Rectocolita ulcerohemoragică

Rectocolita ulcerohemoragică este reprezentată de existența unor leziuni cu

caracter ulcerativ purulent localizate în regiunea rectosigmoidiană, dar în
anumite cazuri poate cuprinde colonul în întregime.

Boala evoluează în pusee, cu perioade de liniște relativă.

Îngrijirea intraspitalicească se asigură în timpul puseelor acute.

Circumstanțe de apariție
 persoane cu vârste cuprinse între 24-45 ani, etiologie neprecizată,
frecvent boală de familie.

Semne și simptome – Manifestări de dependență în

Rectocolita ulcerohemoragică

Rectocolita ulcerohemoragică cunoaşte trei forme clinice:

 benignă, în care localizarea este numai rectosigmoidiană;

 medie, cea mai frecventă;

 gravă, în care localizarea este întinsă.

Rectocolita ulcerohemoragică se manifestă clinic prin simptome digestive,

dominate de sindromul rectosigmoidian şi prin fenomene generale: subfebrilitate,
chiar febră septică uneori (febra şi pulsul crescut arată severitatea bolii), astenie,
deprimare, anemie, uneori edeme.

Sindromul rectosigmoidian este caracterizat prin scaune sanguinolente, cu mucus şi

puroi, cu tenesme şi diaree, care poate varia de la 2-3 scaune/zi la peste 15 emisiuni
imperioase.

Debutul poate fi acut, subacut (cel mai frecvent) şi insidios.

Clinico-evolutiv se descriu trei forme:

– forma acută fulminantă (5 – 15%), cu debut febril dizenteriform, dureri

abdominale difuze, rapidă alterare a stării generale, tulburări hidroelectrolitice şi
denutriţie proteică.
– forma cronică continuă (5 – 15%), cu persistenţă atenuată a simptomelor din faza
acută
– forma cronică intermitentă, care evoluează cu recăderi şi remisiurii variabile în
timp. Este tipul cel mai obişnuit.

Debutul bolii, care în general este insidios, mai rar cu aspect de boală infecţioasă, se
caracterizează prin dureri abdominale şi scaune frecvente, moi, în număr de 3 –
10-30 pe zi, cu dureri la şi după defecaţie. Scaunele sunt cu fecale sau afecale,
cu mucus, cu sânge şi puroi, ultimele două aspecte fiind preţioase pentru diagnostic
.
În regiunea ano-rectală bolnavul are o jenă permanentă, cu senzaţia de arsură sau
de usturime. Starea generală este alterată, cu paloare, astenie, stare febrilă,
tahicardie. Apetitul este păstrat sau redus.

Cu timpul, bolnavul se deshidratează, pierde electroliţi, scade în greutate, poate

să ajungă caşectic.

Simptomele evoluează cu un aspect de periodicitate. Primul puseu durează 2-3

săptămâni până la 2 – 3 luni, apoi intervine o perioadă de linişte relativă, în care
bolnavul mai are doar mici tulburări. Puseul următor are o durată mai lungă şi o
simptomatologie mai gravă, perioada de linişte se scurtează, apoi acalmiile sunt tot
mai rare şi pe un răstimp mai scurt.

Explorări paraclinice
Examenul de bază este rectosigmoidoscopia, care se face până la 30 cm şi
arată scurgeri de mucus, sânge şi puroi, o mucoasă deosebit de fragilă (“mucoasa
plânge cu sânge”), prezenţa ulceraţiilor, aspectul unui tub dilatat cu dispariţia
joncţiunii rectosigmoidiene, abcese, zone de necroză.
Irigografia decelează şi leziunile situate mai sus de 30 cm şi poate evidenţia abcese,
ulceraţii mari, scurtări, retracţii şi stenoze.
Biopsia rectosigmoidiană necesită multă prudenţă şi se face doar când există o
suspiciune de cancer.
Coproculturile se fac sistematic şi repetat, pe ele bazându-se antibioterapia.
Examenul sângelui arată o viteză de sedimentare crescută, leucocitoză, anemie.
Problemele pacientului
 alterarea eliminărilor intestinale

 disconfort abdominal

 hipertermie

 deficit de volum de lichide (deshidratare)

 anxietate

 risc de alterare a stării generale,

cauzata de hemoragii si perforații ale colonului.

Diverticuloza
Un diverticul este o pungă sau un sac bombat care se poate forma pe
organele interne. Diverticulii colonici sunt saci bombați care împing în exterior
pe peretele colonului.

Diverticulul poate apărea oriunde în colon, dar cel mai frecvent se formează
aproape de capătul colonului din partea stângă (colon sigmoid).

Dacă un diverticul se inflamează sau se infectează sau zona din jurul

diverticulului este umflată, se numește diverticulită. Dacă inflamația sau
infecția devin suficient de severe, diverticulul se poate rupe, răspândind
bacteriile din colon în țesuturile din jur, provocând o infecție numită peritonită
sau formând un buzunar de infecție numit abces.

Când un pacient are diverticuli (saci bombați) în colon, aceasta se numește

diverticuloză sau boală diverticulară.

Cauze
Diverticulita poate avea cauze multiple.

 cauze genetice, cât și de mediu.

 diverticulii se formează atunci când există o presiune crescută în colon.

  Dietele cu conținut scăzut de fibre
 Unele medicamente (diuretice) și analgezicele narcotice
Simptomatologie
Multe persoane cu boli diverticulare nu prezintă simptome.

Aproximativ 20% dintre cei afectați vor prezenta unele simptome care pot include crampe
abdominale, balonare, umflături abdominale, dureri rectale și diaree.

Complicații

 Diverticulită severă (infecție a diverticulului)

 O colecție de puroi în pelvis (un abces) datorită ruperii diverticulului
 Infecție generalizată a cavității abdominale (peritonită bacteriană)
 Obstrucție colonică
 Sângerarea în colon

Tratament
 Dietă bogată în fibre și suplimente de fibre pentru a preveni constipația
și formarea de diverticuli suplimentari.

 Există unele medicamente care pot trata simptome ușoare, cum ar fi

durerile abdominale datorate spasmului muscular

 Interventie chirurgicală

Apendicita
Apendicita este o stare caracterizată de inflamația apendicelui. Durerea izbucnește
adesea în centrul abdomenului, ce corespunde cu locul de dezvoltare al apendicelui,
ca parte a intestinului mijlociu embrionar. Această durere este de obicei opacă, slab
localizată, viscerală.

Apendicele vermiform (Appendix vermiformis) sau simplu “apendicele” este un

segment rudimentar al intestinului gros, transformat în organ limfoid. El este
implantat în cec la 2-3 cm sub vărsarea ileonului si are forma unui tub cilindroido-
conic sau fuziform.

Apendicita, de obicei, necesită îndepărtarea apendicelui inflamat. Intervenția se face

de regulă prin laparoscopie. Netratat, apendicele se poate rupe, ducând la
peritonită, urmată de șoc și, în extremis de deces.

Cauze
 infecţia microbiană;

 constipaţia cronică;

 parazitoze;

 infecţii generale;

 obstrucția lumenului, a cavității organului, fie datorită unei proliferări limfatice

stimulate bacterian sau a unui mic corp străin;

Semne și simptome în apendicită

 durere abdominală colicativă cu localizare ombilicală

 durere în fosa iliacă dreaptă

 inapetență

 grețuri

 vărsături

 constipație

 oboseală

 abdomen tare
 febră

Forme clinice de apendicită

 acută catarală – apendicele şi mezoul său sunt congestionate, tumefiate, cu edem

şi hipervascularizaţie a seroasei.
 flegmonoasă – apendicele este mărit de volum, turgescent şi friabil, conţinând un
lichid purulent sub tensiune.
 gangrenoasă – apendicele este tumefiat, cu abcese şi zone de necroză a peretelui.
La nivelul mucoasei se constată ulceraţii întinse. Vasele apendiculare sunt
trombozate.

Complicații ale apendicitei

Peritonita generalizată – reprezintă o complicaţie gravă a apendicitei acute. Durerea

se exacerbează brusc şi apoi apar semnele de peritonita.
Generalizarea se produce după un interval de câteva ore până la 1-2 zile de la debutul
clinic al apendicitei acute. Tranzitul intestinal este oprit. Starea generală este alterată.
Este prezentă febra de tip septic şi leucocitoza de 15-20 000/mmc cu neutrofile. În
formele evoluate bolnavul este şocat.

Diagnostic
 semnul Blumberg, apăsare profundă și apoi eliberare imediată a peretelui
abdominal, semn urmat de o durere de scurtă durată la acest nivel, ceea ce
reprezintă o dovada a iritației peritoneale, implicit o suferință abdominală acută
sau acutizată;

 semnul psoasului, palparea fosei iliace drepte și recomandarea bolnavului să

ridice membrul inferior drept întins, observându-se o intensificare a durerii la
acest nivel.

Examene paraclinice
Ecografia are un rol important în diagnosticul pozitiv al apendicitei acute prin
evidenţierea apendicelui inflamat.

Analizele de sânge – Leucocitoza în jur de 10 000/mmc cu/sau fără polinucleoză

(80-90%) şi VSH-ul mărit sunt caracteristice. Creşterea leucocitelor la 12 000 în
prezenţa tabloului clinic de apendicită acută este sugestivă pentru diagnostic.

Tratament
Daca se suspectează apendicita acută, 4-6 ore de observație cu examene abdominale
sunt recomandate. Antibioticele nu trebuie să fie administrate când diagnosticul este
sub semnul întrebării, deoarece vor masca perforația.

Tratamentul unei presupuse apendicite acute este operația timpurie

și apendicectomia de îndată ce pacientul va fi pregătit.
Apendicectomia poate fi realizata laparoscopic. Aceasta metodă chirurgicală este
asociată cu o externare mai rapidă.
 Cancerul de colon
Etiologie - nu se cunoaşte încă procesul care stă la baza apariţiei cancerului în intestinul gros.
Deşi sunt bine definite sindroamele genetice, factorii de mediu par a fi mai importanţi.. Un aport
bogat în fibre reduce timpul de tranzit intestinal în consecinţă şi expunerea mucoasei intestinale
la carcinogenii intestinali, dieta bogată în grăsimi animale constituie un factor de risc major.
Incriminarea grăsimilor ca un factor posibil etiologic derivă din conceptul că regimurile
occidentale favorizează dezvoltarea unei flore bacteriene ale cărei microorganisme pot degrada
sărurile biliare la carcinogeni. Se ştie că anumite bacterii, în special Clostridium Paraputri-
ficum, pot dehidrogena nucleul steroid, un efect care ar fi important în dezvoltarea compuşilor cu
structuri similare carcinogenilor cunoscuţi. Lipsa vegetalelor, în special a celor din familia
cruciferelor (varza), consumul exagerat de hidrocarburi şi alcool, deşi incriminate nu s-a putut
demonstra a fi carcinogen, dieta săracă în potasiu favorizează transformarea malignă a polipilor,
factorii genetici, alături de factorii de mediu, au rol în apariţia cancerului colorectal. Bolnavii cu
polipoză adenomatoasă familială au predispoziţie ereditară de a dezvolta cancer de colon,
datorită tulburărilor genetice (cromozom S).

Simptomatologia clinică a cancerului de colon depinde de mai mulţi factori: de

localizarea, mărimea şi aspectul macroscopic al tumorii sau dacă bolnavul se prezintă de urgenţă
(perforaţie, stenoză, hemoragie) sau electiv.

Hemoragia este rară, redusă cantitativ, nesesizată de bolnav, duce la instalarea anemiei.
Sângerările pot fi şi abundente, manifestându-se sub formă de melenă (colon drept şi transvers)
sau rectoragii cu sânge proaspăt (sigma, joncţiune rectosigmoidiană), ce sperie bolnavul şi-l fac
să se prezinte la medic, alternanţa constipaţiei cu diareea este consecinţa evacuării intermitente a
materiilor fecale acumulate deasupra obstacolului tumoral; eliminarea de mucus este un simptom
obişnuit, poate fi separat sau amestecat cu scaunul.

Durerea în fazele incipiente este vagă şi puţin precisă ca localizare, se percepe central
sau în abdomenul inferior sau profund în unul dintre cadranele abdominale; devine intermitentă
şi sub formă de crampe în stările subocluziv - ocluzive. Frecvent, bolnavii cu dureri abdominale
colicative au greţuri şi balonări. Durerea constantă este semn al extensiei locale şi fixării tumorii
la organele învecinate.

Cancerul de colon drept: colonul drept are un lumen larg, perete subţire, uşor distensibil, iar
conţinutul este fluid. Tumorile localizate aici sunt voluminoase, vegetante, de consistenţă moale,
uneori friabile şi cu zone necrotico-ulcerate, rareori determină modificări ale tranzitului
intestinal. Tabloul clinic este dominat de anemia secundară hemoragiilor oculte, tradusă prin
astenie fizică, scăderea capacităţii de efort, dispnee, inapetenţă. O anemie aparent neexplicabilă
la un bolnav trecut de 40 de ani, trebuie considerată ca având o posibilă etiologie neoplazică la
nivelul tubului digestiv.
Cancerul de colon transvers - interesează ansa transversului, exclusiv unghiurile. Macroscopic
se prezintă cel mai des ca o tumoare voluminoasă, ulcero-vegetantă, uşor palpabilă. Clinic,
frecvent prezintă o simptomatologie de împrumut datorită raporturilor intime cu stomacul,
pancreasul şi colecistul. Tulburările dispeptice pot fi considerate ca o expresie a unei
gastroduodenite, dischinezii biliare sau colite, până în momentul în care apar complicaţiile
evolutive ale tumorii. Acestea pot fi de tip ocluziv, hemoragie (hemoragii oculte şi persistente) şi
infecţios. Pot apare fistule gastrocolonice sau jejuno-colonice, manifestate prin diaree, vărsături
fecaloide cu alterarea gravă a stării generale. Irigografia confirmă diagnosticul (4).

Cancerul de colon stâng - localizat pe segmentul cuprins între 1/3 stângă a colonului transvers
şi joncţiunea rectosigmoidiană. Este localizarea cea mai frecventă a cancerului de colon, 75%
având sediul pe sigmoid. Tumorile localizate pe acest segment sunt de obicei mici de volum,
infiltrative, circumferenţiale şi stenozante, motive pentru care manifestările clinice sunt dominate
de tulburări ale tranzitului intestinal. Constipaţia cu evoluţie de scurtă durată, progresivă, poate fi
întreruptă de debacluri diareice prin evacuarea intermitentă a fecalelor acumulate deasupra
obstacolului. Alteori constipaţia alternează cu scaunele diareice sau este înlocuită cu o falsă
diaree prelungită, prin eliminarea frecventă şi în cantităţi mici a fecalelor lichide acumulate
amonte de tumoare. Materiile fecale pot conţine striuri sangvine sau mucus. În localizările joase
ale leziunii neoplazice apar modificări de formă ale bolului fecal, cu aspect de scaune în formă
de creion. Sângerarea abundentă sub formă de rectoragii sau sânge amestecat cu scaun constituie
o excepţie. În evoluţie, cancerul de descendent şi sigma se complică cel mai adesea cu stenoza
dezvoltând sindroame subocluzive sau ocluzive: dureri colicative (nu de intensitatea colicilor din
ocluziile intestinului subţire), distensia colonului în amonte de tumoare, inapetenţă, greţuri,
vărsături tardive, oprirea tranzitului intestinal. Reacţia inflamatorie peritumorală este mai rară
decât pe dreapta, poate duce la apariţia abcesului paraneoplazic, manifestându-se clinic prin
apariţia sau accentuarea durerii şi prezenţa semnelor locale şi generale ale infecţiei. Datorită
situaţiei profunde a colonului descendent, tumoarea este rareori palpabilă, iar când este localizată
pe bucla sigmoidiană poate fi căzută în fundul de sac Douglas şi percepută printr-un tuşeu rectal
sau vaginal; în aceste situaţii se pretează la confuzia cu o tumoare genitală

Examinări paraclinice - anemie hipocromă microcitară de tip feripriv, hipoproteinemie,

leucocitoză, când reacţia inflamatorie peritumorală evoluează spre supuraţie, VSH crescut,
fosfataza alcalină. Dozarea anti-genului carcino-embrionar nu a îndreptăţit speranţele apărute
odată cu descoperirea lui. Nu are specificitate de boală şi nici de organ. O valoare normală nu
exclude diagnosticul de cancer intestinal, iar valori moderat crescute pot fi găsite într-un număr
mare de afecţiuni benigne sau maligne. Determinarea sângerărilor oculte în materiile fecale nu
poate fi considerată ca un mijloc de diagnostic deoarece reacţia negativă nu exclude cancerul, iar
cea pozitivă poate fi influenţată de numeroşi factori de eroare (majoritatea tumorilor dar şi alte
leziuni pot prezenta sângerări oculte). Cei cu rezultat pozitiv vor efectua examinările clinice şi
paraclinice necesare confirmării sau infirmării cancerului.
Tratamentul cancerului de colon este complex, chirurgical şi adjuvant. Cel chirurgical
rămâne tratamentul de bază, depinde de stadiul evolutiv al tumorii, de complicaţiile existente şi
de starea generală a bolnavului, toţi pacienţii trebuie să beneficieze de tratamentul chirurgical.

Ocluzia intestinală
Ocluzia intestinală reprezintă oprirea tranzitului intestinal cu imposibilitatea
eliminării materiilor fecale.

Aceasta oprire se produce prin:

 factori mecanici – hernii, volvutus, tumori, corpi stăini în lumenul intestinal,

fecaloame etc.
 factori funcționali – ileus paralitic, adinamic. Excitaţii care pornesc de la
intestin, de la nivelul vaselor mezenterice (embolia, infarctul mezenteric), de la
distanţă pe cale nervoasă ca urmare a unor colici renale, biliare, apendiculare,
ovariene, intoxicaţii; leziuni neurologice, tulburări psihice.

Însoțește frecvent diverse stări dureroase abdominale: colică biliară, colică renală,
pneumonie, infarct.

Un tablou similar apare în ischemia mezenterică. Reținerea lichidelor duce la

balonare, stază venoasă, comprimarea ramurilor arterei mezenterice cu necroză și
perforare.

Semne și simptome – manifestări de dependență

 durere abdominală colicativă vie

 varsături fecaloide

 constipație totală

 distensie

 borborisme
 meteorism

 hipotensiune

 facies anxios

 febră, frisoane (în infecții peritoneale)

 teamă, neliniște;

Complicații

Ocluzia intestinală poate duce la peritonită (durere la palpare, apăsare musculară,

rigiditate abdominală). Faciesul este anxios, extremitățile reci și umede,
hipotensiune, febra).

Din cauza complicațiilor vitale care pot surveni, ocluzia intestinală este o
afecțiune gravă, care impune prezența la medic de urgență.

Examene paraclinice
 Radioscopia arată imagini hidroaerice;

 Examenul de laborator arată hiperazotemie și leucocitoză;

 CT computer tomograf – se pot vedea semne care să arate prezența strangulației

în porțiunea afectată a intestinului;

 Tranzit baritat. Deși nu este folosit la fel de des ca și radiografia abdominală

simplă și CT, în diagnosticul obstrucțiilor, acesta poate diferenția ocluziile
parțiale de cele complete.

Îngrijirea pacientului cu ocluzie intestinală

Intervențiile asistentului medical pentru pacientul cu
ocluzie intestinală
 asigură repausul fizic și psihic al pacientului;

 montează perfuzia, supraveghează perfuzia, permeabilitatea cateterului, reacția

la cateter;
 introduce sonda de aspirație intestinală și aspira lichidul intestinal la indicația
medicului;
 suprimă alimentația peroral, la indicația medicului;
 în funcție de cantitatea aspirată, de pierderile de electroliți, proteine, lichide se
face reechilibrarea pacientului cu lichide și elemente de substituție până la
îmbunătățirea parțială a stării generale şi normalizarea constantelor, la indicația
medicului;

 efectuează recoltările de probe biologice: Hl, glicemie, uree, probe

hepatice, examen sumar urina, TC,TS, grup sanguin, Rh;
 pregătește pacientul pentru investigații;
 măsoară și notează funcțiile vitale și vegetative;
 administrează medicația prescrisă de medic și va urmări efectul acesteia;

 ajută pacientul să-şi exprime sentimentele fată de suferința actuală; psihoterapia

este foarte utila pentru a diminua anxietatea pacientului;

 pregătește pacientul pentru intervenția chirurgicală atunci când se impune aceasta;

 îngrijește pacientul postoperator;

 în ocluziile funcționale cu o cauză declanșatoare cunoscută, se aplică tratamentul
medical adecvat;

 suport psihologic

 reinserție socială a pacientului cu colostomă (deschiderea alternativă a intestinului

gros la nivelul peretelui abdominal creată pentru evacuarea materiilor fecale)
temporară sau definitivă.

Cancerul rectal
Cancerul rectal evoluează multă vreme asimptomatic.

Primele manifestări constau în modificări ale ritmului defecaţiei şi în apariţia unor sângerări
exprimate odată cu evacuarea bolului fecal.

Nu în puţine cazuri însă bolnavul se prezintă la medic de urgenţă, mai ales legat de ocluzie joasă
sau sângerare masivă.

Examenul local al unei tumori rectale se realizează obişnuit prin tușeu rectal. Această examinare
digitală a rectului permite depistarea numai a tumorilor din jumătatea distală a organului; în
unele cazuri tumora se percepe în totalitate, putând stabili limita inferioară şi superioară, deci
întinderea în sens axial şi întinderea în sens circumferenţial. Tactul digital descoperă de obicei
perceperea unei formaţiuni ferme sau mai adesea friabile, ulcerată central, care sângerează lăsând
pe degetul de mănuşă explorator dovada acestei sângerări. Când tumora interesează peretele
rectului este fixă şi determină o indurare.

Investigaţii paraclinice
 Radiografia abdominală simplă
 Clisma baritată
 Rectosigmoidoscopia
 colonoscopie cu fibră optică
 Markeri tumorali – antigenul carcinoembrionic (CEA) , CA-19-9 şi CA-50 (CA =
antigen carbohidrat). CA-72, CA-125 şi TPA (antigen polipeptidic tisular)

Chirurgia reprezintă principala metodă de tratament.

Patologia ano-rectală
Hemoroizii
Definiție: dilataţii varicoase ale venelor ano-rectale.

Diagnosticul bolii hemoroidale este relativ facil: sângerarea este cu sânge roşu, în general
de abundenţă mică sau medie, dar repretitivă şi survine la sfârşitul scaunului; aceste sângerări
mici şi repetate pot duce la anemii severe.

Durerea de multe ori este absentă. Ea poate fi mai mult sau mai puţin intensă, dar
localizată şi contemporană perioadei de defecaţie

Hemoroizi externi trombozaţi apar ca una sau mai multe tumorete dure, sensibile sau
dureroase la presiune, de culoare vineţiu-neagră sub pielea marginii anale. Aceste tromboze se
pot asocia cu un edem important, cauză a durerilor foarte intense. Tuşeul rectal este obligatoriu
nu atât pentru diagnosticul pozitiv al hemoroizilor cât mai ales pentru diagnosticul diferenţial al
acestora cu o serie de afecţiuni: cancerul canalului anal, cancerul rectal jos situat, abcesul
profund intramural extrem de dureros.
 Tratamentul medical non-instrumentar cuprinde:
 reguli igienico-dietetice:
 igiena locală asigurată după fiecare scaun;
 igiena alimentară cu excluderea condimentelor, alcoolului, cafelei tari;
 reglarea tranzitului intestinal, lupta împotriva constipaţiei;
 lupta contra sedentarismului;
 evitarea poziţiei în şezut în perioada de criză;
 tratamentul medicamentos

Tratamentul chirurgical – ambulator

 sclerozarea hemoroizilor
 ligatura elastică crioterapia sau congelarea controlată
 trombectomia
 infiltraţia intraedematoasă
 infiltraţia intrasfincteriană:

Tratamentul chirurgical:

- metoda Milligan - Morgan

- hemoroidectomia cu laser

Fisura anală
Definiție: este o ulceraţie cronică şi recidivantă a anusului a cărei patologie rămâne încă discutabilă. La
fel de frecventă la bărbaţi cât şi la femei, fisura anală are localizarea cea mai frecventă la nivelul
comisurii posterioare, apoi comisura anterioară, iar, foarte rar, se localizează pe o faţă laterală sau
bipolar.

Tabloul clinic este tipic şi sugerează diagnosticul. Durerea, simptomul central, este vie, atroce, survine la
5-15 minute după scaun şi durează 2-3 ore, ca apoi să dispară spontan. Lipseşte în absenţa scaunului.
Această secvenţă, scaun - interval liber - durere, este patognomonică.
Sângerările şi senzaţia de scaun neterminat pot completa tabloul clinic.
Examenul fizic pune în evidenţă de obicei la comisura posterioară o fisură de formă cel mai ades
triunghiulară.
Fisura relativ nouă este acoperită de un epiteliu subţire, pe când fisura veche prezintă o margine bine
delimitată iar în profunzime se observă sfincterul intern albicios, sau este acoperită la marginea externă
de o mariscă (hemoroid).
Fisura se poate infecta şi complica cu o fistulă subcutaneo-mucoasă.
Ultimul element clinic caracteristic este spasmul sfincte-rian, care face dificilă examinarea şi
evidenţierea fisurii.

Tratament

 tratamentul medical - nu există un tratament medical specific; reglarea tranzitului

intestinal, tratamentul constipaţiei, igiena locală şi alimentară pot duce la o ameliorare
tranzitorie;
 infiltraţia subfisurară
 infiltraţia locală intra-sfincteriană
 excizia fisurii
 dilataţia anală
 sfincterotomia posterioară
 sfincterotomia internă laterală