Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cementligament (Author A.darii)
Cementligament (Author A.darii)
Ligamentul
paradonţial. Cementul.
Procesele alveolare.
Gingia.
Parodonţiul constituie ansamblul
ţesuturilor de suport şi de
tapetare a dintelui
Ţesuturile de suport sunt reprezentate
de:
Cement
Ligamentul parodontal şi
Procesele alveolare,
iar ţesutul de tapetare implică teritoriul
gingival în legătură directă cu dintele
Smalţ
Pulpă
Şanţ gingival
Epiteliu gingival Dentină
Gingie Cement
Canal
Os alveolar
Ligament periodontal
Foramen apical
Cementul este o varietate de ţesut conjunctiv
dur, mineralizat, localizat la nivel radicular cu
dispunere în straturi concentrice în jurul
dentinei. Prin intermediul său este posibilă
ancorarea fibrelor ligamentului parodontal,
care ataşază dintele de structurile adiacente.
Cementul aparţine aceleiaşi familii de ţesuturi
conjunctive specializate, dure, specifice
dintelui. Structural este foarte apropiat de os,
prin prezenţa celulelor proprii (cementoblaste
şi cementocite) localizate în lacune
(cementoplaste) şi a depunerii stratificate,
exprimate prin apariţia liniilor de creştere, nu
conţine canale Hawers şi este complet
avascular şi neinervat.
Originea în cea mai mare parte mezenchimală.
Pentru anumite teritorii ale cementului se certifică şi o
origine epitelială. Este localizat de la nivel cervical la
cel apical, acoperind rădăcina. Grosimea sa creşte
de la nivelul joncţiunii amelocementare către apex.
Proprietăţi fizice. Duritatea cementului este mai
mică ca a dentinei. Culoarea e galben-deschis,
suprafaţa mată, fără luciu. Are un oarecare grad de
permeabilitate.
Proprietăţi chimice. Cementul este constituit din
două componente: una organică (50-55%) şi una
anorganică (45-50%).
Componenta organică este reprezentată de colagen
tip I şi glicozoaminoglicani similari cu cei din celelalte
varietăţi de ţesut conjunctiv specifice dintelui.
Componenta anorganică are la bază aceiaşi structură
chimică de fosfat tricalcic, organizat în cristale de
hidroxiapatită cu particularităţi proprii.
Cementul se clasifică în funcţie de:
Fibroblastul, fibroclastul
Celula mezenchimală nedifirenciată
Celule epiteliale – resturile Malassez
Osteoblastul, osteoclastul
Cementoblastul, cementoclastul
Importanţa lor este deosebită, ele trebuie să
fie viabile, pentru ca ligamentul să îşi
poată îndeplini funcţia.
Fibroblastele reprezintă principala populaţie a
ligamentului paradontal, sunt dispuse într-o
manieră ordonată, aliniată în paralel cu orientarea
fascicolelor de fibre de colagen, prelungirile lor
celulare se înfăşoară în jurul facicolelor de fibre.
Îndeplinesc funcţia de fibroblast şi fibroclast cu un
grad înalt de heterogenitate. O terminaţie a celulei
este activă în asimilarea lanţurilor de precolagen,
care vor forma apoi superhelixul moleculei de
colagen; cu ajutorul vitaminei C are loc hidroxilarea
aminoacizilor prolina şi lizina. Cealaltă terminaţie
este activă în fagocitarea colagenului cu un sistem
lizozomal. Fibrorlastele mai produc şi
glicozoaminoglicani.
Celula mezenchimală nediferenciată este localizată
perivascular cu funcţie de celulă progenitoare.
Celulele epiteliale apar în urma fragmentării tecii
epiteliale radiculare Hertwig, în procesul de formare a
rădăcinii. Sunt cunoscute sub denumirea de resturile
Malassez şi sunt dispuse în ansamblul ligamentului
parodontal, în extremitatea dinspre cement sub formă
de cuiburi celulare izolate, reţele, straturi dantelate. Au
formă neregulată şi o citoplazmă densă, nuclei intens
bazofili, ovalari sau alungiţi.
Osteoblastul, osteoclastul, cementoblastul,
cementoclastul pot fi considerate elemente celulare
ale ligamentului parodontal, dar ele se găsesc la
extremităţile dintre os şi dinspre cement, fiind asociate
ţesuturilor în formarea cărora sunt implicate.
Morfologia fibrelor de colagen din ligamentul
parodontal.
Direcţia orientării fibrelor de colagen este în plan
perpendicular faţă de rădăcina dintelui şi procesele alveolare
adiacente. Capetele lor terminale, denumite fibrele Şarpey
sunt înglobate în cement sau os în formă spiralată (tirbuşon)
şi drepte. Predomină fibrele în tirbuşon, complet
mineralizate şi cu rol important în ancorarea stratului de
cement, unde se ramifică în profunzime.
Fibrele principale apar ca o reţea densă, formată din
fascicole, ce pornesc din două părţi, întâlnirea lor fiind la
mijlocul distanţei, unde formează plex intermediar. Mai există
o reţea secundară de fibre – plexul fibrelor indiferente,
dispuse în toate direcţiile ligamentului parodontal.
Fibrele de oxitalan şi elaunin sunt fibre adiţionale elastice
imature.
Grupul crestei alveolare
1. os fascicular
2. spongioasa
3. placa corticală, care formează din
interior spre exterior două structuri:
Osul alveolar propriu-zis conţine
lamina cribla, lamina dura, os fasciculat
şi
Osul alveolar de suport ce include
spongioasa şi placa corticală
Structura
Procesele alveolare sunt formate din trei elemente: os
fascicular, spongios şi placa corticală, care realizează din
interior spre exterior două structuri: osul alveolar propriu
zis şi osul alveolar de suport.
Osul fascicular şi placa corticală joncţionează la nivelul
crestei alveolare, localizată sub joncţiunea
amelocementară.
Creasta alveolară poate fi definită şi ca marjinea coronară
a proceselor alveolare. Este rotungită anterior şi aproape
plată în aria molarilor. Dacă dintele erupe în poziţie bucală
sau linguală procesele alveolare sunt foarte subţiri sau
parţial absente.
Osul alveolar propriu zis corespunde celei mai interne
zone a procesului alveolar şi coincide de fapt cu osul
fascicular.
Osul alveolar de suport reprezintă corpul şi limita
externă a procesului alveolar şi include
spongioasa şi placa corticală. În aria dinţilor
anteriori osul de suport este subţire. La acest nivel
nu există os spongios şi placa corticală fuzionează
cu osul fascicular.
Osul fascicular tapetează sau limitează alveola,
reprezintă zona subţire de os, localizată cel mai
intern în alveolă, punctul de ataşament al
fasciculului de fibre din ligamentul parodontal cu
origine în foliculul dentar. Denumirea se datorează
structurii şi funcţiei sale, legate de inserţia fibrelor
Şharpey. Datorită multiplelor perforaţii, care
conduc elemente vasculare şi nervoase este
denumit şi placa cribriforma.
Histologic este constituit din fascicole de fibre
osoase grosiere, împletite, aranjate în lamele
subţiri cu dispoziţie paralelă cu axul lung al
peretelui alveolar. Matricea osoasă include şi
terminaţiile fasciculelor de colagen al
ligamentului parodontal, mineralizate periferic.
Datorită deplasărilor, pe care dintele le face
permanent în interiorul alveolei, peretele ei este
într-un proces adaptiv continuu denumit
plasticitate funcţională. Astfel osul poate fi rapid
absorbit în zonele de compresie şi rapid format
în zonele de tensiune. Suprafaţa lui este de tip
compact, format din lamele longitudinale şi
sistemul Hawers. Fibrele Şarpey la acest nivel
au mai multe forme de ataşament ca: fibre de
adeziune, arborizate, continue, lezate.
Aspectul marginii interne a alveolei diferă cu
vârsta, la tineri este foarte neted, apoi devine
aspru, inegal.
Osul spongios - un os trabecular, ocupă miezul
proceselor alveolare, localizat între osul fascicular
şi placa corticală. Este os de tip membranos,
fibrilar, cu dispunere lamelară. În mijlocul
trabeculelor mari este prezent sistemul Hawers.
Trabeculele delimitează spaţii areolare cu măduvă
hematogenă în asociere cu vase limfatice.
Placa corticală formează zona de suprafaţă,
respectiv placa externă (bucală) şi internă
(linguală) a proceselor alveolare. Se extinde de la
creasta alveolară bucal sau labial spre limitele de
jos ale alveolelor. Reprezintă os de tip compact
fin, fibrilar, constituit din lamele longitudinale,
circumferenţiale, susţinute de canale Hawers, cu
sisteme haversiene variabile, ce anastomozează
cu canale Wolkmann. Între sisteme există lamele
interstiţiale. Între două alveole adiacente există un
proces alveolar interdentar.
Gingia sau mucoasa gingivală - teritoriu specializat,
înalt adaptat al mucoasei orale, în jurul coletului
dintelui, extinzându-se apical asupra osului alveolar
şi intervine în contact direct cu dintele prin
joncţiunea dentogingivală, implicată în susţinerea şi
stabilizarea dintelui, motiv, care este considerată un
component al paradonţiului.
Structural: formată dintr-un epiteliu stratificat
keratinizat pavimentos cu zone nekeratinizate şi
parţial keratinizate, situat pe un ţesut conjunctiv
subiacent, care formează lamina propria. Acest
epiteliu conţine un element particular – epiteliul de
joncţiune adiacent smalţului. Mucoasa gingivală
este o varietate a celei masticatorii, dar modificată,
datorită expunerii permanente la forţele mecanice,
dezvoltate în timpul masticaţiei.
Gingia are trei zone mari:
1. gingia liberă este porţiunea din gingie care
înconjoară coletul dintelui. Nu este ataşată direct la
dinte, delimitând sulcusul gingival ca fiind spaţiul
dintre dinte şi gingia liberă. Ea are două zone:
rebordul şi suprafaţa propriu-zisă
2. gingia ataşată este porţiunea situată între
mucoasa gingivală liberă şi mucoasa alveolară.
3. gingia interdentară sunt porţiuni ale
gingiei care sunt localizate între coroanele dentare
adiacente.
Teritorii gingivale:
Gingia liberă
Şanţul gingival liber
Gingia ataşată
Joncţiunea muco-gingivală
Şanţul interdentar
Papila interdentară
Colul
Sulcusul gingival
Gingia liberă - porţiunea din gingie, ce
înconjoară coletul dentar, delimitată de:
marginea coronară, apicală (şanţul gingival
liber), marginea internă / suprafaţa dintelui,
suprafaţa externă (cavitatea vestibulară şi
orală). Prezintă două zone: rebordul şi
suprafaţa propriu-zisă. Rebordul este orientat
spre suprafaţa smalţului, subţire, uşor rotungit,
festonat. Morfologic diferă în funcţie de vârstă.
Mucoasa gingiei libere este reprezentată de
un ţesut epitelial stratificat pavimentos şi un
ţesut conjunctiv dens subiacent.
Şanţul gingival liber separă gingia liberă de cea
ataşată. Este un element inconstant (30%) şi
apare ca o linie fină sau depresiune, poziţie
dependentă de o invaginare a epiteliului de
suprafaţă în dreptul fibrelor dentogingivale, care
pornesc de la cementul cervical şi se extind în
corionul gingival.
Gingia ataşată – porţiunea, situată între mucoasa
gingivală liberă şi cea alveolară, de la şanţul
gingival liber până la joncţiunea mucogingivală.
Ataşată la suprafeţele radiculare şi procesele
alveolare prin intermediul fibrelor din corionul
epiteliului, care îi conferă imobilitate în raport cu
planul osos subiacent.
Gingia ataşată prezintă zone distincte
(vestibulară, linguală, interdentară şi
palatin/maxilară) şi în condiţii normale are
aspect de „coajă de portocală”, ce nu
apare în alte zone a mucoasei orale.
Mucoasa aici conţine un epiteliu stratificat
pavimentos cu orto- şi parakeratinizare cu
creste adânci, ce pătrund în ţesutul
conjunctiv, formând papile înalte cu o
rezistenţă deosebită.
Joncţiunea muco-gingivală - limita dintre
mucoasa gingivală şi cea alveolară,
foarte abruptă, cu aspect de solzi de
peşte. Aici este prezent şanţul muco-
gingival. Morfologic acest teritoriu
reprezintă zona de tranziţie de la
epiteliul keratinizat la cel nekeratinizat şi
lamina propria cu fibre dense de
colagen la cea laxă elastică. Clinic aici
culoarea roz pronunţată a mucoasei
alveolare trece la roz palidă a mucoasei
gingivale.
Şanţul interdentar este un şanţ vertical,
paralel cu axul longitudinal al dinţilor,
corespunde depresiunilor dintre
rădăcinile dinţilor adiacenţi.
Papilele interdentare - porţiuni de gingie, care
umplu spaţiile interproximale dintre coroanele
dentare adiacente pe suprafeţele labiale şi
linguale, fără a fi ataşate la structuri osoase. Au
formă conică, concavă sau triunghiulară.
Depresiunea la nivelul papilelor interdentare se
numeşte colet sau colul papilelor interdentare cu
un epiteliu pavimentos stratificat nekeratinizat
mult mai subţire. Colul adesea prezintă semne de
inflamaţie, gingivită interdentară.
Sulcusul gingival este un spaţiu de forma unui
şanţ adânc, delimitat de suprafaţa dintelui şi
gingia liberă cu o cantitate redusă de fluid
sulcular şi celule epiteliale descuamate. Dacă
este mai adânc de 3mm este patologie şi se
numeşte pungă parodontală cu cantitate înaltă de
fluid în inflamaţiile gingivale.
În funcţie de diferite teritorii mucoasa
gingivală prezintă elemente particulare.
Mucoasa gingivală din gingia liberă, ataşată
şi papilele interdentare conţine un epiteliu
stratificat pavimentos ortokeratinizat cu
zone de para- sau nekeratinizate şi este
format din patru straturi: bazal, spinos,
granular (foarte bine reprezentat) şi cornos.
În epiteliul ortokeratinizat celulele anucleate
ale stratului superficial conţin în citoplasma
lor filamente de keratină.
În epiteliul parakeratinizat celulele stratului
cornos prezintă nuclei picnotici, intens coloraţi şi
puţine fibre de keratină sau absente în
citoplasma lor. Aici stratul granular este slab
dezvoltat sau poate lipsi. Epiteliul nekeratinizat
are celule de suprafaţă cu nuclei menţinuţi şi
citoplasma fărăfilamente de keratină; stratul
cornos şi granular absente. Procesul de
keratinizare sau parakeratinizare incompletă
apare datorită rehidratării celulelor superficiale
prin preluarea unei cantităţi de fluid din cavitatea
orală. Turnoverul (mitoza) epiteliului oral este
extrem de înalt.
Epiteliul
Gingival
Joncţiune
Dentino-
Gingivală