Transferarea persoanelor condamnate între statele membre ale Consiliului Europei – Cursul nr.

11

Necesitatea transferării condamnaţilor

• Transferarea persoanelor condamnate este un act de cooperare internaţională în materie penală care
constă în trecerea persoanelor condamnate la sancţiuni privative de libertate, persoane care nu sunt
resortisanţi ai statului unde au fost condamnate, de pe teritoriul acestuia pe teritoriul statului ai cărui
resortisanţi sunt şi unde urmează să execute sau să continue executarea condamnării.
• Este un act de cooperare internaţională care presupune acordul dintre statul de condamnare şi statul
de executare cu privire la acest transfer.
• Obiectul cooperării îl constituie realizarea justiţiei penale în general, în sensul executării hotărârilor
judecătoreşti în materie penală şi anume executarea sancţiunilor privative de libertate pronunţate prin
aceste hotărâri, executare care durează unori timp îndelungat şi presupune existenţa unui complex de
instituţii şi organe de specialitate.
• Interesul urmărit prin acest transfer este ca executarea sancţiunilor penale pronunţate să aibă loc în
statul al cărui resortisant este persoana condamnată, acolo unde condiţiile de executare, comunitatea
a cărei limbă o cunoaşte şi mediul social sunt mai propice pentru reeducarea persoanei condamnate,
adică pentru realizarea scopului condamnării de reintegrare socială a persoanei condamnate.
• Situaţiile în care se pune problema transferării de persoane condamnate se ivesc datorită faptului că,
în virtutea principiului teritorialităţii legii penale, această lege se aplică tuturor faptelor penale
săvârşite pe teritoriul în raza căruia statul îşi exercită suveranitatea, indiferent dacă persoanele care
le-au săvârşit sunt cetăţeni ai statului respectiv, cetăţeni străini ori apatrizi domiciliaţi pe teritoriul
statului sau în afara teritoriului acestuia.
• Rezultă că, în mod inevitabil, printre persoanele judecate şi condamnate în statul respectiv vor fi şi
străini (cetăţeni ai altor state sau persoane fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul statului).
• În condiţiile libertăţii de circulaţie a persoanelor şi dezvoltării turismului, numărul persoanelor la
care ne referim este în continuă creştere.
• Existenţa unui număr de persoane (cetăţeni străini sau apatrizi nedomiciliaţi pe teritoriul ţării) care
sunt condamnate şi urmează să execute pedepse privative de libertate, uneori cu durată considerabilă,
ridică probleme dificile pentru statul respectiv în ceea ce priveşte executarea pedepsei de către
persoanele în cauză.
• Dificultăţile privesc, în primul rând, comunicarea cu aceste persoane care, în multe cazuri, nu cunosc
limba ţării, dar şi diferenţele privind obiceiurile, credinţele religioase, deprinderile specifice, toate
aceste împiedicând, în măsură mai mare sau mai mică, dar inevitabil, procesul normal de executare a
pedepsei privative de libertate şi, mai ales, realizarea scopului educativ al acesteia.
• Folosirea la muncă a condamnaţilor, mijloc deosebit de eficient pentru realizarea scopului pedepsei
privative de libertate, nu poate avea loc faţă de condamnaţii care nu vorbesc limba ţării, din care
cauză aceştia sunt lipsiţi de avantajele pe care le prezintă acest mijloc de realizare, inclusiv obţinerea
mai lesnicioasă a liberării condiţionate.
• Se adaugă la acestea dificultăţile în asigurarea unor condiţii de hrană a condamnaţilor care au
anumite obişnuinţe sau restricţii de alimentare determinate de anumite dogme religioase, de starea
sănătăţii etc.
• În aceste condiţii, transferarea condamnaţilor în ţara lor de origine reprezintă soluţia cea mai bună
pentru înlăturarea acestor dificultăţi.
• Sub raportul naturii sale juridice, transferarea persoanelor condamnate este un mijloc de asistenţă
juridică internaţională în materie penală asemănător cu extrădarea, de care se deosebeşte însă sub
mai multe aspecte.
• Transferarea condamnaţilor are în comun cu extrădarea faptul că şi ea este un act bilateral, care
intervine între două state şi anume statul de condamnare şi statul de executare, cu acordul acestora,
condiţia fiind ca fapta pentru care a fost pronunţată condamnarea să fie considerată infracţiune şi de
către statul de executare.
• Spre deosebire de transferarea condamnaţilor, extrădarea este un act de asistenţă juridică ce are ca
scop obţinerea de către statul solicitant a persoanei urmărite sau condamnate, pentru a o putea judeca

1
 şi condamna sau, după caz, pentru a o supune la executarea pedepsei la care fusese condamnată în
acel stat.
• Faţă de scopul extrădării, este evident că această măsură se ia de cele mai multe ori împotriva voinţei
persoanei extrădate, care este chiar arestată în vederea extrădării şi predată statului solicitant în
această stare.
• Dimpotrivă, transferul persoanei condamnate, chiar atunci când este cerut de statul ei de origine, nu
se poate realiza fără consimţământul condamnatului.
• S-a pornit de la premisa că, în această din urmă ipoteză, nemaifiind vorba despre înfăptuirea justiţiei,
ca în cazul extrădării, ci despre executarea în mai bune condiţii a pedepsei, trebuie ca aceasta să-şi
realizeze scopul, ceea ce este în interesul comun atât al statului de condamnare, cât şi al statului de
executare.
• După cum este cunoscut în concepţia penologică şi psihopedagogică modernă, procesul de reeducare
prin pedeapsă nu dă rezultate pozitive decât cu condiţia participării condamnatului însuşi la propria
lui reeducare.
• De aceea s-a considerat că, oricare ar fi motivele invocate de persoana condamnată pentru a refuza
transferarea ei în statul de origine, în vederea executării pedepsei, această transferare nu poate avea
loc.
• Transferarea persoanelor condamnate, deşi nu urmăreşte înfăptuirea justiţiei stricto sensu, ci
asigurarea executării cu maximă eficienţă a pedepsei privative de libertate, este un act de asistenţă
juridică internaţională.
• Această asistenţă se acordă de către statul de executare, care preia asupra sa sarcina executării unei
condamnări pronunţate în statul de condamnare, acesta fiind astfel scutit de sarcina executării
pedepsei, inclusiv de eforturile financiare pe care aceasta le implică.
• Asistenţa este reciprocă, atunci când statul de condamnare devine, la rândul său, stat de executare
pentru pedepsele aplicate de autorităţile judiciare ale statului care fusese anterior, pentru alte
condamnări, stat de executare.
• Transferarea persoanelor condamnate este deci un ajutor reciproc pe care statele şi-l acordă în faza
executării pedepsei privative de libertate.

Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate

A. Caracterizarea generală şi principiile generale ale convenţiei. Transferarea persoanelor condamnate a fost
reglementată pentru prima dată prin Convenţia adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983 [1].

[1] Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, ratificată de
România prin Legea nr. 76 din 12 iulie 1996, publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 154 din 19 iulie 1996. Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la
Strasbourg la 18 decembrie 1997, a fost ratificat de România prin Ordonanţa Guvernului nr. 92 din 30 august 1999 şi publicat,
împreună cu ordonanţa, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 31 august 1999. Legea privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală nr. 302 din 28 iunie 2004 reglementează în Titlul VI transferarea persoanelor condamnate.

 În preambulul Convenţiei se proclamă dorinţa statelor semnatare, membre sau nemembre ale
Consiliului Europei, de a dezvolta mai mult cooperarea în materie penală, considerând că aceasta
trebuie să servească intereselor unei mai bune administrări a justiţiei şi să favorizeze reintegrarea
socială a persoanelor condamnate.
 Se subliniază ideea că aceste obiective impun ca străinii, care sunt privaţi de libertate ca urmare a
săvârşirii unei infracţiuni, să aibă posibilitatea de a executa pedeapsa în mediul lor social de origine,
având în vedere că cel mai bun mijloc de realizare a acestui scop este acela de a-i transfera în ţările
de origine.
 În spiritul Convenţiei, transferarea persoanelor condamnate este o formă de asistenţă internaţională
în materie penală prin care se aprofundează cooperarea statelor în lupta cu criminalitatea, trecându-se
de la extrădarea infractorilor în vederea judecării sau executării pedepsei şi de la asistenţa judiciară
în materie penală, care constă în ajutorul dat la strângerea probelor şi, în general, la buna desfăşurare

2
 a procesului penal în alt stat, la cooperarea în vederea bunei executări a sancţiunilor privative de
libertate aplicate în statul de condamnare.
 Această formă de cooperare este expresia unei creşteri permanente a încrederii între state, între
autorităţile judiciare competente şi, evident, a unei apropieri a sistemelor de drept ale statelor.
 Acceptând transferarea condamnaţilor, statele semnatare ale Convenţiei nu numai că recunosc
hotărârea de condamnare pronunţată în statul de condamnare, dar o şi pun în aplicare potrivit
legislaţiei lor.
 Ca expresie a acestei încrederi, părţile semnatare ale Convenţiei se angajează să-şi acorde reciproc
cea mai largă cooperare cu putinţă în ceea ce priveşte transferarea persoanelor condamnate.
 În art. 2 paragraful 2 al Convenţiei este caracterizată însăşi această noţiune, prevăzându-se că o
persoană condamnată pe teritoriul unei părţi poate să fie transferată, în conformitate cu prevederile
Convenţiei, pe teritoriul altei părţi, pentru a executa acolo condamnarea ce i-a fost aplicată.
 Persoana condamnată poate cere ea însăşi transferarea sa, adresându-se în acest scop fie statului de
condamnare, fie statului de executare.
 În înţelesul dat de Convenţie, statul de condamnare este acela unde a fost condamnată persoana care
poate fi transferată sau care a fost deja transferată, iar stat de executare este acela către care
condamnatul poate fi transferat sau a fost deja transferat, în vederea executării condamnării sale.
 Termenul „condamnare” desemnează, în înţelesul Convenţiei, orice pedeapsă sau măsură privativă
de libertate pronunţată de un judecător, pe durată determinată sau nedeterminată, pentru săvârşirea
unei infracţiuni, iar prin termenul „hotărâre” se înţelege o hotărâre judecătorească prin care s-a
pronunţat o condamnare.
 Transferarea poate fi cerută nu numai de persoana condamnată, dar şi de statele între care intervine,
adică de statul de condamnare sau de către statul de executare.

Semnificaţia politico-penală a transferării condamnaţilor

 Convenţia a fost deschisă pentru semnare atât statelor membre ale Consiliului Europei, cât şi statelor
nemembre care au participat la elaborarea ei, ceea ce semnifică dorinţa de extindere a acestei forme
de asistenţă internaţională într-un spaţiu ce excede graniţele Europei, având în vedere faptul că
persoanele condamnate sunt de multe ori cetăţeni ai unor ţări neeuropene, iar cooperare cu aceste
state este indispensabilă realizării scopurilor Convenţiei.
 Convenţia a intrat în vigoare la 1 iulie 1985, la această dată fiind 64 de state părți la această
convenție, de pe toate continentele.
 Potrivit Convenţiei (articolul 19), după intrarea ei în vigoare, Comitetul Miniştrilor al Consiliului
Europei va putea, după ce va fi consultat statele contractante, să invite orice stat nemembru al
Consiliului Europei şi care nu este menţionat printre statele nemembre care au participat la
elaborarea Convenţiei, să adere la aceasta.
 Convenţia prevede reguli speciale cu privire la aplicarea sa în spaţiu şi timp.
 Cu privire la aplicarea teritorială, în art. 20 al Convenţiei se prevede că orice parte, în momentul
semnării sau în momentul depunerii instrumentului său de ratificare, de acceptare, de aprobare sau de
aderare, poate să desemneze teritoriul sau teritoriile pe care să se aplice prevederile Convenţiei.
Aceste dispoziţii privitoare la aplicarea teritorială a Convenţiei nu sunt aplicabile în cazul statelor
unitare care au semnat, au ratificat sau au aderat la Convenţie.
 În ceea ce priveşte aplicarea în timp, în art. 21 al Convenţiei se prevede că dispoziţiile acesteia se vor
aplica executării condamnărilor pronunţate fie înainte, fie după intrarea ei în vigoare.
 Retroactivitatea Convenţiei nu ridică niciun fel de probleme deoarece transferarea persoanelor
condamnate se face numai cu acordul acestora şi, în orice caz, are loc în favoarea condamnatului,
care este adus să execute sancţiunea privativă de libertate în ţara sa de origine.
 În privinţa raporturilor Convenţiei cu alte tratate, acestea sunt clarificate prin dispoziţiile art. 22 din
Convenţie.

3
  Principiul de bază este acela că prin această Convenţie nu se aduce atingere drepturilor şi obligaţiilor
care decurg din tratatele de extrădare şi din alte tratate de cooperare internaţională în materie penală
care prevăd transferul deţinuţilor în scop de confruntare sau de depunere de mărturie.
 În paragraful 2 se precizează că, dacă două sau mai multe dintre părţile participante la Convenţie au
încheiat sau vor încheia un acord ori un tratat asupra transferării persoanelor condamnate sau dacă au
reglementat ori vor reglementa în alt mod relaţiile lor în acest domeniu, ele au facultatea de a aplica
acel acord, tratat sau aranjament în locul Convenţiei.
 Această facultate acordată părţilor de a opta între Convenţie şi alte tratate sau acorduri cu acelaşi
obiect, în care ele erau sau au devenit angajate, se explică prin finalitatea comună a respectivelor
aranjamente, în măsura în care transferarea persoanelor condamnate constituie un act de cooperare
internaţională în lupta cu criminalitatea.
 În paragraful 3 se prevede că prin dispoziţiile Convenţiei nu se va aduce atingere dreptului statelor,
care sunt în acelaşi timp părţi la Convenţia europeană asupra recunoaşterii internaţionale a
hotărârilor represive, de a încheia între ele acorduri bilaterale sau multilaterale privind transferarea
persoanelor condamnate, pentru a completa dispoziţiile Convenţiei ori pentru a înlesni aplicarea
principiilor din care se inspiră.
 Legat de aceste dispoziţii, Convenţia prevede că, dacă o cerere de transfer cade şi în sfera de
incidenţă a Convenţiei europene asupra recunoaşterii internaţionale a hotărârilor represive sau a altui
acord ori tratat asupra transferării condamnaţilor, statul solicitant trebuie să precizeze instrumentul
juridic în temeiul căruia este formulată cererea.

Condiţiile şi procedura transferării persoanelor condamnate

Condiţiile transferării condamnaţilor

A. Condiţii. Stabilirea condiţiilor în care poate avea loc transferarea persoanelor condamnate constituie un
element central în reglementarea acestei măsuri. De aceea Convenţia prevede în amănunt aceste condiţii prin
dispoziţiile articolului 3 în care, în paragraful 1 lit. a) – f) sunt enumerate aceste condiţii.
 Potrivit dispoziţiilor de la litera (a) a acestui paragraf, condamnatul trebuie să fie resortisant al
statului de executare.
 Convenţia nu defineşte noţiunea de resortisant, însă, prin dispoziţiile paragrafului 4 al aceluiaşi
articol 3, se prevede că orice stat poate, în orice moment, printr-o declaraţie adresată Secretarului
General al Consiliului Europei, să definească în ceea ce-l priveşte termenul „resortisant”, în înţelesul
Convenţiei.
 În conformitate cu aceste dispoziţii, în Legea nr. 76 din 12 iulie 1996 pentru ratificarea Convenţiei s-
a precizat, la punctul 1, că prin „resortisant” se înţelege cetăţean al statului de executare sau cetăţean
al statului de tranzit.
 Potrivit legii române, Convenţia ratificată nu se aplică decât condamnaţilor care au calitatea de
cetăţean, nu şi calitatea de apatrid domiciliat pe teritoriul statului de executare sau de tranzit.
 În dispoziţia de la lit. (b) se prevede condiţia ca hotărârea de condamnare să fie definitivă, deci
executorie.
 Condiţia este firească, deoarece până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare aceasta nu
poate fi pusă în executare pe teritoriul statului de condamnare şi, deci, nu se pune problema
transferului condamnatului în vederea executării.
 O altă condiţie a transferării, prevăzută prin dispoziţia de la lit. (c) a paragrafului examinat, se referă
la durata condamnării pe care condamnatul o are sau o mai are de executat. Convenţia cere ca această
durată să fie de cel puţin 6 luni, la data cererii de transferare, sau să fie nedeterminată.
 În această din urmă ipoteză este vorba de măsuri de siguranţă, care pot avea o durată nedeterminată
(de exemplu internarea medicală), sau de pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Convenţia prevede însă
(paragraful 2 al articolului 3) că, în cazuri excepţionale, unele părţi pot conveni o transferare chiar
dacă durata condamnării, pe care cel condamnat o are încă de executat, este inferioară celei
prevăzute mai sus, adică de cel puţin 6 luni.

4
  O a patra condiţie, pe care Convenţia o prevede prin dispoziţia de la litera (d), se referă la
consimţământul persoanei condamnate.
 Aceasta trebuie să consimtă la transferarea sa în statul de executare, consimţământ pe care persoana
trebuie să fie capabilă să-l exprime.
 Se prevede însă că, în ipoteza în care fie statul de condamnare, fie statul de executare ar considera
necesar, ţinând seama de vârsta sau de starea fizică ori mintală a persoanei condamnate,
consimţământul poate fi dat de către reprezentantul acesteia.
 O altă condiţie se referă la natura faptei care a atras condamnarea. În acest sens, dispoziţiile de la
litera (e) a paragrafului 1 al art. 3 prevăd că acţiunile sau omisiunile care au dat naştere condamnării
trebuie să constituie infracţiuni în raport cu dreptul statului de executare sau ar trebui să constituie
infracţiuni dacă ar fi săvârşite pe teritoriul său.
 Ultima condiţie, prevăzută la lit. (f), se referă la acordul care trebuie să intervină între statul de
condamnare şi statul de executare.
 În art. 143 din Legea nr. 302/2004 se prevede că transferarea unei persoane condamnate în vederea
executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiţii:
 condamnatul este resortisant al statului de executare;
 hotărârea este definitivă;
 la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puţin 6 luni din durata
pedepsei. În cazuri excepţionale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc
chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni;
 transferul este consimţit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea
fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul
persoanei. Consimţământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al
cărui resortisant este;
 faptele care au atras condamnarea constituie infracţiuni, potrivit legii statului de executare;
 statul de condamnare şi statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în
caz contrar, transferarea nu poate avea loc.
 După cum se poate observa, prevederile legii speciale române ţin seama exact de condiţiile impuse
prin Convenţie, dar şi de prevederile Protocolului adiţional la aceasta, care fac referire la persoana
condamnată care evadează pentru a se refugia în statul său de origine.
 Transferarea condamnaţilor, fiind un act de asistenţă juridică internaţională în materie penală care
este expresia voinţei statelor de a-şi transfera reciproc persoanele condamnate, este de neconceput
fără înţelegerea dintre acestea.

Obligaţia de a furniza informaţii

 În vederea realizării în cele mai bune condiţii a transferului condamnaţilor şi a respectării întocmai a
condiţiilor cerute de Convenţie, statele cooperante au obligaţia de a se informa reciproc şi de a
informa persoana condamnată care urmează să fie transferată.
 Obligaţia de a furniza informaţii este special reglementată prin prevederile art 4. În paragraful 1 al
acestui articol se prevede obligaţia statului de condamnare de a aduce la cunoştinţă şi de a explica în
mod exact persoanei condamnate conţinutul Convenţiei ale cărei dispoziţii i s-ar putea aplica, pentru
ca persoana în cauză să poată cere sau consimţi, în cunoştinţă de cauză, să fie transferată pe teritoriul
statului de executare unde ar urma să execute condamnarea pronunţată.
 Convenţia nu se referă la autorităţile cărora le revine sarcina de a informa pe condamnat asupra
conţinutului ei, această reglementare urmând să fie stabilită în legislaţia statului de condamnare.
 Dacă în urma informaţiilor primite, indiferent pe ce cale, condamnatul şi-a exprimat, pe lângă statul
de condamnare, dorinţa de a fi transferat în temeiul Convenţiei, statul de condamnare trebuie să
informeze despre aceasta statul de executare cât mai curând posibil după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.
 Informaţiile transmise de statul de condamnare trebuie să cuprindă:
a) numele, data şi locul naşterii condamnatului;
5
 b) adresa condamnatului în statul de executare, dacă este cazul;
c) o prezentare a faptelor care au atras condamnarea;
d) natura, durata şi data începerii executării condamnării.

 În ipoteza în care condamnatul s-a adresat statului de executare, exprimându-şi dorinţa de a fi

transferat pe teritoriul acestuia în vederea executării condamnării, statul de condamnare este obligat
să transmită statului de executare, la cererea acestuia, informaţiile cu privire la persoana
condamnatului, la care ne-am referit.
 În fine, în paragraful 5 al articolului 4 se prevede dreptul condamnatului de a fi informat în scris
despre orice demers întreprins fie de către statul de condamnare, fie de către statul de executare, în
aplicarea prevederilor examinate, precum şi despre orice hotărâre luată de vreunul dintre cele două
state cu privire la o cerere de transferare.
 Potrivit art. 146 al Legii nr. 302/2004, orice persoană condamnată de către o instanţă română şi
căreia i se pot aplica prevederile referitoare la transferarea persoanelor condamnate, trebuie să fie
informată în scris, prin grija Ministerului Justiţiei, despre conţinutul exact al convenţiei
internaţionale incidente.
 În cazul în care condamnatul s-a adresat statului român, ca stat de condamnare, în vederea
transferării sale, Ministerul Justiţiei va informa despre aceasta autoritatea centrală competentă a
statului de executare, în cel mai scurt termen, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
 Această informare trebuie să cuprindă:
a) numele, data şi locul naşterii condamnatului;
b) dacă este cazul, adresa condamnatului în statul de executare;
c) o expunere a faptelor care au atras condamnarea;
d) natura, durata şi data începerii executării pedepsei.

 În cazul în care condamnatul s-a adresat statului de executare în vederea transferării sale, statul
român va comunica acestui stat, la cerere, informaţiile arătate mai sus.
 Condamnatul trebuie să fie informat în scris despre orice demers întreprins de către oricare dintre
cele două state în aplicarea prevederilor de mai sus, precum şi despre orice hotărâre luată de unul
dintre aceste state cu privire la cererea de transferare.

Cererile şi răspunsurile privind transferul condamnaţilor

 Convenţia prevede reguli specifice privind formularea cererilor şi a răspunsurilor şi înscrisurile care
trebuie să le însoţească.
 Potrivit prevederilor art. 5, cererile de transferare a condamnaţilor, ca şi răspunsurile la aceste cereri,
trebuie să fie formulate în scris, cerinţă prevăzută şi de articolul 144 al Legii nr. 302/2004.
 Cererile trebuie să fie adresate de către Ministerul Justiţiei al statului solicitant Ministerului Justiţiei
al statului solicitat, iar răspunsurile trebuie să fie comunicate pe aceleaşi căi. Părţile participante la
Convenţie pot însă, printr-o declaraţie adresată Secretarului General al Consiliului Europei, să arate
că vor utiliza alte căi de comunicare.
 În toate cazurile statul solicitat trebuie să informeze statul solicitant, în cel mai scurt timp, despre
hotărârea sa de a accepta sau de a refuza transferarea cerută.
 Potrivit articolului 154 din Legea 302/2004, cererea de transferare a persoanei condamnate poate fi
refuzată de statul român, în principal, pentru următoarele motive:
 persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în
opinia publică din România;
 pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport cu cea
stabilită prin hotărârea instanţei române;
 există indicii suficiente că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-
un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române;

6
 persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune şi nu a plătit cheltuielile la care
a fost obligată prin hotărârea instanţei române şi nici nu a garantat plata despăgubirilor;
 dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialităţii.
 Potrivit articolului 154 din Legea 302/2004, cererea de transferare a persoanei condamnate poate fi
refuzată de statul român, în principal, pentru următoarele motive:
 persoana a fost condamnată pentru infracţiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în
opinia publică din România;
 pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport cu cea
stabilită prin hotărârea instanţei române;
 există indicii suficiente că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-
un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române;
 persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracţiune şi nu a plătit cheltuielile la care
a fost obligată prin hotărârea instanţei române şi nici nu a garantat plata despăgubirilor;
 dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialităţii.
 În cazul în care Ministerul Justiţiei din România primeşte o cerere de transferare din partea unui
resortisant român condamnat într-un alt stat, înştiinţează despre această cerere autoritatea centrală
din statul de condamnare, căreia îi solicită totodată informaţiile şi documentele necesare, precum şi o
declaraţie precizând dacă autorităţile competente îşi dau consimţământul la transfer.
 Dacă cererea de transferare este refuzată, Ministerul Justiţiei îl înştiinţează despre aceasta pe
condamnat.
 Dacă cererea este aprobată, Ministerul Justiţiei transmite autorităţii centrale din statul de condamnare
înscrisurile ajutătoare.
 Îndată ce Ministerul Justiţiei primeşte declaraţia de consimţământ de la statul de condamnare,
transmite documentele procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel competentă
care, la rândul său, sesizează curtea de apel pentru ca aceasta să recunoască hotărârea străină şi să o
pună în executare.
 Hotărârea se motivează în termen de 3 zile şi este supusă recursului în termen de 10 zile de la
comunicare.
 Comunicarea hotărârii către condamnat se face de către Ministerul Justiţiei prin fax sau prin alt
mijloc de transmitere la autoritatea centrală din statul de condamnare, în cel mai scurt timp posibil.
 Curtea de apel emite un mandat de executare a pedepsei, pe care Ministerul Justiţiei îl transmite
autorităţii centrale competente din statul de condamnare în vederea transferării persoanei
condamnate.
 Predarea condamnatului va avea loc, de regulă, pe teritoriul statului de condamnare, iar preluarea
acestuia de către statul român se face prin grija Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu
înştiinţarea Ministerului Justiţiei.