;
 encefalopatia hepatică (complicație a bolii hepatice).

Tratament
Peritonita este o urgență medico-chirurgicală majoră care necesită intervenție imediată, în caz
contrar evoluția este dramatică conducând la exitus.

 tratamentul chirurgical axat pe eliminarea sursei de contaminare, tratarea infecţiei şi

prevenirea recurenței infecţiei;

 corectarea leziunilor anatomice care ar fi putut cauza peritonita (apendicectomia,

colecistectomia, rezecția parțială a stomacului, etc);

 antibioticoterapia;

 repleție volemică;

Obiectivele asistentului medical pentru pacientul cu peritonită

 să fie ameliorată durerea și să se asigure confortul fizic și psihic al pacientului;

 pacientul să prezinte funcții vitale si vegetative in limite normale

 pacientul să fie echilibrat hidroelectrolitic și nutrițional;

 sa fie restabilit rapid și menținut volumul intravascular;

 pacientul să respecte regimul alimentar;

  pacientul să prezinte eliminări intestinale normale;

 pacientul să fie ferit de complicații.

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu peritonita

 asistentul medical trebuie să cunoască caracteristicile clinice ale perforației de organ în
peritoneu (debut brutal, acut, cu instalare rapidă, anamneză recentă pentru suferințe
sugestive – ulcer, apendicită, colecistită)

 asigură repausul la pat al pacientului în saloane liniștite, luminoase, călduroase;

 aerisirea salonului, asigurarea unui microclimat corespunzător;

 asigură repaus alimentar și lichidian, abord venos;

 măsurarea funcțiilor vitale și notarea în foaia de temperatură;

 supraveghează faciesul pacientului;
 recoltarea de produse biologice si patologice pentru examinări de laborator;

 instituie măsurile necesare pentru restabilirea balanței hidroelectrolitice și a volemiei la

indicația medicului;
 administrează oxigen în caz de necesitate, la indicația medicului;
 asigură igiena tegumentelor și mucoaselor, prevenirea complicațiilor imobilizării (escarelor
de decubit, trombozelor);
 administrarea tratamentului medicamentos prescris de medic și urmărirea efectelor acestuia;
 supravegherea stării generale a pacientului si observarea efectului tratamentului pentru
prevenirea potențialelor complicații (septice, toxice, alergice);

 sesizează apariția complicațiilor și informează medicul;

 ajutarea pacientului in satisfacerea nevoilor fundamentale;

 face bilanțul zilnic între lichidele ingerate și cele excretate;

 asigurarea odihnei și reducerea anxietății pacientului prin suport psihologic;

 asigurarea unei hidratări corespunzătoare;

 pregătirea psihică a pacientului pentru a cunoaște esența și importanța examinărilor;

 pregătește pacientul pentru investigații specifice (radiografie, ecografie, tomografie);

 pregătește preoperator și îngrijește postoperator pacientul;
 furnizează pacientului informațiile necesare pentru îngrijirea sa la domiciliu.

BIBLIOGRAFIE
https://www.magivet.ro/articol/135/PERITONITA-INFECTIOASA-FELINA-(PIF).html

https://paginadenursing.ro/project/peritonita-ingrijirea-pacientului-cu-peritonita/
https://www.mobile-vet.ro/blog/peritonita-infectioasa-felina/