Cursul 7

Teoria cuantică a atomului

Prof.univ.habil.dr. Andreea Iren Șerban

 Mecanica cuantică

• în 1926, Schrödinger a propus modelul cuantic al

atomului
• se aplică doar particulelor subatomice
• este abandonată ideea că electronii se mișcă în jurul
nucleului pe orbite bine definite
• se bazează pe proprietățile de undă ale electronului
(relația lui de Broglie λ=h/mv).
 Principiul incertitudinii a lui Heisenberg

În același timp este imposibil să se determine atât poziția cât și energia unui
electron dintr-un atom dat. Dacă momentul cinetic (p=mv) sau energia unui
electron sunt determinate cu acuratețe, locația sa este însă mai puțin precisă.
Exprimarea matematică a principliului incertitudinii a lui Heisenberg este:

(x )(p x )   (x )(v x ) 

h h
4 4m
h = 6,6260755(40)  10 −34 J  s
Δx reprezintă incertitudinea în determinarea locației și Δvx incertitudinea în
determinarea vitezei electronului
În cazul unei mingii a cărei masă este mare comparativ cu a electronului, termenul
din dreapta tinde la zero iar incertitudinea vitezei și a pozitie sale este mică.
În cazul unui electron, a cărei masă este 9,11x10-31 kg, incertitudinea în ceea ce
privește pozitia și viteza este mare.
Exemplu: Masa electronului este de 9,11x10-31 kg iar viteza sa în cadrul
atomului este de 2,2x106 m/s. Dacă presupunem că se cunoaște cu o
precizie de 10% viteza electronului (~0,2x106m/s) atunci incertitudinea în
ceea ce privește poziția electronului este:

(x )  h
4 (mv )
−34 kg  m 2
6,626  10
(x )  s
m
4  3,1416  9,11  10 −31 kg  0,2  10 6
s
(x )  3  10 −10 m
(x )  300 pm
Însă, diametrul atomului de hidrogen este
de doar 240 pm. Astfel, incertitudinea cu
privire la poziția electronului în cadrul
atomului de hidrogen este mai mare decât
atomul însuși!
 Ecuația lui Schrödinger și Funcția de Undă Ψ(x, y, z)
Modelul cuantic al structurii atomului este formulat sub forma unei ecuații de undă similară cu
ecuația care descrie mișcarea undelor obișnuite în fluide.
Ecuația descrie mișcarea electronului în atom făcând legătura dintre energia totală a e- (E) care
depinde de n (nr cuantic principal) și mișcarea sa în jurul nucleului după cele 3 coordonate x, y și
z (nucleul fiind situat în originea sistemului de coordonate).
Soluțiile ecuației se numesc funcții de undă (Ψ) sau orbitali.

 2   2   2  2mE
+ 2 + 2 + 2  ( x, y , z ) = 0
x 2
y z h

Integrând ecuația pentru n=1 se obțin 12 soluții (1s) Numărul de soluții

n=2 se obțin 22 soluții (1s+3p) reprezintă numărul de
n=3 se obțin 32 soluții (1s+3p+5d) orbitali dintr-un strat
n=n se obțin n2 soluții electronic.
Pătratul funcției de undă (Ψ2) denotă probabilitatea de a găsi un electron având o
anumită energie într-o anumită poziție într-un atom.
Funcția de undă (Ψ) reprezintă amplitudinea undei electronului pentru un punct din
spațiu în jurul nucleului.
Orbitalii sau funcțiile de undă orbitale (Ψ) descriu regiuni discrete din jurul
nucleului cu formă tridimensională și energii exact definite unde se poate găsi
electronul în timpul mișcării sale în jurul nucleului.
Funcțile de undă orbitale (Ψ) depind de trei variabile denumite numere cuantice: n,
l și ml și cuantifică nivelele energetice unde se poate afla electronul în timpul
mișcării sale în jurul nucleului
➢ Număr cuantic principal (n) este un nr intreg pozitiv (n=1, 2, 3...n) care indică
nivelele energetice ale orbitalilor unui atom. Potrivit numărului cuantic principal
n, într-un atom, orbitalii sunt grupați în straturi electronice succesive care
formează învelișul electronic.
Dacă n=3, orbitalul se află în stratul al treilea, sau M.
Straturile electronice sunt: K, L, M, N, O, P, Q.... În cazul Pământului n≤7.
➢ Numărul cuantic secundar orbital (l) definește forma tridimnsională a
orbitalului. Pentru un orbital a cărui număr cuantic principal este n, numărul
cuantic orbital l poate avea orice valoare întreagă de la 0 la n-1 (l=n-1).
Astfel, în fiecare strat, există n forme diferite de orbitali.
Dacă n=1, atunci l=0 (orbital sferic)
n=2, atunci l=0 (orbital sferic) și 1 (orbital bilobar)
n=3, atunci l=0 (orbital sferic), 1(orbital bilobar) și 2 (orbital tetralobar)
Potrivit numărului cuantic secundar orbital l, orbitalii din cadrul unui strat sunt
grupați în substraturi și au aceeași formă și energie:
Numărul cuantic l: 0 1 2 3 4
Substratul: s p d f g
În stratul 2 se află substratul 2s și substratul 2p
➢ Număr cuantic magnetic (ml) definește orientarea spațială a orbitalilor în
raport cu setul de coordonate x, y și z. Pentru un orbital al cărui număr cuantic
orbital este l, numărul cuantic magnetic ml poate avea orice valoare întreagă de
la –l la + l.
În fiecare substrat (format din orbitali cu aceeași formă sau l), există 2l+1
orientări spațiale diferite pentru acești orbitali.
Dacă l=0, atunci ml=0
l=1, atunci ml=-1, 0 și +1 (3 orbitali p)
l=2, atunci ml=-2, -1, 0, +1 și +2 (5 orbitali d)
l=3, atunci ml=-3, -2, -1, 0, +1, +2 și +3 (7 orbitali f)
➢ Număr cuantic de spin (ms) definește rotaţia electronului în jurul propriei
axe, în sens orar sau antiorar. Posibilele valori sunt: +1/2 și -1/2. Când axa
spinului este paralelă cu sensul de rotație în jurul nucleului ms=+1/2 iar când
este antiparalelă, ms= -1/2.
Principiul excluziunii lui Pauli (1925 ): într-un atom, doi electroni nu pot fi
caracterizați de aceleași patru numere cuantice. Electronii care ocupă același orbital au
aceleași trei numere cuantice n, l, and ml. Având aceleași valori pentru n, l și ml trebuie
să aibă valori diferite pentru cel de al patru-lea număr cuantic (ms) și anume + 1/2 sau
-1/2. Un orbital poate fi ocupat doar de doi elctroni cu spin opus.
Orbitalul descrie o regiune discretă din jurul nucleului caracterizată printr-o
anumită cantitate de energie şi o anumită forma tridimensională, unde se poate
găsi electronul în timpul mișcării sale iar în ansamblu reprezintă traiectoria în
timp parcursă de electon.
Forma orbitalilor depinde de Orbitalii de tip s sunt caracterizați
valorile numerelor cuantice n și l de l=0 și au o formă sferică, nefiind
iar numărul lor de ml traversați de un plan nodal. Orbitalii
2s au tot o formă sferică și sunt mai
(K) n=1 (L) n=2 (M) n=3
mari decât orbitalii 1s.
l=0 l=0 l=0
Orbitalii cu formă bilobară, sunt
traversați de planuri nodale care trec
prin nucleu care se află în originea
axelor, corespunzătoare undei
electronului cu amplitudine zero.
Orbitalii de tip p
Sunt caracterizați de l=1 și ml=3, deci sunt trei tipuri : px, py și pz, au o formă cu simetrie
bilobară și apar începând cu stratul 2 (L), caracterizat de n=2.
Cei doi lobi ai unui orbital p sunt identici, fiind distribuiți de o parte și de alta a nucleului,
acesta gasindu-se în originea axelor (x, y și z) fiind separați de un plan nodal ce trece
prin centru nucleului. Astfel, probabilitatea ca un electron p sa se gasească lângă nucleu
e zero. Cei doi lobi ai unui orbital p au faze diferite care sunt cruciale în formarea
legăturilor chimice, deoarece doar lobii cu același tip de faze pot interacționa.
Orbitalii stratului 3 (n=3) și ai celor superiori sunt mai mari decât cei ai stratului 2 și mai
îndepărtați de nucleu, dar au aceeași formă bilobară.
Orbitalii de tip d
Sunt caracterizați de l=2 și ml=5, deci sunt 5 tipuri : dxy, dyz, dxz, dx2-y2 și dz2 și apar
începând cu stratul 3 (M), caracterizat de n=3.
Patru au o formă cu simetrie tetralobară iar dz2 este similar cu pz bilobar având în plus
un orbital mai mic de formă eliptică turtită în centrul de simetrie.
Indiferent de formă, cei 5 orbitali d au aceeasi energie și prezintă faze diferite fiind
separați de două planuri nodale.
Orbitalii de tip f

Sunt caracterizați de l=3 și m=7, deci sunt 7 tipuri și apar începând cu

stratul 4 (N), caracterizat de n=4. Au o formă cu simetrie octolobară fiind
separați de trei planuri nodale care trec prin nucleu.
 Nivelele energetice ale
orbitalilor hidrogenului
și ale atomilor
În cazul hidrogenului singura
multielectronici
interacție electrostatică este
atracția între nucleul pozitiv
și electronul negativ.

1. Cazul hidrogenului (Z = 1)
Nivelul energetic al unui orbital al hidrogenului este determinat de numărul cuantic
principal n. Într-un strat, toți orbitalii hidrogenului posedă aceeași energie. Astfel orbitalii
s, p, d și f al unui strat au aceeași energie.
2. Cazul atomilor multielectronici (Z >1)
În cazul unui atom multielectronic, nivelul energetic al unui orbital depinde atât de n
(strat) cât și de l (substrat). Astfel, orbitalii s, p, d și f al unui strat au energii diferite, iar
energiile orbitalilor unui strat n-1 pot depăși energiile orbitalilor dintr-un strat superior n.
Diferența de energie dintre substraturile unui strat
aparținând unui atom multielectronic cu Z >1, sunt
datorate:
- repulsiilor electron-electron dintre electronii unui strat
aflați în substraturi diferite
- atracției electron-nucleu.
Repulsiile induc fenomenul de ecranare scăzând atracția
electronilor de către nucleu.
La această diferență de energie dintre substraturile unui strat contribuie și forma
orbitalilor în care se află poziționați electronii. Orbitalul 2s este sferic și probabilitatea
ca electronii să se afle mai aproape de nucleu este mare, nefiind traversat de nici un
plan nodal, pe când orbitalii 2p au formă bilobară având un plan nodal în regiunea
nucleului (cu probabilitate zero). Astfel electronii din 2s petrec mai mult timp în
apropierea nucleului fiind atrași mult mai intens de nucleu, fenomenul de ecranare
fiind redus (Zefectiv≈Z ) posedând o energie mică. În schimb, în cazul electronilor 2p
apare fenomenul de ecranare, electronii sunt mai puțin atrași de nucleu (Zefectiv<Z ) și
posedă energii mai mari.

Z eff = Z − Efect ecranare

 Configurația electronică a atomilor multielectronici

Distribuția electronilor în învelișul electronic al atomilor se face după 3 reguli:

Principiul stabilității: electronii tind să ocupe nivelele energetice cât mai
joase, orbitalii fiind ocupaţi cu electroni în ordinea creşterii energiei lor, astfel
nivelul ns se ocupă înaintea nivelului (n-1)d și (n-2)f

Principiul excluziunii (Pauli 1925):

într-un atom nu pot exista 2 electroni
caracterizați de aceleași valori ale
celor 4 numere cuantice, electronii
trebuie să difere cel puțin printr-un
număr cuantic. Un orbital nu poate fi
ocupat decât de maxim 2 electroni
de spin opus. Numărul maxim de
electroni pe un substrat este 2(2l+1)
iar pe strat 2n2
Regula lui Hund: completarea orbitalilor care au energia egală (orbitalii degenerați
ai unui subnivel) se face în aşa fel încât numărul de electroni necuplaţi să fie maxim.
Orbitalii substraturilor primesc câte un electron cu acelaşi spin şi doar după ce au
fost completaţi cu câte un electron se trece la completarea cu cel de-al doilea
electron de spin opus. Semiocuparea cu electroni ai orbitalilor degenerați (p3, d5 și
f7) sau ocuparea completă (p6, d10 și f14) conduce la o stabilitate maximă.
Abateri de la regulile repartizării electronilor în învelișul electronic

Configurații asemănătoare cu Cr are Mo iar cu elementul Cu au Ag și Au

 Corelația între configurația electronică a unui element și locul ocupat în
tabelul periodic al elementelor

➢ D.I. Mendeleev este primul care realizează o clasificare ştiinţifică a elementelor în funcție
de creșterea masei atomice A, astfel încât elemente cu proprietăți similare să fie situate în
aceeași grupă. În forma propusă de el, tabelul avea 8 grupe verticale şi 12 şiruri orizontale,
A crescând de la stânga la dreapta.
➢ Legea periodicităţii (actuală) – în tabelul periodic elementele sunt aşezate în ordinea
crescătoare a sarcinii nucleare iar proprietăţile elementelor sunt funcţii periodice ale
numărului atomic Z şi nu a masei atomice A.
➢ Şirurile orizontale ale tabelului în număr de 7 se numesc perioade, sunt notate cu cifre
arabe de la 1-7 și reprezintă numărul cuantic principal n (nr. de straturi electronice).
Elementele din aceeiași perioadă au același număr de straturi ocupate cu electroni. Fiecare
perioadă începe cu un metal alcalin și se încheie cu un gaz rar.
➢ Coloanele verticale se numesc grupe și sunt numerotate fie de la IA la VIIIA (principale) și
de la IB la VIIIB (secundare) sau de la 1 la 18 și desemnează nr de electroni distinctivi de pe
ultimul strat. Elementele din aceeași grupă au pe ultimul strat un număr egal de electroni
distribuiți în orbitalii s, p, d sau f.
➢ În funcție de tipul orbitalului în care se plasează electronul distinctiv elementele se clasifică
în blocurile s, p, d și f. Blocurile s și p sunt formate din elementele grupelor principale A.
Blocul d este format din metale tranziționale (grupe B) iar blocul f este format din elemente
de tranziție internă, serile lantanidelor și actinidelor.
Blocul s
Grupa IA: metale alcaline cu
configurația stratului exterior ns1,
excepție H care este un gaz.
Grupa IIA: metale alcalino-
pământoase cu configurația
stratului exterior ns2, excepție He
care este un gaz rar.
Blocul p
Grupele III-VIIA cu configurația stratului
exterior ns2np1→5
Grupa VIII A gaze rare cu configurația
stratului exterior de octet ns2np6
Blocul d
Grupele B (3-12) au electronul distinctiv situat într-un orbital (n-1)d și configurația stratului
exterior ns1→2 (n-1)d1→10. Metalele din grupa IIB (12) nu sunt metale tranziționale veritabile
datorită faptului că orbitalii (n-1)d sunt complet ocupați cu electroni, deci în stratul de valență
au structura ns2 (n-1)d10. Elementele din IB (11) au configurația stratului de valență ns1 (n-1)d10.
Numărul grupei secundare indică suma dintre numărul de e- din substratul s al ultimului strat
și numărul de e- din substratul d al penultimului strat.
Blocul f
Lantanidele (n=6) și actinidele (n=7), au electronul distintiv într-un orbital (n-2)f, cu configurația
stratului exterior ns2 (n-1)d1→2(n-2)f 1→14
 Determinarea configurației electronice a stratului de valență în
funcție de poziția elementului în sistemul periodic

Configurația electronică a elementelor din

grupele principale este nsanpb, unde n
numărul cuantic principal este numărul
perioadei iar numărul de electroni este
a+b, unde a≤2 și b≤6, și reprezintă grupa.
Ex.: Ga este situat în perioada 4, deci n= 4
și în grupa IIIA sau 13, deci numărul
electronilor de valență este 3. Astfel,
configurația stratului de valență este
4s24p1 sau 4s23d104p1
În cazul unui element tranzițional, stratul de valență are configurația (n-1)d x-2ns2, unde n
este perioada iar x este numărul grupei de la 3 (IIIB) la 10 (VIIIB).
Grupa 6 (VIB) are straturile (n-1)d și ns semiocupate: (n-1)d5ns1
Grupa 11 (IB) are (n-1)d complet ocupat și ns semiocupat: (n-1)d10ns1.
Grupa 12 (IIB) are straturile (n-1)d și ns complet ocupate: (n-1)d10ns2.
Când n este 6 sau 7, configurația stratului de valență este (n-2)f14 (n-1)d x-2ns2 cu aceleași
excepțiii.
Determinați configurația stratului de valență a unui element situat în perioada 4 și în grupa 9.
Care este configurația stratului de valență a unui element situat în perioada 3 și în grupa IIIA?
 PROPRIETĂŢILE ELEMENTELOR RAPORTATE LA
POZIŢIA ÎN TABELUL PERIODIC

Proprietăţile elementelor sunt:

➢ periodice
– fizice: raza atomică, raza ionică, energia de ionizare, afinitatea pt e-
– chimice: valenţa, caracter electrochimic
➢ neperiodice, variază continuu
– număr atomic (Z), crește de la 1 la 116
– masă atomică relativă (A), crește de la 1,008 la 298 (Livermorium)

Proprietățiile periodice ale elementelor

Proprietățiile fizice

Raza atomică: reprezintă jumătatea distanţei care separă

nucleele a doi atomi identici legați prin legătură chimică; se
măsoară în Å = 10-10 m sau în pm (10-12m)
➢ creşte în grupă de sus în jos (creşte numărul de straturi
ocupate cu electroni și crește respingerea dintre straturi).
➢ în perioadă, scade de la
stânga la dreapta de la grupa
IA la VIIA invers proporțional
cu Z. În perioada 3, Z crește
de la Na (11) la Cl (17), deci
electronii sunt atrași de o
sarcină + mai mare,
micșorându-se distanța dintre
straturile electronice.
Raza ionică: mărime ce caracterizează dimensiunea relativă a unui ion într-un cristal ionic și
se măsoară în pm sau Å
➢ razele cationilor sunt mai mici decât razele atomilor corespunzători, fiindcă aceeași
sarcină nucleară (Z) atrage un nr mai mic de e-. În perioadă scade de la grupa IA-III A:
Na+ (11p și 10e-), Mg2+(12p și 10e-) și Al3+ (13p și 10 e-), deci o sarcină nucleară din ce în
ce mai mare atrage un nr egal de e- conducând la contracția straturilor e-
➢ razele anionilor sunt mai mari decât razele atomilor din care provin, fiindcă prin
acceptare de e- aceeași sarcină nucleară trebuie să atragă un nr mai mare de e-.
În perioadă scade de la stânga la dreapta pe măsură ce diferența dintre nr. de protoni și
nr. de electroni scade: P3- (15p și 18e-), S2- (16p și 18e-) și Cl- (17p și 18e-).

Energia de ionizare: energia necesară smulgerii unui e- dintr-un atom aflat în stare
gazoasă sau energia consumată în procesul de formare a cationilor din atomi liberi;
➢ În perioadă, energia de ionizare creşte de la stânga la dreapta cu nr. de e- de pe ultimul
strat, cea mai mică fiind la elemntele din gr. I şi cea mai mare la gazele rare;
➢ În grupă, cu cât creşte distanţa faţă de nucleu, cu atât scade energia de ionizare,
scăzând şi forţa de atracţie a protonilor faţă de e- de valenţă.
Elementele care formează uşor ioni pozitivi au caracter electropozitiv sau metalic.
Elementele care au în stratul exterior configurații stabile, ca de ex. elementele din gr. 2
(ns2), elementele din gr. 12 (ns2(n-1)d10) și din gr.15 (ns2np3) au energii de ionizare primare
mai mari.
Elementele care au energie de ionizare mare, formează greu ioni pozitivi, au caracter
electronegativ sau nemetalic.
Afinitatea pentru electroni a unui element: energia degajată de un atom în faza gazoasă
atunci când acceptă un electron. Cu cât valoarea afinităţii pentru electroni este mai mare cu
atât se degajă o energie mai mare.
Elementele care au afinitate mare pentru electroni au tendinţa de a forma ioni negativi, se
numesc elemente electronegative sau nemetale.
➢ În perioadă, afinitatea pentru electroni crește de la stânga la dreapta cu creșterea nr
atomic Z.
➢ În grupă, scade de sus în jos, electronul acceptat se adaugă pe un nivel a cărui distanță
față de nucleu crește cu nr. de straturi, scăzând atracția nucleului față de e-.
 Proprietățiile chimice ale elementelor
1. Valența: reprezintă capacitatea atomilor de a se combina între ei pentru a realiza
configuraţie stabilă pe ultimul strat al învelişului electronic de dublet (1s2) sau de octet
(ns2np6) adică o configurație de gaz rar.
➢ atunci când se realizează prin cedare şi acceptare de electroni se numeşte
electrovalenţă (se formează legături ionice)
➢ când se realizează prin punere în comun de electroni se numeşte covalenţă (se
formează legături covalente).
Grupa IA II A III A IV A VA VI A VII A VIII A
Configurația ns1 ns2 ns2np1 ns2np2 ns2np3 ns2np4 ns2np5 ns2np6
ultimului strat
Număr 1 2 3 4 5 6 7 8
electroni de
valență
Valența față de 1 2 3 4 3 2 1 0
hidrogen EH EH2 EH3 EH4 EH3 EH2 EH -
și hidrurile
rezultate
Valența față de 1 2 3 4, 2 5, 3 6, 4 7, 5 -
oxigen și oxizii E2O EO E2O3 EO2 E2O5 EO3 E2O7
rezultați EO E2O3 EO2 E2O5
În tendința lor de a ajunge la configurația celui mai apropiat gaz rar, metalele cedează
electronii de pe ultimul strat devenind ioni pozitivi:

Metalele tranziționale au valență variabilă, putând participa la formarea legăturilor

chimice (ionice sau covalente) atât cu electronii din substratul de tip ns al ultimului strat
cât și cu electronii din substratul de tip (n-1)d al penultimului strat:
Elementele din grupa IVA au valența 4, ionizează greu și formează de preferință
configurații de gaz rar prin punere în comun de electroni.
Nemetalele, elementele din grupele VA, VIa și VIIA acceptă electroni sau pun în comun
electroni pentru a ajunge la configurația gazului rar ce îi urmează:
2. Caracterul electrochimic al elementelor
2.1. Caracterul metalic sau electropozitiv scade în perioadă de la stânga la dreapta şi creşte în
grupă de sus în jos (Cs este cel mai electropozitiv);
Toate elementele din grupele secundare au caracter metalic slab electropozitiv care variază
invers decât în grupele principale adică scade de sus în jos;

2.2. Caracterul
nemetalic sau
electronegativ creşte în
perioadă de la stânga la
dreapta şi în grupa de
jos în sus (F este cel mai
electronegativ).
 Variația bazicității în grupă și în perioadă

Element Na Mg Al
Formula NaOH Mg(OH)2 Al(OH)3
hidroxidului
Bazicitatea Bază tare Bază slabă Amfolit
Variația bazicității În perioadă bazicitatea scade de la stânga la dreapta

Element Formula hidroxidului Bazicitatea Variația bazicității

Be Be(OH)2 Amfolit În grupă bazicitatea
Mg Mg(OH)2 Bază slabă crește de sus în
jos
Ca Ca(OH)2 Bază de tărie medie
Sr Sr(OH)2 Bază tare
Ba Ba(OH)2 Bază foarte tare
 Variația acidității în grupă și în perioadă
Element P S Cl
Formula H3P H2S HCl
hidracidului (bază) (acid slab) (acid tare)
Formula oxiacidului H3PO4 H2SO4 HClO4
Acid fosforic Acid sulfuric Acid percloric
(pKa=2,16) (pKa ≈ -3) (pKa ≈ -8)

Variația acidității În perioadă aciditatea crește de la stânga la dreapta

Element Formula Variația Formula oxiacidului Variația

hidracidului acidității acidității
F HF În grupă - În grupă
(pKa=3,2) aciditatea aciditatea
Cl HCl hidracizilor HClO3 oxiacidului
(pKa ≈-6) crește de sus Acid cloric (pKa≈ -2,7) scade de sus
în jos, cu raza în jos
Br HBr HBrO3
(pKa ≈ -8,7) Acid bromic (pKa≈-2)
I HI HIO3
(pKa ≈ -9,3) Acid iodic (pKa=0,75)