EXAMENUL CLINIC/FOIA DE OBSERVAŢIE/PREZENTARE DE CAZ

Examenul clinic în terapia oro-maxilo-facială urmăreşte depistarea leziunilor carioase /

necarioase, a complicaţiilor lor pulpare și parodontale apicale, a afecțiunilor parodonțiului marginal şi
a leziunilor mucoasei bucale, pentru a stabili un diagnostic corect necesar aplicării unui tratament de
urgenţă sau stabilirii unui plan de tratament de durată al afecţiunilor cu caracter cronic.

Datele culese se înscriu într-o fişă care are valoare medico-socială (ţine evidenţa tratamentului,
urmăreşte eficienţa sa în timp), valoare juridică, ştiinţifică şi administrativ-statistică. Pentru aceasta,
fişa trebuie completată corect, la toate rubricile sale atât la venirea pacientului în serviciu, cât şi după
fiecare şedinţă de tratament.

Examenul clinic al pacientului se desfăşoară în două etape: examen subiectiv şi examen obiectiv.

I. Examenul subiectiv (anamneza) cuprinde următoarele rubrici:

I.1. Date de identitate: nume, prenume, adresa pacientului, telefon.

I.2. Vârsta pacientului – trebuie cunoscută deoarece, în funcţie de aceasta, pot fi explicate unele
aspecte ale evoluţiei îmbolnăvirii şi pot fi indicate/contraindicate unele tratamente (ex. pulpotomia
sau coafajul indirect).

I.3. Profesia – poate constitui cadrul etiopatogenic al unor afecţiuni dentare şi/sau al mucoasei
bucale (ex. intoxicaţiile profesionale cu Hg, Pb, etc.). De asemenea, este cunoscută frecvenţa
leziunilor carioase ale dinţilor frontali la cofetari, sau eroziunile dentare la cei care lucrează în
industria acizilor. Profesia pacientului interesează şi în vederea restaurării morfofuncţionale a
dinţilor. Astfel, criteriile estetice vor fi pe primul plan acolo unde profesia pacientului o cere (artişti,
oratori).

I.4. Regiunea şi condiţiile de viaţă ale pacientului. Regiunea în care locuieşte sau a locuit
pacientul, prezintă interes pentru stabilirea unor corelaţii între microclimatul regional si diversele
afecţiuni pe care le prezintă.

Condiţiile de viaţă prezintă importanţă în special din punct de vedere al alimentaţiei; conform
teoriei etiopatogenice moderne de producere a bolii carioase, alimentaţia are un rol important atât din
punct de vedere calitativ cât si cantitativ în dezvoltarea ontogenetică şi în întreţinerea aparatului
dento-maxilar (Ap. D-M). De exemplu, consumul exagerat de produse zaharoase înalt rafinate,
creează condiţii favorabile de apariţie a bolii carioase; consumul alimentelor/băuturilor cu pH acid
contribuie la apariția leziunilor erozive.

I.5. Motivele prezentării. Se înregistrează acuzele pacientului.

I.6. Istoricul afecţiunii. Pacientul va descrie desfăşurarea în timp a afecţiunii, pentru care se
adresează medicului stomatolog: data debutului, evoluţia, dacă a mai urmat tratamente stomatologice
şi cu ce rezultate.
 I.7. Antecedentele personale fiziologice. Se referă îndeosebi la cronologia erupţiei dinţilor, la
accidentele legate de erupţia dinţilor.

I.8. Antecedentele personale patologice. Sunt locale şi generale.

Antecedentele personale patologice generale: se menţionează bolile infecto-contagioase avute în

copilărie, rahitismul, afecţiunile respiratorii, TBC, afecţiunile cardio-vasculare, digestive, bolile de
sistem, diabetul zaharat, reumatismul. Se stabileşte starea generală actuală: valoarea tensiunii arteriale
(TA) şi a gradului de compensare în afecţiunile sistemice cronice (cardio-vasculare, diabet zaharat).
La femei se menţionează în fişă starea de graviditate, numărul sarcinilor şi/sau naşterilor.

Antecedente personale patologice locale. Se notează tot ceea ce ar fi putut influenţa dezvoltarea
Ap D-M: obiceiuri vicioase din copilărie (interpoziţii dentare ale unor obiecte, sugerea degetelor, a
creioanelor, a buzei superioare sau inferioare, respiraţie orală datorată obstrucţiei căilor respiratorii
superioare), poziţii vicioase, posturale sau în timpul somnului. Se notează şi obiceiurile vicioase
actuale: bruxism diurn sau nocturn, roaderea unghiilor, ţinerea de obiecte între dinţi (cuie, ace pipe).
Existenţa acestor parafuncții poate explica unele tulburări ale ocluziei.

Se notează momentul apariţiei primelor leziuni odontale, a primelor extracţii sau semne de
parodontopatie.

Se înregistrează intervenţiile chirurgicale sau ortopedice survenite în timp în sfera oro-maxilo-

facială, traumatisme, protezări precoce.

I.9. Antecedente heredo-colaterale. Se consemnează existenţa, la membrii familiei pacientului

(rude de gradul I), a malformaţiilor congenitale, a displaziilor dentare, a anomaliilor dento-maxilare
(anodonţii, incluzii dentare) sau a multiplelor leziuni carioase sau a bolii parodontale, similare cu cele
găsite la pacient.

II. Examenul obiectiv are mai multe etape: examen clinic general, examenul extremităţii
cefalice (examen exobucal), examenul ATM şi examenul endobucal.

II.1. Examenul clinic general. Se apreciază dezvoltarea somatică: normosom, hipersom,

hiposom, starea sistemului nervos: echilibrat/neechilibrat, comportamentul şi colaborarea. Se
notează concordanţa între vârste: biologică, psihologică, cronologică.

II.2. Examenul clinic al extremităţii cefalice

II.2.1 Examenul exobucal. Se realizează din normă frontală şi din normă laterală, prin inspecţie
şi palpare.

Norma frontală

Inspecţia. Se observă faciesul habitual al pacientului, care poate prezenta amprenta unei
suferinţe oro-maxilo-faciale (ex. crisparea provocată de prezenţa unei dureri), lipsa de expresie (tipică
unei paralizii a nervului facial), asimetrii (determinate de nedezvoltarea sau dezvoltarea în exces a
unei părţi osoase sau moi a feţei).
 Se apreciază simetria feţei bilateral, stânga/dreapta, cât şi raportul dintre cele trei etaje ale feţei,
stabilind craniometric, cu ajutorul mânerului unui instrument sau al unei rigle, înălţimea etajelor feţei
între punctele craniometrice:

 etajul inferior al feţei: trichion – nasion (sau glabelă – nasion);

 etajul mijlociu al feţei: nasion – subnasion (subnazale);
 etajul superior al feţei: subnasion – submentale.

Interesează în special modificările produse între etajul mijlociu şi cel inferior, deoarece, în
majoritatea cazurilor, ele sunt provocate de tulburări în dezvoltarea oaselor maxilare sau de
dezechilibre ale ocluziei.

Norma laterală

Se examinează profilul pacientului, apreciindu-se dacă este drept, convex, sau concav.

Profilul normal este drept sau uşor convex. Profilul concav caracterizează ocluzia inversă, căreia
îi corespunde şi un raport invers între buza superioară şi cea inferioară (buza inferioară o depăşeşte pe
cea superioară).

Profilul accentuat convex apare fie în prognatismul maxilarului superior, fie în retrognaţia
mandibulară, sau hipoplazia mandibulei, când profilul convex este atât de accentuat încât are
aspectul unui „profil de pasăre”.

Se examinează, de asemenea, aspectul şi culoarea tegumentelor feţei, prezenţa cicatricelor, a

fistulelor şi se descriu în fişa de observaţie, menţionându-se localizarea lor.

Palparea. Interesează, în primul rând, relieful masivului osos al feţei. Se insistă asupra pereţilor
sinusali şi asupra punctelor sinusale (frontale, etmoidale, maxilare), a căror sensibilitate se cercetează
prin presiune digitală şi asupra punctelor de emergenţă facială trigeminale (supraorbitar, infraorbitar,
mentonier), care se examinează prin plimbarea policelui, menţinut presat, pe zona de emergenţă
cutanată a nervului.

Se observă reacţia dureroasă a pacientului la aceste manevre.

Tot prin palpare se stabilesc localizarea şi limitele unui abces, fluctuenţa sa, renitenţa chisturilor,
infiltraţia şi gradul de aderenţă al unei tumori, întreruperea continuităţii oaselor masivului facial în
caz de fractură.

Se palpează grupele ganglionare limfatice şi se notează modificările apărute: prezenţa şi mărimea

adenopatiei, numărul ganglionilor, mobilitatea sau aderenţa, sensibilitatea dureroasă la palpare.

Pentru examinarea ganglionilor submandibulari se procedează astfel: pacientul ţine capul flectat
de partea unde se face palparea, medicul examinator menţine cu o mână capul pacientului, iar cu
cealaltă pătrunde cu patru degete sub bazilara mandibulei acroşând părţile moi submandibulare şi
căutând să le aducă pe planul osos, unde, cu vârfurile degetelor, se palpează prin rulare formaţiunile
ganglionare.
 Tonusul muşchilor mimicii şi al muşchilor limbii se examinează prin opunerea degetelor sau
palmei examinatorului la contracţia acestora. Astfel, pentru muşchii buccinatori, medicul exercită cu
palmele o presiune uşoară pe suprafaţa cutanată a obrajilor, în timp ce pacientul este rugat să-şi umfle
obrajii.

Pentru tonusul muşchilor orbiculari ai buzelor, medicul trage cu indexul fiecărei mâini introdus
în gura paceintului de câte o comisură, în timp ce pacientul este rugat să strângă buzele.

Pentru examinarea tonusului muşchilor linguali, medicul pune indexul vertical peste cele două
buze şi se opune mişcării de scoatere a limbii pe care pacientul este rugat să o efectueze.

II.2.2. Examenul articulaţiei temporo-mandibulare (ATM) se face prin inspecţie şi palpare

clinică. Se observă amplitudinea deschiderii gurii, măsurând distanţa dintre marginile incisivilor
superiori şi ale celor inferiori. Se observă concomitent dacă mişcarea descrisă de mandibulă la
deschiderea gurii se face lin, în arc de cerc, sau este sacadată, în doi timpi şi dacă este însoţită sau nu
de laterodeviaţie.

Evidenţierea unei laterodeviaţii se face mai bine marcând un punct cu creionul pe menton, la
nivelul liniei mediane şi observându-i excursia în timpul mişcărilor de deschidere şi închidere a gurii;
concomitent, în timpul acestor mişcări ale mandibulei, se execută şi examenul palpatoriu, ţinând
indexul ambelor mâini în conductul auditiv extern (CAE) drept şi stâng, iar policele pretragian. Se
decelează cracmentele articulare în caz de artrită.

Mişcările articulare pot fi limitate (în inflamaţii ale articulaţiei sau ale părţilor moi, trismus,
miozite) sau blocate (în constricţii de maxilar, datorită unor obstacole tumorale sau bride
cicatriceale). În anchiloza temporo-mandibulară, deschiderea gurii este de doar câţiva milimetri sau
nu se face deloc, datorită modificărilor osoase intraarticulare.

II.2.3. Examenul endobucal. Începe cu examenul buzelor, care sunt la limita exo-endobucală.
Se apreciază forma şi conturul buzelor, se observă comisurile şi culoarea roşului buzelor,
cercetându-se existenţa unor eventuale ragade sau ulceraţii. Se palpează apoi, între două degete,
grosimea buzei, pentru depistarea zonelor infiltrate, a unor noduli, etc. Se eversează buza superioară
şi inferioară, pe rând, inspectând mucoasa labială şi fundul de sac vestibular.

Pentru aceasta, pacientul ţine gura uşor întredeschisă, iar examinatorul introduce oglinda de o
parte a unei comisuri şi mânerul sondei sau pensei de cealaltă parte, îndepărtând uşor buzele, pentru a
evidenţia întreaga mucoasă vestibulară; se inspectează mucoasa fundurilor de sac vestibulare,
superior şi inferior, starea bridelor, frenurilor; se observă eventualele formaţiuni patologice care pot
să umple vestibulul, ştergându-i relieful (abcese, tumori); se notează aspectul şi coloraţia mucoasei,
prezenţa fistulelor sau a unor formaţiuni de tip papilomatos pe mucoasa crestelor alveolare.

Se continuă examenul cu mucoasa jugală, îndepărtând uşor obrazul cu oglinda şi observând şi

papila canalului Stenon, situată în dreptul molarului doi superior. Concomitent se execută o presiune
manuală pe suprafaţa cutanată a regiunii parotidiene, pentru a observa caracterul salivei care se
scurge. Se palpează bimanual grosimea obrazului. Pot fi decelate astfel tumorile nodulare incipiente
situate în grosimea obrazului sau calculii salivari situaţi pe canalul Stenon.
 Se trece la examenul pereţilor cavităţii bucale propriu-zise, pacientul ţinând gura larg deschisă.
Se examinează bolta palatină (aspect, formă, adâncime, starea mucoasei şi rugilor palatine, prezenţa
şi forma torusului), vălul palatin (despicături, perforaţii, abcese), faringele posterior, regiunile
amigdaliene, pilierii, amigdalele eventual existente (mărimea lor, aspectul).

Se examinează limba prin inspecţie şi palpare, notând mărimea, mobilitatea, consistenţa,

tonicitatea; se palpează limba apucând-o cu ajutorul unei comprese din tifon, pentru a putea observa
mai bine marginile sale. Palpând cu doua degete de la cealaltă mână, se pot decela uneori noduli
profunzi, parenchimatoşi, care altminteri nu sunt vizibili, deşi ei pot constitui debutul unei tumori a
limbii.

Se examinează apoi regiunile sublinguale cu plicile sublinguale, ostiumul canalului Warthon. Se

palpează planşeul cavităţii bucale bimanual, cu o mână introdusă în cavitatea bucală, iar cealaltă pe
suprafaţa cutanată corespunzătoare, apreciindu-i supleţea, gradul de infiltraţie sau sensibilitate, după
caz; se palpează glanda submandibulară şi glanda sublinguală, bilateral, uneori evidenţiindu-se prin
această manevră calculi salivari sau tumori ale lojilor glandulare.

Examenul mucoasei bucale trebuie făcut cu multă atenţie, pentru a decela semnele vizibile care
însoţesc deseori afecţiunile generale, medicul stomatolog putând pune primul diagnosticul unei boli
în care manifestările bucale apar ca prim semn sau chiar ca unic simptom.

În afara îmbolnăvirilor mucoasei bucale care însoţesc ca simptom afecţiunile generale, pot fi
relevate afecţiuni de sine stătătoare ale întregii mucoase bucale, denumite stomatite, sau afecţiuni
numai ale mucoasei linguale – glosite.

Examenul arcadelor dentare: se adresează în primul rând formei arcadelor dentare. În mod
normal, forma arcadei superioare este de parabolă, iar a celei inferioare de elipsă, dar ea poate fi
diferită, mai ales în anomaliile proceselor alveolare şi anomaliilor de poziţie ale dinţilor.

Asfel pot apărea următoarele forme de arcade:

- în trapez, când dinţii frontali sunt aliniaţi (pe o singură linie);

- în V, când există compresiuni în regiunile laterale ale arcadelor;

- în W, în sindromul de compresie maxilară.

Cu ocazia examinării formei arcadei se obţine şi o impresie de ansamblu privind dispoziţia

dinţilor, existenţa modificărilor de poziție, de număr, etc. Se remarcă de asemenea: particularităţile
generale ale dinţilor (existenţa tuberculilor Carabelli sau Zuckerkandl), displaziile de grup dentar,
dinţii supranumerari, anodonţiile, tremele, diastemele, înghesuirile dentare, prezenţa şi gradul
abraziunii şi predominenţa ei la dinţii frontali sau laterali.

Se apreciază congruenţa sau incongruenţa dento-alveolară, adică existenţa/inexistenţa unor

rapoarte de mărime între arcadele alveolare şi dinţi. Vorbim de incongruenţă când dinţii sunt
înghesuiţi, erupţi vicios sau supranumerari, dispuşi pe o arcadă alveolară mică, în situaţiile în care
dinţii, deşi de mărime corespunzătoare, sunt situaţi pe o arcadă alveolară prea îngustă, dar şi în
situaţiile în care arcadele alveolare sunt normal dezvoltate, dar dinţii sunt mult mai mari. Tot
incongruenţă este denumită şi situaţia în care dinţii sunt mici, în raport cu lărgimea arcadei alveolare,
între ei existând spaţii.

Se trece la examenul fiecărui dinte, pe rând, făcând „apelul” dentar, constatând prezenţa şi
întinderea proceselor carioase, localizarea lor, caracterul cariei (simplă sau complicată), existenţa,
starea şi felul obturaţiilor, starea parodonţiului, mobilitatea dentară.

Înainte de a examina dinţii, pacientul este invitat să clătească gura cu apă, pentru a nu comprima
şi excita secreţia glandelor salivare. Se pot îndepărta eventualele resturi alimentare prin proiectarea
unui jet de apă de la unit. Se usucă apoi dinţii cu un jet de aer, pentru a îndepărta saliva, a cărei
prezenţă , prin refracţie, deformează suprafeţele dinţilor, ascunzând leziunile carioase incipiente. Se
orientează lumina lămpii scialitice asupra cavităţii bucale, şi cu ajutorul oglinzii dentare şi sondei
dentare se începe examenul dinţilor, pacientul ţinând gura larg deschisă. Se începe de la ultimul
molar din dreapta sus şi până la linia mediană, apoi se continuă spre stânga, până la ultimul molar
superior; examinarea se face apoi la arcadelor inferioară, de asemenea de la ultimul molar drept şi
până la cel stâng.

Fiecare dinte se examinează pe fiecare faţă: inspecţia şi palparea (cu sondele curbe dentare
obişnuite) se fac concomitent, începând cu faţa vestibulară, apoi ocluzală, orală, continuând cu feţele
proximale, mezială şi distală. Se observă aspectul smalţului (neted sau rugos), eventualele modificări
de culoare (spre gri-mat în necroză/gangrenă, spre maron-brun în carii cu marmoraţii).

Trebuie acordată atenţie şi zonelor de smalţ de culoare albă cretoasă, opacă, care trădează fie o
carie incipientă (demineralizare), fie o carie în vecinătate (la nivelul feţelor proximale interdentare).

Caria proximală, de multe ori, poate fi trădată şi de semne indirecte, cum ar fi iritaţia şi congestia
papilei interdentare respective.

Concomitent cu inspecţia se palpează cu vârful sondei întreaga suprafaţă a smalţului coroanei,

căutând să se depisteze marginile şi suprafeţele rugoase prin insinuarea sondei în cele mai mici
orificii şi în special în locurile de maximă retenţie alimentară: pe feţele ocluzale, în şanţurile şi
fosetele ocluzale intercuspidiene, în fosetele vestibulare şi orale ale molarilor, în foramen caecum la
dinţi frontali, la coletele dinţilor şi pe feţele distale ale ultimilor molari. Se palpează şi zonele de
decalcifiere, hipoplaziile, care nu sunt aşezate în locurile de elecţie ale cariilor şi apar ca mici pierderi
de substanţă dură a smalţului, datorită unor defecte de mineralizare.

La nivelul feţelor proximale, cariile se depistează prin palpare cu sondele speciale nr. 17 sau
perechea nr. 9 – 10. Se introduc sondele speciale cu cotul sondei spre papila interdentară, pentru a nu
o răni, apoi se intorc cu vârful spre suprafaţa de cercetat; dacă există o carie pe faţa proximală a
dintelui, atunci vârful sondei va pătrunde în procesul carios în timpul manevrei de scoatere din spațiul
interdentar.

Se vor explora, prin inspecţie şi palpare, marginile obturaţiilor existente, cercetând adaptarea
marginală a obturaţiilor şi depistând excesele interdentare şi cariile secundare marginale. Se
examinează lucrările protetice existente, palpând marginile coroanelor de înveliş, controlând
adaptarea lor axială şi transversală, precum şi rapoartele dintre corpurile de punţi şi crestele alveolare,
ca şi cele dintre croşetele protezelor mobile şi dinţii de ancoraj sau sprijin.

Se constată existenţa şi gradul de abraziune dentară:

- gradul I, abraziunea smalţului;

- gradul II, abraziunea smalţului şi a dentinei;

- gradul III, abraziunea dentinei putând deschide camera pulpară.

Se apreciază direcţia abraziunii (orizontală, verticală, oblică, elicoidală) şi întinderea ei (localizată

sau generalizată).

Palparea cavităţilor carioase cu sonda se va face cu multă prudenţă, pentru a nu pătrunde brutal
într-o cameră pulpară deschisă, ceea ce ar provoca sau exacerba durerile pacientului şi pentru a nu
leza papilele interdentare iritate. Când dinţii sunt înghesuiţi şi nu se poate introduce interdentar sonda,
dar se bănuieşte o carie proximală, se poate încerca, pentru dinţii frontali, separarea lor rapidă cu
ajutorul separatoarelor Ivory, Elliot, Perry, prin spaţiul obţinut examinându-se suprafaţa respectivă.

În cazul în care este vorba de dinţi monoradiculari cu situaţii speciale, care contraindică aplicarea
separatorului, sau de pluriradiculari, se introduce un fir de mătase interdentar şi se încearcă scoaterea
lui spre ocluzal. În cazul existenţei cariei, firul va fi destrămat sau tăiat de marginile acesteia.

În acest situații, pentru prcizarea diagnosticului se pot folosi examene complementare:

diafanoscopia, radiografia bite-wing.

Este recomandabil ca, atunci când se depistează un proces carios pe suprafaţa unui dinte, să se
cerceteze şi dintele omolog, ştiut fiind că, în numeroase cazuri, cariile apar simetric pe dinţi omologi
şi chiar pe suprafeţe omologe.

Toate leziunile găsite se notează în fişa clinică conform prescurtărilor indicate (obturaţie = O,
carie simplă = CS, gangrenă simplă = GS, pulpită = P).

Fiecărui dinte i se cercetează şi starea ţesuturilor parodontale marginale, adică se efectuează

examenul parodontal.

Pentru cercetarea stării ligamentelor dento-alveolare se face percuţia dintelui atât axial, cât şi
transversal:

- în axul dintelui, se obţin date asupra parodonţiului apical;

- în sens transversal, perpendicular pe axul dintelui, se obţin date despre starea ligamentelor dento-
alveolare ale parodonţiului marginal.

Percuţia axială se execută cu mânerul sondei, prin câteva mişcări de lovire uşoară a suprafeţei
ocluzale a dinţilor pluriradiculari sau a marginii incizale a dinţilor frontali.
 Când se bănuieşte o afecţiune parodontală la un dinte, se începe percuţia nu cu dintele în cauză,
ci cu dinţii vecini, la distanţă, sau cu simetricul său, pentru a avea posibilitatea de comparaţie.

Prin percuţie se apreciază sensibilitatea dureroasă, observând reacţia pacientului la manevra de

percuţie, precum şi sonoritatea normală sau matitatea dinţilor devitali. În general, reacţiile dureroase
la percuţia verticală apar în afecţiunile acute totale ale pulpei şi în afecţiunile acute ale parodonţiului
apical. Modificarea de sonoritate se constată în afecţiunile cronice ale parodonţiului apical.

Percuţia în sens transversal, se execută tot cu mânerul sondei, dar perpendicular pe axul dintelui.
Răspunsurile pozitive (reacţia dureroasă) se constată în afecţiunile cu caracter acut sau subacut ale
parodonţiului marginal. Când există un proces cronic apical la dinţii monoradiculari, al căror apex se
găseşte aproape de tăblia osoasă vestibulară, subţiată şi erodată de procesul osteitic , atunci percuţia
coronară, perpendiculară pe axul dintelui, determină transmiterea vibraţiei prin tăblia osoasă la pulpa
degetului examinatorului, care este aşezat pe suprafaţa gingivală vestibulară, în dreptul apexului.
Acesta este semnul Smredca sau „freamătul radicular”.

Tot din punct de vedere parodontal se vor observa şi cerceta prin inspecţie şi palpare
următoarele:

- aspectul şi starea mucoasei gingivale: culoarea gingiei (congestionată sau palidă), edemul mucoasei,
hiperplazia gingivală;

- prezenţa depozitelor moi şi tartrului supra- şi subgingival, starea de igienă a cavităţii bucale;

- prezenţa pungilor gingivale şi adâncimea lor (explorarea şi măsurarea lor se fac cu ajutorul unei
sonde parodontale, fără vârf, gradată în mod special din mm în mm – parodontometrie);

- retracţia gingivală;

- prezenţa secreţiei gingivale;

- gradul de mobilitate al dinţilor al căror parodonţiu este afectat; se apreciază mobilitatea cu ajutorul
sondei dentare, notând gradul de mobilitate.

Se descriu trei grade de mobilitate:

- gradul I: existenţa mobilităţii în sens vestibulo-oral (transversală);

- gradul II: mobilitate vestibulo-orală şi mezio-distală;

- gradul III: mobilitate în sens vestibulo-oral, mezio-distal, la care se adaugă şi cea în sens axial,
aceasta traducând afectarea cea mai gravă a parodonţiului.

- eventualele migrări dentare în sens transversal (mezializări sau distalizări), precum şi în sens
vertical (extruzie sau egresiune) vor fi şi ele studiate, legat de cauzele care le-au determinat şi de
consecinţele pe care pot să le aibă.
 După terminarea examinării tuturor dinţilor, se va pune accent pe cele mai grave leziuni şi, după
caz, se vor completa datele clinice cu examene complementare: probe de vitalitate, diafanoscopie,
examen radiologic, examen hematologic, tensiune arterială.

Toate datele culese se înscriu în fişa personală, unde vor fi menţionate ulterior, la fiecare şedinţă
de tratament, data respectivă, dintele la care s-a lucrat, diagnosticul, tratamentul efectuat, precum şi
eventualele complicaţii întâlnite.

În fişă, pe schema arcadelor dentare se înscriu în mod convenţional, următoarele notaţii:

- dinţii absenţi cu X;

- dinţii ce trebuie extraşi cu +;

- resturile radiculare cu √;

- cariile simple cu CS;

- pulpitele cu P;

- gangrenele simple cu GS;

- gangrenele complicate cu GC;

- obturaţiile cu O;

- lucrări ortopedice fixe prin semnul ┌┐

- lucrările ortopedice mobile se desenează.

Școala Românească de Stomatologie a adoptat sistemul de notare internaţional, sistem care

indică printr-o cifră de la 1 la 4 hemiarcada şi printr-o a doua cifră, de la 1 la 8, locul dintelui pe
hemiarcadă, începând de la linia mediană.

Pentru dentiţia de lapte este schimbat numai indicativul de hemiarcadă, care va fi între 5 şi 8,
indicatorul dintelui fiind cuprins între 1 şi 5, începând tot de la linia mediană.

În acest sistem de notare, fiecare dinte va fi indicat prin două cifre, indiferent dacă face parte din
dentiţia temporară sau din cea definitivă. Astfel, un canin superior drept temporar va avea indicatorul
5.3, pe când caninul corespunzător definitiv va fi 1.3.

Primul molar inferior stâng din dentiţia de lapte va fi 7.4, pe când primul molar inferior stâng
definitiv va fi 3.6.

După precizarea diagnosticului de leziuni carioase, se stabileşte diagnosticul de edentaţie,

specificând topografic întinderea ei şi, în cazul în care este restaurată, tipul lucrărilor protetice, pe
care le nominalizăm, indicând dacă sunt sau nu corect constituite sau adaptate. Diagnosticul de
edentaţie se pune după Şcoala Românească (Costa – Ene) şi după Kennedy.
 După aceea se trece la examenul ocluziei şi relației intermaxilare.

Se examinează raporturile dintre arcada superioară şi cea inferioară, atât static, cât şi dinamic.
Raportul static de contact maxim prin feţele ocluzale, între arcadele dentare, se numeşte ocluzie
centrată (centrică sau de obişnuinţă). Ocluzia centrată este caracterizată de contactul maxim între
feţele ocluzale ale dinţilor superiori şi inferiori, corespunzându-i o anumită poziţie simetrică a
condililor mandibulari faţă de tuberculii articulari temporali şi o contracţie simetrică a muşchilor
ridicători ai mandibulei. Se examinează rapoartele dintre perechile de dinţi antagonişti, pacientul
ţinând dinţii în poziţie de intercuspidare maximă.

Pentru a şti dacă ocluzia este echilibrată, vor trebui examinate şi rapoartele care se creează între
cele două arcade în timpul dinamicii masticatorii, adică în timpul mişcărilor de propulsie şi de
lateralitate dreaptă şi stângă, dinţii superiori trebuind să aibă cât mai multe puncte de contact cu cei
inferiori, minimul de puncte fiind trei (unul frontal şi câte unul în dreapta şi stânga).

Pentru a aprecia rapoartele statice interdentare, în ocluzia centrată se studiază rapoartele în trei
planuri: orizontal, vertical şi sagital, pentru fiecare grup de dinţi.

Rapoartele interdentare în cele trei planuri sunt următoarele:

În plan vertical: se defineşte ca ocluzie ortognată acele situaţii caracterizate prin raport
psalidodont (foarfece) sau cap la cap, între dinţii frontali şi anume: în ocluzia psalidodontă, muchiile
incizale ale frontalilor superiori depăşesc cu 1-2 mm muchiile frontalilor inferiori pe faţa vestibulară
a acestora din urmă. În ocluzia cap la cap, muchiile incizale ale celor superiori vin în contact cu cele
ale dinţilor inferiori.

În ocluzia ortognată, fiecărui dinte superior trebuie să-i corespundă doi antagonişti inferiori, cu
excepţia ultimului molar superior, care nu are decât un singur antagonist.

Se pot găsi abateri de la aceste limite, socotite normale, şi anume: dinţii frontali superiori pot
acoperi ½, ¾ sau în totalitate faţa vestibulară a dinţilor frontali inferiori, cazuri în care se vorbeşte
respectiv de ocluzia adâncă sau supraocluzia frontală de ½, ¾ sau totală.

Pe de altă parte, între muchiile incizale ale incisivilor superiori şi cele ale incisivilor inferiori,
precum şi între feţele ocluzale ale dinţilor laterali, poate exista în mod patologic un spaţiu de
inocluzie verticală (dinţii nu se ating), care poate măsura de la 1-2 mm până la 10-12 mm; acest
spaţiu de inocluzie este cel mai adesea maxim în regiunea frontală şi scade treptat spre dinţii laterali
(premolari, molari). Aceasta este ocluzia deschisă, inocluzia verticală sau mordex apertus Carabelli.
În fişă se indică grupul de dinţi pe care il cuprinde.

În plan sagital (antero-posterior) se pot găsi următoarele situaţii la dinţii frontali:

- feţele palatinale ale frontalilor superiori sunt paralele cu feţele vestibulare ale incisivilor
inferiori, în contact strâns unele faţă de altele: ocluzie acoperită frontală;
- feţele palatinale ale incisivilor superiori se sprijină în acoperiş de casă pe muchia incizală a
incisivilor inferiori: ocluzie în acoperiş;
 - între feţele palatinale ale incisivilor superiori şi cele vestibulare ale dinţilor inferiori există un
spaţiu antero-posterior variabil şi măsurabil, de la câţiva mm până la 1 cm şi mai mult: inocluzie
sagitală;
- feţele vestibulare ale dinţilor frontali superiori vin în contact cu feţele linguale ale dinţilor
frontali inferiori: ocluzia inversă frontală.

La dinţii laterali, pentru aprecierea rapoartelor sagitale se ia în considerare ca reper raportul între
primul molar (molarul de 6 ani) superior şi cel inferior, acest raport fiind cunoscut sub numele de
„cheia de ocluzie a lui Angle”. În mod normal, cuspidul mezio-vestibular al primului molar superior
trebuie să vină în contact cu şanţul intercuspidian al primului molar inferior. Variaţiile spre mezial
sau spre distal ale acestui raport modificat dau indicaţii asupra ocluziei, stabilindu-se dacă ocluzia
este mezializată sau distalizată, urmând să fie găsită cauza care a determinat stabilirea acestor
rapoarte diferite de normal; aşadar, dinţii arcadei inferioare pot fi situaţi în raport cu maxilarul
superior: în ocluzie normală, în ocluzie distalizată sau ocluzie mezializată.

Mezializarea poate fi limitată uneori la o parte a arcadei dentare, dar alteori, dinţii mandibulari se
mezializează împreună cu crestele alveolare şi baza osoasă a mandibulei, în totalitate, constituind
rapoarte de ocluzie inversă, frontală sau totală.

Raportul distalizat al mandibulei faţă de maxilarul superior se asociază în marea majoritate a

cazurilor cu o ocluzie adâncă.

În plan transversal : în mod normal, cuspizii vestibulari ai premolarilor şi molarilor arcadei

superioare acoperă faţa vestibulară, înscriindu-i în circumferinţa lor pe cei ai premolarilor şi molarilor
arcadei inferioare.

Există însă şi abateri de la această relaţie. Uneori dinţii inferiori depăşesc cu marginea lor
vestibulară pe cei superiori, determinând astfel rapoarte de ocluzie inversă, care se pot limita la doi
dinţi antagonişti pereche sau la un întreg grup de dinţi laterali. Când raportul invers este limitat la o
singură pereche de antagonişti, vorbim de angrenaj invers sau raport invers; când rapoartele inverse
cuprind un întreg grup, atunci vorbim de ocluzie inversă laterală.

Alteori, dinţii superiori depăşesc spre vestibular cu toată circumferinţa lor dinţii inferiori, adică
cuspizii palatini ai dinţilor superiori depăşesc spre vestibular cuspizii vestibulari ai dinţilor inferiori,
acesta este raportul lingualizat (dintele superior priveşte cu faţa sa ocluzală spre vestibular, iar dintele
inferior cu faţa sa ocluzală spre oral, ei atingându-se prin faţa orală şi respectiv vestibulară).

După examenul static al ocluziei, se vor examina rapoartele interdentare în timpul dinamicii
articulare, rugând pacientul să execute propulsia mandibulei şi mişcări de lateralitate dreaptă şi
stângă, prin mişcări de alunecare uşoară, menţinând însă dinţii inferiori şi superiori în contact unii cu
alţii. În acest timp se încearcă depistarea a trei sau mai multe puncte de contact şi repartizarea lor pe
planuri de ocluzie, criteriu care asigură diagnosticul de ocluzie echilibrată.

În cazul că nu se găsesc minimum de puncte de contact, repartizate unul frontal şi celelalte două
lateral drept şi stâng, atunci se observă şi se depistează obstacolele care se opun executării mişcărilor
indicate, stabilind şi cauza lor. Astfel, se evidenţiază blocajele parţiale (care se opun anumitor mişcări
 ale mandibulei) sau totale (ocluzia adâncă sau supraocluzia frontală ⅔, ¾ sau totală, angrenajele
inverse, sau alte poziţii vicioase ale dinţilor), care limitează mişcările mandibulei şi duc la
suprasolicitarea sau infrasolicitarea anumitor grupe de dinţi.

Depistarea blocajelor permite luarea de măsuri pentru suprimarea sau atenuarea treptată a
traumatismelor exercitate la nivelul aparatului dento-maxilar, prin diferite mijloace de tratament.

După terminarea examenului ocluzo-articular, se stabileşte diagnosticul complet:

1. Diagnosticul afecţiunii acute (de urgență) - de exemplu: pulpită cronică deschisă ulcerosă la
1.7, sau pulpită seroasă totală la 2.3.
2. Diagnosticul leziunilor odontale (policarii simple şi complicate predominant ocluzale,
parţial tratate cu obturaţii de amalgam incorect adaptate, cu carii secundare).
3. Diagnosticul de edentaţie (edentaţie termino, latero-terminală inferioară, restaurată prin
proteză scheletată, corect concepută).
4. Diagnosticul afecțiunilor parodonțiului marginal (parodontită marginală cronică
superficială generalizată de origine tartrică sau parodontită marginală cronică profundă la
grupul frontal inferior).
5. Diagnosticul afecțiunilor mucoasei orale;
6. Diagnostic de ocluzie:
- echilibrată;
- dezechilibrată; ex.: ocluzie dezechilibrată (dezechilibru ocluzo-articular) prin supraocluzie
totală frontală, cu inocluzie sagitală de 3 mm, înghesuirea frontului inferior şi vicii de poziţie, raport
lingualizat la 1.5/4.5.
7. Diagnosticul afecțiunilor ATM;
8. Diagnosticul afecțiunilor chirurgicale OMF: se face după caz, atunci când leziunea
beneficiază de tratament chirurgical sau asociat cu alte tratamente (de exemplu: canin inclus
transversal dreapta sus, sau artrită cronică temporo-mandibulară bilaterală prin ocluzie
coborâtă şi edentaţie termino-terminală bilaterală).
9. Diagnosticul de disfuncție;
10. Diagnosticul afecțiunilor generale;

După stabilirea diagnosticului se întocmeşte planul de tratament integral.

1. Indicaţia de tratament a leziunilor odontale, în ordinea gravităţii lor:

- se vor trata întâi afecţiunile acute, fie pulpare, fie parodontale, apoi cariile profunde
necomplicate;
- gangrenele simple şi apoi cele complicate cu parodontite apicale cronice;
- se vor reface obturaţiile incorecte.
2. Tratamentul antiinflamator al leziunilor parodontale, detartraj, cauterizări chimice.
3. Tratamentul ortodontic – după caz, redresarea ocluziei, corectarea viciilor de poziţie.
4. Tratamentul ortopedic – restaurarea protetică prin lucrări conjuncte, adjuncte.
5. Tratament chirurgical.
 1. EXAMENUL PACIENTULUI PARODONTOPAT

Însuşirea metodologiei specifice de examinare a PM este necesară pentru stabilirea dg

de îmbolnăvire, a stadiului ei de evoluţie, în vederea elaborării unei strategii de tratament
efficient şi de urmărire în timp rezultatelor. Aceste obiective se obţin prin înscrierea datelor
rezultate din examinare în FO a bolanvului parodontopat..
Întocmirea corectă a FO corespunde următoarelor 3 necesităţi:
 De ordin medical: se vor înscrie date asupra stării de îmbolnăvire,se stabileşte
dg. şi planul de tratament. FO cuprinde toate elementele prin care medicul
acţionează împotriva bolii, pentru restaurarea sănătăţii;
 De ordin ştinţific: FO serveşte ca sursă pentru întocmirea unor lucrări ştiinţifice
cu caracter imediat sau de perspectivă (lucrări de diplomă, comunicări, articole
de specialitate, monografii ştiinţifice etc);
 De ordin medico-legal: datele din FO pot fi invocate pentru corectitudinea
stabilirii dg şi oportunităţii tratamentului, probarea unor stări de agresiune sau
pentru identificarea unei persoane decedate, când lipsesc alte alte elemente de
precizarea identităţii.
Metodologia examinării bolnavului parodontopat cuprinde 3 etape principale:
1. Anamneza – culegera datelor referitoare la boală de la pacient;
2. Examenul clinic obiectiv – se face prin mijloace profesionale corespunzătoare, în
urma căruia se stabileşte un dg prezumtiv sau de certitudine;
3. Examenele complementare – care contb la precizarea dg, a alegerii celor mai
eficiente măsuri terapeutice şi profilactice. (OPT, RX-retroalveolare, RX in diferite
incidenţe, analize medicale).

1. ANAMNEZA

Reprezintă prima etapă a oricărui examen clinic şi reprezintă culegerea datelor despre
şi de la pacient.
Anamneza stabileşte primul contact dintre pacient şi medic şi se poate realiza prin
tehnica interviului, sub forma unui chestionar sau ambele. Cea mai utilizată tehnică este cea a
interviului, prin care medicul are posibilitatea ca printr-o discuţie să examineze modul de
răspuns, de relatare, gradul de instruire al pacientului, alegerea cuvintelor, tonul relatării, logica
expunerii, expresia feţei, atitudinea în general.
De cele mai multe ori, motivaţia prezentării la medic este caracterizată de nelinişte, de
îngrijorare asupra stării de sănătăte parodontală, de teama pierderii dinţilor , chiar în cazul unei
simptomatologii minore. In unele cazuri pacienţii manifestă interes pentru boala lor solicitând
explicaţii despre cauza boalii, despre contagiozitatea bolii faţă de contacţi.
Unii pacienţi se arată sceptici faţă de posibilităţile de tratament, solicitând tratamente
cu medicamente noi, mai eficiente, această atitudine fiind grefată pe un fond psihic uşor
modificat sau influenţată de relatări ale unor cunoştiinţe sau chiar de aprecieri făcute de cadre
medicale din alte specialităţi. Conducerea anamnezei este o etapă foarte importantă care
presupune mult tact şi discernământ din partea clinicianului, dându-i posibilitatea să cunoasca
particularităţile psihice ale pacientului, a gradului său de cooperare, în vederea instituirii unui
program de educaţie privind igiena orală şi a unui tratment adecvat.
Din acest motiv, anamneza poate constitui un element de relaxare pentru pacient sau
dimpotrivă poate manifesta o stare de nelinişte si chiar spaimă.
Pacientul trebuie lăsat să relateze anumite aspecte la începutul anamnezei fără a fi
întrerupt, după care odată câştigată încrederea lui, medicul poate scurta anamneza prin
întrebări punctuale pentru evitarea expunerilor lungi, repetărilor inutile, exagerării privind
suferinţa bolii şi binenţeles pentru evitarea abaterilor de la subiect, care ar produce pierderi de
timp inutile.
Aşadar conducerea anamnezei trebuie să se producă într-o atmosferă caldă, discret
cordială, dar nu familiară. Trebuie evitate mustrările şi deciziile tranşante de genul „nu mai este
nimic de făcut, trebuie practicată extracţia tuturor dinţilor” şamd.
Pentru cazurile grave, când extracţia dinţilor este o terapie obligatorie, trebuie explicat
logic pacientului inutilitatea păstrării lor pe arcadă precum şi pericolul pentru sănătatea
personală dat de menţinerea dinţilor afectaţi de BP şi avantajul restaurărilor protetice pentru o
bună masticaţie şi de ce nu fizionomie.
Datele obţinute prin anamneză:
1. Identitatea – aceste date cuprind numele şi prenumele, adresa, nr. de telefon,
elemente utile pentru convocarea pacientului la tratament, pentru
dispensarizare;
2. Vârsta – în diferitele perioade ale evoluţiei ontogenetice pot apărea forme
clinice de îmbolnăvire caracteristice anumitor grupe de vârstă: la copii şi tineri,
parodontită juvenilă, parodontita de pubertate; la adulţi, PMC profundă, forme
cu progresie rapidă, PMC cu caracter mixt: inflamator şi distrofic, la
parodontopatii de involuţie.
3. Sexul – anumite condiţii fiziologice, pubertatea mai ales la fete, sarcina pot
determina apariţia formelor hipertrofice – hiperplazice de parodontopatii. La
femei, Hfoliculinemia se poate însoţi de Hplazii gingivale.
4. Profesia – anumite categorii profesionale sunt predispuse la îmbolnăviri
parodontale datorită contactului cu pulberi abrazive, gaze toxice, coloranţi,
pulberi fermentescibile, produse zaharoase, suprasolicitări dentare ocluzale
(dulgheri,tâmplari, croitori, cizmari, tapiţeri, lucrători la circ)
5. Motivul prezentării – sângerare gingivală, la periaj, în masticaţie sau spontană
(ca urmare a unei succiuni, legată de autocurăţire);
 Senzaţie de tensiune în oasele maxilare ca o strânsoare
elastică, în special dimineaţa;
 Pioree, halitoză;
 Probleme estetice legate de recesiuni sau migrări dentare,la
unul sau mai mulţi dinţi;
 Tulburări masticatorii legate de mobilitatea dentară
patologică;
 Simptomatologie dată de complicaţiile BP (abcese
parodontale, parestezii, sindrom endo-parodontal);
 Tulburări de fonaţie cauzate de dificultăţile de fonaţie ale
linguodentalelor T,D;
 Hcreşteri gingivale, vizibile şi constante în timp;
 Hestezie la contactul cu alimente reci, fierbinţi acru, dulce;
 Probleme odontale (carii simple şi complicate)
Multe dintre problemele legate de de sănătatea parodontală nu constituie în
mod obligatoriu un motiv de solicitare a îngrijirilor dentare, ele fiind descoperite
în timpul anamnezei şi examenului clinic efectuat pentru cauze extra-
parodontale. Abordarea psihologică a pacientului este primordială în
parodontologie din cauza stringenţelor ce se impun în cursul tratamentului.
6. Tipul masticaţiei şi obiceiurile alimentare – preferinţa pacientului pentru anumite
tipuri de alimente cu consistenţă crescută sau redusă; masticaţie lentă cu
triturarea completă a alimentelor sau grăbită cu ingestia de fragmente mari;
practicarea unei masticaţii robuste stimulative pentru PM, în sensul muşcarii din
 aliment, fruct,etc sau din contra fragmentarea alimentului în prealabil; folosirea
după fiecare masă a clătirii, periajului dentar sau practicarea unei metode de
autocurăţire.
7. Tratamente anterioare sau istoricul afecţiunii – acest istoric are importanţă
pentru practicianîn ceea ce priveşte dg şi investigaţiile. Trebuie insistat asupra
următoarelor aspecte:
 Frecvenţa vizitelor la specialist;
 Eventuale şedinţe de motivare / tratamente parodontale urmate sau
neurmate de şedinţe de menţinere ;
 Extracţii efectuate anterior (cauza);
 Iatrogenii (obturaţii debordante- în exces, tratamente endodontice
incorecte, tratamente ortodontice prost conduse, aparate protetice
necorespunzatoare);
8. Fumatul, consumul de alcool, obiceiuri vicioase: bruxismul, încleştarea dinţilor,
interpoziţia intre dinţi a unor corpi străini (creion, pipă) sunt date utile pentru
conturarea tabloului de circumstanţe etiopatogenice.
9. Antecedentele familiale – similitudinea unei simptomatologii în sânul unei familii
nu este încă, în stadiul actual al cercetărilor, un element fiabil înparodontologie
cu excepţia parodontitei juvenile care se pare că are un caracter familial şi ar fi
transmisă în mod recesiv;
10. Antecedente personale. Tratamente în curs – trebuie înregistrată starea de de
sănătate parodontală a pacientului ca si eventualele afecţiuni care au răsunet la
nivelul parodonţiului, sau pot interfera cu manoperele parodontale. Pentru
operativitate se pot uiliza chestionare tip. Starea generală a bolnavului
parodontopat trebuie cunoscută datorită următoarelor motive:
 Bolile generale modifică reactivitatea locală, individuală a PM;
 Unele b generale se manifestă în cavitatea orală şi la nivelul gingiei prin
leziuni a căror decelarepoate contribui la diagnosticul precoce al bolii
prin examen stomatologic;
 Decelarea unor stări generale de îmbolnăvire: boli de sânge, boli c-vasc,
hepatice, endocrine, alergii impune anumite precauţii şi restrictii în
cadrul tratamentului aplicat în îmbolnăvirea parodontală (evitarea sau
limitarea substanţelor vasoconstrictoare, testarea sensibilităţii la anumite
medicamente, efectuarea unor tratamente sub protecţie de antibiotice:
tratamentul chirurgical de urgenţa, de necesitate în diabet).

EXAMENTUL CLINIC

1. Examenul exooral– se efectueaza rapid şi simultan, atât din norma frontală cât şi din
norma laterală, urmărindu-se:tipul de repiraţie – orală/nazală, simetria facială, DvV a
etajelor faciale şi proporţionalitatea acestora, aspectul tegumentelor, sensibilităti
faciale particulare, tumefacţii, adenopatii.
2. Examenul funcţional – tonus muscular
- Deschiderea cavităţii orale
- Examenul ATM
3. Examenul endooral :
Igiena orală: igiena orală se realizeazăprintr-o rapidă observare a cantitaţii de PB,
tartru, pigmentări, aspectul ţesuturilor, faetor ex ore, etc.
 Cuantificarea stării de igienă orală ca şi necesarul de tratament se fac prin înregistrarea
următorilor indici:
 Indicele de placă PLI sau indicele lui Silness şi Loe, care apreciază
prezenţa sau absenţa plăcii vizibile cu ochiul liber;
 Indicele gingival sau GI: indicele lui Loe şi Silness, care cuantifică
prezenţa inflamaţiei gingivale.
 Indicele CPITN: Community Periodontal Index Treatment Need.
Halitoza - este unghid preţios pentru diagnosticşi poate avea origini numeroase
precum: retenţia alimentară, depozitele de tartru, deshidratarea, cariiproteze neigienizate,
alcoolismul, fumatul. Halitoza poate fi consecinţa numeroaselor pungi parodontale, a unei GUN,
Charon atribuind BP un miros caracteristic de „gudron – uscat”.
Mucoasele şi buzele – se urmăreşte forma, culoarea, prezenţa de plăgi, iritaţiile
datorate obiceiurilor vicioase, eventuale variaţii patologice (lichenul plan, leucoplazii, afte,
neoplasme, hipertrofiile);
Saliva se apreciază calitativ şi cantitativ. La exam clinic calitatea este mai dificil de
contolat, in afara aspectului filant sau eventual vâscos, şi de altfel dificil de corelat cu o
patologie parodontală. Cantitatea de salivă este mai usor de apreciat şi este adeseori
modificată în caz de: leziuni ale glandelor salivare, tulburări nervoase, anumite medicaţii, diabet
zaharat etc;
Examenul dentar urmăreşte:
1. Existenţa cariilor simple (localizare, tip, extindere)şi complicate ca şi a restaurărilor
odontale.
2. Integritatea arcadelor dentare: dinţi absenţi, existenţa migrărilor, incongruenţelor, a
malpoziţiilordentare şi in general orice situaţie susceptibilă de contraveni bunei
desfăsurări a igienei cotidiene, caşi calitatea aparatelor protetice
Problema dinţoilor absenţi este primordială. Care sunt motivele care au dus la extracţie?
Examenul parodontal – apreciază mobilitatea dentară, aspectul gingiei, existenţa
săngerării la sondaj, importanţa pierderii de ataşament.
1. Mobilitatea dentară – în cursul exam. Clinic, mobilitatea dentară se înregistrează
prin mai multe proceduri:inspectarea mobilităţii patologice, testul palpatoriu, testul de percuţie,
testul de solicitare dentară prin presiune. Pentru evitarea unor false aprecieri, ca urmare a
contenţiei naturale date de blocurile de tartru, înainte de evaluarea mobilităţii dentare se face
detartraj. Un grad redus de mobilitate dentară, resimţit numai de medic prin testul palpatoriu, nu
şi de către pacient, caracterizează mobilitatea fiziologică a dinţilor. Mobilitatea dentară vizibilă şi
resimţită de pacient atât de către bolnav cât şi de către medic se apreciază în diferite grade, în
funcţie de amploarea deplasării dintelui.

Gradele de mobilitate dentară se apreciază după cum urmează:

0 = mobilitate fiziologică sau fremitus;
1 = mobilitate perceptibilă cu degetul (0,2 – 1mm în direcţie orizontală);
2 = mobilitate a coroanei mai mare de 1 mm, în orice direcţie în plan orizontal;
3 = mobilitate mai mare de 1mm in orice direcţie orizontală, în plus vertical, miscări de intruzie /
rotaţie.
Trebuie diferenţiată o mobilitate reversibilă de una care creşte ca urmare a evoluţiei BP.
Pe baza valorilor înregistrate se calculează indicele clinic al gradului de mobilitate patologică.
Indicele de mobilitate este un criteriu important ce serveştela stabilirea evoluţiei clinice a
stării parodontale după tratament, putându-se aprecia ameliorarea, agravarea, sau
staţionarea/vindecarea stării clinice.
Mobilograma clinică se realizează prin înregistrarea în dento-parodontogramă, în
casetele speciale, fie prin cifre, fie printr-un sistem scalar. Înregistrarea mobilit dentare,prin
metode clinice este supusa subiectivismului operatorului. De aceea, pentru înregistrarea cât mai
exactă a mobilităţii dentare sau elaborat proceduri instrumentale etalonate riguros, cum ar fi
mobilometrul, periotest – Siemens.
Examenul gingival – permite decelarea eventuală în anu,mite sectoare a unui aspect
gingival diferi faţă de starea de sănătate parodontalaspectul gingival variază destul de puţinîn
funcţie de tipul de patologie parodontală, cu excepţia Gun unde are un aspect caracteristic.
Se va urmări aspectul gingiei – culoarea, cositenţa, forma, textura, volumul, poziţia , cât
şi existenţa sângerării la sondaj şi cantitatea de fluid gingival.
Pentru evaluarea parodonţiului de înveliş se utilizează indicii pentru inflamaţia gingivală,
indicii de sângerare la sondaj, indicii de Hcreştere gingivală.
Evaluarea parodonţiului de susţinere – urmăreşte gradul de afectare al
componentelor parodonţiului de susţinereşi se face prin evaluarea pierderii de ataşament şi a
nivelului osos.
Elementele de apreciere a gravităţiiafectării parodontale sunt: indicii parodontali,
existenţa recesiunilor, pungilor, leziunilor de furcaţie.
Se realizează cu ajutorul sondei parodontale şişi permite o estimare pentru fiecare faţă a
dintelui care va fi înregistrat în ceea ce priveşte forma pungii, nivelul osos, nivelul
ataşamentului. Aceste măsurători nu dau nivelul exact al osului, dar permit situarea şi urmărirea
evoluţiei leziunilor.
Examenul ocluzal – Examenul ocluzal, necesită o analiză riguroasăşi precisăpentru a
observa modificările traumatizante ale ocluziei fiziologice a pacientului, deoarece poate exista o
malocluzie care să fie compatibilă cu starea de sănătate parodontală.
Examenul ocluzal se realizează în mod clasic pentru decelarea prematurităţilor statice şi
interferenţelor în dinamică.Ocluzia patologică se poate exprima în 3 elemente ale ADM :
 La nivelul ATM
 La nivelul dinţilor prin faţetele de abraziune.
 La nivelul osului alveolar prin alveoliză.

Examenul functional al ocluziei

Ocluzia stabilă funcţională trebuie să respecte următoarele criterii :

- Stopuri ocluzale stabile şi simultane pe cât mai mulţi dinţi in poz de IM;
- Ghidaj anterior în acord cu miscările funcţionale ale ATM.
- Dezocluzia tuturor dinţilor cuspidaţi în mişcările pro şi lateropulsive de partea
nelucrătoare;
- Lipsa interferenţelor pe partea lucrătoare indiferent de tipul ghidajului sau de
mîscările extreme ale mandibulei.
Examenul ocluziei urmăreşte investigarea ADM în vederea depistării şi înlăturării
tulburărilor de natură ocluzală. Subiectiv se poate întâlni:
 Dureri de intensitate medie, în cursul masticaţiei , al unor deplasări voluntare
mandibulare sau datorate bruxismului;
 Sensibilitate dentară la stimuli , frecvent la canini şi IL sup;
 Senzaţie de oboseală musculară.
Obiectiv:
 Limitarea deschiderii gurii cauzate de trismus;
 Hipertrofii musculare în special la nivelul m maseter şi temporal cu apariţia
asimetriei faciale;
 Cracmente în ATM cauzată de asincronismul condilian şi meniscal.
 Uneori reducerea DVO
 Deviaţii ale mentonului pe traiectoria de închidere – deschidere a gurii;
 Endooral se urmăresc rapoartele de ocluzie încele 3 planuri: sagital transversal
şi vertical;
 Se evidenţiază faţete de uzură şi compresia acestora
 Palparea ATM poate evidenţia deformări ale p moi insoţite de senzaţii
dureroase;
LP 2 PARODONTOLOGIE

EXAMENE COMPLEMENTARE

EXAMENUL RADIOGRAFIC

Cea mai accesibilă metodă de evalure a pierderii osoase din BP este radiografia
standard sau RX-grafia retroalveolară. Pentru dg-ul, compararea diferitelor stadii evolutive ca şi
pentru evaluarea răspunsului la tratament sunt necesare tehnici reproductibile, standardizate, în
scopul obţinerii unor Rx-grafii adecvate.
Pentru compararea reperelor pe Rxgrafii realizate în condiţii similare se poate utiliza o
grilă calibrată ce se suprapune pe clişeul Rxgrafic. O importanţa deosebită In stabilirea dg.
Rxlogic o are evaluarea corectitudinii angulaţiei pe Rxgrafie. De aceea un film trebuie sa
respecte următoarele criterii:
▪ Rxgrafia trebuie să arate vârfurile cuspizilor molari, fără a se observa suprafaţa
ocluzală;
▪ Stratul de smalţ şi camera pulpară trebuie să fie distincte;
▪ Spaţiile interproximale trebuie să fie deschise;
▪ Contactele interproximale nu trebuie să se suprapună (cu excepţia
incongruenţelor);

Interpretare Măsurare
Nr. RX-grafia Pierdere de os Pierdere de os Pierdere Pierdere
crt. progresivă de progresivă de
os ≤ 0,5 mm os ≥ 0,5 mm
1. RX retroalveolară + + - +
2. RX în incideţă Bitewing + + - +
3. RX periapicală standardizată + + + +
4. RX verticală Bitewing standardizată + + + +
5. RX digitală + + - +
6. RX panoramică - - - -

1. BILANTUL RADIOGRAFIC

Scopul examenului Rxgrafic este de a vizualiza dinţii şi structurile de suport pe toată

lungimea crestelor alveolare. Un examen Rx complet trebuie să cuprindă 17 – 21 de filme
intraorale sau 17 clişee retroalveolare şi 4 bitewing.
Realizarea bilanţului se face cu ajutorul clişeelor retroalveolare clasice, pentru molari şi
premolari, şi filme mici pentru sectoarele anterioare. Trebuie respectată o ordine precisă de
realizare a filmelor după cum urmează:

18 28
17,16 15,14 13,12,11 21,22,23 24,25 26,27
47,46 45,44 43,42,41 31,32,33 34,35 36,37
48 38
 RX otp care ar părea indicată dă puţine informaţii precise, care sunt de multe ori
înşelătoare din cauza umbrelor ce pot apare pe clişeu. OTP oferă o imagine de ansamblu şi dă
relaţii suplimentare privind oasele maxilare, sinusurile, ATM dacă este corect realizată.

2. INTERPRETAREA ANATOMIEI RADIOGRAFICE

Elementele urmărite la examenul Rxgrafic sunt:

▪ Dinţii – examenul Rxlogic furnizează date in ceea ce priveşte rapoartele
radiculare, raportul de volum coroană/rădăcină, dimensiunile camerei pulpare, diferitele
tratamente efectuate.
▪ Parodonţiul – Radiogravia arată osul alveolar si spaţiul desmodontal sub aspect
Me, Di şi periapical, dar şi septul osos interdentar care depinde de forma alveolelor în funcţie de
forma rădăcinilor.
▪ Trabeculaţiile osului spongios la nivelul osului la nivelul septului interdentar, a
furcaţiilor.
▪ Imaginea osului crestal: se evaluează conturul corticalei care trebuie să fie net.
▪ Conturul septurilor – creasta septală sau vârful septului care se situează în mod
normal la 1-2 mm apical de JAC.
▪ Lamina dura sau lamina cribriforma care corespunde imaginii Rxa porţiunii osului
adiacent ligamentului.
▪ Spaţiul desmodontal: element al parodonţiului, vizibil pe clişee RX, în zonele
sănătoase apare ca un lizereu fin transparent care separă rădăcina de lamina dura. Spaţiul RXt
uşor mărit poate avea o origine ocluzală dar poate fi si o eroare de manipulare a clişeelor
Rxgrafice.
▪ Furcaţiile şi eventuala lor afectare.
▪ Structurile apicale şi eventualele leziuni endo-parodontale.

3. EVALUAREA RADIOGRAFICA OSOASA

Este un element indispensabil de diagnostic, permiţând evaluarea cantităţii de os

interdentar şi eventual interradicular, dar nu oferă date exacte despre vizualizarea topografiei
exacte a leziunilor.
Elementele esenţiale pe care trebuie să se insiste la un examen Rxgrafic sunt:
- Anatomia dentară;
- Gradul şi forma alveolizei (septul interdentar);
- Lamina dura;
- Corticalele osoase VE şi Or;
- Trabeculaţiile osoase;
- Spaţiul desmodontal;
- Proximităţile radiculare (leziuni endo-parodontale);

3.1 Anatomia dentară şi rapoartele cu osul

Radiografia relevă:
- Cauza locală a leziunilor osoase, vizibile Pe RX: tartru, limite marginale
defectuoase ale restaurărilor protetice, obturaţii în exces, cavităţi carioase.
- Raportul coroană /rădăcină, deoarece nivelul osului în raport cu lungimea
dintelui şi forma rădăcinii este crucial pentru prognostic;
- Patologia asociată: resorbţii radiculare în caz de traumatism ocluzal,
Hcementoză sau anchiloză radiculară.
 3.2 Septul interdentar

Evaluarea Rxgrafică a distrucţiei osului alveolar este bazată pe aspectul interdentar.

Osul interproximal este singura structură care beneficiază de o reprezentare individuală.
Stadiul de debut al parodontitei se observă pe Rx-grafie printr-un contur „floo” şi
neregulat al crestei septale.
Procesul patologic se caracterizează printr-o decapitarea septurilor ale căror vârfuri
dispar, apărând un triunghi negru al cărui vârf este constituit de contactul interdentar şi baza de
către osul alveolar. Resorbţia osoasă poate apare cu o dominantă fie în plan orizontal (cratere),
fie în plan vertical (pungi cu dimensiuni variabile cu 1, 2 sau 3 pereţi).
- Craterele interdentare – apar ca arii neregulate cu radioopacitate redusă,
la nivelul crestei septului interdentar, imprecis delimitate de restul osului, cu care se
contopesc gradat. Ca urmare a faptului că , la început, evoluţia craterelor se face între
două corticale Rxo, pe Rxgrafie nu se poate observa în mod clar morfologia lor (în
unele cazuri pot apare ca defecte verticale).
- Resorbţia orizontală – apare sub forma unor RXt neregulate, la nivelul
septurilor alveolare, mai uşor de observat la nivelul molarilor, din cauza anatomiei
regiunii respective.
- Zona de furcaţie – afectarea acestei zone se observă pe film, atunci când
reducerea crestei osoase a atins zona interradiculară. Este mai uşor observabilă la
nivelul molarilor inferiori decât la nivelul molarilor superiori din cauza suprapunerii
rădăcinii palatinale.

3.3 Lamina dura

Evaluarea ei constituie o parte integrantă a diagnosticului RX al BP. Întreruperea

continuităţii sale constituie cel mai precoce semn radiografic al BP. Lamina dura se poate releva
ca unul dintre rarii indicatori RX ai traumatismului ocluzal.

3.4 Corticalele osoase Ve şi Or

Reducerea înălţimii corticalelor Ve şi Li evidenţiază doar osteodensitatea pe film,

pierderea osoasă fiind mascată de umbra rădăcinilor cu densitate mai mare.
Pentru a releva existenţa fenestraţiilor sau dehiscenţelor la nivelul corticalelor, acestea
trebuie să aibă o grosime de cel puţin 3 mm în timp ce o fenestraţie de Ø = 1,5 mm în osul
cortical radicular în dreptul unei rădăcini este vizibilă pe Rxgrafie.

3.5 Trabeculaţia osoasă

Corticalele osoase Ve şi Or dense maschează distrucţia care apare la nivelul osului

trabecular al septului interdentar. Astfel este posibila existenţa unui crater profund, intraosos,
între tăbliile Ve şi Or fară ca acesta să fie observabil pe Rxgrafie.
Pentru ca distrucţia osului trabecular interproximal să poată fi evidenţiată Rxgrafic,
trebuie să fie afectat şi osul cortical. O reducere cu numai 0,5-1 mm grosime a corticalei este
suficient pentru a permite vizualizarea radiografică a distrucţiei osului trabecular septal.

3.6 Desmodonţiul

Desmodonţiul suferă atingeri interpretabile dpdv Rxgrafic. Lărgirea spaţiului

desmodontal asociată cu resorbţia laminei dura indică existenţa unui traumatism ocluzal. Stadiul
iniţial al atingerii furcaţiei se manifestă printr-o lărgire a spaţiului desmodontal apoi o pierdere a
densităţii osoase.

3.7 Leziunile endo-parodontale

Pot fi vizualizate pe filmele Rx atât dpdv al leziunilor endodontice primare cât şi cele
care produc complicaţii parodontale secundare.

Absenţa variaţiei structurilor înregistrate pe RXgrafie nu trebuie interpretată ca

absenţa BP. Pierderile de ataşament măsurate prin sondaj preced cu 6-8 luni alterările
decelabile Rxgrafic.

Examenul Rxgrafic este limitat ca mijloc de investigare deoarece pe lângă faptul că nu

decelează alterările precoce ale parodonţiului, este o reprezentare bi-dimensională a unui obiect
tridimensional. LANG si HILL afirmă că Rxgrafiile sunt inutile pentru evaluarea precoce a
modificărilor parodontale.
Bilanţul Rxgrafic nu permite determinarea următoarelor aspecte:
- Prezenţa sau absenţa pg parod;
- Succesul sau eşecul tratamentului parodontal;
- Topografia defectelor osoase (număr, pereţi, contur);
- Înălţimea conturului osos situat pe suprafeţele Ve şi Or ale dinţilor;
- Prezenţa sau absenţa traumei ocluzale;
Din fericire, leziunile greu de pus în evidenţă Rxgrafic sunt în general printre cele mai
evidente clinic.
În plus pentru dg BP pot fi folosite următoarele criterii Rxgrafice adiţionale:
1. O linie Rxo ce traverseaza rădacinile – aceasta demarchează o porţiune a rădăcinii
unde corticalele VE şi Or au fost distruse parţial sau complet ca urmare a evoluţiei
bolii.
2. Canalele vasculare la nivelului osului alveolar – apar sub forma unor RXt liniare sau
circulare, uneori având aspect foarte pronunţat în regiunea anterioară a mandibulei
şi duc la confuzii cu RXt din cursul BP.
3. Diferenţa dintre BP tratată şi netratată – este uneori necesar de stabilit dacă nivelul
osos redus este rezulatul BP, stabilizată prin tratament şi menţinere adecvată sau
dacă boala este în stadiul activ. În acest caz examenul clinic este definitoriu. Totuşi,
alterări Rxgrafice decelabile ale conturului periferic net ale septului pot indica starea
de activitate boli..
Examenul clinic este indispensabil practicianului pentru evaluarea conturului osos, putându-se
evalua dimensiunea reală a unei leziuni osoase, aceasta fiind mult mai importantă decât
imaginea RX.

Alte mijloace folosite în Rxgrafie:

1. RX digitală – RX fără film, utilizând un detector intraoral, imag obtinută apărând
imediat pe monitor. Imag poate fi stocată în memorie, poate fi printată. Prin folosirea
metodei cantitatea de Radiaţie se reduce cu 85-90%.
2. Imagistca Rxlogică numerizată –Este o prelungire a tehn clasice care foloseste
ordinatorul pentru obţinerea, stocarea şi tratamentul imaginilor. Imag. numerizată
este produsă pe un ecran fie direct din gură, obtinându-se RX grafia în timp real, fie
plecând de la un clişeu convenţional.
3. Substracţia numerică a imaginilor – se bazează pe conversia Rxgrafiilor seriate în
imagini digitale.
 4. Analiza densitometrică – permite evaluarea cantitativă obiectivă a modificărilor
densitaţii osoase alveolare. Se realiz cu o cameră video care măsoară lumina
transmisă printr-o Rxgrafie, iar semnalele de la cameră sunt convertite în tonuri de
gri.
5. Alte tehnici de imagistică sunt:
- Scanografia
- RMN
- Tc.
Este evident că exam RX nu poate fi considerat „Per Se” (în sine) un mijloc de diagnostic
al BP. In aceste condiţii el constituie un complement al exam clinic furnizând o serie de
informaţii care lipsesc din bilanţul clinic.

EXAMENE BACTERIOLOGICE

S-a dovedit clar că PB reprezintă agentul etiologic primar în BP. Chiar în Parodonţiu
sănătos prezintă o placă supragingiv constituită din 90% coci Gram + şi o floră subgingivală
compusă în majoritate de coci G- (streptococi şi actinomicete), compoziţia acesteia modificându-
se în cursul leziunilor evolutive parodontale (90% bacterii G- în formele cu evoluţie rapidă. Pe
măsură ce boala progresează creşte proporţia bacteriilor G+ şi a germenilor anaerobi.
Teste utilizate în dg afecţiunilor parod:
Microbiologice – Microscopia directă - în câmp întunecat
- cu contrast de fază
- Evaluări imunologice – Microscopia cu imunofluorescenţă
- latex aglutinarea
- flow citometria
- testul ELISA
- Metode enzimatice de identificare bacteriană – Reacţia BANA se
bazeaza pe detectarea unei enzime care este secretata de Porphyromonas gingivalis,
Treponema denticola si Bacteroides forsythus, trei bacterii anaerobe frecvent asociate cu
parodontita adultului sau cu halena fetida.
- Hibridizarea ADN – sondele ADN
Imunologice – Titrarea AC serici pentru anumiţi patogeni agregatibacter
actinomycetemcomitans, Porfiromonas gingivalis;
- Identificarea disfuncţiei PMN/monocite (chemotaxiei, motilitate,
aderenţă)
Biochimice – Analiza FCG (fluidului crevicular gingival) :
- Titrarea ASAT (aspartat aminotransferaza)
- Explorarea produselor metabolice ;
- Analiza mediatorilor de inflamaţie (TNFα, Interleukina -1 β, PgE2).

ALTE EXAMENE COMPLEMENTARE

EXAMENUL MODELELOR DE STUDIU

Modelele de studiu se obţin în urma amprentării arcadelor dentare şi se realizeaza din

ghipsuri dure pt a reda cât mai exact situaţia clinică şi pentru a rezista în timp.
Modele de studiu oferă date privind:
- Aspectele mofologice normale şi patologice ale parodonţiului marginal de
înveliş;
- Dinţii şi arcadele dentare – integritate, poziţie, rapoarte interdentare, faţete
de uzură,
 - Relaţiile ocluzale (când modelele sunt montate în articulator) şi necesitatea
reechilibrării ocluzale;
- Stabilirea planului de tratament,
- Evaluarea intermediară sau finală a aspectelor evolutive în cursul terapiei
parodontale.
Modelele de studiu se folosesc în aprecierea longitudinală a alterărilor nivelului gingiei
marginale, a poziţiei dinţilor, fiind utile în evaluarea răspunsului la diferite etape terapeutice.
Astfel pacienţii pot fi motivaţi mult mai eficient obţinându-se acordul şi colaborarea lor care sunt
elemente indispensabile şi obligatorii în succesul pe termen lung al demersului terapeutic în BP.

EXAMENUL FOTOGRAFIC

Este util în aprecierea stării iniţiale şi ulterior la compararea aspectelor privind, fie
evoluţia bolii, fie rezultatele intermediare şi finale.

Examene de laborator –determinarea unor constante biologice, cât şi modificările

acestora în cursul diferitelor boli generle care au răsunet la nivelul parodonţiului cuprinde :
examene hematologice, teste de coagulare, examene care explorează funcţia hepatică, renală,
pancreatică, etc.

Sondajul parodontal

Reprezintă o procedură importantă în dg, prognosticul şi evaluarea rezultatelor în

managementul BP.
Sondajul parodontal măsoară zona sau punctul unde sonda întâmpină o rezistenţă
fizică dată de ataşamentul prodonţiului la dinte.
Funcţiile sondei parodontale:
• Estimarea profunzimii ş gingivo-dentar.
• Estimarea profunzimii pungilor parodontale/gingivale;evaluarea defectelor
muco-gingivale;
• Cuantificarea prin indici gingivali şi parodontali a stării de igienă, factorilor de
iritaţie marginală (placa şi tartrul), stării gingiei marginale;
Scopurile sondajului:
• Urmăreşte pierderea reală de ataşament;
• Înălţimea gingiei aderente/ataşate;
• Nivelul crestei osoase şi topografia leziunii;
• Gradul de atingere a furcaţiilor;
• tendinţa la săngerare;
• periodele de activitate /inactivitate ale BP
• identificarea intiderii distrucţiei parodontale;
• topografia pungilor
• clasificare pungilor.
 LP.3 PARODONTOLOGIE

Sondajul parodontal

Reprezintă o procedură importantă în dg, prognosticul şi evaluarea rezultatelor în

managementul BP.
Sondajul parodontal măsoară zona sau punctul unde sonda întâmpină o rezistenţă
fizică dată de ataşamentul prodonţiului la dinte.
Funcţiile sondei parodontale:
 Estimarea profunzimii ş gingivo-dentar.
 Estimarea profunzimii pungilor parodontale/gingivale;evaluarea defectelor
muco-gingivale;
 Cuantificarea prin indici gingivali şi parodontali a stării de igienă, factorilor de
iritaţie marginală (placa şi tartrul), stării gingiei marginale;
Scopurile sondajului:
 Urmăreşte pierderea reală de ataşament;
 Înălţimea gingiei aderente/ataşate;
 Nivelul crestei osoase şi topografia leziunii;
 Gradul de atingere a furcaţiilor;
 tendinţa la săngerare;
 periodele de activitate /inactivitate ale BP
 identificarea intiderii distrucţiei parodontale;
 topografia pungilor
 clasificare pungilor.

1. SCOPURILE SONDAJULUI

1.1 Pierderea de atasament – pt măs pierderii de atasament se alege un reper

fix: JAC la care se raportează toate măsurătorile.profunzimea pungii (manifestarea clinic
măsurabilă a bolii) constă în distanţa ce separă fundul pungii de gingia marginală.
Deoarece nivelul gingiei marginale este supus fluctuaţiilor ( ca în cazul Htrofiilor care
dau pungi false fără pierdere de ataşament), reperul fix permite măsurarea gradului de
recesiune gingivală, în raport cu gingia marginală, dar şi pierderea reală de atasament, dată
de distanţa de la fundul pungii la JSC (jonc. smalt – cement).
Repere:
 Nivelul ataşamentului – distanţa dintre baza pungii şi un reper dentar fix
– jac.această distanţă defineşte gradul de recesiune parodontală.
 Recesiunea vizibilă – distanţa care separă marginea gingivală de JAC.
 Recesiunea invizibilă – adâncimea pungii, definită ca distanţa dintre baza
pungii şi marginea gingivală;
 Recesiunea vizibilă + recesiunea invizibilă = totalul pierderii de
ataşament.

Determinarea nivelului de atasament

1. Marginea gingivală localizată la nivelul coroanei anatomice – nivelul

ataşamentului = valoarea adancimii pungii – minus distanţa de la marginea
gingivală la JAC (pungi false).Dacă ambele sunt egale piederea de ataşament
este zero.
2. Marginea gingivală coincide cu JAC – pierderea de ataşament coincide cu
adâncimea pungii;
 3. Marginea gingivală localizată apical de JAC – pierderea de ataşament este mai
mare decât profunzimea pungii. Se adaugă la adâncimea pungii distanţa dintre
marginea gingiei şi JAC (recesiune totală).

1.2 Evaluarea înălţimii gingiei fixe (aderente) restante

Înalţimea gingiei ataşate (aderente) este distanţa dintre jonc muco-gingivală şi
proiecţia pe suprafaţa externă a gingiei a bazei şanţului gingival sau fundului pungii parod.
Nu trebuie confundată cu gingia keratinizată, deoarece aceasta din urmă include şi
marginea gingivală.
Înălţimea gingiei keratinizate – distanţa care separă linia muco-gingivală de creasta
gingivală.
Valoarea gingiei ataşate se determină prin scăderea adâncimii sulcusului sau pungii
din înălţimea totală a gingiei (margine gingivală – linie muco-gingivală). Aceasta se face prin
tracţionarea buzei sau obrazului pentru demarcarea liniei muco-gingivale, concomitent cu
sondarea pungii. Pentru un prognostic favorabil este nevoie de o înăltime de cel puţin 2 mm.
Înălţimea gingiei ataşate este insuficientă atunci când tracţionarea periferiei mobile
induce mobilizarea marginii gingivale libere.
Sonda parodontală se utilizează pentru evaluarea defectelor mucogingivale
determinându-se suficienţa sau insuficienţa gingiei ataşate.
 Defect muco-gingival de tip I (gingie atasata insuficientă) când sonda
parodontală pătrunde în şantul gingival la limita sau dincolo de jonc muco-
gingivală.
 Defect muco-gingival de tip II( gingie ataşată insuficientă) când prin plasarea
sondei parodontale în poziţie orizontală, de-a lungul J muco-gingivale, gingia
se deplasează în direcţie corono-apicală.

1.3 Evaluarea nivelului crestei osoase şi topografiei leziunii

BP reduce înălţimea osului modificăndu-i topografia. Deoarece numai exam RX nu

permite cunoasterea acesteia, sonda devine o prelungire o adevărată prelungire a ochiului
clinicianului. Intinderea pierderii osoase poate fi determinată foarte precis prin evaluarea cu
sonda parodontală, a distanţei dintre ataşamentul gingivo-dentar şi joncţiunea amelo –
cementară.

1.4 Evaluarea gradului de atingere a furcaţiilor

La nivelul d pluriradiculari, zonele interradiculare pot fi atinse de către procesul
patologic si să devinăvizibile şi accesibile clinic cu sonda parodontală specială – sonda
Nabers.
În acest caz sondajul orizontal permite evaluarea deschiderii zonelor de furcaţie
radiculară.

1.5Tendinţa de sângerare
Calitatea sau sanătatea ţes moi este apreciată, pe de o parte prin rezistenţa l
pătruderea sondei şi pe de altă parte prin prezenţa/absenţa sângerării provocate. Tendinţa
de sângerare se studiază fie singură, fie în corelaţie cu cantitatea de placă, fiind un criteriu
de diagnostic şi prognostic al bolii, cât şi un criteriu de activitate/inactivitate al BP.

1.5 Perioadele de activitate ale bolii

BP fiind un proces infecţios cronic care evoluează prin cicluri scurte şi imprevizibile
de activitate distructivă, urmată de periade de remisiune spontană, depistarea activit bolii
depinde de posibilitatea de a arăta prin intermediul măsurătorilor o modificare a nivelului
atasamentului într-un situs specific.

2. CAND ESTE NECESAR SONDAJUL

 De fiecare dată când există o suspiciune de BP sau când acest lucru este imperativ.
Trebie să reflectăm bine înainte de efectua această manoperă deoarece un sondaj
parodontal decanseaza o baceriemie chiar în absenţa bolii.
Această bacteriemie fără consecinţe la pacientul clinic sanătos, este periculoasă la
pacienţii „cu risc crescut” (risc Oslerian) şi impune precauţii.
Pacienţii care prezintă depozite importante de tartru sau inflamaţie gingivală severă
este necesar în prealabil să se practice un detartraj minuţios şi un control riguros al plăcii
bacteriene, deoarece obsatcolele produse de tartru şi hipertrofia gingivală supra-
adăugatămodifică în mod artificial profunzimea pungii, existând riscul de însămânţare a
situsurilor inactive. Efectul ţesuturilor inflamate asupra adâncimii de sondare poate duce la
greşeli de interpretare, deoarece s-a constatat o diferenţă notabilă (0,6 mm) între sondajul
pungilor parodontale inflamate şi sondajul ţesuturilor neinflamate.

3. Cum trebuie efectuat sondajul

Pe lângă problemele de ordin general legate de poziţia pacientului, iluminarea

câmpului, instrumentar, sondajul trebuie efectuat în absenţa oricărei urme de salivă.
Pentru fiecare sector sondat, zona va fi uscată cu spray-ul. Pe de altă parte,
sondarea situs-uriloractive şi inactive, cu acelaşi instrument poate duce la însămânţarea
florei agresive în situs-urile inactive, fapt ce impune fie schimbarea sondei, fie sterilizarea
sau decontaminarea (sterilizator cu quartz, soluţii antiseptice) după fiecare inserare.

Forta de sondare – reprezintă o variabilă importantă în măsurarea pg parod şi

reperarea niv de ataşament.
!!!! Sonda poate traversa uşor epit joncţ şi primele fibre conjuncive şi ajunge la
creasta alveolară.

4. Dificultăţi întâlnite în măsurare şi factorii care influenţează citirea

1. Erorile sondajului tradiţional – pe lângă erorile datorate lipsei rigorii în

tehnica de sondaj cât şi celel legate de accesibilitatea dinţilor, morfologia corono-rad, zonele
proxim, şi dificultăţile de inserare a sondei în sens vertical, rămân trei parametri care pot fi
factori de eroare: dintele, sonda examinatorul.
Dintele – este importantă o bună sensib tactilă pentru a decela prezenta unor
obstacole: carii, tartru, între sondă şi fundul pungii.
Sonda – problema fiabilitatii gradaţiilor este delicată, deoarece s-au constatat
diferenţe, deloc neglijabile, între diferite sonde.
Acest fapt impune ca în crsul sondajului să se păstreze întotdeauna aceiaşi marcă
şi aceiaşi sonda, la acelaşi pacient.
Examinatorul – se găseşte expus erorilor de citire a gradaţiilor din cauza unei slabe
vizibilităţi, a unui acces dificil la un situs, a luării greşite a reperelor, a oboselii oculare
provocate de cele 192 de măsurăori realizate pe cele 2 arcade complete.
2. Factorii histologici şi clinici care influenţează adâncimea de sondare –
efectiv există o diferenţă între profunzimea măsurată a pungii şi adâncimea sa reală.
Adâncimea clinică a sanţului gingivo-dentar sau a unei pungi parodontale este
reprezentată demăsurătorile obţinute în cursul sondajului, rezultând o măsurare
supraestimată.
Adâncimea histologică corespunde distanţei care separă marginea liberă a gingiei
marginale de limita coronară a epit. de joncţiune şi nu este oprită decât de către primele
fibre conjunctive intacte ale ataşamentului.
Starea de sănătate a ţes parod – există o relaţie directă între gradul de inflamaţie
gingivală şi penetrarea sondei la o forţă constantă, ţes inflamate oferind mai puţină rezistenţă
la pătrunderea sondeoi decât în tes sănătoase.
Poziţia extremităţii sondei – Sonda parod tinde să măsoare mai mult o localizare
apicală a epit de joncţ decât o localizare coronară. Sonda pâtrude în ţes şi este frânată
printr-un efect de hamac datorat condensarii şi compresiunii fibrelor ligam parod, calitaea,
tes parodontale constituind un element important în pătrunderea sondei.
Sângerarea la sondare – un situs inactiv sau un şanţ neinflamat nu sangerează la
sondaj aşa cum se întâmplă în cazul când epiteliul pungii este inflamat sau ulcerat.
Sângerarea ingreunează citirea.
Pe de altă parte, controlul localizării vf sondei se poate aprecia într-o manieră mai
redusă în pg care sângerează faţă de cele care nu sângerează.
In ceea ce priveşte influenţa parametrilor – adâncimea pg şi sângerarea la sondaj
asupra reproductibilităţii măsurătorilor, se poate spune că:
 Numai măsurătorile pg care nu sângerează sunt reproductibile;
 Adâncimea pungii singură nu afectează reproductibilitatea măsurătorilor;
 Pg care sângerează la sondalj sunt mai adânci decât cele care nu
sângerează;
Influenţa accesului antomic –
 Citire uşoară:
- Zone cu acces direct
- Zona frontală.
 Citire dificilă:
- Amplitudine mică a deschiderii gurii
- Zone aproximale cu pc de contact strâns
- Incongruenţe d-alv cu înghesuire
- Sectoare posterioare unde câmpul vizual este mai îngustat – eroare
de paralaxă.

5. Limitele sondajului parodontal

Măsurarea liniară de-a lungul răd dintelui de a fi clar inţeleasa şi transpusă direct în
context clinic. Totuşi ea reprezintă o analiză unidimensională a unui proces de boală
tridimensional.

6. Mod de evitare a aproximărilor la sondaj

- Inainte de orice etapă de sondare trebuie să se iniţieze untratament eficace la

nivelul parodonţiului şi al dinţilor.
- Indepărtarea factorilor generatori ai inflamaţiei şi a depozitelor exogene ce
constituie obstacole la penetrarea sondei;
- Standardizarea:
 Punctului precis de sondare
 Axului de inserţie al sondei
 Pc de referinţă pentru evaluarea nivelului ataşamentului.

Pe lângă rolul său tradiţional de măs, sonda p, prin deplasare in dif directii, se mai folos la:
 Identificarea întinderii distrucţiei parodontale
 Topografia pungilor
 Clasificarea pungilor.

Pungi parod supraosoase – sonda pătrunde dincolo de JAC, dar nu depăşeşte apical
creasta osului alveolar;
Pungi parodontale infraosoase – sonda p pătrunde dincolo de JAC şi nu depăşeşte
apical creasta osului adiacent.

Oricare ar fi metoda aleasă şi instrumentul de sondare, practicianul trebuie să evite

presiunile excesive şi mişcările brutale care provoacă perforaţii ale epit sulcular şi de jonct,
determinările improprii ale profunzimii pg cât şi o suferinţă inutilă a pacientului.
LP

I. INDICI PENTRU EVALUAREA STARII DE IGIENA

Indicele de igienă orală

Are 2 componente:
- Indicele de placă şi
- Indicele de tartru.
Valoarea indicelui de placă şi respectiv indicelui de tartru rezultă prin însumarea
valorilor constatate pe 6 suprafeţe preselectate:
- Suprafeţele Ve ale M1 superiori
- Suprafeţele Li ale M1 inferiori;
- Suprafeţele Ve ale IC superior drept (11) şi IC inferior stâng (31).

Valorile indicelui de placă sunt:

0 = absenţa placii;
1 = placă supragingivală în 1/3 de colet a dintelui;2
= placă în 1/3 medie a dintelui;
3 = placă în 1/3 incizală sau ocluzală a coroanei.

Valorile indicelui de tartru sunt:

0 = absenţa tartrului;
1 = tartru supragingival în 1/3 de colet a dintelui;
2 = tartru în 1/3 medie a dintelui;
3 = tartru în 1/3 incizală sau ocluzală a coroanei.

Valoarea toatală a indicelui de ig orală rezultă din însumarea valorilor indicelui de

placă şi tartru.
Indicele de placă/ tartru poate fi exprimat în 2 moduri:
Suprafeţele dentare cu placă, exprimate procentual (x):

Nr de supraf cu placă
--------------------------------------- x 100 = x sau
Nr total al suprafeţelor dentare

Suprafeţele dentare fără placă, exprimate procentual (y):

y = 100 - x

Inregistrarea indicelui de placă şi a sângerării gingivale după şedintele de tratament

antimicrobian inţial şi postoperator, asigură controlul eficienţei igienei orale;

Indicele de placă Siness şi Loe

Are următoarele valori:

0 = absenţa plăcii;
1 = placa nu se observă cu ochiul liber pe suprafeţele dentare decât după răzuire cu
vârful sondei;
2 = placa bacteriană este vizibilăcu ochiul liber ca un depozit fin, pelicular;
3 = acumulare masivă de placă, care acoperă şanţul gingival de la marginea
gingivală liberă până la suprafaţa dentară;

Indicele de retenţie a plăcii (LOE)

0 = absenţa cariilor, tartrului sau a unor obturaţii cu margini neregulate în apropierea1 =
gingiei.
tartru supragingival, carii, obturaţii cu margini neregulate;
 2 = tartru subgingival, carii, obturaţii cu margini neregulate;
3 = tartru abundent supra şi subgingival, carii mari şi profunde, obturaţii cu defecte
marginale mari şi retentive.

Indicele de sângerare papilară (PBI) – Papilar Bleeding index- Saxen şi

Muhleman

Acersta este un indicator sensibil al severittăţii inflamaţiei gingivale la pacienţii

individuali. PBI nu necesită timp mult deoarece sunt evaluate numai 28 de situsuri de
măsurare în dentiţia completă. Acest indice s-a dovedit a fi extrem de util pentru evaluarea
succesului sau eşecului în cursul terapiei parodontale. Pe parcursul terapii repetate, PBI
indică pacientului orice scădere a inflamaţiei.

Modul de înregistrare

Sangerarea e provocata prin trecerea (stergerea) sulcus-ului cu sonda parodontală

cu presiune usoară pornind de la baza papilei spre vârf de-a lungul aspectului mezial si distal
al dintelui.
Dupa 20-30 secunde dupa ce a fost sondat complet un întreg cadran, intesitatea
sângerarii este evaluată în 4 grade si valorile sunt trecute pe fisa.
Totalul scorurilor inregistrate da “numărul de sangerare'” PBI se calculează prin împărţirea
acestui nr la toatalul papilelor examinate.

numărul de sângerare
PBI =
număr total de papile examinate

Indice de sângerare papilară PBI - PBI diferentiaza patru grade diferite de sângerare
consecutiv sondajului minutios al sulcusului gingival in regiunea papilei.
Sondajul se face in toate 4 cadranele, 1 si 3 oral, iar 2 si 4 vestibular.
 In practica se pot utilliza mai multe formulare care sa evidentieze evolutia in timp a
sangerarii.
 Gradul 1- punct = 20-30 secunde după sondarea sucus-urilor mezial si distal cu o
sondă parodontală, se observă un singur punct de sângerare.
 Gradul 2- linie/punct = o linie fină de sânge sau mai multe puncte de sângerare devin
vizibile la marginea gingivală.
 Gradul 3- triunghi = triununghiul interdentar se umple mai mult sau mai putin cu
sânge.
 Gradul 4- picătură = sângerare difuză. Imediat după sondare sângele curge în zona
interdentară acoperind porţiuni de dinte şi de gingie.

Indicele de sângerare gingivală (SBI) – Sulcular Bleeding Index

Se utilizează sonda parodontală cu care se ating zonele marginale (M) şi Papilare

(P), cu intebsităţi crescute, utilzând valorile următoare:
 0 = aspect normal, fără modificări ale unităţilor papilare (P) şimarginale (M),fară
sângerare la sondare;
 1 = fără modificări aparente aparente ale ale zonelor papilare (P) şi
marginale (M), dar la sondajul uşor se produce sângerare.
 2 = sangerare la sondaj şi modificări de culoare ale zonei papilare (P) şi
marginale (M).
 3 = sângerare, modificări de culoare şi uşor edem;
 4 = sângerare provocată şi spontană, modificări de culoare, edem pronunţat;
 5 = sângerare provocată şi spontană, modificări de culoare, edem important
asociat sau nu cu ulceraţii.
Examenul se realizează pe 6 dinţi – un molar, un premolar, şi un incisiv lateral al
fiecărei arcade, de o parte şi de alta.
Folosirea indicilor de sângerare gingivală evaluează intensitatea inflamaţiei
deoarece sângerarea este un indicator mult mai obiectiv decât modificările de culoare ale
gingiei şi furnizează evidenţa expunerii recente a ţesuturilor la placa bacteriană.
În general indicii care folosesc palparea cu sonda sau mijloace auxiliare de curătire
interproximală (stimulatoarele) sunt mult mai adecvate pentru diagnosticul gingivitei şi
evaluarea evoluţiei unui pacient în ceea ce priveşte controlul plăcii decât indicii care folosesc
sondajul apical (sondarea şanţului gingival sau pungii parodontale).
Palparea desemnează atingerea uşoară a suprafeţei ţesutului gingival cu capătul rotunit
al sondei parodontale şi/sau purtarea uşoară a sondei în direcţie orizontală de-a lungul suprafeţei
interne a sulcus-ului gingival fără presiune apicală.
 Îndicii care folosesc sondarea apicală sunt mult mai adecvaţi pentru diagnosticarea
parodontopatiei şi pentru evaluarea efectelor terapiei subgingivale.

Indicele de sângerare gingivală (AINAMO şi BOY, 1975) corespunde indicelui

gingival simplificat (LINDHE,1983).
Recent a fost propus un nou indice clinic pentru evaluarea hipercreşterilor gingivale
induse medicamentos. Acest indice are o valoare în funcţie de care se modulează terapia
chirurgicală sau conservatoare a hipercreşterilor.

Indice de evaluare a hipercreşterilor gingivale Rossmann, Ingles, Caffesse

Gradul 0

 1 = adaptare fermă agingiei ataşate pe osul alveolar subiacent, absenţa

modificărilor de volum ;
 2 = uşor aspect granitat;
 3 = marginea papilară de aspect normal;
 4 = papilă cu dimensiune şi densitate normală.

Gradul I

 1 = crestere uşoară marcată prin mărirea densităţii gingiei, aspect granular

marcat;
 2 = vârful papilei rotunjit;
 3 = adâncime la sondare ≤ 3 mm;

Gradul II


1 = hipercreştere moderată manifestată prin creşterea dimensiunii papilei
şi/sau marginii gingivale rulate;
 2 = Conturul marginii gingivale este încă concav sau drept;
 3 = lărgirea gingiei în sens V-O până la 2 mm măsurată de la vârful papilei în
afară;
 4 = adâncimea la sondare ≤ 6 mm;
 5 = papila este oarecum detasabilă.
Gradul III
 1 =hipercreştere moderată manifestată prin migrarea gingiei pe coroana
clinică;
 2 = conturul marginii gingivale este convex
 3 = Lărgirea gingiei are dimensiune ≥ de 3mm, măsurată de la vârful papileiîn
afară;
 4 = adâncimea la sondare > 6 mm, papila este clar detaşabilă;
 Gradul IV
 1 = hipercreştere severă, caracterizată printr-o îngroşare extremă a gingiei;
 2 = coroana clinică acoperită în proporţie mare;
 3 = lărgirea gingiei are dimensiune ≥ de 3mm, măsurată de la vârful papileiîn
afară;
 Adâncimea de sondare > 6 mm papila este clar detaşabilă.

II. INDICII DE INFLAMATIE PARODONTALA

Indicele parodontal Russell

0 = absenţa inflamaţiei gingivale şi parodontale; 1 =

gingivită medie fără să circumscrie coletul;
2 = gingivită avansată, care circumscrie coletul fără leziuni aparente ale inserţiei
epiteliale;
3 = gingivită cu pungi şi distrucţia inserţiei epiteliale. RX se observă alveoliză pânăla ½ din
lungimea rădăcinii, dar dinţii au încă implantare bună, masticatia făcându-se in limitenormale;
4 = distrucţie mare osoasă, tulb masticatorii severe, mobilitate axială dentară,
matitate la percuţie cu sonda.

Indicele de prezenţă a pungilor parodontale

Se iau în consideraţie pungile > 3 mm după tratament antimicrobian. Indicele se

exprimă procentual:
Nr suprafeţelor dentare cu pungi
X = --------------------------------------------------------------------- 100
Nr total al suprafeţelor dentare

Determinarea severităţii parodontitelor marginale prin folosirea unui indice este

realmente imposibilă. În contrast cu indicele gingival care poate înregistra numai intensitatea
inflamaţiei, un indice parodontal trebuie înainte de toate să măsoare gradul pierderii de
atşament (gradul de pierderii a structurilor de suport dentare).
Cei mai folosiţi indici de boală parodontală sunt:
1. Indicele de boală parodontală al lui Ramfjord;
2. CPITN
3. Indicele de screening parodontal - PSR

Indicele parodontal (PDI) Ramfjord – Periodontal Disease Index

Exprimă gravitatea bolii prin estimarea clinică a simptomelor de inflamaţie, alveoliză,

pungă parodontală. Acest indice conţine un indice de gingivită (1-3) şi măsurarea pierderii de
ataşament, independentă de gingivită (4-6).
 0 = absenţa inflamaţiei sau alterărilor în gingia marginală
Gingie:
 1 = gingivită medie sau moderată în unele localizări la gingia marginală;
 2 =gingivită uşoară/moderată a întregii margini gingivale în jurul coletului
dentar;
 3 = gingivită avansată cu eritem sever, hemoragii, ulceraţii;
Parodonţiu:
 4 = pierdere de ataşament până la 3 mm măsurată de la JAC;
  5 = pierdere de ataşament de 3-6 mm;
 6 = pierdere de ataşament > 6 mm.
Ramjord a demonstrat că în scopuri epidemiologice pot fi luaţi ca reprezentativi 6
dinţi din întreaga dentiţie: 16, 21,24,44,41,36.
Dintii colorati in rosu sunt dinti ramfjord, iar cei necolorati sunt substituientii lor cand
aceştia lipsesc.

PDI se recomandă pentru studii epidemiologice. Molarii de minte se exclud.

Indicele CPITN
Acest indice a fost desemnat iniţial pentru evaluarea necesităţilor de tratament
parodontal. Combinând elementele de indici gingivo-parodontali şi de PTNS (sistem de
evaluare a necesităţilor de tratament parodontal), CPITN evaluează:
- Prezenţa sau absenţa sângerării gingivale la sondaj uşor;
- Prezenţa sau absenţa tartrului supra- şi subgingival;
- Prezenţa sau absenta pungilor parodontale (inguste sau adânci);
- Se foloseşte sonda specială CPITN
Sextanţii cuprind următorii dinţi:
17 -14 13 -23 24-27
47 -44 43 -33 34-37
 Evaluarea parodontală se face pe sextant fiind înregistrat câte un dinte din sextantul

respectiv, înregistrându-se cea mai proastă condiţie a fiecărui indice pe sextant,

criteriile fiind următoarele:

STATUS PARODONTAL NECESITATI DE TRATAMENT

0 = parodonţiu sănătos 0 = nu necesită tratament
1= sângerare observată direct la I = igienă orală
sondare
2 = tartru şi pungi ≤ 3,5 mm, iritaţie II = I + detartraj profesional
iatrogenă
3 = pungi de 4-5 mm III = I + detartraj profesional
4 = pungi > 6 mm IV = II + tratament complex

Tratamentul complex poate necesita detartraj şi surfasaj sub anestezie locală cu sau
fără expunere chirurgicală. Indicii parodontali pot în practica de zi cu zi sa furnizeze o
imagine a condiţiei pacientului dar, nici un indice nu va putea vreodată înlocui un examen
complet individual.
 Indici de mobilitate dentară

Se utilizează în cursul examenului cllinic înainte de tratament şi ulterior, în cursul

fazelor de tratament, pentru evaluarea răspunsului la tratament.
Indicele de mobilitate este un criteriu important în ceea ce priveşte stabilireaevoluţiei
clinice astării parodontale după tratament, putându-se aprecia ameliorarea, agravarea sau
staţionarea/vindecarea stării clinice.
0 = mobilitate fiziolagică (fremitus);
1= mobilit perceptibilă cu degetul, în direcţie orizontală, < 1mm. 2 =
mobilit perceptibilă cu degetul, în direcţie orizontală, > 1mm 3 =
mobilit >1 mm în plan orizontal şi vertical.
Pe baza valorilor înregistrate se calculează indicele clinic al gradului de mobilitate
dentară patologică după cum urmează:
Se notează cu
- m1 mobilitatea patologică, prin însumarea valorii mobilităţii la toţi dinţii
examinaţi, înainte de tratament.
- m2 mobilit dentară posttratament.
Indicele de mobilitate Im se calculează după formula:
m1 - m2
m = -------------------- 100
m1
LP

MIJLOACE DE COMBATERE A PB

1. Mijloace de evidenţiere a PB
2. Mijloace de îndepărtare a PB
2.1. mijloace principale – periuţele de dinţi
 periile cu peri naturali
 periile cu peri sintetici
 periile acţionate electric
2.2. mijloace secundare de îndepărtare a PB
 pastele de dinţi/dentifricele
 mijloace de igienă interdentară
 mijloace speciale de ig orală.

1. Mijloacele de evidenţiere a PB
Sunt utilizate pentru depistarea şi cuantificarea depozitelor de placă bacteriană pentru
motivarea motivarea pacientului caşi pentru evaluarea eficacităţii metodelor de ig orală. Ele sunt
denumite revelatori de placă şi sunt disponibile sub mai multe forme:
Soluţii:
 Sol fucsină bazică 0,2-3%;
 Sol violet de genţiană 1%;
 Sol albastru de toluidină 1%;
 Sol hematoxilină urmată de sol eozină;
 Sol iod-iodurată Lugol;
 Soluţie Chaye Beta –Rose;
 Sol Butler în două nuanţe;
 Sol de fluorosceină DC galben nr.8 – se evidenţiază cu o lampă de lumină Plack-Lite;
 Sol Dis-Plaque care colorează placa recentă (2-3 zile) în roşu şi placa mai veche (9-18
zile) în albastru.
Drajeuri / comprimate – produse tipizate:
 Placolor conţine eritrozină (colorant vegetal hidrosolubil);
 Ceplac; Revelan; Red-Cote.
Paste revelatoare cu eritrozină – Placolor.
Pacientul este invitat să-şi efectueze periajul dentar cu o pastă revelatoare sau prin
dizolvarea unui drajeu colorant. După clatirea abundentă, se examinează atât de medic cât şi de către
pacient zonele rămase colorate unde periajul a fost insuficient, de regulă spaţiile aproximale deinspre
Ve spre Or, coletul dentar şi se recomandă un periaj mai energic. Controlul se realizează de pacient la
2-3 zile pentru început, apoi săptămânal pâna la corectarea periajului dentar.

2. Mijloace de îndepărtare a PB
2.1 Mijloace principale – Periuţele de dinţi
Există un nr mare de periuţe de dinţi care diferă prin caracteristicile perilor din care sunt
confecţionate: natură, provenienţa, nr, lungime, aranjament, consistenţă flexibilitate (rigide, suple).
Periile cu peri naturali sunt confecţionate frecvent din:
 Peri de porc, mai tari;
 Peri de cămilă, mai moi, folosite pentru periajul fiziologic;
Avantajele periilor cu peri naturali:
 Supleţe;
 Adaptare intimă pe suprafeţele dentare şi gingivale;
 Nu produc traumatisme gingivale;
 Se încarcă şi reţin bine pasta de dinţi.

1
 Dezavantaje:
 Degradare mecanică într-untimp relativ scurt prin reţinerea şi îmbibarea cu apă şi
detritusuri organice;
 Gamă limitată privind consistenţa şi flexibilitatea;
 Lumenul firului de păr constituie un rezervor de microorganisme.

Periile cu peri sintetici prezintă o serie de calităţi care le conferă superioritate faţă de cele cu
peri naturali, dar şi serie de defecte nedorite, atunci când sunt utilizate incorect.
Avantaje:
 Omogenitatea materialului;
 Uniformitatea dimensiunilor în lungime şi diametru;
 Flexibilitate;
 Rezistenţă mecanică;
 Nu reţin apa şi detritusurile organice.
Dezavantaje – folosirea incorectă favorizează:
 Recesiunea gingivală;
 Iritaţii mecanice;
 Uzura cementului.
Nu se remarcă o superioritate definitorie între perii naturali şi cei artificiali, în ceea ce priveşte
efectul de curăţire al celor două tipuri de filamente.

Caracteristicile periuţelor cu peri sintetici

Diametrul filamentelor:
 0,1 mm – pentru copii;
 0,2 mm – perii moi;
 0,3 mm – perii medii;
 0,4 mm – perii tari, aspre.
Lungimea filamentelor:
 8,7 mm – pentru copii;
 10,3 mm – pentru adulţi.
Capătul filamentului:
 Muchie ascuţită;
 Rotunjit, produce 30-50%mai puţine leziuni traumatice.
Caracteristicile periuţelor (recomandări ADA):
 Lungimea părţii active: 25,4 – 31,8 mm;
 Lăţimea părţii active: 7,9 – 9,5 mm;
 Număr smocuri: 5 – 12/rând;
 Nr rânduri: 2 – 4.

Principalele tipuri de periuţe de dinţi:

 Perii cu filamente din plastic – moi, cu vârf rotunjit, smocuri pe 4 rânduri (Butler
nr.411, Adult, G-U-M);
 Perii cu peri natural cu 4 rânduri de smocuri (butler nr.511, Adult, G-U-M);
 Perii pentru ortodonţie cu 3 rânduri de smocuri, rândul din mijloc fiind mai scurt (Butler
nr.123);
 Perii cu 2 rânduri de smocuri, din plastic, moi, pentru periajul şanţului gingival (butler
nr.120, Sulcular, G-U-M);
 Perii cu un nr redus de smocuri (7), din plastic moale, (Butler nr.307 şi 308);
 Perii cu un singur smoc de filamente – pentru periajulambrazurilor şi incongruenta d-
alv cu înghesuire;

2
  Peria cu mâner de plastic cu „memorie” – pentru periajul zonelor greu accesibile (faţa
orală a grupului frontal inferior lingualizat).

Periile de dinţi acţionate electric – se folosesc ca alternativă sau supliment al periilor

manuale, mai ales la persoanele cu disbilităţi, sau în condiţiile de spitalizare.
Periile electrice sunt variate catip de acţiune şi deplasare. Se cunosc în pricipal 4 tipuri de
deplasări ale părţii active a periei:
 Deplasări oscilatorii în arc de cerc de cca 60o de la gingia fixă spre ocluzal sau incizal
şi înapoi.
 Deplasări orizontale printr-o mişcare rectilinie alternativă (dus-întors). Acţiunea este
similară cu mişcările vibratorii folosite în cadrul metodelor Bass, Stillman şi Charters.
 Deplasări combinate de tip oscilatoriu şi prin mişcare rectilinie alternativă.
 Mişcare de rotaţie completă a părţii active.
Recent au fost introduse tipuri noi, îmbunătăţite , precum:
 Braun’s Oral B – care foloseşte mişcarea oscilatorie şi de rotatie a perilor de 2000turaţii/min.
 Rotadent cu design şi funcţionare asemănătoare instrumentelor profesionale de curătire
dentară.
 Sonicare – perie electronică, ce produce o cavitaţie medie a fluidului şi un flux de apă proiectat
dincolo de vârful perilor, cu potenţial crescut, îndepărtând chiar şi coloraţiile dentare. Este un
dispozitiv eficace şi sigur în îndepărtarea placii subgingivale (Engel şi McInnes, 1994).

2 Mijloace secundare de îndepărtare a PB

2.1. Pastele de dinţi/dentifricele

Dentifricele sunt adjuvante folosite în curăţire şi lustruirea suprafeţelor dentare. Ele se
prezintă sub formă de pastă, gel sau pudră şi conţin substante active ca:
 Substanţe abrazive :
- Oxizi de Si şi Al;
- Bicarbonat de Na , NaCl
- Granule de cloruri polivinilice
- Silicat de zyrconiu
- Carbonat de Ca, Mg.
Substanţele abrazive se găsesc în concentraţie de 20-40% în paste şi 95% în pulberi. Efectul abraziv
trebuie să fie în limite care să permită curăţirea şi lustruirea, dar să nu afecteze ţesuturile dure
dentare.
 Agenţi terapeutici – care inhibă placa si tartrul, cariile sau hipersensibilitatea radiculară:
- Desensibilizanţi: azotat de K, formaldehida, fluoruri;
- Remineralizanti şi carioprotectori –monofluor fosfat de sodiu;
- Antimicrobieni: clorhexidina, triclosan, sanguinarina;
- Stimulatori ai secreţiei salivare sulfat de Na şi K;
- Agenţi antitartru – pirofosfat.
 Vehicol/consistenţă:
- Apă;
- Glicerină;
- Carboximetilceluloză;
 Substanţe detersive:
- Sulfat lauryl de Na;
- Sarcozinat lauryl de Na
 Aromatizanţi, edulcoranti, coloranţi, conservanţi:
- Mentă, arome diverse;
- Sorbitol, xilytol.

3
 2.2. Mijloace de igienă interdentară – dacă spaţiile interdentare sunt deschise, după
terminarea terapiei parodontale se pot utiliza:
- Firul de mătase;
- Scobitori de lemn Stim-U-Dent;
- Perii interdentare;
- Stimulatorul gingival interdentar.

Firul interdentar
 Material:
- fir de nylon, multifilament;
- fir tip teflon, unifilament (preferat de unii pacienţi deoarece nu se scămoşează);
 Structură:
- Monofilament;
- Mănunchiuri de filamente răsucitesau nu, solidarizate sau nu;
- Panglică îngustă (bandelete), sub corpuri de punte;
- Tip snur (cordelete împletite) pentru implante.
 Calibrul: gros, mediu, subţire;
 Suprafaţa: cerată sau necerată, impregnată sau nu cu fluor.
 Tipuri:
- Dental Tape – la pacienţii cu parodontiu sanătos;
- Brush and Floss – la nivelul elementelor protetice (corp de punte, bare);
- Super Floss – are un capăt rigid ce permite inserarea interdentar, portiunea centrală
(activă) având aspect de burete;
- Şnururi pentru igiena periimplantară.

Scobitori (bastonaşe) interdentare

- Au profil triunghiular care se adaptează formei zonei spatiului interdentar;
- Sunt realizate din lemn de diferite durităţi (lemn de balsa, tei, mesteacăn);
- Sunt indicate pentru îndepărtarea PB şi a resturilor organice din spaţiile unde lipseste
papila interdentară;
- C-ind în spaţiile ocupate de papilă;
- Se pot folosi in cazul diastemelor, sub elemente intermediare de punţi, sub arcurile
ortodontice şi în jurul implantelor.

Perii interdentare
- Au tijă metalică sau din plastic;
- Firele sunt din materiale sintetice;
- Formă cilindrică sau conică;
- Sunt montate pe un mâner scurt sau lung,
- Sunt comercializate într-o mare varietate (dimensională, cu capete interşanjabile, cu
sau fără mâner).
Aceste perii se utilizează pentru eliminarea PB de pe feţele dentare aproximale (concave sau
neregulate), în zonele de furcaţie deschise, sub intermediarii de punte, unde celelaltemijloace sunt
ineficiente.

2.3. Mijloace speciale de igienă orală

Stimulatorul gingival interdentar – se prezintă sub forma unor conuri efilate, de cauciuc sau
material plastic, iar acţiunea lor este de indepărtare a PB şi a detritusurilor moi şi de masaj gingival, la
pacienţii cu spaţiul interdentar rămasa liber prin retractia papilei gingivale sau în urma unei intervenţii
chirurgicale.
Periuţa cu un singur smoc – se mai numeste periuţă interdentară/ marginală’’ constă într-un
singur mănunchi de fire fixate pe un măner cu angulaţii diferite. Se recomandă pentru regiuni greu

4
accesibilealtor mijloace de igienă, zone de furcaţie, suprafetele distale ale ultimilor molari, faţa linguală
a molarilor şi premolarilor mandibulari, si pentru arii izolate de recesiuni profunde şi fata Ve sau Li a
dinţilor cu margine gingivală neregulată.
Dispozitivele tip „Passe-Fil” şi „Port-Fir” – sunt speciale, destinateuşurării acţionării firului
interdentar, fie prin prinderea capetelor firului – port-fir (în formă de praştie), fie pentru trecerea firului
pe sub elementele protetice – pass-fil sub forma unor anse din material moale.
Dispozitivele de irigare – Hidropulsoare – principiul lor de functionare constă în proiectarea
unui jet de apă continuu sau pulsatil, sub presiune. Presiunea este generată de un sistem de pompare
sau un pulsator la care este ataşat dispozitivul.
Capătul activ al instrumentului foloseşte o duză de plastic angulată la 90 0, sau o canulă
subgingivală.
Sunt indicate pentru curăţire:
 Supragingivală – curătirea mecanică a dispozitivelor ortodontice fixe, a
imobilizărilor temporare, pentru îndepărtarea resturilor alimentare din zonele
inaccesibile ale acestora;
 Subgingivală – lavajul profesional al pungilor parodontale, după detartraj şi
surfasaj, sau pentru administrarea de substanţe medicamentoase topic de
către pacient.
Există mai multe tipuri de extremităţi pentru irigatoarele subgingivale:
 Extremitate din plastic;
 Vârf din cauciuc moale;
 Canule codificate color (0,35 mm-portocaliu, 0,55 mm- violet, 0,85 mm-verde,
Maxi-i-probe);
Tipuri de irigatoare:
- Broxojet – multi-jet;
- Blend-a-Dent Brown – mono/multi-jet.
- Waterpick – monojet.
La acţiunea mecanică a jetului de apă de îndepărtare aplăcii, se poate adăuga si cea
antimicrobiană prin introducerea de agenţi antiplacă: clorhexidina 0,05%. Pentru confortul pacientului
se pot adauga şi aromatizanţi.

5
TEHNICI DE IGIENIZARE
Conf. Univ. dr. SINCAR Dorina-Cerasella
 CE TEHNICĂ DE PERIAJ ALEGEM?

• În cadrul literaturii de specialitate au fost descrise, până la ora actuală, peste

30 de metode şi tehnici de periaj, fiecare cu pretenţia de a avea cel mai bun efect
de igienizare. Tehnicile uzuale cunoscute, dacă sunt corect efectuate, asigură un
oarecare grad de igienizare a dinţilor naturali sau artificiali, însă nu prezintă o
eficienţă ideală.

 Periajul orizontal nu este eficient în spaţiile interdentare şi este agresiv pentru

ţesuturile moi, determinând retracţie gingivală şi abrazie cervicală la dinţii
neacoperiţi cu coroane de înveliş.
 Periajul circular, deşi este uşor de însuşit, nu igienizează suficient feţele aproximale
şi nu asigură un masaj gingival corespunzător.
 Periajul vertical, cel mai corespunzător în privinţa igienei, nu igienizează
suficient de bine suprafeţele cervicale, la nivelul joncţiunii gingivo-dentare, şi
nici zonele profunde ale feţelor.
 CLASIFICAREA TEHNICILOR DE PERIAJ

1. rotaţie: „Periajul rotativ" şi tehnica de periaj Stillman modificată

2. vibraţie: tehnicile de periaj Stillman, Charters şi Bass
3. circulară: tehnica de periaj Fones
4. verticală: tehnica de periaj Leonard
5. orizontală: periajul orizontal (scrub-brush)
TEHNICA DE PERIAJ BASS
 TEHNICA BASS
CARACTERISTICI
 tehnică creviculară - realizează curăţarea şanţurilor gingivale
 realizează protecţia feţei vestibulare a caninului, evitând apariţia recesiunii
gingivale
 se realizează pe grupe dentare (secvenţială)
 realizează curăţarea feţei distale a ultimului molar
 este o tehnică mixtă, gingivo-dentară (îndepărtează placa bacteriană de la nivelul
dinţilor şi stimulează circulaţia sanguină la nivel gingival)
 metoda foloseşte mişcările vibratorii
 TEHNICA BASS
DESCRIERE
 Autorul recomandă folosirea de periuțe de plastic moi
(soft), urmând ca la sfârșitul perierii să continuăm
curațarea spațiilor interdentare cu ajutorul aței dentare.

 Periuța se plasează cu suprafața activă în 1/3 cervicală a

dinților și pe marginea gingivală liberă în unghi de 45 spre
apical. Urmează o presiune ușoară asupra gingiei fără a
produce îndoirea filamentelor, prin care forțăm
pătrunderea filamentelor în șanțul gingival și interdentar.
Mișcarea de curațare e una scurtâ, o mișcare antero-
posterioară fără deplasarea filamentelor. Se realizează pe
fiecare grup dentar 10 mișcări. Mișcarea se repetă de-a
lungul intregii arcade atât pe V cât și pe O. În zona
frontală atât maxilar cât și mandibular periuța este
introdusă în lungul ei cu plasarea filamentelor inițial în
șanțul gingival, urmând să se realizeze o mișcare de
curațare spre exteriorul filamentelor îndepărtându-se
placa prin elasticitatea acestora.
 TEHNICA BASS
PERIAJUL FEȚELOR VESTIBULARE

• Peria se aplică pe faţă vestibulară a ultimului dinte de pe

hemiarcada dreaptă maxilară, paralel cu planul de
ocluzie, în unghi de 45° faţă de axul longitudinal al
dinţilor în contact cu marginea gingivală (Figura.1).
Trebuie avut grijă să se cuprindă şi faţa distală a
ultimului molar. Din această poziţie se vor realiza
mişcări de presiune şi vibraţie a perilor, pe loc, de 5-6
ori, fără dezangajarea firelor din spaţiul crevicular, apoi
se realizează o mişcare pe suprafaţa vestibulară a
dinţilor. Se realizează 3-4 repetări ale mişcărilor pentru
fiecare grup de dinţi.
 TEHNICA BASS
PERIAJUL FEȚEI VESTIBULARE A CANINUL

• O atenţie deosebită se va acorda periajului

feţei vestibulare a caninului, plasat în zona
de maximă convexitate a arcadei, care va fi
periat pe segmente: jumătatea feţei
vestibulare dinspre distal cu grupul premolar
şi jumătatea feţei vestibulare dinspre
mezial cu grupul frontal
 TEHNICA BASS
PERIAJUL FEȚELOR ORALE

 Se realizează în acelaşi mod, de la

stânga la dreapta
 Pentru feţele orale ale dinţilor
frontali maxilari respectiv linguale
la dinţii mandibulari, periuţa se
plasează orizontal sau vertical în
funcţie de mărimea capului periuţei
(importantă este poziţionarea
corectă).
 TEHNICA BASS
PERIAJUL FEȚELOR OCLUZALE

• Periuţa se aşează perpendicular pe

suprafaţa ocuzală, se realizează o
uşoară presiune, astfel încât perii să
pătrundă în şanţuri şi gropiţe, apoi se
efectuează mişcări antero-posterioare
 TEHNICA BASS
PENTRU DINȚII MANDIBULARI

• Se respectă
aceleaşi reguli ca la
dinţii maxilari.
 TEHNICA BASS
INDICAȚII

Tehnica a fost propusa pornind de la ideea ca inflamatia gingivala debuteaza de obicei

la nivelul marginii gingivale, in principal la nivelul papilei interdentare.
Se indica pacientilor cu probleme parodontale care prezinta:
 spații interdentare libere
 suprafețe radiculare expuse
 post chirurgie parodontală
 la pacienții cu coroane de acoperire prelungite subgingival
 TEHNICA BASS
DEFICIENȚE

 Există pacienți fără manualitate, cu dificultăți de a-și poziționa

periuța la 45 de grade

 In cazul pacienților foarte zeloși, vibrațiile aplicate pot

produce traumatizarea cronică la nivelul țesuturilor
gingivale moi
 TEHNICA BASS MODIFICATĂ

 Indicatii:
 pacienti obisnuiți
 cu sau fară probleme
parodontale
 este modificată printr-o miscare de
coborîre, rulare spre marginea ocluzala
(incizală) a dintelui după periajul
crevicular (sulcular)
 TEHNICA STILLMAN

 a fost propusă pentru a realiza in principal masajul și pentru a stimula troficitatea

mucoasei gingivale ca și curațirea ariei cervicale a coroanei dentare.
 se efectuează cu periuțe de consistență moale
 suprafața activă se așează în unghi de 45 spre apical în 1/3 cervicală a dintelui și pe
marginea gingiei libere, mișcările de curațare fiind rotații reduse de vibrare,
repetându-se de 10 ori pentru fiecare grup dentar. Pentru a curața și restul
suprafețelor dentare s-a propus tehnica Stillman modificată prin care la sfârșitul
mișcărilor de rotare-vibrare se va efectua și mișcarea de rulare.
 TEHNICA STILLMAN MODIFICATĂ (TEHNICA
RULOULUI) INDICAȚII

 se recomandă tuturor pacienților cu parodonțiu marginal sănătos

 se efectuează cu periuța de duritate medie și e indicată copiilor și tinerilor
 se alternează cu tehnici vibratorii sau ca etapa pregătitoare în implementarea unor tehnici mai
dificile (Stillman), la care poziția de plecare a periuței e identică.
 TEHNICA STILLMAN MODIFICATĂ (TEHNICA
RULOULUI) DESCRIERE

 cu partea laterală a filamentelor presăm cu blândețe gingia care

se poate albi ușor, umând să efectuăm o rotire a periuței din
încheietura mâinii, mișcare prin care filamentele prin
elasticitatea lor vor efectua o măturare a gingiei și a
suprafețelor dentare
 se va efectua de minim 6 ori pt fiecare grup dentar, atât pe
suprafața vestibulară cât și pe cea orală
 suprafața palatinală a frontalilor maxilari ca și cele linguale ale
celor mandibulari sunt periate cu periuța în lungul ei, la fel ca
în tehnica Bass
TEHNICA STILLMAN MODIFICATĂ (TEHNICA
RULOULUI) DESCRIERE
 Suprafața activă a periuței se plasează
in zona gingiei și a 1/3 cervicale a
dintelui de curațat
 Periuța este introdusă inițial paralel cu
arcadele dentare cu suprafața activă spre
apical in timp ce porțiunea de plastic a
capului activ se găsește la nivelul marginii
incizale, respectiv suprafețelor ocluzale
 TEHNICA CHARTERS
INDICAȚII
 a fost propusă pentru a realiza perierea
suprafețelor interdentare, masaj gingival mai
ales în cazul pacienților cu spații interdentare
 metoda se indică pacienților care prezintă spații
interdentare libere, care au suportat intervenții
chirurgicale parodontale și care prezintă suprafețe
radiculare expuse
 pacienților cu punți dentare și în cazul acestora
doar in dreptul intermediarilor pentru
curățarea suprafețelor mucozale a punții și dinspre
partea orală
 în cazul pacienților cu aparate ortodontice fixe
TEHNICA CHARTERS
 TEHNICA CHARTERS
DESCRIERE
 se plasează periuța cu suprafața activă fie perpendicular pe suprafața dentară de
curațat, mai ales când există multiple papile interdentare decapitate și spatii libere,
fie într-un unghi de 45 de grade spre ocluzal. Indiferent de poziția de periere se
indică efecuarea unor mișcări de rotare-vibrare, filamentele fiind forțate să pătrundă
interdentar. Prin contactul filamentelor cu marginea gingivală liberă se va realiza
pe lângă curățire interdentară și un masaj al țesuturilor moi gingivale

 se vor efectua 10 mișcări de rotare-vibrare pe fiecare grup dentar.

 deoarece tehnica e greu de efectuat pe întreaga suprafață orală a dintelui, se

recomandă ca aceste suprafețe să fie periate dupa tehnica Stillman modificată.
Marele neajuns al acestei metodei este faptul că filamentele nu patrund deloc
subgingival și nici in spațiile subgingivale (cere o manualitate deosebită)
 TEHNICA FONES (CIRCULARĂ)
INDICAȚII

 este practicată de către adulți, cu multa

forță de aceea poate fi o tehnică deosebit de
distructivă
 dar, poate fi recomandată copiilor, fiind ușor
de învățat și efectuat
 Principalele dezavantaje sunt leziunile
gingivale când periajul se efectuează cu
forță
 TEHNICA FONES (CIRCULARĂ)
DESCRIERE

• Presupune introducerea periuței între obraz și

suprafețele dentare de curățat, perpendicular
pe acestea în timp ce pacientul ține dinții
în contact. Inițial periuța va fi așezată lejer pe
gingia ultimilor molari, urmând să se realizeze
mișcări circulare efectuate cu ușoară presiune
dinspre gingia maxilară spre gingia mandibulară.
Când periem regiunea frontală dinții vor fi în
poziție cap la cap ,iar mișcarea va fi tot circulară.
Suprafețele orale și palatinale ale frontalilor vor
fi periate prin mișcări de dute-vino antero-post.
TEHNICA DE PERIAJ VERTICAL LEONARD
IMAGINI
 TEHNICA DE PERIAJ VERTICAL LEONARD
DESCRIERE

 se realizează prin mişcări de sus în jos (pentru maxilar) şi de jos

în sus (pentru mandibulă)
 igienizează suprafeţele vestibulare şi orale ale dinţilor
 nu este o metodă eficientă deoarece nu curăţă suficient spaţiile
interdentare şi şanţurile gingivo-dentare.
 filamentele periuței vor fi așezate perpendicular pe suprafața de
curățat, iar dinții în regiunea frontală asezați în poziția cap la cap
 mișcările de periere verticale se vor face fără presiune exagerată, în sus
și în jos cu ușoare rotații la atingerea gingiei în mișcări separate pentru
dinții maxilari și mandibulari
 TEHNICA DE PERIAJ VERTICAL LEONARD
DESCRIERE

 Pentru un periaj corect, se folosesc mişcări scurte, uşoare, cu mare atenţie la

joncţiunea dentogingivală, la dinţii din spate şi la zonele din jurul obturaţiilor,
coroanelor şi altor lucrări dentare. Concentraţi-pe fiecare zonă de periaj, după cum
urmează:
 Se periaza suprafeţele exterioare ale dinţilor de sus, apoi ale dinţilor de jos.
 Se periaza suprafeţele interioare ale dinţilor de sus, apoi ale dinţilor de jos.
 Se periaza suprafeţele ocluzale.
 pentru împrospătarea respiraţiei, se periaza şi limba
 TEHNICA DE PERIAJ VERTICAL LEONARD
DESCRIERE

 Se inclina periuţa la 45° faţă de linia gingiei şi se

executa mişcări dinspre gingie spre marginea dinţilor.
Aceeasi miscare se face și pe suprafața orală a
dinților.
 Se periaza uşor suprafaţa ocluzală a fiecărui dinte, cu
mişcări înainte şi înapoi.
 Se periaza uşor limba, pentru împrospătarea
respiraţiei şi pentru îndepărtarea bacteriilor.
TEHNICA SMITH SI BELL (FIZIOLOGICĂ)
DESCRIERE

 imită traiectul descris de alimente în timpul

masticaţiei;
 mişcarea este de măturare de la suprafaţa ocluzală în
sus spre gingia ataşată pentru maxilar şi de la linia
de ocluzie în jos pentru mandibulă;
 se recomandă celor cu arcade normale fără leziuni odonto-
parodontale manifeste.
 TEHNICA ORIZONTALĂ
DESCRIERE

 este cea mai nocivă, cea mai contraindicată tehnică de

periaj, cu mișcări antero-post și filamente plasate
perpendicular pe suprafața dentară de periat
 prin aceste mișcări suprafețele interdentare nu sunt deloc
curațate. Depozitele moi îndepărtate în primă fază sunt
forțate să pătrundă mai apoi interdentar favorizând astfel
producerea cariei și a parodontopatiei
 se efectuează cu periuțe dure, cu multă forță, cu paste
abrazive ce generează abraziuni dentare multiple și
retracții gingivale semnificative
 poate fi însă recomandată copiilor în dentiția de lapte
 TEHNICA DE PERIAJ
„SCRUBING”
 este foarte eficientă în îndepărtarea plăcii bacteriene;
 se acţionează pe grupe dentare, ca şi în tehnica Bass;
 periajul începe cu feţele vestibulare ale molarilor mandibulari din partea dreaptă şi apoi se
continuă cu feţele linguale ale acestora;
 la nivelul feţelor vestibulare se aplică peria perpendicular pe dinte astfel încât o parte din peri
să fie plasaţi pe suprafaţa ocluzală şi o altă parte la nivelul marginii gingivale şi în spaţiile
interdentare;
 sensul mişcării va fi mezio-distal de aproximativ 30 de ori, pentru fiecare grup dentar;
 pentru canin se respectă regulile tehnicii Bass;
 feţele orale vor fi periate la fel ca în tehnica Bass.
 PERIEREA SUPRAFEȚELOR OCLUZALE

• Se realizează 2 tipuri de mișcări:

 fie o mișcare scurtă de vibrare, vibrare circulară
ce durează circa 10 secunde pentru fiecare grup
de dinți periat fie o mișcare de forțare/presare a
filamentelor în șanțuri și fosete fără a realiza și
îndoirea filamentelor recomandându-se 10
asemenea mișcari pentru fiecare grup dentar; cele
2 mișcari se vor combina
 mișcările orizontale sunt de evitat, ele curățind
doar vârfurile proeminente ale cuspizilor, fără a
interveni la nivelul șanțurilor și fosetelor
 suprafețele ocluzale sunt vulnerabile la carie, cca
66% dintre carii având originea la acest nivel:
motiv pt care zona șanțurilor și fosetelor trebuie
protejatăn prin sigilarea acestor neregularități
 PERIAJUL LIMBII
 Bacteriile sunt dispuse:
 pe dinți
 pe limbă
 peria:

 pe fața dorsală a limbii

 în zona posterioară a limbii
 periază de câteva ori dinspre posterior spre anterior
 Mișcări: postero-anterior

 previne halitoza
 îndepărtează bacteriile de la nivel lingual Nota: 50% dintre adulți prezinta halitoza
CU CE FACEM PERIAJUL LIMBII?
 GREȘELI ȘI CONSECINȚE ALE PERIAJULUI
INCORECT

• Greșeli: Consecințe:
 periuta nu este pozitionată orizontal,
 traumatizarea țesuturilor
paralel cu planul ocluzal parodontale (direct prin
iritație mecanică și indirect
 plasarea periilor numai pe gingie sau prin placa bacteriană)
dinte
 igienizarea
 periută cu duritate mare necorespunzătoare a
 periaj intempestiv zonei cervicale
 pasta de dinți cu caracter foarte abraziv
 utilizarea unei periuțe uzate