Simfonia fantastică de H.

Berlioz
Fișă de audiție

- Anul creării și cel al primei audiții: Simfonia fantastică a fost compusă în

anul 1830, în același an fiind consemnată și prima audiție absolută a lucrării.
- Rolul în creația compozitorului: Simfonia fantastică, reprezintă cel mai
important opus simfonic al lui Berlioz, fiind chiar prima lucrare compusă în
acest gen de muzicianul francez; de asemenea, Simfonia fantastica, este prima
lucrare muzicală declarat programatică din istoria muzicii.
- Semnificația titlului : dedicată țarului Nicolae I al Rusiei, Simfonia fantastică
poartă această titulatură dată chiar de către compozitor pentru a sublinia
caracterul fantastic, de fantezie, al subiectului programului literar, povestea
având în prim-plan prezentarea muzicală a unei iubiri netrăite încă.
- Subiectul programului: Redactând el însuși programul acestei simfonii,
Berlioz conferă poveștii o alură autobiografică, iubirea neconsumată dintre
tânărul artistic evocat de program și femeia iubită fiind o reflecție artistică a
poveștii de dragoste dintre compozitor și artista irlandeză Harriett Smithson;
așadar, acțiunea dramaturgică are în prim-plan povestea unui artist care, mistuit
de dragostea neîmpărtășită pentru o femeie decide să se sinucidă prin otrăvirea
cu opium. Utilizarea unei doze mici face ca încercarea de suicid să nu reușească
astfel că artistul intră într-un somn adânc pe parcursul căruia are mai multe
viziuni al căror punct comun este reprezentat de apariția obsesivă a iubitei
(astfel, Berlioz anticipă apariția tehnicii leit-motivelor).
Pornind de la acest context, Berlioz realizează o succesiune de cinci tablouri
simfonice, corespunzătoare celor cinci părți ale simfoniei, ce se succed astfel:
●Partea I – Reverii – aflat în starea de somn profund, artistul este vizitat chiar
și în vis de femeia iubită (prima apariție a temei iubitei se produce în partitura
suflătorilor de lemn)
●Partea a II-a – Un bal – a doua mișcare a simfoniei propune un prim tablou
dinamic ce mută acțiunea dramaturgică la un bal, unde artistul se numără printre
participanți, și unde o descoperă și pe iubita sa, totul petrecându-se pe un elegant
ritm de vals
●Partea a III-a – Scenă câmpănească – dorind să reliefeze legătura omului cu
natura, Berlioz creează aici un moment muzical ce amintește destul de mult de
Pastorala lui Beethoven, în care natura pare a rezona cu sentimentele artistului
într-un cadrul idilic și pastoral, ce își schimbă caracteristica odată cu apariția
iubite
●Partea a IV-a – Marșul spre supliciu/Drumul spre eșafod – propune o nouă
viziune a artistului care are în prim-plan ipoteza uciderii iubitei și condamnării
sale la moarte, cadrul muzical devenind unul sumbru, cu nuanțe întunecate,
apăsător
●Partea a V-a – Visul unei nopți de Sabat – finalul simfoniei ilustrează viziunea
ultimă a artistului în care acesta se află în Iad ispășindu-și pedeapsa finală în
timp adunarea vrăjitoarelor marchează sărbătoarea de la miezul nopții de Sabat
(acest detaliu reflectă o tradiție din perioada medievală); pe acest fundal, iubita
își face apariția pentru ultima dată, acum feminitatea și grația lăsând locul
grotescului și macabrului.
- Forma muzicală: străbătută de spiritul Romantismului, dar urmând în linii
mari tiparul formal tradițional al genului, Simfonia fantastică, remarcabilă prin
fluiditatea discursului muzical, ingeniozitatea valorificării idei de temă
caracteristică unui personaj (tema iubitei) adusă în contexte expresive diferite și
orchestrația complexă și plină de elemente înnoitoare, are o alcătuire de cinci
părți, în care prima mișcare este construită în formă de sonată, a doua parte este
construită în formă de scherzzo, partea a treia în formă de lied, partea a patra în
formă de marș burlesc ș funebru (acesta este elementul de noutate din punct de
vedere al structurii formale propus de Berlioz), iar partea a cincea, în formă de
rondo.
https://www.youtube.com/watch?v=sK4dz6Gbcdk - Simfonia fantastica de H.
Berlioz – Orchestra Filarmonicii din Berlin, dirijor Herbert von Karajan.