Cursul 3

Concepte generale: activitatea motrică; activitate ludică; timp liber

Conceptul de motricitate este definit ca exprimând o insușire a ființei umane
innăscută și dobândită de a reacționa cu ajutorul aparatului locomotor la stimuli
externi și interni, sub forma unei mișcări.
Motricitatea reunește totalitatea actelor motrice efectuate pentru
intreținearea relațiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea
deprinderilor specifice ramurilor sportive. Este vorba de actele motrice realizate prin
contracția mușchilor scheletici.

Conceptul de activitate motrică

Putem considera că activitatea se prezintă ca un sistem complex, constituit din
subsisteme (actiuni) reglate in mod sinergic in scopul realizarii unei activități eficiente.
Activitatea reprezinta o succesiune de actiuni, cu o arhitectura specifică,
organizată ierarhic in operații și acte sau gesturi.
Activitatea motrică este unitară, conștientă, bazată pe anticipare și susținută
de o motivație consistentă. Ea este un fenomen complex, de mare amplitudine care in
cele mai dese situații poarta “marca” personalității individului.
“Secvența motorie a finalității este pregatită și cu ajutorul a numeroase
componente intelectuale ce țin de organizarea percepției, dirijarea prin limbaj sau
rezolvare algoritmică și euristică a sarcinilor motrice”.
În sinteza, definim activitatea motrică drept proces al satisfacerii unei
necesități (cerință funcțională) sau, din perspectiva structurală, o mulțime de acțiuni,
operații, acte sau gesturi orientate in vederea implinirii unui anumit obiectiv. Prin
urmare, teoria activităților motrice corespunde un sistem de cunoștinte referitoare la
originea, esența și legile efectuării mișcărilor, evidențiate in teoriile biologice,
psihologice, fizice și sociale care au studiat și studiază omul in mișcare din perspective
particulare, specifice lor.

Motricitatea umană
Motricitate este o caracteristică fundamentală a fiinţelor vii, care facilitează
percepţia mediului natural şi asigură, în final, comportamentele necesare autonomiei
şi supravieţuirii subiectului. Motricitatea este o activitate integrată, adaptată, ce
reuneşte "totalitatea actelor motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu
mediul natural sau social, inclusiv prin efectuarea deprinderilor specifice rainurilor de
sport." (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978).
Motricitatea exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de
procese şi mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează,
detaşându-se faţă de un substrat (prin contracţii fazice sau dinamice) sau îşi menţin o
anumită poziţie (prin contracţii tonice sau statice). (A. Dragnea, A. Bota, 1999).
Datorită complexității conținutului și formelor motricității, analiza acesteia se
poate realiza numai prin intermediul substructurilor sale: actul, actiunea și activitatea
motrică. Aceste componente reprezintă micro, mezo și macrostructura mișcării,
nivelurile ei de structurare și integrare ce alcătuiesc un sistem funcțional ierarhic.
Descompunerea mișcărilor in aceste secvenșe este realizată cu două intenții :
prima, de a elimina noțional și acțional componentele mișcărilor și a doua, pentru a
oferi posibilitatea practică de construcție efective a acestora.
In sinteza, studiul motricității in literatura de specialitate se realizează din
perspectivă structurală și din perspectivă funcțională care privește motricitatea ca pe
o necesitate, care face ca sistemul să fie viabil, să se dezvolte, să se regleze.
La baza realizării motricității umane prin actele, acțiunile și activitățile specifice
stă efortul fizic, care prin contracția musculară se eliberează energia necesară lucrului.
(vezi fiziologia efortului). Efort fizic este stimul predominant biologic adecvat care
obligă organismul să răspundă prin manifestări electrice, biochimice, mecanice,
termice etc, acestea conducând la forme diverse de solicitare, corespunzătoare
parametrilor săi. (C. Bota, 1999).

Actul motric este un element de bază al oricărei mişcări, efectuat în scopul

adaptării imediate sau al construirii de acţiuni motrice. (Terminologia educaţiei fizice
şi sportului, 1978).
Acţiune motrică este sistem de acte motrice prin care se atinge un scop
imediat, unic sau integrat întro activitate motrică. (Terminologia educaţiei fizice şi
sportului, 1978).
Activitate motrică este un ansamblu de mişcări sau de acţiuni produse de
organism, o mulţime de operaţii, acte sau gesturi motrice orientate în vederea
îndeplinirii unui anumit obiectiv, în general în scop adaptativ.
Activitatea motrică reprezintă nivelul ierarhic superior şi desemnează un
ansamblu de acțiuni motrice articulate sistemic pe baza unei idei, reguli, forme
organizatorice, având drept scop adaptarea complexă a organismului pe termen lung.
Activitatea se referă la sisteme mai complexe de acţiuni, întinse pe o durată mai mare,
în scopul realizării unei actrivităţi eficiente. În acest context se poate vorbi de
activitatea de educaţie fizică, despre activitatea elevilor în lecţie, despre activitatea
competiţională sau despre activitatea motrică a fiinţei umane. Se poate concluziona
faptul că activitatea motrică este un proces al satisfacerii unei necesităţi (cerinţă
funcţională) sau din perspectivă structurală, o mulţime de acţiuni, operaţii, acte sau
gesturi orientate în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv (Dragnea A, Bota A,
1999).
 Epuran M (2005) analizează activitatea motrică ca mișcare umană, in care
prezintă trei variante posibile:
- Activități fizice
- Activități motrice
- Activități corporale
Primele două variante sunt considerate ca ambigue, cu multe similitudini, fără
a specifica la a cărei specie se referă ele și de ce fel este vorba (Neagu N, 2013). El
recomandă utilizarea componentei corporale pentru că este termenul cel mai
cuprizător.
Activitățile motrice corporale cuprind trei dimensiuni: biologic, psihologică și
sociologică, fiind structurate în următoarele categorii:
- Activități corporale ludice
- Activități corporale gimnice
- Activități corporale agonistice
- Activități corporale recreative
- Activități corporale compensatorii
Tabelul 1
Activitățile motrice umane, beneficii și funcții
Tip de Beneficia Forme principale Funcții directe Funcții
activități rii indirecte
motrice principali
Ludice Copil Jocuri de mișcare Educarea: Formativă
Adolesce fizică Psihosocial
nt polivalentă, comportament
capacității ală
motrice, a emulativă
psihomotricit
ății
Gimnice Copil Gimnastica de bază, Dezvoltarea Formativă,
Adolesce acrobatică, aerobică, fizică sanogenă,
nt ritmică, artistică, fitness armonioasă, profilactică,de
Tânăr jogging Educare întreținere,
Adult corporală emulativă
analitică,
optimizarea
marilor
funcțiuni
Agonistice Adolesce Jocuri de întrecere, Creșterea Formativă,
nt Jocuri sportive, performanței psiho-
Tânăr Discipline sportive sportive, comportament
Adult individuale Maximizarea ală,
capacității de De întreținere,
efort emulativă
 Recreative Copil Activități motrice diverse, Divertisment De refacere
Adolesce mai puțin reglementate de Odihnă activă fizică și psihică
nt reguli, accesibile Relaxare, De întreținere
Tânăr Deconectare
Adult recreere
Vârstnic
Compensat Copil Sporturi adaptate Combaterea De readaptare
orii Adolesce Activități motrice de tip sedentarismul și reintegrare
nt recuperator ui, socială și
Tânăr - kinetoprofilaxi Recuperatorie profesională
Adult e : fizică, De întreținere
Vârstnic - Kinetoterapie motrică,
- fizioterapie psihică
(după Neagu N., 2013)

După cum reiese din tabel, funcțiile de tip formativ se regasesc în toate
formele activităților corporale. Ele se fundamentează și se completează cu o serie de
funcții care au efect de perfecționare, corectare, compensare, de adaptare, de
integrare, de socializare, de educare estetică, de intreținere funcționale etc. la care se
pot adăuga: funcția auxologică – de dezvoltare fizică și psihică, funcția conativă –
inplinirea nevoii de mișcare și cea integrativă social. (Epuran M. 2005, citat de Neagu,
N. 2013).

Activitatea ludică
Sintagma activitate ludică - cuvântul ludus este de origine latină şi
înseamnă „joc, glumă, joacă, jocuri publice dar şi şcoală” - reprezintă un spaţiu şi
un climat propice stimulării creativităţii şi dezvoltării personalităţii umane.
Activităţile ludice, privite ca acţiuni instructiv-educative, îmbracă forme specifice
de manifestare, precum: învăţare dirijată prin jocuri, dramatizări, joc de rol, joc
didactice, tematice, terapeutice etc
Jocul şi activităţile ludice sunt instrumente de lucru care generează o
activitate plăcută, voluntară, cu reguli mai mult sau mai puţin stricte. În cadrul
jocului participanţii se simt liberi, îşi exploatează şi îşi pun în valoare abilităţi
cunoscute sau pe care şi le pot descoperi pe parcurul desfăşurării lui şi, uneori, îşi
reliefează chiar propria fiinţă. În primii ani de existenţă, toate achiziţiile
importante sunt dobândite prin joc – ce poate fi considerat un „stil de viaţă” -, iar
copilul creşte, se dezvoltă armonios şi are oportunitatea de a explora şi înţelege
universul şi tot ceea ce îl înconjoară. În perioada şcolarizării, când desfăşurarea
naturală şi dezvoltarea copilului sunt oarecum perturbate de cadrul artificial creat
de sistemul de învăţământ, jocul va fi poziţionat pe un plan secundar. Înlocuirea
jocului – apreciat uneori drept o activitate de loisir, adică o „ activitate liberă
desfăşurată în sfera ocupaţiilor obligatorii şi corespunzând dorinţelor, înclinaţiilor
autentice ale subiecţilor” – cu scrierea şi rezolvarea unor exerciţii monotone,
poate conduce la scăderea performanţelor, la regresul sau blocarea dezvoltării
intelectuale a copilului, toate acestea manifestându-se prin lipsă de imaginaţie şi
de spirit creativ. Modul în care sunt transmise cunoştinţele, arta de a uşura
efortul şi de a-l transforma într-o activitate plăcută constituie o preocupare a
şcolii moderne. Aceasta cale spre o nouă educaţie, parcursă încă cu paşi timizi,
contribuie la înţelegerea necesităţilor vitale ale copiilor şi prelungeşte perioada
copilăriei prin activităţi ludice, care însoţesc şi completează armonios devenirea
adultului.
Avantajele utilizării activităţilor ludice sunt divizate în două categorii:
- avantaje pedagogice şi avantaje didactice.
În plan pedagogic, activităţile ludice:
- facilitează lucrul în grupele omogene;
- contribuie la dezvoltarea aptitudinilor utile pentru lucrul în echipe;
- dezvoltă capacităţile intelectuale, spiritul de observaţie şi cel critic,
motivaţia, cât şi capacităţile de analiză şi sinteză;
- acordă posibilitatea promovării unei pedagogii diferenţiate.
În plan didactic, activităţile ludice:
- favorizează introducerea reperelor mnemotehnice utile (ansamblu de
procedee care înlesnesc memorarea cunoştinţelor pe baza unor asociaţii dirijate);
- sporesc interesul faţă de studierea și aplicarea lui în toate situațiile,
motivează copilul, diminuează frica de a comite greşeli, descătuşează şi
moderează complexele.
Jocul constituie un mecanism privilegiat care trebuie foarte bine cunoscut
pentru a fi eficient utilizat, fără a-l idealiza, dar şi fără a-l blama. Jocul poate fi
adaptat pentru diferite niveluri şi grupe de instruire, în scopuri diferite şi în
contexte de evaluare academică speciale. El necesită din partea profesorului o
veritabilă măiestrie pedagogică.
Jocurile didactice se clasifică în funcţie de conţinut şi de materialul folosit.
Tema jocurilor didactice trebuie să fie exactă, bine selectată şi chibzuită, fiind
stabilită anterior. Conţinutul, sarcina didactică concretă, regulile şi acţiunile de joc
conferă jocului instructiv un caracter specific, facilitând astfel rezolvarea
problemelor puse. Modalităţile de realizare a jocurilor sunt foarte variate.
 Timpul liber
În contextul „noilor educaţii” şi al condiţiilor de dezvoltare a societăţii
informaţionale, bazată pe cunoaştere, valoarea timpul liber, implicit și a educației
pentru timpul liber „este în raport cu rezultatul unui proces istoric asociat
fenomenului civilizaţiei moderne, de câştigare a unei libertăţi mai mare de către
lucrătorul modern, de alocare specială a unui timp pentru refacere şi recreere”,
menţionează C. Cucoş. Raportat la anii de existență ai învățământului autohton,
niciodată ca azi elevii nu s-au bucurat de o rată mai generoasă de timp liber, de
aici necesitatea unei educații pentru timpul liber.
Timpul liber reprezintă o problemă globală a secolului al XXI-lea, iar aceasta
necesită un nivel înalt de cultură şi de conştientizare a valorii de timp şi libertate
pentru întreaga societate umană. M. Pârlog identifică dihotomia „timp liber -
timp non-liber”, care este echivalentă prin sintagma „grad de libertate a
activităţilor socio-umane”.
Conceptul de timp liber a evoluat în decursul secolelor în funcţie de
diverse modele organizate social. Astfel, s-a constatat că omenirea s-a bucurat
întotdeauna de un anumit tip de organizare a timpului liber, diverse forme şi
activităţi de organizare. Civilizaţiile antice au pus la baza bunăstării culturii lor
dezvoltarea divertismentului, timp în care oamenii practicau sportul (luptele
competitive, gimnastica, jocurile olimpice, vânătoarea); artele (muzica, dansul,
teatrul), forme de cult religios şi alte domenii de cultură generală.
Însă fiecare civilizaţie avea un specific de valorificare a timpului liber, de
ex., în Egipt templele erau dotate cu trupe de animatori; în Asiria şi Babilon
muzica şi dansul erau dominante la sărbători şi ansambluri de adunări regale; în
Israel contribuţia majoră a populaţiei a fost să respecte ziua a şaptea din
săptămână numită „Sabatul” – un timp pentru odihna oamenilor şi venerarea
Divinităţii, fiind proclamată la nivel de Lege sau Poruncă (Legea Mozaică „Cele
zece porunci”).
Totuşi, în Grecia, comportamentele cetăţenilor antici au fost considerate
modele mult mai desăvârşite graţie interdependenţei timpului liber şi a educaţiei.
La nivelul Civilizaţiei Greciei Antice, timpul liber era considerat perioada de aur,
fiind una din cele mai bune premise de favorizare a realizării omului. Cetăţeanul
grec avea menirea să trăiască timpul liber în stilul de loisir, adică pentru a-l
petrece și consuma raţional, cu sensul de dobândire a virtuţilor. Toate formele
de muncă se opuneau modului de a fi al cetăţenilor greci, deoarece acestea erau
preluate de castele sclavagiste.
Aristotel şi Platon considerau timpul liber o categorie a educaţiei şi
viceversa, fiindcă ambele făceau parte din acelaşi conţinut cultural. Aceste
noţiuni identice simbolizau în limba greacă shkolé – locul în care timpul liber
/loisir-ul era folosit pentru instruire şi învăţare, de unde provine şi termenul
actual școală. De asemenea, termenii corelativi de muncă şi timp liber /travail-
loisir se regăsesc în etimologia de loisir din limba greacă ce se traduce prin
cuvântul scholé semnificând totodată timp liber şi instruirea / învăţarea.
Estimarea dezvoltării timpului liber şi profitul acestuia poate direcţiona egalitatea
odată cu evoluţia nivelului cultural. Aceste concepte de elită privind timpul liber
presupun singurul nivel de instruire, care, în ansamblu este prezent şi selectează
valorile timpului liber.
În Evul Mediu, timpul liber nu poate fi comparat cu timpul liber din epoca
antică şi modernă. În această perioadă la fel nu a existat un timp omogen, în care
să fie prevăzută dimensiunea de timp liber, deoarece oamenii munceau din
greu, aveau interdicţii din motive religioase privitor la organizarea timpului liber.
Această inactivitate forţată era mai mult o trăire neplăcută, considerată ca o sursă
eventuală de timp liber pentru zilele de „sărbătoare”.
Perioada Renaşterii a marcat un interes deosebit pentru timpul liber, în
special, pentru dezvoltarea diverselor activităţi culturale ale timpului liber,
precum călătoriile, muzica, dansul, sculptura, pictura, dramaturgia, prezentate
printr-o formă liberă de gândire, de exprimare, raţionalizate ştiinţific şi extinse de
comerţ în viaţa europenilor. Eseistul francez M. de Montaigne şi scriitorii
Fr.Rabelais, J.Loke, J.J.Rousseau au descris variate forme de jocuri ca parte
componentă a educaţiei copiilor şi tinerilor. De ex., J. J. Rousseau orientează spre
o regulă utilă a oricărei educații, care constă în a ști cum să pierdem timpul. Iar
J.Locke descrie rolul educativ al desfăşurării activităţilor de timp liber, care devine
important prin cunoaşterea de sine a personalităţii tânărului. „În timpul liber se
descoperă temperamentul şi înclinaţiile omului. Adevărata distracţie depinde mai
mult de imaginaţie decât de raţiune: de aceea, fiecare trebuie să se distreze în
felul său”.
Perioada Reformei a dus de-a lungul istoriei la limite stricte asupra
timpului liber şi de recreere a omului, deoarece a fost o influenţă etică din partea
mai multor culturi creştine.
La apariţia societăţii industriale, către secolul al XIX-lea, natura muncii a
evoluat fără libertate, fiind remarcată lipsa de timp liber. Munca salarizată în
manufacturi a devenit o provocare de emigrări rurale. Condiţia vieţii a
transformat munca intermediară la nivel de urbanizare. Totodată, schimbarea
legislaţiei sociale privind munca obligatorie existentă pe o perioadă de timp
îndelungată pune problema reducerii timpului de muncă, care devine foarte
progresivă.
Un eveniment remarcat în geneza timpului liber a fost adoptarea legii cu
privire la limitatea muncii pentru copii (anul 1841) de 12-16 ani la 12 ore pe zi şi
de 8 ore pentru copii mai mici de 12 ani, comparativ cu 14-16 ore de muncă pe zi
realizată înainte de copii şi minori.
Impactul Revoluţiei industriale a lansat o nouă perspectivă privind
revendicarea timpului liber în societatea modernă. Astfel de argumente sunt
citate de R. Sue, prin lucrarea „La théorie de la classe de loisir” a lui Th. Veblen
elaborată în 1899, care evidențiază două viziuni:
 1) timpul liber poate fi un simbol de clasă şi
2) redescoperirea activităţilor de timp liber în societatea modernă ca
simbol de apartenenţă socială
Societatea postmodernă, numită epoca informatizării sau societatea bazată
pe cunoaștere pune accent pe timpul liber subliniind importanţa schimbării
stilului de viaţă al persoanei, delimitat prin cinci criterii stabilite de R. Sue:
- criteriul cantitativ: timpul de muncă va cunoaşte o îngustare continuă;
- criteriul valorilor dominante: declinul valorilor muncii, importanţa
acordată personalităţii, importanţa crescândă a timpului liber pentru tineri
etc.;
- criteriul stratificării sociale: clasele sociale ivite pe baza primatului muncii
se estompează, în profitul graniţelor mai puţin nete, avansându-se spre noi
tipuri de grupuri sociale, spre o pluralitate de apartinenţe sociale;
- criteriul modului de producţie dominant: munca nu mai constituie forma
de producţie dominantă, capitalul nu mai este rezervat numai capitaliştilor,
importanţa educaţiei şi formării creşte, apare economia informală, noi
tipuri de solidaritate socială etc.;
- criteriul reprezentării sociale asupra timpului dominant: numeroşi
lucrători fac încă din timpul de muncă timpul dominant; apar noi ideologii
de valorizare a fracţiunilor timpului social sub impactul noilor tehnologii şi a
noilor forme de interacţiune socială.

Ideea de timp liber cunoaşte o largă circulaţie. Denumit "loisir", "leisure"

,"freizeit" tradus prin "ragaz", "ocupaţie plăcută", "pe îndelete, în tihnă", înţelesul nu
este diferenţiat în prea mare măsură de la popor la popor.
În epoca noastră, timpul liber a devenit o problemă socială, pedagogică şi
culturală, care priveşte, în aceeaşi măsură, societatea şi individul. Priveşte societatea,
întrucât mersul său înainte şi progresul omenirii depinde de sănătatea, inteligenţa şi
forţa de creaţie a membrilor săi. Priveşte individul, deoarece dezvoltarea lui fizică,
psihică şi morală este influenţată de timpul liber de care dispune şi de întrebuinţarea
pe care i-o dă omul. În prezent timpul liber, „puţin pentru unii, mult pentru alţii şi
inexistent pentru anumite persoane” se transformă realmente într-o unitate de
măsură a bogăţiei sociale şi personale reprezintă un mijloc eficient pentru dezvoltarea
armonioasă a personalităţii.
Formarea şi dezvoltarea personalităţii umane s-a datorat dintotdeauna atât
educaţiei primite de la alţii (familia şi şcoala), cât şi eforturilor proprii orientate în
acest sens.
Loisirul apare numai când societatea îl creează şi încurajează şi ca urmare
sociologia ar trebui să îşi aducă o contribuţie esenţială privind loisirul. Sociologii sunt
unanimi în a consemna că nici o cucerire a secolului în viaţa domestică nu conferă
omului atâtea plăceri şi motive de paşnic echilibru câte îi oferă sportul. În sport se
regăsesc manifestările tipice jocurilor, ca libertatea şi iniţiativa acţiunilor, motivaţia
imediată legată de însăşi activitatea desfăşurată, satisfacţia efectuării unor acţiuni
care scot în evidenţă calităţile şi măiestria personală.
Jocurile însoţesc întreaga evoluţie a omului, până la bătrâneţe; chiar dacă
formele de manifestare se modifică, principalele caracteristici se păstrează, dând
fiecărei vârste o savoare particulară, răspunzând unor nevoi şi tendinţe firesc şi
permanent umane.
Jocurile reprezintă o serie de caracteristici prin care apropierea de activităţile
sportive apare firească. Château J. (Copilul şi jocul), spune că adevăratul joc este
serios, are reguli severe şi presupune osteneala până la istovire. El mai adaugă că jocul
reprezintă o lume aparte, diferită de a adulţilor.
Acelaşi lucru îl putem spune şi despre sport – este o lume aparte, diferită de
cea obişnuită, creează într-un anumit fel o „iluzie”, fără a fi lipsit de intenţionalitatea
conştiinţei de declanşare, ca şi în efectuare şi apreciere.
Atât jocul, cât şi sportul sunt prilejuri de evaziune, desprindere şi detaşare de
activităţile cotidiene ca şi de compensaţie. Deşi aflate la niveluri motivaţionale
diferite şi cu deosebiri în funcţionalitatea esenţială, şi unele şi altele exercită calităţi,
formează educaţional, tonifică şi echilibrează psihic, integrează social.
Nu trebuie să uităm nici însemnătatea terapeutică a unora dintre activităţile
ludice. În funcţie de vârsta subiectilor, distingem caracteristici şi funcţii diferite ale
jocului.
- La trei ani, copilul se poate juca cu un partener;
- la 5 ani, grupul poate fi format din 4-5 jucători.
- La 7- 8 ani alegerea partenerului se face după criterii preferenţiale, spiritul
de grup dezvoltându-se, ajungând în preadolescenţă la spirit de „gaşcă”, la
solidaritatea uneori greşit canalizată. Rivalităţile dintre copii se menţin
numai la nivelul jocurilor, disputele încetând în afara acestora, având doar
semnificaţia întrecerii pentru manifestarea curajului, forţei sau dibăciei,
pentru evidenţiere în faţa grupului.
Jocurile de mişcare – jocuri dinamice – fac parte din jocurile cu reguli şi au
drept caracteristică folosirea exerciţiilor corporale, fiind principalul mijloc de
dezvoltare şi educaţie fizică a copiilor. Jocurile de mişcare se bazează pe trebuinţa de
activitate a fiinţei vii, organizarea şi conducerea lor de către un adult dirijând atât
dezvoltarea motrică, cât şi formarea volitivă şi morală a copiilor. Ele au proprietatea
de a crea veselie şi entuziasm în grupul copiilor care se joacă şi se străduiesc să
respecte regulile. Respectarea regulilor contribuie la formarea capacităţii de abţinere,
stăpânire de sine; rezolvarea situaţiilor din joc educă prezenţa de spirit, isteţimea,
viteza, îndemânarea, corectitudinea, iniţiativa şi spiritul de grup, de echipă. Acţiunile
motrice din aceste jocuri au caracter activ, sunt însumate unui subiect (temă) şi parţial
îngrădite de reguli.
Ca mijloc al educaţiei fizice, jocurile de mişcare urmăresc ca într-o formă
plăcută şi accesibilă să perfecţioneze deprinderile motrice de bază, să dezvolte
calităţile motrice de viteză, îndemânare, rezistenţă şi forţă, să contribuie la educarea
psihomotrică prin formarea sensibilităţii motrice, a simţului ritmului şi echilibrului, a
orientării în spaţiu şi a unor trăsături ale personalităţii.
Specifice vârstei preşcolare şi copilăriei mici, jocurile dinamice pregătesc copii
pentru jocurile sportive competiţionale ale vârstelor următoare ale preadolescenţei şi
tinereţii. Jocul este definit drept activitatea didactică practicată cu plăcere mai ales de
către copii. El desemnează o activitate fizică sau mentală, spontană şi urmărită prin ea
însăşi fără utilitate imediată, generatoare de distracţie, de plăcere şi de reconfortare.
Întâlnit la toate fiinţele, jocul a fost şi este în atenţia pedagogilor, psihologilor,
sociologilor şi fiziologilor, încercându-se a se da explicaţii, a se emite opinii cu privire la
cauzele care determină jocul la oameni.
Din punct de vedere psihologic, jocul este considerat un exerciţiu premergător
pentru viaţă, o formă de stăpânire de sine, tendinţa de dominare a omului, un mijloc
de contracarare a unor porniri dăunătoare, îndeplinirea unor dorinţe ce nu pot fi
satisfăcute în realitate.
O încercare mai realistă de a defini jocul este făcută de Karl Groos, care, printr-
o comparaţie între om şi animale, a ajuns la constatarea că unele jocuri sunt o imitaţie
instinctivă a mişcărilor din viaţa practică, un pre-exerciţiu pentru viaţa de mai târziu.
Copiii trec de la mişcările corporale de bază spre jocurile de echipă la nivel de loisir, de
petrecere a timpului liber în orice moment al vieţii. Copiii sunt încurajaţi astfel să
înţeleagă conceptul „sport pentru viaţă” nu numai în programul de şcoală. Prin
educaţie, se extinde acest concept la nivel social, ei educând la rândul lor alţi indivizi
cum să-şi organizeze timpul liber într-un mod sănătos şi relaxant.
Recreerea presupune: joaca individuală, jocurile colective, sporturile, relaxare,
distracţie, hobby-uri, practicarea unor vocaţii în orele libere. Activitatea de recreere
poate fi desfăşurată la orice vârstă a individului, fiind condiţionată de elementul
temporal, condiţia şi atitudinea persoanei, circumstanţele ambientale etc.
Turismul şi recreerea, ca şi alte aspecte ale vieţii umane, nu pot rămâne în
afara sferei de impact indusă de schimbare, cel mai important aspect fiind modul cum
utilizăm timpul liber care a evoluat în volumul şi cantitatea sa, datorită schimbării în
valorile societăţii, de la importanţa marginală la un fenomen central în viaţa omului.
Astfel, structura timpului liber şi costurile petrecerii lui şi-au pierdut din izul luxuriant
existent odată şi a devenit o parte esenţială a existenţei, cel puţin pentru ţările
dezvoltate. Participarea în activităţi recreative, bucuria vacanţelor nu mai sunt un
privilegiu, ci un drept al fiecăruia în ţările cu o economie modernă de piaţă.
Activităţi motrice de timp liber sunt complexe de structuri motrice efectuate
individual sau în grup, în scop recreativ, compensator sau formativ, în funcţie de
nivelul de pregătire şi de opţiunile subiecţilor.
Ziua omului modern se împarte după schema celor trei 8: 8 ore de serviciu, 8
ore de timp liber, 8 ore de odihnă; Plecând de la schema celor trei 8, timpul cotidian al
unei persoane a fost împărţit în trei componente mari:
• timpul de muncă
 • timpul liber (adică, timpul aflat la dispoziţia individului şi cu care acesta poate
decide ce să facă, dincolo de constrângerile profesionale şi sociale)
• timpul de odihnă (adică, timpul alocat odihnei prin somn pentru refacerea
capacităţii de muncă a individului)
De reţinut că schema celor “trei 8” are şi o bază juridică, ceea ce permite
stabilirea unor limite minime - maxime admise legal şi universal recunoscute.
Timpul liber nu este un timp neocupat, un timp fără nici un fel de activitate.
Acesta a jucat un rol foarte important în istoria omenirii şi a devenit o condiţie
indispensabilă pentru îmbogăţirea personalităţii omului. Importanţa folosirii timpului
liber creşte odată cu scurtarea zilei de muncă şi automatizării muncii. Dezvoltarea
tehnică duce la limitarea activităţii motrice, munca fizică este mult diminuată datorită
apariţiei de maşini automate. Statistic, oamenii zilelor noastre fac mult mai puţină
mişcare comparativ cu deceniile trecute. Scăderea activităţii fizice este compensată
de creşterea activităţii intelectuale. Astfel, timpul liber apare într-o pondere tot mai
mare ca timp de dezvoltare multilaterală a personalităţii, care asigură perfecţiunea
intelectuală, morală, estetică şi fizică.
Interesantă este corelaţia dintre timpul de lucru şi cel liber la un muncitor
necalificat şi unul calificat. Dacă cel necalificat consumă foarte multă energie prin
faptul că mişcările sale nu sunt ergonomice, va trebui ca cea mai mare parte a
timpului său liber să o folosească pentru restabilire, şi în acest mod se lipseşte de
posibilitatea de a se autoperfecţiona. În acelaşi timp cel calificat, va folosi timpul liber
pentru autoperfecţionare datorită faptului că acestuia îi trebuie mai puţin timp
pentru restabilirea capacităţii de muncă.
Timpul liber al elevului se înscrie în schema celor trei 8 care alcătuiesc cele 24
de ore ale unei zile din viaţa omului modern: 8 ore de muncă, 8 ore de odihnă
(somn), 8 ore de timp liber. Timpul liber este timpul rămas între două constrângeri:
timpul de muncă (mai ales aceea instituţionalizată) şi timpul de odihnă “pasivă”
(prin somn).
 Referindu-se la această componentă a timpului a timpului elevului, unii autori
au descris-o astfel: „Timpul liber este secvenţa din bugetul zilnic de timp în care elevii
desfăşoară activităţi fără caracter obligatoriu, de cele mai multe ori într-un cadru
informal. Se deosebeşte de celelalte două segmente de timp prin faptul că elevii sunt
liberi, în general, să decidă asupra timpului şi conţinutului diferitelor activităţi pe care
acesta le cuprinde. Cu alte cuvinte, intenţia şi iniţiativa participării la astfel de activităţi
sunt la decizia elevilor, motivaţia participării fiind, în general, de ordin personal.
Exemple de activităţi de timp liber: lectură, vizionări programe TV, participare la
activităţi sportive, participare la spectacole cultural-artistice sau de divertisment
(teatru, concerte) etc.”
Timpul liber este timpul care, ca durată şi mod de întrebuinţare nu este supus
unor constrângeri (sociale sau biologice); prin analogie, timpul liber al elevului este
timpul care îi rămâne la dispoziţie între timpul alocat programului şcolar (inclusiv
sarcinile extraşcolare aferente acestuia) şi timpul necesar somnului. În acelaşi timp,
trebuie să avem în vedere că:
• timpul liber se distribuie nu numai zilnic, ci şi săptămânal, lunar, semestrial,
anual;
• timpul liber este un timp pe care subiectul îl caută, şi-l creează sau şi-l rezervă;
• timpul liber este timpul pe care subiectul concret şi în condiţii concrete îl
resimte ca liber, ca pe un drept;
• “nemunca” şomerului nu este timp liber.
 Lumea în care trăim a produs şi produce timp liber; mai mult, a transformat
timpul liber dintr-o concesie sau un lux într-o necesitate şi un principiu de funcţionare
a societăţii; profesionalizarea şi supraspecializarea au condus la unilateralizarea
formării, la un gen de “deformare profesională” a personalităţii şi de sărăcire a
orizontului de preocupări ale individului.
În aceste condiţii, timpul liber are rolul de a restitui armonia şi integralitatea
persoanei; în consecinţă, timpul liber trebuie să fie şi un obiectiv al educaţiei, precum
şi o cale prin care educaţia poate contribui la formarea personalităţii tânărului. Pe de
altă parte, timpul liber nu este folosit întotdeauna pentru divertisment, ci şi pentru
completarea veniturilor obţinute în timpul de muncă, pentru formare sau reconversie
profesională, pentru activităţi în gospodăreşti etc. Prin analogie, şi timpul liber al
elevului va fi utilizat pentru recreere şi divertisment, pentru muncă sau activităţi
suplimentare de învăţare (impuse sau opţionale).
Dacă în cazul adulţilor timpul de muncă este factorul limitativ principal care
condiţionează durata şi “orarul” timpului liber, la elevi, principalul factor limitativ al
timpului liber este timpul programat de învăţare în şcoală (să nu uităm, timpul de
învăţare şcolară nu se încheie odată cu programul şcolar, ci se prelungeşte (sau ar
trebui să se prelungească) cu studiul individual.
Timpul liber ca timp subiectiv se referă la durata subiectivă, durata “trăită
subiectiv” ca fiind liberă; cu alte cuvinte, este acel timp disponibil în care individul
poate alege în mod liber şi poate controla prin voinţă proprie activităţile pe care le
efectuează; este timpul opţiunii libere, în afara oricăror constrângeri, cu excepţia celor
autoimpuse.
Orice activitate umană, indiferent de modalitatea de realizare, de locul de
desfăşurare, de implicaţiile produse, de obiectivele urmărite se desfăşoară întrun
anumit interval de timp, considerat ca ipostază a existenţei. G. Pronovost, sociolog
francez, evidenţiază cele mai preferate tipuri de activități ale omului în timpul liber.
• Activități fizice și sportive: activități fizice individuale de menținere în formă;
sport în grup unde este competiție; activități sportive în aer liber; spectacole sportive.
• Activități culturale și socioculturale: activități culturale și socio-culturale;
sărbători și spectacole culturale; evenimente culturale, de ex.: expoziția etc.; lectura.
• Actvități sociale: activități familiale; reuniuni sociale (dansul, seratele etc.);
conversații; restaurări.
• Actvități de relaxare sau de mediere: radioul, muzica, TV; cinema; internetul
/computerul etc.
• Jocul și divertismentul: jocul social; jocul de adresare; distracțiile; activități de
petrecere a timpului liber, științifice și tehnice; activități în comunitate.
• Alte activități: odihna, relaxarea; călătoriile; monitorizarea timpului liber;
activități religioase sau spirituale etc
 Factori determinaţi ai conţinutului de timp liber la români
Ceea ce este caracteristic pentru români, comparativ cu locuitorii celorlalte ţări
din UE este conţinutul timpului liber mai sărac în preocupări şi activităţi. Situaţia este
valabilă atât pentru preocupările de informare cât şi pentru preocupările culturale şi
distractive.Principalele cauze ale acestei situaţii sunt:
- standardul scăzut de viaţă -influenţează petrecerea timpului liber atât
direct,prin accesul redus la unele preocupări şi servicii corespunzătoare, cât şi indirect,
printr-o stare sufletească, care inhibă dorinţele şi preocupările din timpul liber.
- mentalităţi, valori, obiceiuri - au determinat, la rândul lor, prezenţa unor
deprinderi şi lipsa altora: de exemplu, petrecerea timpului liber în tihna familială mai
ales la persoanele căsătorite şi cu copii
- posibilităţi reale slabe de petrecere a timpului liber - din perspectiva ofertei
trebuie să avem în vedere cel puţin faptul că, aproximativ jumătate din populaţia
României trăieşte în mediul rural, acolo unde aceste posibilităţi /oferte sunt foarte
reduse, dar nu se află într-o situaţie satisfăcătoare, din acest punct de vedere, nici
locuitorii micilor oraşe. Ordinea de menţionare a cauzelor nu indică ierarhia acestora
din punctul de vedere al importanţei, ele influenţând diferenţiat preocupările de timp
liber.

Activitatea ludică a elevului de gimnaziu

Ludicul este orientat spre aşa numitele jocuri de performanţă, care implică
competiţie şi în care se realizează cooperarea, valorificarea posibilităţilor grupului. În
acest context jocul puberului este dominat de prieteniile legate cu colegii şi de
disponibilităţile afective îndreptate spre o anumită activitate. la începutul perioadei
predomină conduita infantilă, caracterizată de nevoia de mişcare - prin joc. Dar, se mai
menţin şi jocuri în care se urmăreşte în mod deosebit obţinerea performanţelor
individuale. Am putea aminti jocurile: “şotronul”, “leapşa”, “săritura corzii”, “ţările”
etc. În aceste jocuri rezultatul urmărit de fiecare participant este de o obţine o ierarhie
cât mai bună. Toate activităţile de joc pun în evidenţă un spirit dezvoltat al fanteziei şi
agilităţii puberului.
Se aleg jocurile în funcţie de sex. Fetele preferă jocurile cu mingea, săritul corzii,
şotronul etc., activităţi în care manifestările motrice şi trăirile afective sunt mai
reţinute ca urmare a maturizării impetuoase a organismului. Jocurile lor au un
conţinut de acţiuni în care predomină mişcări simple, sunt mai liniştite, se desfăşoară
cu un tonus mai scăzut decât al băieţilor. Au în schimb o capacitate mai bună de
organizare în joc, coeziune de grup, colaborare şi interese mai mari. Tot o formă de
activitate motrică sunt si plimbările lungi în care fac destăinuiri, subiecte legate în
principal de reprezentanţii sexului opus.
 Dacă fetele sunt reţinute în a-şi exprima spontaneitatea, vivacitatea şi
personalitatea în jocuri, băieţii aleg acele forme de activităţi în care predomină forţa,
cu implicarea unui volum mare mişcări şi consum de energie (fotbal, baschetul, înotul
etc.). Dezvoltarea capacităţilor fizice şi intelectuale va conduce spre mijlocul etapei la
o diversificare a preferinţelor pentru joc.
În privinţa relaţiilor de grup, puberii sunt exigenţi în alegerea partenerilor de
joacă. Preferă formarea echipei urmărind cerinţele impuse de desfăşurarea
activităţilor de joc şi numai după aceea în funcţie de simpatie ori prietenie. Judecă şi
selectează valorile în primul rând ţinând cont de principiile morale: echitate şi
sportivitate, apoi de cele de ordin afectiv (prietenie – colegialitate – amiciţie -
simpatie).
După etapa propriu – zisă a derulării jocului, puberul se va lansa în analizarea
comportamentală a fiecărui participant la întrecere, subliniindu-li-se capacităţile şi
aptitudinile acestora. Aprecierilor se vor axa mai ales pe laturile şi trăsăturile de
personalitate ca: cinstea, voinţa, caracterul, perseverenţa, spiritul de colaborare, fair-
play – ul combatanţilor etc. Este intransigent faţă de cei care nu respectă regulile
jocului sau faţă de cei care nu participă cu responsabilitate la buna desfăşurare a
întrecerii. Competiţiile care domină viaţă puberului sunt jocurile susţinute între echipe
reprezentative ale claselor sau şcolilor.
Spre deosebire de aceste activităţi ludice, în prezent, în viaţa puberului şi nu
numai a lui, şi-au făcut loc o serie de alte genuri de jocuri care de cele mai multe ori nu
au caracter motric:
- jocurile pe calculator, pe tabletă, telefon…
- jocurile de intelectuale (şah, go, remi, scrable) şi amuzament.
Activităţile motrice care se desfăşoară de către puber nu durează mai mult de 2-
3 ore / zi şi cu cât înaintează în vârstă timpul dedicat lor se micşorează. Locul lor este
luat de televizor 27%, computer 24%, lectură 16% şi plimbări, excursii 14%. Statisticile
arată că în prezent s-au produs numeroase mutaţii în privinţa folosirii sau nu a
ludicului ca modalităţi de satisfacere a trebuinţelor de mişcare.
În anii 1960 - 1965 se utilizau următoarele categorii de jocuri:
- jocuri de mişcare educative, dinamice, jocuri pentru antepreşcolari;
- jocuri sportive;
- jocuri de iniţieri în ramuri sportive;
- jocuri de tabără;
- jocuri populare.
 Conform aceloraşi statistici, jocurile de mişcare cunoscute şi practicate în
prezent de către copii sunt reduse ca număr (7), spre deosebire de anii 1932 în care
băieţii utilizau 33 - 37 de tipuri de jocuri şi 1937 între 20 - 37 de jocuri. Au dispărut
anumite tipuri de jocuri cum ar fi cele populare şi de tabără cu caracter utilitar
aplicativ.
Reducerea numărului de jocuri la nivelului puberului, are la bază următoarele
motive: negarea folclorului (vezi manele), situaţia materială a cetăţenilor care nu au
mai avut resurse materiale pentru a trimite copiii în tabără, urbanizarea,
informatizarea societăţii civile etc.
Cauzele care au determinat scăderea în mod drastic a jocurilor de mişcare sunt
următoarele:
- progresul tehnologic – cu implicaţii marcante în viaţa omului - apariţia
hipodinamismului, a obezităţii, a amotricităţii, sedentarismului etc.
- sistematizarea urbanistică - penuria de spaţii de joacă;
- scăderea natalităţii;
- nivelul de trai scăzut;
- programele şcolare prea încărcate sau lipsa de interes a învăţătorilor /
profesorilor de educaţie fizică pentru activităţile de timp liber.

Forme de activitate ludică pentru educarea şi reeducarea psihomotrică a

puberului
Orice formă de activitate, desfăşurată spontan sau organizat are implicaţii
deosebite asupra naturii celui care o practică.
În cazul copiilor hipostaturali, activitatea creşterii în lungime poate fi asigurată
prin participarea la antrenamente de patinaj viteză, alergare, baschet, volei şi înot –
probe de viteză.
Copiilor hiperstaturali li se va putea indica să practice patinaj artistic, înot, tenis
de câmp, tenis de masă, ciclism, atletism.
În cazul puberilor care prezintă tulburări adaptative – cazuri de indisciplină –
pot fi corectate prin jocuri sportive care se desfăşoară în echipe: volei, tenis, fotbal,
handbal etc. celor timizi, adinamici şi retraşi li se recomandă înot de viteză, tenis de
masă şi jocuri cu mingea.
Copiilor cu defecte de vedere cum ar fi strabismul li se recomandă tenisul de
masă - contribuie la dezvoltarea atenţiei. De asemenea el este recomandat şi copiilor
cu deficienţă de postură – scolioză sau atitudine scoliotică cu convexitate stângă – ori
cu alte deficienţe ale coloanei.
 Ciclismul dezvoltă muşchii bazinului, coapsei sau gambei, însă este contraindicat
în cazul herniei, nefritei, astm bronşic, apendicită, anemie, surmenaj şi la copiii
nervoşi.
Tenisul de câmp este recomandabil de la vârstele de 11-12 ani în sus elevilor
surmenaţi, deoarece favorizează destinderea nervoasă în perioada de convalescenţă
după afecţiuni respiratorii, pentru că măreşte amplitudinea respiratorie. Se
contraindică în scolioză, reumatism poliarticular, afecţiuni cardiace sau tulburări
vizuale.
Schiul dezvoltă raţiunea, curajul şi echilibrul psihic, fiind indicat copiilor sfioşi
sau timizi, celor cu atitudine scoliotică şi în general pentru fortificarea organismului. Se
contraindică în astm bronşic, tuberculoză, hernii, copiilor cu articulaţii fragile sau celor
întârziaţi mintal.
Voleiul şi baschetul activează tot organismul. Se indică în surmenaj psihic,
scolioză, obezitate şi adinamie.
Oina activează respiraţia şi funcţia cardiacă, cultivă spiritul de iniţiativă, cel de
echipă şi încrederea în sine.
Scrima contribuie la dezvoltarea atenţiei, fiind un mijloc de dezvoltare a
psihicului, decât de întărire a fizicului.
Fotbalul şi handbalul dezvoltă atenţia, orientarea spaţio-temporală şi spiritul de
echipă. Se recomandă în special copiilor indisciplinaţi, nesociabili, dar rezistenţi la
efortul fizic.
Atletismul – alergări şi sărituri – este indicat copiilor astenici, timizi, nesociabili
şi contraindicat celor cu astm, afecţiuni cardiace, hernie, deficit de echilibru.
Înotul previne şi corectează unele deformări ale coloanei vertebrale. Se
recomandă în scolioză şi surmenaj. Înotul supune organismul la mai puţină oboseală
decât mersul pe jos, mişcările în apă fiind uşor de executat, întărind totodată toţi
muşchii. Favorizează respiraţia şi dezvoltarea articulaţiilor.
Patinajul artistic este recomandat scolioticilor şi celor cu tendinţă spre
asemenea deviaţii ale coloanei vertebrale. Combate timiditatea, creşte îndemânarea şi
capacitatea de coordonare a mişcărilor. Este contraindicat în bolile cardiace,
tuberculoză şi astm.
Pe lângă ceste forme de activitate ludică există şi altele, cum ar fi jocurile
dinamice în aer liber şi diferite exerciţii corective pentru deficienţele de postură.

Joc și distracție in adolescență

 Deși există un mare număr de lucrări psihologice referitoare la adolescență,
problemele jocului la aceasta vârstă au fost mai puțin abordate, arată Ursula Schiopu
(1970, p. 16).
După cum subliniază unii autori, adolescența propriu-zisă se caracterizează prin
intelectualizare, prin dezvoltarea gândirii abstracte, prin incorporarea de noi conduite
adulte. Tendința spre libertate și independență față de tutela parentală este mai
expresivă și mai naturală, adolescentul căutand prilej pentru a-și exprima
originalitatea și dispoziția pentru confruntările sociale complexe precum examenele,
concursurile etc. Devine selectiv in consumul de lectură, muzică, distracții și este
interesat de găsirea unei identități vocationale ce se prefigurează la inceput mai ales
pe baza trăsăturilor de caracter și pe interese și in timp se fundamentează aptitudinal
(Popa, M, 2002).
Dupa 14-15 ani, adolescenții incep să fie preocupați de viitoarea profesie, să
adune informații și chiar să facă scurte stagii de activitate voluntară.
In direcția evoluției activităților ludice, se manifestă urmatoarele aspecte:
Jocul de mânuire evoluează, sub influența cunoștințelor oferite de disciplinele
tehnice, spre activități de utilizare de aparate, instrumente, obiecte,
activități incărcate incă de elemente ludice (demontează diferite aparate
pentru ca apoi să incerce să le reconstituie). Jocul-ocupație se află in
dezvoltare la adolescenți.
Jocul cu subiect, aflat in declin in perioada pubertății, se interiorizează foarte
mult, căpătând forma reveriilor in care adolescentul devine personaj
principal al unor aventuri fantastice, explorări etc. Intr-un fel, vizionarea de
filme, emisiuni TV reacualizează planul mental și contextul spiritual al
jocurilor cu subiect și rol, arată Ursula Schiopu (1970, p.161).
Jocul sportiv capătă funcții duble: se manifestă sub formă activă de practicare a
unor sporturi și sub formă pasivă, prin poziția de suporter pentru anumite
echipe sportive.
Jocurile intelectuale de tipul sahului, tablelor, biliardului, cărților, dar mai ales
al jocurilor strategice pe computer, se mențin pe primele locuri in topul
preferențial al jocurilor viitorului adolescent, pentru că-i permit să-și
măsoare capacitățile intelectuale aflate in plină creștere. In genere, el tinde
să-și creeze o oarecare reputație in astfel de jocuri și apoi să-și mențină un
titlu dobândit.
Perioada adolescenței este o perioada de intensă constituire a prestigiului după
cum este și o perioadă in care tânărul incearcă să se cunoască .
 Inserția momentelor ludice in cadrul activităților neludice este incă evidentă la
adolescent (vezi diferite preocupări cu caracter ludic din cadrul lecțiilor,
colecționează diferite obiecte, biografii celebre etc.). In același timp, multe
activități extrașcolare cu un caracter ludic au punctul de plecare in viața
școlară: improvizația dramatică, construirea de aparate originale, instalații
electronice, repararea de aparate electrice, construirea de adăposturi pentru
animale, jucării etc.
De altfel, activitatea creatoare apare ca o caracteristică a vârstei.Ursula Șchiopu,
E. Verza s.a. arată că in adolescența are loc o nouă restructurare in plan preferențial
al jocurilor și activităților distractive, acestea din urmă tinzând să se contureze mai
bine și să capete o pondere tot mai mare. Jocurile sportive, de exemplu, au un
caracter mai organizat și mai programat, deoarece tânărul a sesizat faptul că
performanțele se obțin in urma antrenamentelor. Asadar, o bună parte din timpul
acordat sportului se consumă in antrenamente, adolescentul fiind interesat atât de
rezultate, cât și de Eu-l său fizic pe care tinde să-l apropie de modelele ce incep să-i
influențeze aspirațiile și disponibilitățile de cunoaștere (Mariana Popa, 2002, p. 96).
Dansul, șueta, lectura distractivă se integrează, de asemenea, mai mult in
categoria activităților de tip loisir, cu funcții asemănătoare jocului propriu-
zis. O sursă importantă de amuzament la aceasta vârstă o constituie
“duelurile verbale”, schimburile de replici. Această formă verbală a jocului se
va dezvolta și va predomina la vârsta adultă. Schimburile de replici, jocurile
de cuvinte, glumele solicită mai mult sfera intelectuală și afectivă a
persoanelor implicate.
Excursiile au o pondere mai mare. Acestea răspund spiritului de aventură al
tânărului, au proprietatea de a-i permite să-și măsoare rezistența, talentul
organizatoric, reacțiile in fața imprevizibilului, capacitatea de decizie,
independența.
Dependența tânârului de adult, bugetul lui limitat determină o anumită selecție
și un anumit grad de participare la diferite tipuri de distracții și de asemenea tendința
tot mai frecventă de a inlocui distracția cu o activitate utilă care să-i aduca “bani de
buzunar” (Idem, p. 98).
Paleta loisir-urilor in mediul rural este diferită față de cel urban. Loisir-urile,
distracțiile in mediul urban, sunt mai variate și mai numeroase, fapt ce poate exercita
efecte perturbatoare ale programului de instruire al adolescentului (baruri, cluburi de
noapte, jocuri mecanice etc.).
 Concluzii:
Jocurile si distractiile copilului de 14-15 ani stau sub semnul schimbărilor majore
produse in plan intelectual, afectiv, comportamental, social și cultural. Adolescentul,
oscilând intre copilarie și maturitate, visează și este preocupat de viitor, trăiește intens
sentimental, este dornic de a ști și a invăța, se antrenează in elaborarea de lucrări
originale in literatură, artă, știința, tehnică, participa cu responsabilitate la activități cu
caracter social.
Specific pentru aceasta vârstă este faptul că funcția de cunoaștere a jocului
scade considerabil, astfel incât in majoritatea situațiilor el este inglobat in activitatea
distractivă și este o formă a acesteia, arată Ursula Schiopu (1970, pp. 283-284).
Creșterea funcției distractive, creșterea rolului acesteia in destinderea adolescenților
au repercusiuni concrete in tratarea problemelor pedagogice ale jocului.
 Chestionar 1
Cls I-IV
1. La ce oră te trezeşti de obicei?___________________
2.Cât timp îți ia să mănânci și să te pregăteşti pentru şcoală?______________
3. Cât timp îți ia să ajungi la şcoală?__________________
4. Câte ore din zi le petreci la şcoală?____________
5. Câte ore din zi ai dori să petreci în şcoală?____________
6. Dormi în timpul zilei?______ Cât timp?__________
7. Între ce ore îți pregăteşti temele?____________
8.Consideri că ai suficient timp să te pregăteşti pentru şcoală? ____De cât timp ai mai
avea nevoie?_________
9. Cât timp petreci zilnic cu familia?_________
10. Consideri că ai suficient timp liber?_________
11. Cât timp liber ai, în medie, pe zi?___________
12.Cu ce îți ocupi timpul liber? Computer___ televizor _____lectură, _____ altele........
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
13.Ai o pasiune? ______Cât timp aloci pentru pasiunea ta?________
14. Cât timp aloci pentru muncile gospodăreşti?________
15. Faci meditații? Dacă da, câte ore pe săptămână?________
16. Cât timp aloci igienei personale înainte de culcare?_________
17. La ce oră mergi, de regulă la culcare?__________
18.Precizează alt gen de activități efectuate într-o zi obişnuită, dar necuprinse
în chestionar, precum şi timpul alocat acestora
______________________________________________________________________
_________________________________________________________
 Cls V-VIII
Chestionar 2
1. Dați o definiție personală a timpului. ...............................................................
................................................................................................................................
2. Care este ora de trezire, respectiv de culcare? Trezire .......Culcare ......
3. Cât timp faceți de acasă până la şcoală?.................................................
4. Câte ore aveți în medie pe zi.?.............................
5. Vă plictisiți la ore ? .....a. DA b. NU Dacă da, la care?.........................................
6. Timpul alocat orelor, respectiv pauzelor este suficient?....................................
7.În cazul în care nu aveți chef de o oră absentați nemotivat, cum vă petreceți timpul
respectiv?..................................................................................................
8. După terminarea orelor de curs mergeți direct acasă? Dacă da, care este primul
lucru pe care îl faceți.................................................................................
9. Între ce ore luați mesele principale? Mic dejun......... Dejun(prânz)......... Cina.........
10. Cât timp liber aveți ?
a. 0-1ore; ......b. 1-2 ore; .......c. 2-3 ore;.....d. 3-4 ore; ....e. alt interval, anume ..........
11. Câte ore pe zi vă trebuie pentru rezolvarea temelor?
a. 0-1ore; ........b. 1-2 ore;........ c. 2-3 ore;........ d. 3-4 ore;..... e. alt interval, anume .....
12. Câte ore acordați pregătirii temelor la disciplinele reale, respectiv umaniste,
tehnice?
Teme discipine reale...............................................
Teme discipline umaniste..............................
Teme discipline tehnice.................................
13. Faceți meditații? Dacă da, câte ore pe săptămână ? ...............
14.Cât timp alocați activităților extraşcolare?
a. 0-1ore; .....b. 1-2 ore; .....c. 2-3 ore; .....d. 3-4 ore;...... e. alt interval, anume ........
15.Cât timp petreceți pe zi în fața calculatorului?
a. 0-1ore; ......b. 1-2 ore; .....c. 2-3 ore; ....d. 3-4 ore; ..... e. alt interval, anume .....
16. În ce scop utilizezi calculatorul ?
- şcoală, referate, proiecte;.... jocuri;.....messenger;.....download muzica,
filme;....- socializare (Tweeter, Facebook….);...... altele, anume.........................
17. Cât timp petreceți pe zi în fața televizorului?
a. 0-1ore;..... b. 1-2 ore;....... c. 2-3 ore; ......d. 3-4 ore;.... e. alt interval, anume ............
18. Practicați un sport? a. DA b.NU Dacă da, de câte ori pe săptămână......
19. Câte cărți ați citit în ultima lună? a. niciuna;... b. una; ..c. două; e. mai
multe, anume..
20. Cât timp petreceți zilnic împreună cu familia?
a. 0-1ore; .........b. 1-2 ore; .........c. 2- ore; .......4 ore;................ alt interval, anume ......
21. Cum petreceți timpul cu familia?................................................................
......................................................................................................................................
22. Cât timp petreceți zilnic cu prietenii?
a. 0-1ore; .....b. 1-2 ore; .......c.2-3ore;.....d.3-4ore;.....e. Alt interval, anume ........
23.Cum petreceți timpul cu prietenii?.......................................................................
24. Procesul instructiv- educativ se desfăşoară:
• dimineața (7.00 – 13.30); ............. după amiază ( 13.30 – 20.00 ).............
25. Locuiți în : a) mediul rural;...........b) mediul urban............
25. Gen: a) masculin; ...........b) feminin.............
26. Cât timp v-a luat să completați prezentul chestionar?

Hoții de timp
Te-ai întrebat vreodată câte ore petreci în fața calculatorului, televizorului sau
telefonului? Majoritatea dintre noi au o slabă evidență a felului cum ne petrecem
timpul. Chiar și în situația în care ai o cunoaştere bună a felului cum îți petreci timpul,
un inventar ți-ar fi deosebit de util și te-ar putea chiar surprinde.
Un exercițiu util de diagnoză este ca, timp de câteva zile, să ai mereu un
carnețel cu tine şi să-ți notezi toate activitățile şi un timp aproximativ în care le-ai
făcut. Ai putea fi tentat să faci acest lucru pentru activitatea ta de la şcoală, însă
exercițiul va fi şi mai eficient dacă vei include şi timpul tău personal. Această analiză a
alocării timpului tău ar trebui să includă:
- televizorul; - vecinii; - prietenii; - programul altor persoane (suprapuneri /
lacune); - oboseala; - temperamentul; - familia; - treburi gospodăreşti; -
naveta; - transportul în comun; - discuții de complezență cu “prietenii” și
colegii; - birocrația; - programe radio/ TV/; - persoane care nu sunt de găsit
atunci când ai nevoie de ele; - activitățile urgente care ocupă mai mult timp
decât acelea cu adevărat importante; - documente solicitate de birocrația
şcolară; -computerul; - internetul; - telefonul; - vizite neprevăzute; - toaleta
zilnică; - orele peste program; - traficul aglomerat...etc

Ca destindere, o scurtă parabolă: demonstrația unui expert american în

probleme de gestiune a timpului. În fața studenților, profesorul ia o găleată şi o umple
cu vreo zece pietre mari, pe care le introduce una câte una.
- Găleata e plină? Întreabă el cu glas tare.
 - Da, răspunde sala.
- Serios? Expertul scoate de sub catedră un săculeț cu pietriș mărunt și îl
răstoarnă în găleată.
- Dar acum e plină?
- Poate că nu, răspund studenții, de această dată prudenți.
Profesorul ia apoi un recipient plin cu nisip, zgâlțâie găleata pentru ca pietrele şi
pietricelele de diverse dimensiuni să se taseze și varsă nisipul peste ele.
- Gata! Acum e plin?
- Nu! Strigă sala.
Expertul ia apoi o sticlă mare cu apă şi o varsă toată în aceeaşi găleată, până ce
lichidul ajunge sus, la buză. Pe urmă se întoarce spre studenți:
- Care este obiectul acestei demonstrații?
Un tânăr ridică mâna, curajos:
- Să arate că, deşi putem crede că ne utilizăm la maximum timpul, întotdeauna
mai putem face câte ceva în plus.
- Nu, răspunde profesorul. Voiam doar să vă amintesc că, dacă nu puneți în
primul rând pietrele mari, nu veți mai avea după aceea loc pentru ele. Care sunt
„pietrele mari” din viața dumneavoastră? Cei pe care îi iubiți? Cariera
profesională? Dezvoltarea personală? Scrierea unei cărți? Să vă bucurați mai
mult de viață? Să vă aflați rostul pe lume? Oricare ar fi ele, dumneavoastră
vă revine rolul de a vă asigura că-și găsesc un loc prioritar în timpul de care
dispuneți. Iar acum știți deja ceva mai multe despre modul în care puteți face
acest lucru.

Test
Cum relaţionez cu timpul? Fiecare avem o perspectivă personalizată a timpului,
dar majoritatea dintre noi nu suntem conştienți deloc că avem sentimente
inconştiente despre problema timpului. După ce citeşti cu atenție următoarea listă, vei
alege 5 cuvinte care simți că se aplică cel mai bine la timp.
Permite-ți puțină creativitate în alegerile pe care le vei face.
istovitor alb prietenos
oportunitate vioi relativ
epuizant peşteră agitat
pregătit ocupat îndemânatic
eficient muntos descurajant
încordare ca o vale disponibil
 gol energetic agitație
brusc încurcătură cețos

Cum pot fi interpretate alegerile făcute de tine?

Dacă ai selectat: vale, alb, peşteră, disponibil, relativ, pregătit, ceţos sau gol,
vezi timpul ca pe ceva ce trebuie umplut. Lucru care, privit dintr-o anumită
perspectivă, poate fi ceva benefic: probabil nu te afli sub o presiune a timpului. Dar,
de asemenea, poate reprezenta pasivitate referitor la timp, iar tu permițându-le altora
să îți impună cum să foloseşti acest timp.
Dacă alegerile tale sunt dominate de cuvintele istovitor, epuizant, muntos,
încurcătură, descurajant, agitat, încordare sau brusc, vezi timpul ca pe un inamic.
Acest lucru este deosebit de periculos deoarece poate arăta faptul că tu eşti în prezent
suprasolicitat de mediu, de responsabilități sau simți că timpul te controlează pe tine.
În orice caz, o schimbare este necesară înainte de a putea cu adevărat să-ți
administrezi timpul.
Cuvintele: oportunitate, ocupat, energetic, vioi, îndemânatic, prietenos,
eficient, agitaţie fac parte din majoritatea alegerilor tale? În acest caz, probabil că ești
o persoană care ține cont de timp, care îl remodelează pentru a se potrivi obiectivelor
personale şi stilului propriu de viață. Acum e posibil să întrebi: ce se întâmplă dacă
alegerile mele nu au fost majoritar dintr-o categorie sau alta? Ca mulți alți oameni, tu
probabil că ai sentimente mixte legat de timp. Este necesar să vezi timpul ca pe un
aliat şi nu ca pe un duşman.