Tipuri de părinți

Stilurile de parenting sunt construcții relaționale care implică atitudinile,

comportamentul, gesturile și mesajele verbale și paraverbale conștiente și voluntare ale părinților
către copiii lor, precum și strategiile tehnice, tactice și de comunicare pe care le folosesc în
educația acestora.
Nicio instituție nu ne învață cum să fim părinți. În schimb, oamenii deprind acest rol din
modul în care au fost crescuți. De asemenea, parentingul cuprinde acțiunile și corecțiile pe care
părinții le consideră îndreptățite. Așadar, familia de origine este punctul de referință atunci când
vine vorba de creșterea copiilor.
Părinții sunt oglinzile copiilor lor. Cu alte cuvinte, stilurile de parenting implică o
transmitere involuntară a informațiilor. Părinții sunt mai transparenți decât cred. Ei transmit
valori, credințe, forme de exprimare emoțională, stiluri de comunicare și comenzi, printre altele.
Psihologul Diana Baumrind a dezvoltat una dintre cele mai cunoscute teorii despre stilurile de
parenting. Ea a clasificat părinții în patru categorii:
 Autoritari: acești părinți le spun copiilor lor exact ce trebuie să facă.
 Permisivi: acest tip de părinți își lasă copiii să facă tot ce doresc, fără a-i neglija.
 Semi-autoritari: acești părinți oferă standarde și îndrumări fără a exagera cu comenzile.
 Neglijenți: acest tip de părinți nu pune mare preț pe educația copiilor, iar interesele sale
sunt concentrate pe alte domenii.

Părinții autoritari
Acești părinți nu sunt receptivi și au așteptări mult prea mari de la copiii lor. De asemenea,
aceștia impun un regim totalitar caracterizat prin respectarea normelor familiei. Nu există un
dialog real și sincer între părinți și copiii lor. Cu alte cuvinte, copiii nu au voie să pună întrebări
sau să ignore o comandă. Acest stil de parenting este restrictiv. Părinți autoritarii își pedepsesc
copiii atunci când aceștia nu se ridică la nivelul așteptărilor lor. De asemenea, acești părinți
așteaptă ca cei mici să respecte munca și efortul depus pentru creșterea lor.
Părinții autoritari nu promovează dialogul. Uneori chiar îl resping ca măsură disciplinară. De
exemplu, copiilor li se spune adesea „Nu vorbești cu mine până nu faci ceea ce ți-am spus”.
Singura explicație pe care acești părinți o dau copiilor lor este „pentru că așa am spus eu”.
Părinții autoritari sunt mai puțin sensibili la nevoile copiilor. Preferă adesea să țipe la cei mici
sau să îi lovească decât să se așeze la masă și să discute problema. Copiii care se confruntă cu
acest tip de parenting pot avea mai puține abilități sociale, deoarece părinții lor le spun
întotdeauna ce să facă, în loc să le permită să aleagă pentru ei înșiși. Acești părinți exercită
disciplina fără a le oferi copiilor autonomie. Ei consideră ascultarea o virtute, motiv pentru
care preferă pedepsele atunci când lucrurile nu se petrec așa cum își doresc ei.

Părinții permisivi
Părinții permisivi sunt foarte sensibili la nevoile și dorințele copiilor lor. De asemenea, nu au
prea multe așteptări cu privire la comportamentul celor mici. Acest stil de parenting presupune o
implicare excesivă din partea părinților. Însă aceștia nu cer mult de la copiii lor și nu au prea
mult control asupra vieții lor. Lipsa limitelor nu permite copiilor să-și însușească abilitățile de
autocontrol. Copiii părinților permisivi tind să fie imaturi, să nu-și controleze impulsurile și să nu
fie responsabili în societate. Cu alte cuvinte, aceștia tind să fie mai impulsivi și, în timpul
adolescenței, pot fi marginalizați din pricina comportamentului iresponsabil. De asemenea, acești
copii nu învață niciodată să își controleze propriul comportament și nu își asumă nici o
responsabilitate. Acest stil de parenting are ca rezultat copii bătăuși sau răsfățați care cer lucruri
altora pentru a obține ceea ce își doresc.

Părinții semi-autoritari
Acești părinți sunt echilibrați și mențin o cale de comunicare permanent deschisă cu copiii lor.
Acesta este cel mai bun mod de a-i înțelege pe copii. De asemenea, părinții semi-autoritari
interacționează, discută și sunt concentrați asupra copiilor lor. În plus, își doresc ca cei mici să
devină adulți independenți și maturi. Părinții semi-autoritari înțeleg sentimentele copiilor lor și îi
învață să le gestioneze.
În general, acești părinți nu controlează viețile copiilor. Acest lucru le permite să exploreze
lumea în libertate și să ia decizii pe baza propriilor idei.
Prin susținerea inițiativelor copiilor lor, părinții semi-autoritari le permit celor mici să rezolve
zilnic problemele cu care se confruntă pe cont propriu. Prin urmare, copiii devin independenți.
Când își pedepsesc copiii, părinții semi-autoritari explică motivele pedepselor, care nu sunt
severe și nici arbitrare. Acest lucru se datorează faptului că, deși iartă, aceștia încearcă mai
degrabă să-i învețe o lecție decât să-i pedepsească. Astfel, copiii părinților semi-autoritari vor
avea o mai mare stimă de sine și vor fi independenți.
De asemenea, acest stil de parenting propune reguli clare și stabilește limite. În plus, părinții
semi-autoritari se așteaptă la un comportament matur din partea copiilor, dar adaptat în funcție
de vârsta lor. Cu alte cuvinte, copiii ar trebui să se comporte în funcție de stadiul lor de
dezvoltare.
Părinții semi-autoritari își apreciază copiii și sunt atenți la nevoile, preocupările și interesele lor.
Din aceste motive, experții consideră că acesta este cel mai bun stil de parenting.

Părinții neglijenți
Continuăm lista de stiluri de parenting cu un subiect sensibil: părinții neglijenți. Acești părinți nu
sunt nici exigenți, nici flexibili. Sunt reci și, de obicei, nu se implică în viața copiilor lor. Aceștia
nu solicită și nu stabilesc limite și nu-i determină pe cei mici să-și asume responsabilități.
Părinții neglijenți consideră că există alte lucruri în viața lor mult mai importante decât creșterea
și educarea corespunzătoare a copiilor. Părinții neglijenți ignoră adesea emoțiile și opiniile
copiilor lor. De asemenea, nu îi sprijină, ci se limitează la asigurarea nevoilor de bază ale celor
mici (locuință, mers la școală și hrană). Adesea, părinții neglijenți sunt absenți emoțional și chiar
fizic. Nu există nici o formă de comunicare între aceștia și copiii lor.
Părinții neglijenți nu sunt impresionați de nevoile copiilor lor și nu se așteaptă ca aceștia să se
comporte într-un fel sau altul. Copiii crescuți într-un mediu neglijent pot avea probleme
emoționale și de comportament la vârsta adultă. Lipsa de afecțiune și sfaturi are efecte negative
asupra dezvoltării copiilor. Prin urmare, aceștia se pot simți nesiguri, neapreciați și dependenți.
Au dificultăți de socializare și toleranță scăzută la frustrare.

Tipuri specifice de stiluri de parenting

Este important de menționat faptul că majoritatea părinților reprezintă îmbinarea a mai
multe tipuri, motiv pentru care se identifică alte tipuri de părinți:
Culpabil: Aceștia sunt părinții care se simt vinovați atunci când fixează limite. Ei vor să fie
apreciați și iubiți de copiii lor. Aceștia cred că a spune „nu” va duce la respingere.
Încurajator: Își încurajează copiii să profite de fiecare oportunitate ce la iese în cale. De
asemenea, îi apreciază și îi motivează.
Exagerat de solicitant: Acești părinți vorbesc întotdeauna despre ceea ce copiii lor nu au
realizat. Așadar, ei nu apreciază ceea ce copiii au obținut deja, ci se concentrează doar pe ceea ce
nu au reușit să facă. Implicit, copiii acestor părinți nu sunt prețuiți la adevărata lor valoare.
Autoritar: Acești părinți sunt dictatori care nu explică motivele ce stau la baza limitelor impuse
și ordinelor date. Pentru ei nu contează ceea ce copiii lor vor. În schimb, se concentrează doar pe
ceea ce cred ei că este cel mai bine pentru copii.
Fixator de granițe: Aceștia sunt mame și tați care stabilesc limite clare, dar flexibile și logice.
Dăruitor în exces: Aceștia sunt părinții care cred că oferirea constantă de lucruri și acoperirea
tuturor nevoilor copiilor lor asigură dezvoltarea corectă a celor mici.
Permisiv fără limite: Pun accent sporit pe ceea ce își doresc copiii și nu le controlează niciodată
pornirile. Cu alte cuvinte, aceștia nu stabilesc limite. Părinții excesiv de permisivi nu oferă
îndrumare și ajung într-un final sub autoritatea propriilor copii.
Protector: Acești părinți au nevoie de afecțiunea și recunoașterea copiilor lor, căutând să le facă
pe plac și să fie apreciați de aceștia. Sunt convinși că cel mai bun loc pentru copiii lor este acasă.
Excesiv de protector: Aceștia își protejează excesiv copiii și nu încurajează
independența. Practic, le este teamă că celor mici li se poate întâmpla ceva. Părinții excesiv de
protectori fac orice pentru copiii lor.
Proiectant: Părinții proiectanți sunt părinții care încearcă să impună copiilor propriile lor
dorințe. Ei proiectează asupra copiilor lucrurile pe care nu le-au putut face cândva. Acești părinți
nu ascultă dorințele copiilor lor.
Dăruitor: Acești părinți își ghidează copiii. Le dau sfaturi, dar le oferă și libertatea de a lua
propriile decizii. De exemplu, le oferă lucruri materiale ca un pas în direcția independenței. Știu
că trebuie să le dea drumul la un moment dat.
Omnipotent: Cred că pot face totul. Aceștia oferă copiilor lor tot ceea ce este necesar, dar și
multe altele. Sunt convinși că acesta este cel mai bun mod de a-și crește copiii.
Comunicator: Acești părinți acordă prioritate comunicării și explică toate lucrurile care se
întâmplă în familie. Nu pun presiune asupra copiilor, le respectă deciziile, pun întrebări și evită
să presupună lucruri.
Nelimitat: Acești părinți încurajează libertatea și independența fără a lua în calcul capacitatea
emoțională reală sau maturitatea copiilor lor.
Apreciativ: Acești părinți își hrănesc emoțional copiii. Cu alte cuvinte, ei exprimă afecțiune și
apreciere cu ajutorul cuvintelor și atitudinii lor.

Stiluri de parenting foarte nocive

Nelimitat și omnipotent: Nu stimulează doar libertatea nelimitată, ci le oferă copiilor tot ceea ce
își doresc și nu îi lasă să crească. De exemplu, ar putea să le ofere un apartament, astfel încât să
poată locui singuri, dar în același timp le acoperă și toate cheltuielile. Își prind adesea în capcană
copiii, întrucât încurajează independența, dar răspund tuturor nevoilor lor.
Bun și rău în același timp: Poate fi un părinte autoritar și unul vinovat. Unul stabilește limite, dă
ordine extreme și rigide și își pedepsește copiii. Celălalt părinte îi protejează și le caută
scuze. Acesta este un triunghi care favorizează coalizarea.
Permisiv vinovat: Permit acțiuni și comportamente nelimitate și nu se simt vinovați dacă nu
stabilesc granițe. Prin urmare, aceștia ajung să fie copiii copiilor lor. Apare o ierarhie inversă.
Astfel, copiii domină, iar părinții sunt supuși.
Exagerat de solicitant și proiectant: Nu numai că își neglijează copiii și dorințele sau aspirațiile
lor, ci sunt, de asemenea, exagerat de exigenți, fără să știe măcar ce își doresc și pot face copiii
lor. De obicei, se concentrează asupra a ceea ce își doresc ei pentru copiii lor. Caracteristicile
părinților autoritari agravează și mai mult situația.

Acestea fiind spuse, cele mai bune stiluri de parenting sunt cele care favorizează
creșterea, autonomia, comunicarea, exprimarea emoțiilor și impunerea unor limite clare, dar
rezonabile. Părintele perfect are următoarele caracteristici: apreciativ, dăruitor cu măsură,
solicitant, productiv, fixator de granițe și comunicator.