Subiect de tip III-eseu structurat

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi particularități ale unei comedii
studiate, aparținând lui I.L.Caragiale. În elaborarea eseului vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea operei alese într-o perioadă, într-un curent
literar/cultural sau într-o orientare tematică;
- comentarea a două secvențe relevante pentru tema comediei studiate;
- analiza a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj, semnificative pentru comedia
studiată (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, final, notațiile autorului, limbaj
etc.).

Reprezentant de seamă al generaţiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alături de Ioan Slavici, Ion
Creangă şi Mihai Eminescu, scriitorul Ion Luca Caragiale este cunoscut în literatura română atât prin
proză, reprezentată de schiţe, momente şi nuvele, cât şi prin opera dramatică, incluzând comediile „O
scrisoare pierdută”, „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”, „O noapte frutunoasă”, „D’ale carnavalului” şi
drama „Năpasta”.
Piesa se încadrează în realism, prin crearea impresiei de veridicitate și tipologia personajelor.
Veridicitatea este dată de prezentarea moravurilor epocii respective: triunghiul conjugal, adulterul, şantajul
politic, abuzul de putere, corupția, furtul din avutul statului, slugărnicia, demagogia politică, falsificarea
alegerilor. Sunt evidențiate meserii, ocupații, funcții, preluate din societatea timpului: avocat, polițist,
prefect, deputat, director de ziar, președinte al unor comisii. De asemenea, în piesă apar evenimente
politice, nume de partide politice, se vorbește despre alegeri, se fac trimiteri la personalități istorice:
Garibaldi, la evenimente istorice: Revoluția de la 1848.
O a doua trăsătură a realismului identificată în comedia lui Caragiale este încadrarea personajelor
în anumite tipuri umane, prin scoaterea în evidenţă a trăsăturilor dominante de caracter. Zoe este tipul
adulterinei, al femeii voluntare, care își păstrează luciditatea în orice împrejurare. Trahanache este tipul
încornoratului, al bărbatului înșelat. Tipătescu, tipul junelui-prim, al amorezului, al cuceritorului, cu un
statut social aparte în orașul unde se petrece acțiunea. Caţavencu este tipul politicianului demagog,
Farfuridi şi Brânzovenescu pot fi încadrați în tipologia prostului fudul, iar cetăţeanul turmentat în tipologia
alegătorului nehotărât. Dandanache este tipul canaliei, iar Pristanda, tipul slugii.
Tema comediei “O scrisoare pierdută” este cea socială, cu implicaţii politice, adică prezentarea
moravurilor societății românești din secolul al XIX-lea. O primă secvenţă prin intermediul căreia se
reflectă tema o constituie dialogul dintre Zoe şi Tipătescu, în care se încearcă găsirea unei soluţii care să-i
scape din situaţia compromiţătoare în care se află. Zoe numeşte principiile lui Tipătescu „nimicuri politice”,
detaşându-se perfect de emoţii şi căutând lucid cea mai bună cale de a păstra în continuare tot ceea ce a
dobândit prin căsătoria cu Trahanache, fără a se compromite în faţa societăţii. Zoe este hotărâtă să lupte
chiar împotriva amantului ei, pentru redobândirea liniştii sufleteşti. Compromiterea publică, pentru o
femeie din secolul al XIX-lea, care a ajuns la o poziţie socială şi materială remarcabilă, prin căsătoria cu un
bărbat „zaharisit” şi care are un amant în plină ascensiune, ar fi însemnat distrugerea ei definitivă. O a doua
secvenţă prin intermediul căreia se reflectă tema este reprezentată de finalul piesei, ce o aduce din nou
pe Zoe în prim-plan, ca în majoritatea scenelor din operă: după ce cetăţeanul turmentat îi restituise
scrisoarea, Caţavencu trebuie să se supună dorinţelor Zoei, nemaiavând documentul cu care să o şantajeze.
Ea este cea care îl va ierta, cu generozitate, dar îl va obliga să organizeze petrecerea de după alegerile pe
care acesta le pierduse catastrofal. Caţavencu o numeşte „un înger”, iar cetăţeanul turmentat „o damă
bună”.
Acţiunea este simplă: Tipătescu, prefectul judeţului, trimite o scrisoare de dragoste amantei sale,
Zoe, soţia bunului său prieten, Zaharia Trahanache. Aceasta o pierde. Este găsită de către cetăţeanul
turmentat, de la care o fură Caţavencu, liderul opoziţiei şi adversarul politic al lui Tipătescu. Acesta îl
şantajează pe prefect şi doreşte voturile sale, precum şi cele ale membrilor partidului de guvernământ,
pentru a fi ales deputat. În caz contrar, va face publică scrisoarea în ziarul al cărui director este. Scrisoarea
este din nou pierdută şi găsită tot de către cetăţeanul turmentat, care o înapoiază destinatarului. De la
Bucureşti, soseşte o depeşă, care anunţă obligaţia colegiului al II-lea de a-l alege „cu orice, preţ, dar cu
orice preţ” pe Agamemnon Dandanache, un candidat necunoscut, care urmează să sosească de la Bucureşti.
Dandanache este ales deputat, iar Zoe îi cere lui Caţavencu, pe care îl iertase, să conducă manifestaţia
publică şi banchetul organizate în cinstea proaspătului deputat.
Conflictul este un element esenţial în construcţia subiectului dramatic. În piesa „O scrisoare
pierdută” există în primul rând un conflict principal, generat de lupta pentru putere dintre reprezentanţii
celor două partide politice: partidul de guvernământ, reprezentat prin Tipătescu, Trahanache, Farfuridi şi
Brânzovenescu şi partidul din opoziţie, reprezentat de Caţavencu. Conflictul secundar este reprezentat de
suspiciunile lui Farfuridi şi cele ale lui Brânzovenescu, privitoare la posibila trădare politică a prefectului
Tipătescu. Ca în orice comedie, conflictul este aparent, el încheindu-se odată cu apariția unui personaj-
surpriză, Dandanache, ce va câștiga alegerile.
Deznodământul subliniază modul în care autorul creionează societatea: alegerile sunt câştigate de
un personaj-surpriză, Agamiţă Dandanache, pe care însuşi Caragiale îl numeşte „mai prost decât Farfuridi
şi mai canalie decât Cațavencu”, iar cel care ţine discursul final este Caţavencu, tocmai cel ce îşi şantajase
oponentul politic. În legătură cu finalul piesei, critica literară remarca: „Veselia tuturor personajelor din
final este semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizează nonsensul existenţei lor,
singura reacţie finală la această absenţă a lor este veselia inconştientă.” (Ion Constantinescu)