Povestea lui Harap Alb- Ion Creangă

Complexitatea și originalitatea creionată personajului principal, dintr-o operă epică de natură

eroică sau diabolică este concretizată și concepută de autorul-narator și definită prin faptele și
trăirile resimțite în funcție de secvențele reprezentative ale acestuia.
Construit pe baza unui roman cavaleresc medieval, basmul “Povestea lui Harap-Alb” își
înfățișează trăsăturile de bildungsroman, experiența directă în procesul de formare a
personajului principal fiind un factor cheie al operei.
Totodată, începutul operei conturează trăsăturile reprezentative ale unui basm, fiul cel mai
mic arătându-și vitejia prin reușita acestuia de a-și înfrânge tatăl deghizat în urs. Scena
reprezentativă îl omologhează pe crainic la statutul de personaj epic, calul având și el rolul de
ghid spiritual, muză călăuzitoare, păstrând conexiunea psihologică și morală între fiul cel mic
și crainic. Sfaturile oferite de crainic la pod exprimă mândria acestuia, totodată, corelând
imaginea de ansamblu, prezentul în care se aflau, cu viitorul predestinat mezinului pe care
părintele a putut să îl anticipeze. Identificarea unor trăsături fizice în sfatul bătrânului „dar să
te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân” semnalează interesul părintelui, acesta
neoferindu-i descrierea morală iubitului său fiu cu scopul mult prea dorit a respectării în
prealabil a sfaturilor lui și ușoara identificare a personajelor antagonice.
Nu în ultimul rând, călătoria fiului de crainic începe după despărțirea acestuia de tatăl său,
spațiul și timpul incipitului constituind un factor irelevant, acesta fiind nesfârșit și
supradimensionat deoarece formula de exagerare „merg ei o zi, merg doua și merg patruzeci
și nouă” superlativizează starea concretă a timpului.
Una dintre secventele importante și reprezentative ale operei este intriga, fiul de crainic
neascultând de sfaturile părintelui său și luând la drum cu el un spân. Călătoria eroului începe
după blocarea acestuia în fântână, lucru înfăptuit de spân cu scopul reierarhivizării pe plan
concret dar și spiritual a fiului de crainic. Treptele către fântână simbolizează treptele
plenitudinii sale umane, mezinul reușind să atingă prima treaptă a valorii lui ca om, individ
nenăscut din sămânță nobilă ce va reuși să urce mai mult cu cât el și numele lui vor fi
cunoscute pentru faptele sale, nu ale tatălui sau neamului său. Acceptarea pactului dintre spân
și fecior, preasemnificatul moment în care eroul primește un nume de la antagonist,
anticipează corelarea titlului cu scena și opera înseși. Harap-Alb este o construcție
oximoronică deoarece are baze antitetice prin simpla îmbinare a cuvantului „Harap” ce
înseamnă om cu pielea neagră, sclav, cu adjectivul „alb”.
Ca fiintă complexă, Harap-Alb este un personaj tridimensional creionat de autorul-narator,
acesta predispunând de o descriere bogată, atât pe plan direct cât și indirect. Trăsăturile
dominante ale eroului îl clasifică pe acesta ca personaj real și credibil deoarece dă dovadă atât
de calități cât și de defecte. Calitățile de care predispune sunt- inteligența, înțelepciunea,
răbdarea, prietenia și receptivitatea, acestea ajutându-l să treacă peste probele aprige la care
fusese supus. Neatenția, nesiguranța și încăpățânarea l-au ajutat să ajungă la atingerea unui
personaj model, lipsa defectelor fiind o caracteristică indispensabilă. Altfel spus, prin nevoia
unui personaj cu defecte, s-a evitat clișeul basmului, cititorul atingând personajul din punct
de vedere ideologic, învățarea din greselile acestuia aducându-i o aură mult mai umană și
reală.
Realitatea oglindită în ramuri de fantastic al basmului „Povestea lui Harap-Alb” transmite
prin intermediul personajelor principale și secundare viziunea continuă a palpabilului concret,
Creangă remarcându-se prin umorul său ironizat al personajelor ajutătoare: Fomilă, Setilă,
Gerilă, Ochilă, Păsărlățilungilă. Aceste personaje poreclite de autor cu scopul interpretizării
defectelor umane, îl ajută pe erou în călătoria acestuia, fapt ce clarifică și moralizează
întâmplarea, cititorul înțelgând nevoia lacunelor pe plan real și ajutorul personajelor fiind o
necesitate. Fomilă- namila ce l-a ajutat pe Harap-Alb la îndeplinirea celei de-a doua probă de
la palatul împăratului Roș, reprezintă adinamia în cele mai urâte forme pe plan real și oamenii
ce au o nevoie acerbă de a se hrănii continuu. Setilă reprezintă adipsia oamenilor după băuturi
și lichide, dar și nevoia acestui rău în lume, interpretizarea lui în basm fiind un rău voit și
necesar pentru îndeplinirea probelor de la palatul împăratului Roș. Gerilă îi redă pe oamenii
cărora le este frig și vara, Ochilă reprezintă oamenii activi din punct de vedere vizual ce
observă orice detaliu și Păsărlățilungilă caricaturizează descrierea oamenilor ce pot ajunge
oricând oriunde, aceștia contribuind și ei la ajutorarea personajului principal, ca fapt necesar
și indispensabil pentru atingerea unui final obligatoriu câștigat de erou.
Lupta dintre bine și rău maturizează conceptul infantil transmis de basm, totodată, prin
confruntările epice și de natură exterioară a eroului, dar și prin confruntările intrinsece ale
acestuia cu el însuși, reușind să își maximizeze potențialul și să își atingă apogeul chiar în
finalul operei.
În concluzie, basmul cult „Povestea lui Harap-Alb” poate fi considerat un original deoarece
autorul își transmite creativitatea prin complexitatea personajelor, dar totodată o diegeză care
nu se îndepărtează de stilul surprinzătoarelor clișee compoziționale specifice basmului clasic.