ASOCIAȚIA „EDUCAȚIA ESTE PUTERE”

PORTOFOLIU PROFESIONAL
„DEZVOLTAREA INTELIGENȚEI
EMOȚIONALE PENTRU ACTIVITATEA
DIDACTICĂ”

Cursant: MITREA GHEORGHE

Funcție: PROFESOR
Specializare: DISCIPLINE TEHNICE - MECANICĂ
Data evaluării: 13.02.2023

Modul I
 Formularea unui punct de vedere referitor la inteligența emoțională.

Inteligenţa emoţională presupune un set de competenţe care contează

imens în destinul nostru personal, viaţa emoţională fiind o dominantă, care, în
funcţie de cât de mult o înţelegem, ne ajută să ne gestionăm cu mai mult sau mai
puţin talent propria viaţă. Talentul cu care cineva abordează aceste competenţe
este foarte important pentru înţelegerea faptului că persoane cu inteligenţă
asemănătoare pot reuşi sau nu în viaţă.
Inteligenţa emoţională include, printre multe alte lucruri, capacitatea de a
empatiza profund cu alţii, de a conduce înţelept sau de a urma cu eleganţă, de a
ne respecta limitele, de a ne manifesta şi împlini talentele.
Conştientizarea de sine este capacitatea de a observa şi a înţelege propria
persoană şi a recunoaşte sentimentele personale, cunoaşterea relaţiei dintre
gânduri, sentimente şi reacţii, astfel încât să obţinem comportamente adecvate şi
adaptate diferitelor situaţii de viaţă.
Capacitatea de a empatiza presupune înţelegerea sentimentelor celorlalţi şi
a preocupărilor lor, precum şi abordarea unei situaţii din perspectiva acestora,
ceea ce contribuie la dezvoltarea capacităţii de socializare, de relaţionare, şi
cooperare cu ceilalţi. Presupune, de asemenea, capacitatea de a înţelege şi
accepta diferenţele culturale care există între oameni şi adaptarea propriilor
valori şi a propriului comportament la mediul în care trăieşte şi se dezvoltă.
Această capacitate de a-i înţelege pe ceilalţi şi de a acţiona cu înţelepciune în
relaţiile interumane este un aspect al inteligenţei emoţionale numit de unii autori
inteligenţă socială.
În timp ce intelectul ne ajută să rezolvăm probleme, să facem calcule sau să
procesăm informaţii, inteligenţa emoţională (EQ) ne permite să fim mai creativi
şi să ne folosim emoţiile pentru a ne rezolva problemele.
Inteligenţa Emoţională (EQ) reprezintă abilitatea de a identifica, de a utiliza,
de a înţelege şi de a gestiona emoţiile, cu scopul de a comunica eficient, de a
empatiza cu cei din jurul nostru, de a depăşi provocările şi nu în ultimul rând, de
a preveni şi de a atenua conflictele. Inteligenta emoţională are un impact
extraordinar asupra multor aspecte ale vieţii de zi cu zi, cum ar fi modul în care
interacţionăm cu cei din jurul nostru. Daca nivelul tău de inteligenţă emoţională
este dezvoltat, vei putea recunoaște stările emoţionale proprii şi pe cele ale
persoanelor din jurul tău şi astfel, vei putea să-i abordezi pe oameni într-un mod
care-i atrage către tine. Poți folosi această înțelegere a emoțiilor pentru a te
raporta mult mai bine față de celelalte persoane, pentrua forma relații sănătoase,
pentru atingerea unui succes mult mai mare la locul de muncă și pentru a duce o
viață mult mai împlinită decât cea actuală.
Inteligența emoțională este definită prin abilitatea de a percepe, evalua și
controla propriileemoții. În vreme ce această conștiință de sine este importantă,
la fel de valoroase se dovedesc și abilitățile de a înțelege, interpreta și răspunde
la nevoile emoționale ale celor din jur.

Componentele inteligentei emoționale sunt:

Autocunoașterea. Această componentă se referă la capacitatea de a
identificapropriile emoții, valori și aspirații. Conform autorului, cunoașterea
de sine vine la pachet cu o încredere mai mare în forțele proprii, dar și cu o
capacitate de a evalua atât impactul pe care comportamentul tău îl poate
avea asupra altora, cât și pe cel al comportamentului altora asupra ta.
Stăpânirea de sine. Goleman asociază stăpânirea de sine cu posibilitatea
controlului asupra emoțiilor negative, dar și cu responsabilitatea propriilor
greșeli și abilitatea de ale recunoaște. Flexibilitatea este cheia acestei
componente. Odată ce ești stăpân pe propriile emoții, beneficiile se vor
reflecta în atitudinea ta optimistă, dar și în capacitatea de a te adapta
unor situații noi.
Motivația intrinsecă. Această abilitate ce ține de inteligența emoțională este
foarte importantă. Persoanele cu un EQ mare sunt motivate de lucruri care
depășesc barierele recompenselor externe precum faima, bogăția, recunoașterea
sau ovațiile celorlalți. În locul acestora, motivația intrinsecă se bazează pe
pasiunea de a-ți împlini propriile obiective și nevoi.
Empatia. Empatia se referă la abilitatea de a recunoaște emoțiile celorlalți și
este o componentă esențială a inteligenței emoționale. Însă, empatia nu se
limitează la această identificare, ci include răspunsul sau reacția la acestea.
Această dinamică ne determină să fim mai blânzi cu cei triști, să ne bucurăm
pentru succesul celor din jur, să căutăm soluții pentru problemele lor.
Abilitățile sociale. Deși în anumite contexte se pot suprapune cu empatia,
abilitățile sociale includ mai degrabă capacitatea de a interacționa și de a
comunica într-un mod coerent și productiv cu ceilalți. Este o calitate pe care se
pune cu atât mai mult preț în mediul profesional, unde capacitatea de a asculta
activ, de a
comunica, de a te exprima nonverbal, dar și abilitățile de leadership sau
persuasiunea - toate incluse în categoria abilităților sociale - își pot spune
cuvântul asupra parcursului profesional și a reușitelor ce țin de carieră.
Modul II
TEST: Evalueaza-ti capacitatile de Inteligenta Emotionala

Nume si prenume:

Clasa:

Varsta:

Pentru a va estima calitatile in aceasta privinta, evaluati cu DA sau NU in ce

masura vi se potrivesc urmatoarele afirmatii:
1. Rareori mi se intampla sa ma mire reactiile emotionale ale celor din jurul
meu.
2. Nu trebuie ca cealalta persoana sa-mi spuna ce parere are despre o
propunere pe care i-am facut-o, deoarece imi dau seama doar pe baza
schimbarilor ce apar la nivelul fetei, privirii sau gesturilor sale.

3. Rareorile solicit explicatii suplimentare celor din jur, deoarece inteleg

extrem de usor cum se simt si care sunt motivele lor profunde.

4. Colegii si prietenii ma apreciaza pentru faptul ca le este foarte usor sa-mi

impartaseasca problemele pe care le au, deoarece se simt intelesi si
sustinuti de mine.

5. Adesea este nevoie doar de o privire ca sa imi dau seama in ce fel as putea
ajuta pe cineva.

6. Imi place sa descopar ce se ascunde in mintea si sufletul altor persoane,

asa ca ii observ atent pe ceilalti.

7. Chiar daca am puncte de vedere diferite, cel mai adesea inteleg si accept
reactiile celor din jur.

8. Rareori mi s-a reprosat faptul ca m-as concentra excesiv asupra

problemelor cu care ma confrunt, uitand de cei din jurul meu.
 9. Chiar daca intru pentru prima oara in contact cu un grup de persoane, imi
este usor sa identific cine este liderul si care sunt celelalte roluri.

10.Atunci cand am de rezolvat o problema, identific rapid persoana care m-ar

putea pune in legatura cu decidentul si stiu exact cum sa-i prezint situatia
astfel incat sa obtin sprijinul sau.

11.Imi este usor sa inteleg care sunt fortele emotionale ce influenteaza

reactiile clientilor, colegilor sau prietenilor mei.

12.Rareori mi se intampla sa fiu plimbat/a de la o persoana la alta pana cand

imi rezolv o problema.

Primele patru afirmatii descriu competenta sociala, ce se bazeaza pe buna

cunoastere a limbajului corporal si abilitati de ascultare activa.

Urmatoarele patru afirmatii evalueaza nivelul de empatie, adica de preluare si

interpretare corecta a starilor emotionale ale celor din jur.

Ultimele patru afirmatii evalueaza constienta politica, ce ne permite detectarea

si valorificarea relatiilor profunde ce se stabilesc intre oameni.

Cu cat scorul obtinut este mai aproape de 12 (socotind un punct pentrufiecare

DA), cu atat aveti o capacitate mai mare de utilizare a Inteligentei Emotionale
in cadrul comunicarii si cooperarii cu ceilalti. Scoruri mai mici de 8 pot sa va
indice nevoia urgenta de a va dezvolta aceste competente, de exemplu prin
participarea la programe de dezvoltare a Inteligentei Emotionale precum
Smart Emotions. Sursa: www.competent.ro

__._,_.__
 Modul III

LEADERSHIP EDUCAŢIONAL

Etimologic, leader (engl. leader) și leadership vin de la verbul englezesc

to lead, care are mai multe sensuri: a conduce, a îndrepta, a determina, a
îndruma, a dirija, a arăta drumul, a însoți.
Arta conducerii se definește prin procesul complex de leadership, care se
referă la participarea obținută prin mijloace necoercitive (o participare liber
consimțită), având ca finalitate îndeplinirea obiectivelor.
Leadership-ul reprezintă procesul prin care opersoană, un lider, determină,
prin utilizarea relațiilor interpersonale, una sau mai multe persoane să acționeze
în vederea realizării unor obiective binestabilite, pe baza unei viziuni puternice
și atractive.
În esență, leadership-ul este procesul prin care se exercită influența în
sensul de capacitate de a-i convinge pe alți oameni de a te urma (leadership =
leader + followers).
Leadership-ul reprezintă un atribut dorit și cerut de organizații
managerilor lor.
Leaderii au încredere în forțele lor proprii și generează încredere
celorlalți. În preajma adevăraților leaderi, angajații se simt mai competenți și
găsesc munca mai interesantă.
Leadershipul se află în relație directă cu capacitatea de a influența
comportamentul oamenilor.
În opinia mea, leadership-ul nu este un titlu sau o funcție. Leadership-ul
înseamnă, printre altele, un mod de gândire și pasiune, înseamnă a insipra prin
exemplul personal, înseamnă a lăsa ceva palpabil, concret în urmă. Înseamnă
impact pozitiv, în orice domeniu ne desfăşurăm activitatea.
Astfel că, LEADERUL este persoana care exercită leadership-ul, este
protagonistul acestuia.
În ultimul timp, auzim tot mai mult discutându-se despre impactul
puternic pe care cultura managerială îl are asupra direcționării potențialului
resurselor umane către realizarea obiectivelor organizației școlareși obținerea
performanțelor așteptate. În elaborarea și implementarea unorstrategii
competitive, managementul organizaţiei trebuie să considere ca o componenta
importantă, crearea şi dezvoltarea unei culturi manageriale şi organizaţionale
care să sprijine obţinerea avantajului competitiv pentru acestea.
Crearea unei culturi participative cu o implicare ridicată a salariaţilor
reprezintă o modalitatea importantă pentru a îmbunătăţi rezultatele unităţii de
învăţământ. Într-unastfel de climat, membrii organizaţiei se simt mai
responsabili pentru acţiunile lor şi gradul de ataşament faţă de manager şi
organizaţie se amplifică.
Fenomenul de schimbare şi realiniere a valorilor la noile cerinţe
alemanagerilor sunt strâns legate de capacitatea managerului de a dezvolta o
viziune organizatorică puternică, atractivă pentru membrii organizaţiei. Viziunea
esteastfel, un set de valori bine individualizate ce se doreşte a fi adoptate şi
aplicate înviaţa organizaţiei, într-o anumită perioadă de timp şi care reflectă şi se
reflectă puternic în conţinutul culturii manageriale.
Managementul educaţional, formarea, leadership-ul, sunt concepte mai
mult ca oricând în actualitate, fiind vorba până la urmă de CALITATE, atât ca
excelenţă şi scop în sine, cât şi ca o răspundere faţă de nişte norme de bază, dar
mai ales ale unor nevoi şi aşteptări. Rolul managerului este de a analiza
permanent evoluţia cererii pe piaţa muncii, de a consulta permanent beneficiarii
- în cazul grădiniţei putem vorbi de beneficiarii indirecţi, adică părinţii- şi de a
modifica strategiile conform situaţiilor existente şi viitoare.
Cele 7 principii ale calităţii-Managementul calităţii, Responsabilităţile
managementului, Managementul resurselor, Proiectarea, dezvoltarea şi
revizuirea programelor de învăţare, Predarea, instruirea practică şi
învăţarea, Evaluarea şi certificarea învăţării, Evaluarea şi Îmbunătăţirea
calităţii-reprezintă o serie de descriptori de performanţă pe baza cărora se
măsoară performanţa la nivelul furnizorului de servicii educaţionale şi la nivelul
sistemului.
Faptul că o organizaţie educaţională funcţionează, nu înseamnă neapărat
că aceasta este una de succes. Important este modul în care aceasta este condusă,
principiile şi valorile care se reflectă în activitatea de zi cu zi. Dificultatea
principală în ceea ce priveşte conducerea unei unităţi de învăţământ este
complexitatea variabilelor care intervin: cadre didactice, antepreşcolari /
preşcolari, programa specifică grădiniţei, preogramele de opţionale, tehnologia
educaţională etc. Realitatea arată faptul că un director de grădiniţă trebuie să fie
nu numai un bun cadru didactic ci şi un bun manager, un adevărat leader.
Conducerea unităţii de învăţământ bazată pe principii este un model de
management care oferă soluţii la unele din dilemele celor care conduc destinele
unei organizaţii:
1. Cum se poate păstra echilibrul între muncă şi familie, ambiţii profesionale şi
personale?
2. Cum se poate păstra direcţia cea bună, în condiţiile în care apar tot mai multe
schimbări cu efecte tot mai variate?
3. Cum se poate crea o echipă de lucru ai căror membri se completează unul pe
altul?
4. Cum se poate încuraja dorinţa de schimbare şi de modernizare fără a aduce
mai multe pagube decât avantaje?
Unii specialişti afirmă că managementul este o ştiinţă, iar alţii susţin că
acesta este o artă, declanşând adevărate dispute. Aceste dispute sunt generate, în
principal, de conţinutul termenilor cât şi dintr-un conflict de opinii. În acest
context, literatura de specialitate oferă grupări ale autorilor având drept criteriu
ideile referitoare la raportul dintre ştiinţă şi artă în management.
În baza acestui criteriu autorii au fost cuprinşi în trei grupe:
a. Cei ce manifestă reserve chiar în privinţa utilizării cuvântului “artă” a
managementului, având drept argument faptul că s-ar refuza recunoaşterea
conţinutului ştiinţific al managementului, făcând concesii empirismului şi
spontaneităţii în această activitate;
b. O altă grupă de specialişti este formată din cei care susţin că managementul
are atât o dimensiune ştiinţifică, cât şi una care ţine de domeniul artei.
Potrivit opiniei acestor autori latura ştiinţifică a managementului se referă la
principiile şi metodele elaborate, iar domeniul ce se referă la artă are în
vedere individualitatea managerilor care aplică diferenţiat conceptele,
metodele, tehnicile oferite de ştiinţa managementului având în vedere şi
intuiţia, experienţa, curajul, etc.;
c. Cea de-a treia categorie de autori îi cuprinde pe cei care abordează procesul
managerial ca fiind atât ştiinţă, cât şi artă, cu precizarea că în perspectivă, pe
măsura sistematizării informaţiilor exacte despre management, acestea au
menirea să acopere, prin generalizare, un câmp larg de fapte, iar ştiinţa va
ocupa, încetul cu încetul, locul artei.
O întoarcere în timp, permite să se aprecieze că managementul este o artă
veche. Popoarele civilizaţiei antice – sumerienii, egiptenii, babilonienii, romanii
etc. – au organizat şi au condus diverse activităţi, lucru care poate atesta
caracterul de artă al managementului.
Managementul ca ştiinţă presupune elaborarea unor concepte, principii,
metode şi tehnici de lucru cu caracter general, a căror utilizare trebuie să asigure
folosirea optimă a potenţialului uman, material şi financiar din unităţile de
învăţământ sau alte instituţii.
Pe măsura dezvoltării şi îmbogăţirii teoriei managementului şi arta de a
conduce înregistrează progrese semnificative. Pentru acest motiv, mulţi
specialişti pledează pentru dezvoltarea unei teorii ,,complet integrate’’ a
managementului.
Referindu-se la motivele care pledează pentru dezvoltarea teoriei integrate a
managementului, Philip W. Shay precizează următoarele:
1. În domeniul managementului, teoria rămâne un cadru conceptual de referinţă
şi prezintă o importanţă crucială pentru activitatea practicată care foloseşte
 aspecte din numeroase şi diverse ştiinţe, precum şi nenumărate instrumente şi
tehnici;
2. Teoria este necesară pentru orientarea cercetării manageriale, prin
evidenţierea lacunelor existente în acest domeniu, precum şi prin oferirea de
ipoteze pentru dirijarea eforturilor şi eşalonarea lor judicioasă;
3. Absenţa unei astfel de discipline ar face imposibilă predarea sau învăţarea
managementului, iar managerii nu ar putea să-l utilizeze ca îndreptar al
activităţii manageriale;
4. Numai cu ajutorul unei teorii adecvate a managementului poate fi înţeleasă
întreprinderea modernă şi activitatea ei;
Cu ajutorul teoriei managementului, se formează managerii capabili să
conducă întreprinderile şi celelalte instituţii, se asigură progresul în libertate şi
demnitate umană şi se previne împingerea spre centralism excesiv.
În condiţiile în care managementul se foloseşte de cunoştinţe de bază
organizate (principii, metode, tehnici) este ştiinţă. Când acestea sunt aplicate
potrivit unor condiţii specifice, pentru a obţine rezultate dorite, atunci el devine
artă. Capacitatea de a utiliza metodele, tehnicile şi principiile oferite de ştiinţa
managementului, de a le aplica, de a le combina reprezintă, de fapt, tocmai arta
de a conduce.
Trecerea la economia de piaţă impune schimbări de fond, inclusiv în ceea ce
priveşte concepţia managerială. Este necesar un proces de asimilare de
cunoştinţe care să permită abordări şi soluţionări pentru problemele ce apar.
Cunoştinţele sistematice de management contribuie la realizarea a ceva care
reprezintă mult mai mult decât o simplă pricepere, adică o cultură în acest
domeniu, s-ar putea spune chiar o stare de spirit.
Cel care deţine o asemenea cultură, se ,,mişcă’’ într-o lume aparte a ideilor
privind organizarea, coordonarea, antrenarea şi motivarea grupurilor umane care
acţionează într-o unitate de învăţământ. El este chemat să-i spijine pe oameni,
să-i coordoneze în atingerea scopurilor proprii şi a obiectivelor organizaţiei.
Modul IV
APLICAREA TEORIEI INTELIGENŢELOR MULTIPLE ÎN
PREDAREA DIFERENŢIATĂ

INTRODUCERE

În ceea ce priveşte inteligența , ea este definită ca fiind facultatea de a

descoperi proprietățile obiectelor și fenomenelor înconjurătoare, cât și a
relațiilor dintre acestea, dublată de posibilitatea de a rezolva probleme noi.
Inteligența unui sistem nu este definită de modul în care este el alcătuit, ci prin
modul în care se comportă.
Termenul de inteligență prezent din timpuri imemorabile în limbajul
natural şi consacrat în literaturǎ de Cicero, caracterizează sub diverse unghiuri,
puterea și funcția minții de ,,a stabili legături” și ,,a face legǎturi”
între ,,legături”, ceea ce reunește două sensuri: cel de ,,a discrimina” și ,,a lega,
a culege, a pune împreună”.
Exprimând acțiuni și atribute ale omului totodată, inteligența n-a putut
(nici dupǎ ce a ceea ce a devenit obiect al științei) să beneficieze de o definiție
clasică, prin delimitǎri de gen proxim și diferențǎ specificǎ.
În psihologie, inteligența apare atât ca fapt real, cât și ca unul
potențial, atât ca proces, cât și ca aptitudine sau capacitate, atât formǎ și atribut
al organizǎrii mintale, cât și a celei comportamentale (Paul Popescu –
Neveanu,1978, Dicționar de psihologie,).
John Mc Carthy și Patrick J. Hayes, în 1969, arătau că: " o entitate este
inteligentă dacă are un model adecvat al lumii , dacă este destul de înzestrată
pentru a răspunde unei largi varietăți de întrebări pe baza acestui model, dacă
poate să-și procure informațiile din lumea exterioară când are nevoie și poate să
realizeze anumite operații în mediul înconjurător cerute de obiectivele sale și
permise de posibilitățile sale fizice".
Constantinescu C. folosește următoarea definiție : „Inteligența
reprezintă capacitatea de manipulare și operare a datelor grafice, matematice,
logice, lingvistice si abstracte”. A nu se confunda inteligența cu inteligența
emoțională, care reprezintă „capacitatea de a conștientiza și înţelege propriile
emoții şi ale celor din jur și de a le gestiona şi folosi cu rezultate pozitive”.
Inteligența se măsoară prin coeficientul de inteligență (IQ), iar inteligența
emoțională și competențele ce sunt componente ale acesteia (cum
sunt empatia sau capacitatea de lider), sunt măsurate de coeficienți emoționali
(EQ)
 CUPRINS
Inteligenţa este definită de Howard Gardner ca ,,o cale prin care un
individ poate să îşi rezolve problemele de viaţă reală, abilitatea de a crea sau de
a oferi un produs sau serviciu, potenţialul de a găsi sau de a crea soluţii care să
faciliteze achiziţia de cunoaştere nouă”
El susţine şi insistă asupra faptului că inteligenţa nu trebuie concepută
ca un construct unidimensional, ci ca o serie de nouă inteligenţe independente.
Această perpsectivă permite individului să „manifeste transformările şi
modificările percepţiilor individuale” şi să „recreeze aspecte ale propriilor
experienţe”.
Cele nouă tipuri de inteligenţă originale sunt:
- Inteligenţa verbal sau lingvistică
- Inteligenţa logică sau matematică
- Inteligenţa vizuală sau spaţială
- Inteligenţa corporală sau kinestezică
- Inteligenţa muzicală sau ritmică
- Inteligența intrapersonală sau inteligenţa autocunoaşterii
- Inteligența interpersonală sau inteligenţa interacţiunilor sociale
- Inteligenţa naturalistă sau inteligenţa tiparelor, regularităţilor şi a
comportamentelor
- Inteligenţa existenţială
Fiecare dintre acestea are un sistem propriu de simboluri și corespunde
unei anumite părți ale creierului, care controlează inteligența respectivă.

Inteligenţa verbală/lingvistică – reprezintă capacitatea de a folosi

eficient cuvintele, fie în registrul oral (ca moderator TV, orator, politician,
povestitor), fie în registrul scris (ca jurnalist, dramaturg, poet, editor).
Astefel de persoane au abilitatea de a opera cu: structurile şi regulile de
structurare a limbajului (de ex. punctuaţia cu valoare stilistică), nivelul fonetic al
limbajului (aliteraţii), nivelul semantic (sensurile duble), nivelul pragmatic al
limbajului; pot folosi limbajul în scop persuasiv (funcţia retorică), în scopul de a
rememora informaţia (funcţia mnezică), în scopul de a explica ceva (funcţia
peripatetică), în scopul de a furniza informaţii despre limbajul însuşi (funcţia
metalingvistică).
De exemplu, un elev cu tipul acesta de inteligenţă va agrea în mod
deosebit să scrie, să povestească, să construiască jocuri de cuvinte. este
pasionat de lectură, învaţă rapid limbi străine, îşi aminteşte cu rapiditate
diferite replici din poveşti, filme sau desene animate, dezbaterile sunt o formă de
activitate care îi fac o deosebită plăcere.
 Inteligenţa logică/matematică – include capacitatea de a utiliza
raţionamente inductive şi deductive, de a rezolva probleme abstracte, de a
înţelege relaţiile complexe dintre concepte, idei şi lucruri. Deprinderea de a
emite raţionamente are aplicabilitate în multe arii ale cunoaşterii şi include, de
asemenea, capacitatea de utiliza gândirea logică în ştiinţă, studii sociale,
literatură etc.(Bellanca, 1997). Acest tip de inteligenţă cuprinde şi capacitatea de
a clasifica, a anticipa, a stabili priorităţi, a formula ipoteze ştiinţifice şi a înţelege
relaţiile de cauzalitate.
Un exemplu de elev cu o astfel de inteligenţă este cel căruia îi plac
raţionamentele ("dacă...atunci..."), care face uşor legături cauzale între
evenimente şi este pasionat de jocurile de strategie, pe care le câştigă cu
uşurinţă, îi plac cifrele şi face majoritatea calculelor la fel de repede în minte ca
şi pe hârtie, se descurcă uşor la materii precum matematica, informatica şi
ştiintele exacte; este foarte curios şi vrea mereu să afle din ce e făcut şi cum
funcţionează un lucru.

Inteligenţa vizuală/spaţială- denumită inteligenţă a „imaginilor şi

tablourilor”, cuprinde capacitatea de a percepe corect lumea înconjurătoare pe
cale vizuală, precum şi capacitatea de a recrea propriile experienţe vizuale.
Acest tip de inteligenţă începe să se dezvolte odată cu acutizarea percepţiilor
senzorio-motorii. Pictorul, sculptorul, arhitectul, grădinarul, cartograful,
proiectantul, graficianul, cu toţii transferă imagini mentale asupra unui obiect pe
care îl crează ori îl îmbunătăţesc. Percepţia vizuală se combină cu un set de
cunoştinţe prealabile, cu experienţa, cu reacţiile emoţionale, cu imagini
preexistente pentru a crea o nouă viziune oferită celorlalţi ca experienţă.
Elevii cu inteligenţă spaţială au capacitatea de a percepe cu deosebită
acuitate culorile, liniile, formele, spaţiul, pot percepe relaţiile dintre aceste
elemente. Ei pot vizualiza şi repezenta grafic imagini în spaţiu. Memoria
spaţială a acestor copii este foarte bine dezvoltată. Când cresc,ei se orientează
de obicei spre meserii precum cartograf, artist plastic, arhitect, sculptor,
designer grafic şi de interioare.

Inteligenţa corporală/kinestezică – inteligenţa la nivelul corpului şi al

mâinilor ne permite să controlăm şi să interpretăm mişcările corpului, să
manevrăm obiecte, să realizăm coordonarea (armonia) dintre trup şi spirit.
„Acest tip de inteligenţă include deprinderi fizice speciale precum coordonarea,
echilibrul, dexteritatea, forţa, flexibilitatea, viteza, precum şi deprinderi la
nivelul proprioceptorilor, la nivel tactil şi cutanat”(Armstrong, 2000).
Copii născuţi cu astfel de inteligenţă sunt mai pricepuţi la a face ceva
fizic care implică mai degrabă mişcare decât ceva static, „plictisitor” cum ar fi
să citească sau să asculte. Aceşti copii au o bună coordonare mână-ochi, o
bună dexteritate manuală, o mobilitate corporală foarte bună putându-şi mişca
corpul aşa cum doresc. Când cresc pot sa devină dansatori, atleţi, gimnaşti, dar
şi chirurgi, având în vedere dezvoltarea mişcărilor de fineţe.

Inteligenţa muzicală/ritmică – se conturează prin gradul de sensibilitate

pe care individul îl are la sunet şi prin capacitatea de a răspunde emoţional la
acest tip de stimuli. Pe măsură ce elevii îşi dezvoltă conştiinţa muzicală, îşi
dezvoltă şi fudamentele acestui tip de inteligenţă, sunt capabili să creeze
variaţiuni pornind de la un inventar limitat de sunete, să cânte la un instrument,
să compună. Ea se dezvoltă şi pe măsură ce elevii dobândesc, în urma audiţiilor,
un gust rafinat. Acest tip de inteligenţă reprezintă „capacitatea de a percepe (în
calitate de meloman), de a discrimina (în calitate de critic muzical), de a
transforma (în calitate de compozitor), şi de a exprima (în calitate de interpret)
formele muzicale”(Armstrong, 2000).
De la vârste relativ mici astfel de copii reţin şi recunosc cu uşurinţă
partituri muzicale, compun cântecele. Ei iubesc muzica şi învaţă să cânte la
instrumente imitând şi memorând sunete. Sunt sensibili la sunetele ambientale
precum clopoţei, cântecul greierilor, sunetul picăturilor de apă, foşnetul
frunzelor. Aleg să devină compozitori, DJ, pianişti, violonişti sau să interpreteze
la alte intrumente muzicale.

Inteligenţa interpersonală – reprezintă abilitatea de a sesiza şi de a

evalua cu rapiditate stările, intenţiile, motivaţiile şi sentimentele celorlalţi.
Aceasta include sesizarea expresiei faciale, a inflexiunilor vocii, a gesturilor;
include şi capacitatea de a distinge între diferite tipuri de relaţii interpersonale şi
capacitatea de a reacţiona eficient la situaţiile respective (Armstrong, 2000).
Acest tip de inteligenţă implică „deprinderi de comunicare verbală şi
nonverbală, deprinderi de colaborare, capacitatea de rezolvare a conflictelor, de
lucru consensual în grup, capacitatea de a avea încredere, de a respecta, de a fi
lider, de a-i motiva pe ceilalţi în vederea atingerii unor scopuri reciproc
avantajoase.”(Bellanca, 1997).
La un nivel simplu, acest tip de inteligenţă este sesizabil la copilul care
observă şi reacţionează la stările şi dispoziţiile adulţilor din jurul său, învaţă
cel mai bine lucrând alături de ceilalţi copii şi de obicei sunt lideri, formali sau
informali. Ei relaţionează şi empatizează uşor cu cei din jur. Când cresc pot
alege să devină lucrători sociali (asistenţi sociali), politicieni, antreprenori,
lucrează în servicii de relaţii cu clienţii, în resurse umane. Au deprinderi de
comunicare verbală şi non-verbală.La nivel complex, se traduce prin
capacitatea adultului de a „citi” şi interpreta intenţiile ascunse ale celorlalţi.

Inteligenţa intrapersonală – presupune capacitatea de a avea o

reprezentare de sine corectă (de a cunoaşte calităţile şi punctele slabe), de a avea
conştiinţa stărilor interioare, a propriilor intenţii, motivaţii, de a-ţi cunoaşte
temperamentul şi dorinţele; de asemenea, capacitatea de autodisciplină,
autoînţelegere şi autoevaluare (Armstrong, 2000). În 1991, Gardner a adăugat
sistemului său un alt tip de inteligenţă.
Copiii la care predomină acest tip de inteligenţă au o mare capacitate de
introspecţie, de explorare interioară, de a se autoînţelege şi autoevalua. Aceşti
copii sunt mai degrabă introverţi, aplecaţi spre sine, învaţă cel mai bine fiind
singuri.Mai târziu, devenind adulţi, ei aleg de obicei să fie scriitori, filosofi,
psihologi, cercetători.

Inteligenţa naturalistă – este sesizabilă la copiii care învaţă cel mai bine
prin contactul direct cu natura. Pentru aceştia, cele mai potrivite lecţii sunt cele
din aer liber. Acestor elevi le place să alcătuiască proiecte la ştiinţe naturale,
cum ar fi observarea păsărilor, alcătuirea insectarelor, îngrijirea copacilor sau a
animalelor. Ei preferă ecologia, zoologia, botanica (Gardner, 1994).Cel mai
probabil, au deja un animal de companie sau şi-ar dori foarte mult unul.
Armstrong (2000) a argumentat că este deosebit de benefic pentru acest
tip de elevi să-şi poată folosi inteligenţa într-o mai mare măsură în cadrul şcolii.
Aşadar, este sarcina şcolii să „aducă” natura în clase şi în alte spaţii de
învăţământ.
Copiii cu inteligenţa naturalistă ridicată învaţă cel mai bine din
contactul direct cu natura. Le place să stea în aer liber, să călătorească şi să
studieze natura, să ordoneze şi să clasifice elemente din natură, să facă proiecte
la ştiințe naturale. Când cresc aleg de obicei sa fie ecologişti, zoologi, botanişti,
geologi.

Inteligenţa existenţială - este abilitatea de localizare a unei persoane in

« cele mai indepartate colturi ale cosmosului – infinitul si infinitezimalul».
Printre exemplele oferite de Gardner se numara capacitatea de a intelege
semnificatia vietii, rostul mortii, soarta ultima a lumilor fizice si psihologice si
experienţa iubirii cosmice, necondiţionate. Cu alte cuvinte, este capacitatea de a
înţelege şi explica universul in general şi existenţa umană în special. Se
regăseşte în cazul filozofilor, preoţilor, teologilor în general.
Acest tip de inteligenţă se dezvoltă în timp şi practic este o îmbinare în
doze mai mari sau mai mici a celorlalte, plus încă ceva ce luăm din experienţa
noastră de viaţă. Probabil abia spre adolescenţă când sunt în căutarea sensului
vieţii si a identităţii personale, „copiii” vor începe să îşi pună întrebări
existenţiale.

Conceptul de inteligenţă multiplă a oferit baza dezvoltării curriculare în

învăţământul preuniversitar (Armstrong, apud. Soares, 1998).
Intuiţiile lui Gardner, în această privinţă, au dat un impuls suplimentar în
afirmarea automatismelor mentale şi au acordat o importanţă specială motivaţiei.
 Teoria inteligentei multiple a fost supusă multor critici pe parcursul
anilor, dar cu toate acestea are foarte mulţi adepţi şi este promovată în multe
şcoli (în special în Statele Unite) şi sisteme educaţionale. Dr. Gardner nu
susţine faptul că teoria inteligenţei multiple este o teorie perfectă, dar este o
imagine extinsă a definiţiei clasice a inteligenţei.
Ea recomandă folosirea unui meniu instrucţional diversificat de strategii:
- Brainstorming-ul;
- Prelegerea interactivă;
- Folosirea de organizatori grafici - povestire;
- Demonstraţii ştiinţifice - jocuri de gândire logică;
- Dezbaterea;
- Jocul de rol;
- Jocuri de cuvinte;
- Confecţionare de colaje;
- Excursii tematice în teren;- Scrierea unui eseu pe suport muzical;
- Mima;
- Învăţarea în perechi;
- Studiul de caz; etc.
Instruirea diferenţiată
Dacă ne raportăm la Teoria Inteligenţelor Multiple, putem spune că omul
se naşte cu un anumit „profil” de „start” al inteligenţelor multiple care îl
defineşte – cu alte cuvinte, se naşte cu un anumit nivel de dezvoltare a acestor
inteligenţe, iar experienţele diverse de-alungul vieţii, pot determina care dintre
aceste inteligenţe se dezvoltă şi în ce măsură.
Cadrele didactice, pot juca, deci, un rol semnificativ în identificarea,
dezvoltarea şi exploatarea acestor inteligenţe în contexte educaţionale formale,
nonformale sau informale cu scopul de a eficientiza procesul de predare-
învăţare-evaluare.
Teoria inteligenţelor multiple constituie o alternativă a muncii
diferenţiate, o strategie modernă de instruire interactivă care poate contribui la
îmbunătăţirea performanţelor şcolare. Presupune un anumit mod de gândire al
profesorului şi de o atitudine a lui în realizarea activităţilor cu copiii. Relaţia
dintre profesor şi elev este marcată de capacitatea profesorului de a folosi acele
strategii didactice prin care se poate trezi curiozitatea, interesul elevilor pentru
cunoaştere prin recunoaşterea valorii fiecărui individ; rezultatele reale pot să
apară doar dacă angajarea fiecărui elev în procesul de învăţare are semnifcaţie
personală
Acesta este motorul mişcării către clasa diferenţiată şi acest mod de
abordare al instruirii dă semnificaţie teoriei inteligenţelor multiple precum şi
altor teorii moderne ale inteligenţei care au impact în educaţie.
 Individualizarea învăţării
“Individualizarea” defineşte acţiunea de adaptare a procesului didactic la
particularităţile individuale ale copiilor.Învăţământul modern are în vedere
faptul că:
 fiecare elev/preşcolar este unic şi are o individualitate proprie;
 fiecare elev/preşcolar doreşte să se simtă respectat;
 nu pretinde atitudini şi comportamente similare din partea tuturor
elevilor/preşcolarilor;
 respectă diferenţele individuale;

Instruirea diferenţiată a preşcolarilor prin aplicarea Teoriei

inteligenţelor multiple:
Diferenţierea copiilor unei grupe presupune o solicitare maximă a
acestora, prin tactul şi măiestria pedagogică a cadrului didactic. Talentul,
competenţa didactică în munca cu preşcolarii, ingeniozitatea şi originalitatea în
modul de prezentare şi pregătire a activităţilor, capacitatea empatică şi stilul
comportamental adecvat al acestuia se vădesc cu pregnanţă în răspunsurile
copiilor în plan atitudinal şi comportamental.
Calitatea procesului de instruire depinde în mare masură de calitatea
pregătirii cadrelor didactice şi de sprijinul competent pe care aceastea il primesc
de la cei care se implică în realizarea unui program de educaţie diferenţiată si
individualizată.Ei trebuie să gândească asupra modalitaţilor optime de îmbinare
a celor trei forme de activitate (frontală, diferenţiată pe grupe si individuală).
Sarcinile de învăţare sunt unitare în cadrul fiecărei forme, gradate prin conţinut
şi mod de realizare, în acord cu capacităţile copiilor şi cerinţele programei. Când
vorbim despre tratarea diferenţiată şi individualizată a copiilor preşcolari,
implicit ne referim şi la trăsăturile caracteristice ale personalităţii educatoarei, la
modalităţile de asigurare si realizare a instruirii, la colaborarea strânsă a acesteia
cu alţi factori educaţionali.
Învăţarea diferenţiată are ca scop eliminarea lacunelor din cunoştinţele şi
deprinderile copiilor, atingerea performanţelor minimale acceptate, iar rolul cel
mai important în acest tip de invăţare îl are îmbogăţirea şi aprofundarea
cunoştinţelor acelor copii capabili de performanţe superioare. Pentru munca
diferenţiată în invaţamântul preşcolar, doar educatoarea este cea care planifică
şi asigură activităţi potrivite fiecarui copil, dându-i posibilitatea să reflecte,
bineînţeles ca într-o măsură oarecare, asupra procesului de învăţare, sprijinindu-l
şi încurajându-l .
 Condiţiile specific organizării învăţământului diferenţiat şi
individualizat în grădiniţă:
1.“Cunoaşterea copilului este cheia boltă a pedagogiei”, spunea Iosif
Gabrea. Aceasta constituie o primă condiţie a organizării unui invăţământ
diferenţiat şi individualizat, deoarece tot ceea ce va asimila copilul ulterior
trebuie să fie “potrivit cu capacităţile sale şi cu cunoştinţele pe care deja le
posedă” (J. Lock).
Încă de la intrarea în grădiniţă a copilului, apoi permanent, trebuie să-i
evaluăm nivelul de cunoştinţe (reprezentări), nivelul capacităţilor cognitive,
interesele, înclinaţiile acestuia, şi putem constata nivelul deprinderilor
intelectuale, gradul de independenţă, ritmul de muncă, gradul de maturizare
socio- afectivă, calitaţile atenţiei şi efortul voluntar.
2.Realizarea obiectivelor pedagogice de către toţi copiii, adecvând
metodologia la particularităţile individuale;
3.Organizarea învăţării diferenţiate şi individualizate la toate tipurile de
activităţi şi pe tot parcursul desfăşurării secvenţelor de predare-învăţare;
4.Evitarea suprasolicitării şi a subsolicitării;
5.Antrenarea diferenţiată nu numai a copiilor cu dificultăţi de învăţare sau
cu lacune, ci şi a copiilor cu înclinaţii speciale;
6.Îmbinarea activităţii diferenţiate şi individualizate cu activitatea
frontală, favorizând astfel potenţarea capacităţii de învăţare dar şi relaţionarea
copiilor, formarea capacităţii de cooperare şi competiţie.

Instruirea diferenţiată a şcolarilor prin aplicarea Teoriei inteligenţelor

multiple:
Cum diferenţiem conţinutul atunci când predăm ?
• Pentru a preda conţinutul în mod diferenţiat trebuie să ştim fiecare elev
cât are de învăţat din fiecare unitate de conţinut.Este obligatorie testarea elevilor
la începutul predării oricărei teme noi.
• Altă strategie de diferenţiere a conţinuturilor este de a facilita învăţarea
unei teme în modintegrat,pluridisciplinar astfel încât grupuri de elevi cu interese,
abilităţi şi cunoştinţe diferite să poată să aprofundeze tema respectivă din
perspective diferite.
• Un alt mod de a lucra diferenţiat cu conţinuturile este de a alege puncte
diferite de intrare pe text. Accesarea unei teme noi este mai uşoară în momentul
în care fiecare elev poate interveni în mod activ cu ceea ce ştie despre tema
respectivă .
• Pentru a trata diferenţiat conţinutul, elevilor li se poate permite să
accelereze sau să încetinească ritmul progresului personal prin diferite procedee.
Cum diferenţiem procesul de instruire?
• În timpul procesului de desfăşurare al activităţilor se poate aprofunda
înţelegerea
subiectului prin investigarea acestuia din perspective multiple
• Diferenţierea procesului înseamnă diversificarea metodelor şi tehnicilor
de instruire
pentru a oferi elevilor o mai mare bogăţie de oportunităţi de explorare a
conceptelor
• Tipurile de interacţiuni se diversifică după nevoile, interesele sau
profilurile de
inteligenţă ale elevilor.

Cum diferenţiem produsul?

• Prin activităţi în care elevii pot demonstra şi dezvolta ceea ce ştiu,
înţeleg şi pot să facă
• Prin proiecte care se realizează în mod diferit prin exprimarea abilităţilor
cognitive multiple
• Prin investigaţii realizate de grupuri cu interese specifice
• Rezolvare de probleme din perspective multiple

Aplicarea principiilor de instruire diferenţiată se realizează prin

strategii de instruire care demonstrează:
• O nouă viziune a cadrului didactic asupra clasei de elevi
• Noi roluri asumate de către profesori şi elevi
• Folosirea unei diversităţi de metode, tehnici şi procedee de instruire

Principiile instruirii diferenţiate:

În instruirea diferenţiată, cadrele didactice trebuie să ţină seama de unele
principii cheie, cum ar fi:
 Să focalizeze esenţialul. In general, se uită mai mult decât se memorează,
deci pentru o invăţare eficientă trebuie să se accentueze ceea ce e
important.
 Să recunoască diferenţele dintre copii. În graba de a asigura nevoile
educaţionale fundamentale, educatoarea uită diferenţele specifice dintre
ei.
 Să evalueze pe tot parcursul instruirii. Evaluarea trebuie să fie continua
şi, mai ales, stimulativă. Copiii trebuie ajutaţi să-şi formeze o imagine de
sine pozitivă.
 Să schimbe conţinutul, procesul şi produsul, pentru atingerea
performanţelor.
  Copiii să participe permanent la propria lor educaţie. Respectând
diferenţele dintre copii, educatoarea asteapta de la fiecare dintre ei o
crestere pe anumite planuri, ofera tuturor şansa să cerceteze şi să exerseze
prin acţiuni diferite, oferindu-le sarcini interesante, importante.
 Să existe colaborare între copii si între copii şi cadrul didactic. Se
colaborează prin planificarea unor proiecte, stabilirea unor obiective
corespunzătoare intereselor copiilor, se monitorizeazăprogresul, se
stabilesc succesele şi eşecul.
 Să echilibreze normele individuale şi de grup.

Avantajele instruirii diferentiate prin prisma Teoriei inteligenţelor

multiple :
 Prevenirea şi eliminarea fenomenelor de suprasolicitare şi subsolicitare;
 Valorificarea şi dezvoltarea diferenţelor individuale;
 Atingerea unor performanţe; dezvoltarea memoriei, a operaţiilor gândirii,
a volumului de reprezentări;
 Încrederea sporită în forţele proprii, în capacitatea de a-şi folosi calitaţile
proprii în scopul dezvoltării personale;
 Depistarea la timp şi stimularea intereselor şi aptitudinilor copiilor;
 Egalitatea şanselor prin accesul egal la invăţătură;
 Înţelegerea diferenţelor de învăţare in loc de incapacităţi de învăţare;
 Dezvoltarea personala şi sociala ca parte a curriculumului.

Dezavantajele instruirii diferentiate prin prisma Teoriei

inteligenţelor multiple :
 Copilul poate fi iyolat de colectiv dacă activitatea nu este dirijată atent şi
nu e îmbinată cu activităţi frontale/ de grup;
 Activitatea răpeşte mult timp şi efort;
 Influenţa cadrului didactic este mult diminuată;
 Există riscul de a nu stimula suficient relaţiile de colaborare, altruismul;
 Activitarea răpeşte mai mult timp;
 Poate încuraja individualismul, egocentrismul.

CONCLUZII
În stilul său inconfundabil , bazat pe o frazare muzicală a textului ,
Haward Gardner propune dezbaterea educaţiei în prezent şi viitor. El ne
vorbeşte despre tipurile de inteligenţă , centrarea educaţiei pe o înţelegere
aprofundată a disciplinelor şcolare şi a interacţiunilor dintre ele, prezintă
exemple concrete de organizare a predării şi a învăţării pentru a optimiza
 organizarea minţii şi gândirii precum şi metodologii de aplicare a teoriei la
învăţarea de cunoştinţe , valori şi atitudini.
Profesorul H.Gardner îşi doreşte doar să readucă în educaţie ceea ce este
frumos ,adevărat şi bun. Face acest lucru cu mijloacele pedagogiei şi psihologiei
moderne .
Impactul tot mai larg al teoriei inteligenţelor multiple printre educatori
arată că practica îşi creează mijloacele de aplicare chiar dincolo de intenţiile
autorului teoriei.
Teoria inteligenţelor multiple are implicaţii care trec mult dincolo de
domeniul educaţional. Ea poate ajuta indivizi ,echipe şi organizaţii să folosească
mai eficient capitalul uman într-un mediu tot mai complex. Din perspectiva
acestei noi teorii aş face o paralelă între învăţarea modernă şi cea
tradiţională.Aplicând “teoria inteligenţelor multiple în tratarea diferenţiată a
copiilor, ne va fi mult mai uşor să atingem performanţe. Vom putea desfaşura
activităţi de calitate , deoarece copiii participa la propria formare, conform
intereselor personale.