ADHD -Tulburarea cu deficit de atenție/hiperactivitate

ADHD este o afecțiune cronică ce afectează milioane de copii și care continuă adesea
la vârsta adultă. ADHD include o combinație de probleme persistente, cum ar fi
dificultatea de a menține atenția, hiperactivitatea și comportamentul impulsiv.
Tulburările de tip deficit de atenție şi hiperactivitate sunt manifestări la fel de
frecvente ca în trecut, însă această problemă nu era remarcată şi dezbătută atât de
stringent ca astăzi. Oricare dintre noi, ocazional, poate avea dificultăți în concentrarea
și menținerea atenției. Pentru unele persoane, însă, aceste dificultăți sunt foarte
persistente și interferează zilnic cu munca, cu relațiile sociale, cu viața de familie,
astfel încât sunt privite ca o tulburare psihiatrică.
Copiii cu ADHD se pot confrunta, de asemenea, cu o stimă de sine scăzută, relații
dificile și performanțe școlare slabe. Simptomele se atenuează uneori odată cu vârsta.
Cu toate acestea, unele persoane nu își depășesc niciodată complet simptomele
ADHD. Dar ei pot învăța strategii pentru a avea succes.
Deși tratamentul nu va vindeca ADHD, poate ajuta foarte mult la ameliorarea
simptomelor. Tratamentul implică de obicei medicamente și intervenții
comportamentale. Diagnosticul și tratamentul precoce pot face o mare diferență în
ceea ce privește rezultatele
Copiii cu ADHD sunt distrași ușor, nu finalizează ceea ce încep și nu sunt interesați
de greșelile pe care le fac. Ei trec cu ușurință de la o activitate la alta și sunt uneori
instabili emoțional. Pe de altă parte, dispun de inteligență normală, în multe situații
reușind să treacă peste momente dificile, ajutați de suportul mental. Mulți dintre acești
copii sunt impulsivi. Ei par iritabili și neliniștiți, incapabili să tolereze frustrarea. In
general, acționează înainte de a gândi și nu își așteaptă rândul în timpul desfășurării
unei activități. În conversație întrerup, vorbesc prea mult, prea repede și prea tare,
spunând tot ce le trece prin minte.
 Simptome
Definiția şi criteriile de diagnostic ale deficitului de atenție şi hiperactivității au suferit
numeroase modificări de-a lungul timpului, datorită schimbărilor apărute în
conceptualizarea acestei tulburări, însă fundamentul este reprezentat de un pattern
persistent de neatenție şi/sau hiperactivitate-impulsivitate.
Caracteristicile principale ale ADHD includ neatenția și comportamentul hiperactiv-
impulsiv. Simptomele ADHD încep înainte de vârsta de 12 ani, iar la unii copii,
acestea sunt vizibile încă de la vârsta de 3 ani. Simptomele ADHD pot fi ușoare,
moderate sau severe și pot continua până la vârsta adultă.
ADHD apare mai des la bărbați decât la femei, iar comportamentele pot fi diferite la
băieți și la fete. De exemplu, băieții pot fi mai hiperactivi, iar fetele pot avea tendința
de a fi neatente în liniștite.

Există 3 sub-tipuri de ADHD:

Predominant neatent.
Majoritatea simptomelor se încadrează în categoria neatenție, distractibilitate,
afectarea memoriei pe termen scurt şi a procesului de învăţare.
Predominant hiperactiv-impulsiv.
Majoritatea simptomelor aparțin de hiperactivitate și impulsivitate/autocontrol slab.
Combinat.
Acesta este o combinație a primelor două subtipuri.. Majoritatea copiilor cu ADHD
intră în această categorie

Un copil care prezintă un tipar de neatenție prezintă adesea:

 Lipsa atenției la detalii sau greșeli inutile la serviciu ori în alte activități;
 Dificultăți în menținerea atenției în timpul activităților desfășurate, cum ar fi cititul
sau lectura de lungă durată;
 Persoanele afectate nu par a asculta atunci când vorbiți direct cu ei;

 Nu respectă instrucțiunile și nu reușesc să termine treburile la locul de muncă;

 Au dificultăți în organizarea sarcinilor și a activităților- de exemplu, persoana poate fi

împrăștiată și nu este capabilă să își gestioneze corespunzător timpul;

 Evită sau resping sarcinile care necesită un efort mental susținut;

 Pierd lucruri necesare realizării sarcinilor sau activităților, precum chei, portofele sau
telefoane mobile;

 Sunt ușor de distras de gânduri sau stimuli care nu au legătură cu activitatea pe care o
fac;

 Sunt uituci în activitățile zilnice, precum plătitul facturilor, respectarea întâlnirilor sau
returnarea telefoanelor

O persoană cu hiperactivitate - impulsivitate are următoarele manifestări:

 Nervozitate, mișcatul mâinilor sau picioarelor, fâțâitul chiar și când stau pe scaun;
 Se ridică de pe scaun în situații când ar trebui să stea jos (la scoală sau in alte situaţii);

 Este neliniștit sau incapabil să stea locului pentru perioade mai lungi de timp;

 Este incapabil să se joace sau să desfășoare o activitate în liniște;

 Vorbește excesiv;

 Se grăbește cu răspunsul înainte ca întrebarea să fie terminată;

 Are dificultăți în a-și aștepta rândul, de exemplu când stă la o coadă întrerupe sau
deranjează alte persoane.

Simptome ADHD la preșcolar:

 Parcă este condus de un motor;

 Curiozitate exagerată;

 Joc gălăgios, distructiv;

 Solicită atenție exagerată din partea părintelui;

 Crize de furie frecvente, cooperare dificilă.

Simptome ADHD la școlar:

 Neliniștit, agitat, în continuă mișcare;

 Dificultăți în efectuarea sarcinilor școlare, performanță școlară scăzută;

 Nu se poate concentra sau este distras cu ușurință de stimuli;

 Dezorganizat, își pierde lucrurile, nu poate estima timpul;

 Dificultăți de a respecta regulile unui grup sau ale unui joc (dorește sa fie lider);

 Impulsiv, vorbește neîntrebat, nu-și așteaptă rândul îi întrerupe pe ceilalți

 Nu observă pericolele, frecvent suferă diverse accidente;

 Poate asocia tulburări de învățare, ticuri, enurezis.

Simptome ADHD la adolescent:

 Impulsiv, mai puțin hiperactiv;

 Neatent, plictisit, ușor de distras la stimuli;

 Comportament inadecvat la școală, refuz școlar, amânarea sarcinilor școlare;

 Probleme de disciplină în familie și la școală;

 Accese de furie, toleranță scăzută la frustrare;

 Nu recunoaște autoritatea și are relații tensionate cu cei de aceeași vârstă;

 Stimă de sine scăzută, risc de depresie;

 Risc de consum de substanțe, delicvență juvenilă.

Se estimează că incidența ADHD la copiii de vârstă școlară este de 3-7%, fiind mai
frecvent întâlnită la băieți. Studiile pe gemeni indică faptul că tulburarea este adesea
moștenită de la părinții persoanei, genetica determinând aproximativ 75% din cazuri
la copii și de la 35% până la 75% din cazuri la adulți. Frații copiilor cu ADHD au o
probabilitate de trei până la patru ori mai mare de a dezvolta această tulburare decât
frații copiilor care nu au această tulburare.
Deficitul în sfera atenției şi hiperactivității şi alte manifestări ca impulsivitatea sau
funcțiile executive deficitare, îi expun pe elevi riscului performanței școlare scăzute.
Ceea ce diferențiază elevii cu deficit de atenție şi hiperactivitate de cei cu o dezvoltare
normală este frecvența şi intensitatea cu care apar tulburările comportamentale,
elementele predominante la școlarul mic fiind neastâmpărul şi neliniștea excesivă.
Neatenția şi impulsivitatea pot contribui la rezolvarea neadecvată a sarcinilor şi
instrucțiunilor trasate sau efectuarea neglijentă a activităţii repartizate.
Elevii cu deficit de atenție şi hiperactivitate îşi însușesc mai greu deprinderile de
organizare, planificare, management al timpului, în comparație cu colegii lor, care nu
prezintă astfel de tulburări. Aceștia au tendința de a avea mai multe accidente și răniri
de tot felul decât copiii care nu au ADHD precum și tendința de a avea o stimă de sine
scăzută. Sunt mai predispuși să aibă probleme în interacțiunea cu colegii și adulții și
să fie acceptați de aceștia, sunt expuși unui risc crescut de abuz de alcool, droguri și
de alte comportamente delincvente.

Comorbidități
ADHD nu cauzează alte probleme psihologice sau de dezvoltare. Cu toate acestea,
copiii cu ADHD sunt mai predispuși decât alții să aibă și afecțiuni precum:
Tulburarea de opoziție și comportament sfidător, definită în general ca un model
de comportament negativ, sfidător și ostil față de figurile de autoritate. În populația
generală, tulburarea de opoziție și comportament sfidător se asociază cu ADHD la
aproximativ 50% din copiii cu tablou clinic combinat si la aproximativ un sfert din cei
la care predomină lipsa de atenție.
Tulburare de conduită, marcată de un comportament antisocial, cum ar fi furtul,
bătaia, distrugerea proprietății și rănirea oamenilor sau a animalelor. Tulburarea de
conduită este asociată la aproximativ un sfert din copiii și adolescenții cu tablou clinic
combinat, în funcție de vârstă și de context.
Tulburare de perturbare afectivă de tip disruptiv, caracterizată prin iritabilitate și
probleme de toleranță la frustrare. Majoritatea copiilor și adolescenților cu tulburare
de perturbare afectivă de tip disruptiv prezintă simptome care întrunesc și criteriile de
ADHD; un procent mai mic de copii cu ADHD prezintă simptome care întrunesc
criteriile pentru tulburarea cu perturbare afectivă de tip disruptiv.
Tulburarea de învățare, inclusiv probleme de citire, scriere, înțelegere și
comunicare. Tulburarea de învățare specifică apare frecvent în asociere cu ADHD.
Tulburările consumului de substanțe, inclusiv droguri, alcool și fumat. Deși
tulburările consumului de substanțe sunt relativ mai frecvente în rândul adulților cu
ADHD decât în populația generală, aceste tulburări sunt prezente doar la o mică parte
din adulții cu ADHD.
Tulburări de anxietate, care pot provoca îngrijorare și nervozitate copleșitoare și
includ tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC). Tulburări anxioase și tulburarea
depresivă majoră apar într-un număr mic de cazuri cu ADHD, dar mai frecvent decât
în populația generală.
Tulburări ale dispoziției, inclusiv depresia și tulburarea bipolară, care include
depresia, precum și comportamentul maniacal.
Tulburarea de spectru autist, o afecțiune legată de dezvoltarea creierului care are un
impact asupra modului în care o persoană percepe și socializează cu ceilalți.
Tulburările ticurilor sau sindromul Tourette, tulburări care implică mișcări
repetitive sau sunete nedorite (ticuri) care nu pot fi controlate cu ușurință.
Prof. Dr. Thomas Zentall (1985) argumenta că hiperactivitatea se produce de la
niveluri joase de excitație și servește la menținerea unui nivel optim. Cercetări mult
mai recente, teoretizând pe marginea sindromului deficitului de atenție, au localizat
inhibiția comportamentală ca un deficit central al tulburării.
ADHD include un deficit în inhibiția comportamentului. In acest sens s-a construit un
model teoretic care leagă inhibiția comportamentală de patru funcții neurologice care
apar și depind de execuția lor efectivă:
a. Memoria de lucru;
b. Autoreglarea arousal-ului emoțional;
c. Internalizarea vorbirii;
d. Reconstituirea.
ADHD ar putea fi asociat cu deteriorarea secundară a acestor patru abilități executive.
Inhibiția comportamentală este specifică, ca deficiență centrală în ADHD. Se propune
un model care să realizeze o legătură între inhibiția răspunsului și cele patru funcții
executive care depind de această inhibiție pentru performanța lor efectivă. Aceste
patru funcții servesc la aducerea comportamentului sub controlul informațiilor
reprezentate intern și a acțiunilor auto- direcționate. Astfel, cele patru funcții, permit
acțiuni direcționate mai bine și sarcini mai persistente.
Funcțiile executive au o influență decisivă asupra modului în care noi ne comportăm
în viața de zi cu zi. Ele sunt responsabile de modul nostru particular în care
reacționăm. Acțiunea lor face posibil ca date provenind de la procese cognitive
diferite să fie inter-relaționate și să sprijine coerența unui comportament orientat către
scop. Funcțiile executive sunt răspunzătoare de controlul cognitiv din creier, de
comportamentul de auto-reglare.
Thomas Brown (2005) folosește metafora orchestrei fără dirijor pentru a
conceptualiza rolul funcțiilor executive. "Imaginați-vă o orchestră simfonică în care
fiecare muzician cântă foarte bine la instrumentul sau, dar pentru că nu există un
dirijor care să coordoneze ordinea în care instrumentele interpretează, acestea încep
toate în același timp și sunetele se suprapun producând zgomot, nu muzică." Succesul
acestor copii în anumite activități indică faptul că ei nu sunt în totalitate incapabili să-
și folosească atenția. Principala dificultate fiind inabilitatea cronică de a activa și
gestiona anumite funcții în diverse moduri și perioade de timp.
Diagnosticul ADHD este stabilit doar de către medicul specialist psihiatru de copii și
adolescenți, în colaborare cu psihologul clinician, dar cei care observă primii
manifestările copilului sunt părinții, bunicii, educatorii, învățătorii sau alte persoane
implicate în îngrijirea și educația acestuia. Pentru stabilirea diagnosticului, medicul
specialist face o evaluare complexă, bazată pe observația clinică și pe informațiile
obținute direct de la copil, părinți și educatori, iar psihologul clinician evaluează
funcțiile executive cu ajutorul unor teste psihologice specifice.
Intensitatea simptomelor ADHD este influențată de o serie de factori contextuali și de
particularitățile sarcinilor pe care copilul le realizează. De exemplu, comportamentul
copiilor cu ADHD este mult mai problematic pe parcursul activităților prelungite (de
ex. efectuare temelor) sau în contexte care implică respectarea unor reguli, mai ales
dacă este implicată evaluarea și critica publică (biserică, restaurant), decât în situațiile
de joc liber (ex. pauze, excursii). În acest sens, orice modificare comportamentală
trebuie să înceapă cu o analiză funcțională a acelei manifestări.
Dr. Frederic Kochman, pedo-psihiatru, autorul volumului „Cum să trăim mai bine cu
un copil hiperactiv”, afirmă că „părinții trebuie să devină experți în această
afecțiune”. Ei trebuie să îşi adapteze comportamentul şi metodele educative în funcţie
de situaţia copilului. Este bine să învețe tehnici de comunicare în situaţii de criză,
exerciții de relaxare, ca să nu mai vorbim de cunoașterea posibilităților terapeutice în
ceea ce priveşte controlul ADHD.

Tratament
In majoritatea cazurilor, ADHD este tratat cu o combinație de terapie
comportamentala si tratament medicamentos. In plus, terapia de reeducare a
abilitaților de învăţare, consilierea psihologica pentru îmbunătățirea abilitaților sociale
si masurile specifice de sprijin educațional la scoală ajuta foarte mult in
managementul acestei tulburări. Scopul tratamentului este ameliorarea/dispariția
simptomelor si îmbunătățirea performantelor școlare.
Terapii Comportamentale
Există dovezi bune pentru utilizarea terapiilor comportamentale în ADHD. Acestea
reprezintă tratamentul de primă linie recomandat în cazul celor care au simptome
ușoare sau care sunt de vârstă preșcolară. Terapiile psihologice utilizate includ:
inițierea psihoeducațională, terapia comportamentală, terapia cognitiv-
comportamentală (TCC), psihoterapie personală, terapia de familie, intervențiile
școlare împreună cu colegii de clasă, formarea abilităților sociale, formarea
organizațională și antrenamentul managementului parental.
Se folosesc recompense pentru a întări comportamentele pozitive ale copilului și
penalizări care să elimine comportamentele nedorite sau problematice. În plus,
părintele trebuie să structureze și să organizeze cat mai mult mediul de viaţă al
copilului prin stabilirea unor rutine de viaţă, care să-i ofere acestuia predictibilitate și
stabilitate. Toți adulţii implicați în îngrijirea copilului cu ADHD trebuie sa fie
consecvenți în aplicarea terapiei. Treptat, ordinea și structura exterioară sunt
internalizate, influențând modul de funcționare a creierului copilului cu ADHD.
Medicație
Tratamentul medicamentos al ADHD se bazează pe administrarea antidepresivelor,
antipsihoticelor, anticonvulsivantelor si amfetaminelor în conformitate cu schemele de
tratament stabilite de către medicul psihiatru.
Exerciții fizice
Exercițiile fizice regulate, în special exercițiile aerobice, reprezintă un tratament
complementar eficient pentru ADHD la copii și adulți, în special atunci când sunt
combinate cu medicamente stimulante (deși în prezent nu se cunoaște care este cea
mai bună intensitate și cel mai bun tip de exerciții aerobice pentru ameliorarea
simptomelor). De exemplu, un studiu a constatat că antrenamentul de înot a
îmbunătățit cogniția, coordonarea și sănătatea mintală la copiii cu ADHD.
Efectele pe termen lung ale exercițiilor aerobice regulate la persoanele cu ADHD
includ un comportament și abilități motorii mai bune, îmbunătățirea funcțiilor
executive (inclusiv atenția, controlul inhibitor și planificarea, printre alte domenii
cognitive), o viteză mai mare de procesare a informațiilor și o memorie mai bună.
Evaluările părinților și profesorilor cu privire la rezultatele comportamentale și socio-
emoționale ca răspuns la exercițiile aerobice regulate includ: o mai bună funcționare
generală, reducerea simptomelor ADHD, o mai bună stimă de sine, niveluri reduse de
anxietate și depresie, mai puține plângeri somatice, un comportament academic și în
clasă mai bun și un comportament social îmbunătățit.
Dieta
Modificările dietetice nu sunt recomandate din 2019 de către Academia Americană de
Pediatrie, Institutul Național pentru Sănătate și Excelență în Îngrijire sau Agenția
pentru Cercetare și Calitate în Sănătate din cauza dovezilor insuficiente.
O meta-analiză din 2013 a constatat că mai puțin de o treime dintre copiii cu ADHD
văd o mică îmbunătățire a simptomelor cu suplimentarea cu acizi grași (FFA) omega-
3 si omega-6 sau cu scăderea consumului de coloranți alimentari artificiali. Aceste
beneficii pot fi limitate la copiii cu sensibilități alimentare sau la cei care sunt tratați
simultan cu medicamente pentru ADHD. Această analiză a constatat, de asemenea, că
dovezile nu susțin eliminarea altor alimente din dietă pentru a trata ADHD. O
revizuire din 2014 a constatat că o dietă de eliminare are ca rezultat un mic beneficiu
general la o minoritate de copii, cum ar fi cei cu alergii. O altă revizuire din 2016 a
declarat că nu se recomandă utilizarea unei diete fără gluten ca tratament standard
pentru ADHD.
Persoanele cu ADHD ar trebui să aibă o dietă sănătoasă și echilibrată. Nu renunțați la
alimente înainte de a cere sfatul medicului. Unele persoane pot observa o legătură
între tipurile de alimente și agravarea simptomelor ADHD. Dacă acesta este cazul,
țineți un jurnal cu ceea ce mâncați și beți și cu comportamentul care urmează.