MANAGEMENTUL CLINICO-

TERAPEUTIC ÎN PATOLOGIA
ODONTALĂ PERI-RESTAURATOARE

Prof. Dr. Sorin Andrian

În managementul clinic al patologiei odontale peri-
restauratoare am dorit să includem:

- evaluarea clinică a restaurărilor,

- diagnosticul eşecului restaurativ,
- o clasificare modernă a acestor defecte cât şi
- stabilirea unor indicaţii precise de tratament

astfel încât să micşorăm pericolul ca medicul şi

pacientul să intre în acea periculoasă spirală sau
circuit repetitiv restaurativ.
 I. EVALUAREA CALITĂŢII RESTAURĂRILOR DIN
AMALGAM
În general, examenul obiectiv al tuturor obturaţiilor se face după ce
acestea sunt curate, uscate, sub o iluminare cât mai bună (uneori transiluminare
cu fascicol luminos provenit de la lămpi de fotopolimerizare) şi magnificaţie.

1. Adaptarea marginală

Atunci când apar goluri sau şanţuri marginale acestea sunt rezultatul
deteriorării interfeţei smalţ/amalgam, ca rezultat al unei uzuri exagerate, al unei
fracturi sau preparări incorecte.
Sunt vizibile la inspecţia directă, retenţionează colorantul, iar la palpare
cu sonda avem senzaţia de “agăţare” a vârfului ei.
Având în vedere proprietatea amalgamului de a sigila el însuşi spaţiile de
percolare prin depunerea produşilor de coroziune, unii autori indică
dispensarizarea acestor leziuni atunci când sunt mai înguste de 0,5mm şi nu
retenţionează colorant (nu sunt semne de carie secundară).
Spaţiile mici, accesibile, mărginite de pereţi de smalţ groşi pot fi corectate
prin reconturare cu discuri abrazive sau reparate, fie prin aplicarea unui sigilant
sau a unei restaurări restrânse din compozit fluid.
 Dacă există margini în exces pe faţa ocluzală, se poate realiza
o readaptare marginală prin reconturarea marginilor de amalgam.
Când sunt obturaţii proximale în exces, le putem pune în
evidenţă indirect, prin inspecţia papilei gingivale adiacente, care de
cele mai multe ori este inflamată.
La palpare cu sonda dentară nr. 17, aceasta va fi agăţată de
“streaşina” de amalgam de la pragul gingival.
Acelaşi prag de amalgam va scămoşa firul interdentar,
constituind o zonă retentivă suplimentară pentru placă şi un
obstacol în menţinerea unei igiene corecte.
Pe radiografie se observă uşor mărimea şi localizarea acestui
exces marginal de amalgam.
De cele mai multe ori, având în vedere dificultăţile în crearea
accesului, în această zonă, majoritatea clinicienilor indică în aceste
cazuri înlocuirea obturaţiilor.
 2. Suprafaţa obturaţiei

Dacă iniţial s-a făcut corect finisarea şi lustruirea obturaţiei,

amalgamul va prezenta o suprafaţa netedă, lucioasă, neretentivă
pentru biofilmul bacterian, cu un aspect estetic superior.
Dacă la o obturaţie proximo-ocluzală se observă o soluţie de
continuitate ce apare în zona istmului, este un semn sigur al
existenţei unei fracturi în amalgam. În acest caz obturaţia este
defectă, trebuind să fie înlocuită.
Uneori astfel de linii pot apare şi în alte zone ale obturaţiei de
pe faţa ocluzală, ele reprezentând doar graniţa între două obturaţii
care s-au realizat în momente diferite pe acelaşi dinte.
Dacă celelalte repere ale evaluării clinice sunt corecte, astfel
de obturaţii sunt considerate funcţionale, necesitând doar
dispensarizare.
 3. Realizarea reliefurilor anatomice

• contururi vestibulare sau linguale:

- dacă convexitatea ecuatorului dintelui pe aceste suprafeţe este

exagerat realizată, dintele va retenţiona placa sub ecuatorul clinic,
rezultând o inflamaţie gingivală prin imposibilitatea realizării
curăţiri artificiale şi a autocurăţirii. Astfel de obturaţii se indică a
fi reconturate cu ajutorul discurilor abrazive sau a frezelor de
finisat şi lustruit;
- dacă aceste convexităţi sunt insuficiente, prin impactare
alimentară directă vor fi lezate ţesuturile parodontale marginale.
În acest caz obturaţia va fi înlocuită.
• contururi aproximale:

- creasta marginală va trebui să fie compatibilă din punct de

vedere anatomic şi funcţional cu aceea a dintelui vecin.
Ele vor contribui la realizarea unei ambrazuri ocluzale corecte
şi a unui punct de contact funcţional. Altfel, papila interdentară
va fi inflamată prin impactare alimentară şi incapacitate de a
folosi firul interdentar. În funcţie de situaţia clinică respectivă,
obturaţia fie va fi reconturată, fie va fi înlocuită;

- punctul de contact va trebui să fie strâns, punctiform şi

situat la un nivel corect, formând o ambrazură gingivală
funcţională. Acest contact îl evaluăm prin inspecţie, cu ajutorul
unei oglinzi ţinută lingual, reflectând lumina de la unit, medicul
uitându-se dinspre vestibular. Dacă apare o fantă luminoasă,
contactul este deschis, nefuncţional. Pasajul unui fir
interdentar la care punctul de contact se opune activ este un alt
mijloc de evaluare a calităţii acestuia. De cele mai multe ori,
un punct de contact deficitar va necesita înlocuirea obturaţiei.
• relieful ocluzal:

- existenţa unor zone foarte strălucitoare, punctiforme sau

alungite pe suprafaţa unei obturaţii de amalgam
indică existenţa unui contact prematur sau a unei
interferenţe active. Pentru a elimina forţele excesive care
se nasc în aceste puncte, relieful ocluzal poate fi reconturat
printr-o reevaluare a ocluziei statice şi dinamice.
 4. Modificări de culoare marginală

• în cazul unor obturaţii de amalgam aproximale, uneori se observă

o culoare albastră care transpare în special la nivelul pereţilor
verticali, fie vestibular, fie lingual.

Această coloraţie poate fi explicată fie prin difuziunea

produşilor de coroziune în canaliculele dentinare atunci când
peretele este mai gros, sau prin vizualizarea obturaţiei prin
transluciditatea pereţilor subţiri de smalţ, fără suport dentinar.
Dacă celelalte repere clinice sunt corecte, această coloraţie nu
este un indiciu pentru carie, necesitând doar dispensarizare.
Din motive fizionomice, la unii pacienţi putem indica
înlocuirea unei astfel de obturaţii
 II. EVALUAREA CALITĂŢII RESTAURĂRILOR
FIZIONOMICE
1. Modificări de culoare ale obturaţiei
In urma examinării clinice se pot întâlni următoarele situaţii:
• obturaţie invizibilă fără oglindă;
• obturaţie sesizabilă cu oglinda;
• diferenţa mare de tentă, nuanţă sau transluciditate între obturaţie şi
ţesuturile dentare vecine.
Răşinile compozite bogate în matrice organică, autopolimerizate sunt predispuse
de a se îngălbeni în timp prin absorbţia de lumină U.V., oxidanţi şi umezeală.
Materialele cu priză fotoindusă sunt stabile în timp, dar pe parcurs dintele devine
mai închis la culoare.
Aceste modificări pot apare prin:
• greşeli în alegerea nuanţelor;
• o tehnică incorectă, folosind instrumentar metalic degradat, care prin
oxizii de suprafaţă modifică culoarea;
• o suprafaţă aspră, retentivă;
• o igienă nesatisfăcătoare.
 2. Modificări ale coloraţiei marginale

In urma examinării clinice se pot întâlni următoarele situaţii:

• absente;
• prezente;
• penetrante în profunzime.

Trecerea graduală a culorii şi translucidităţii dinspre

restaurare spre structura dentară, este asigurată de realizarea unui
bizou pe o suprafaţă de 0,5-1 mm, şi de existenţa unei cât mai bune
adeziuni şi etanşeităţi marginale prin gravaj acid şi acţiunea
adezivilor amelodentinari.
Eşecul acestor obiective conduce la apariţia unei coloraţii de
subsuprafaţă la nivelul interfeţei dinte-restaurare, ce conferă un
aspect profund inestetic şi care este foarte greu, dacă nu imposibil de
îndepărtat.
În cazul unui compozit bogat în răşină organică ce va avea un
coeficient liniar de expansiune termică mai mare, vom folosi toate
mijloacele pentru a îmbunătăţi adeziunea
 3. Adaptarea marginală

La examenul clinic poate fi:

• acceptabilă;
• deficientă;
• obturaţia mobilă.

Tehnicile adezive asigură iniţial o adaptare marginală

bună, dar în timp prin uzura marginilor de restaurare
care se subţiază progresiv pot apare fracturi marginale şi
spaţii de percolare.

Aceste defecte marginale mai sunt provocate şi de

îndepărtarea în timp a marginilor de compozit care au
depăşit suprafaţa bizotată sub impactul forţelor ocluzale.
 4. Modificări ale morfologiei funcţionale

In urma examinării clinice se pot întâlni următoarele situaţii:

• conformă cu morfologia naturală;
• decalare în profunzime în raport cu suprafaţa normală;
• descoperirea dentinei sau a materialelor utilizate în protecţia
organului pulpo-dentinar.
În general uzura ocluzală tinde să scadă odată cu timpul, ajungând la o
valoare medie de 250 µm după 5 ani, iar compozitele actuale au un coeficient
de uzură ocluzală asemănător cu cel al smalţului.
Fractura restaurării apare când:
• nu am depistat o ocluzie dezechilibrată sau prezenţa unor
parafuncţii;
• am preparat incorect cavitatea în ce priveşte localizarea, forma şi
întinderea bizoului;
• am utilizat un material inadecvat pentru zonele posterioare;
• nu am respectat tehnica de realizare a restaurării.
O suprafaţă aspră este provocată şi menţinută de o nerespectare a
protocolului clinic de finisare şi lustruire, de existenţa unor dinţi antagonişti,
agresivi, fie printr-o morfologie accentuată sau duritate excesivă (ceramică).
 5. Carii secundare marginale

Situaţii clinice posibile:

• absente;
• carie iniţială;
• carie clinică.

Unele studii clinice au arătat că în prezenţa unor tehnici corecte de

realizare, incidenţa cariilor secundare marginale după 10 ani este de
3% (Bayne S.C.).
Cariile secundare marginale apar în special de-a lungul marginilor
proximale sau cervicale pentru că aici smalţul este subţire, inadecvat
orientat pentru gravaj acid, accesul este dificil şi aici se manifestă mai
mult forţele de flexiune.
Având în vedere toate aceste criterii, restaurările au fost
clasificate în:
• restaurări corecte ce corespund tuturor exigenţelor;
• restaurări acceptabile care pot fi menţinute pe loc
dar prezintă unul sau mai multe defecte minore fiind
monitorizate în cursul vizitelor de dispensarizare;
pot fi reparate când este cazul;
• restaurări inacceptabile care necesită o înlocuire
imediată pentru că riscă să producă leziuni ale
dinţilor restauraţi, sau ale ţesuturilor din jur.

Pentru a sintetiza reperele pe care le avem în vedere în

evaluarea restaurărilor fizionomice au fost standardizate
mai multe criterii (Ryge modificate) care ne ajută în
alegerea unor opţiuni individuale de tratament.
EVALUAREA CALITĂŢII RESTAURĂRILOR
FIZIONOMICE
 III. Eşecul în utilizarea materialelor compozite
Acesta poate apare:
- imediat
- pe termen scurt
- pe termen mediu
Datorită duratei de viaţă limitată şi a toleranţei sale dubitabile,
termenul lung nu se poate extinde la aceste materiale astfel încât
longevitatea compozitelor a fost evaluată pe perioade ce nu
depăşeau 5 ani.
Fiind cunoscute progresele actuale privind: natura chimică a
materialelor, calitatea adeziunii la interfaţă şi o perfectă stăpânire
a tehnicii, putem spune că viaţa compozitelor este între 5 – 10 ani.
Eşecurile sunt de 3 tipuri:
A. mecanice;
B. estetice;
C. biologice.
 A. Eşecurile mecanice
1. Fractura masei de material
Acest accident indică lipsa de rezistenţă a materialului într-o situaţie clinică dată :
- un material contraindicat: un compozit sărac în filleri pe dinţii posteriori
sau pentru clasa IV;
- un bizou rău conceput:
- ca întindere: nu oferă o suprafaţă suficientă pentru gravaj;
- ca formă: determinînd apariţia unei grosimi prea mici la zona de
contact ocluzal: (bizou plat lung pe suprafeţele triturante);
- ca localizare: sfârşitul bizoului să coincidă cu impactul ocluzal.
- o ocluzie defavorabilă, neînregistrată în prealabil;
- parafuncţii minore sau nedetectate;
- greşeli de manipulare a materialului ce antrenează porozităţi (autopol.),
defecte de polimerizare (fotopolimerizare de straturi prea groase);
- materiale depăşite sau conservate într-un mediu neprielnic, ideal fiind
uscat, întunecat;
- un protocol clinic discutabil: umiditate, condiţionare insuficientă, adeziv
prea gros sau greşit ales.

Aceste fracturi se produc în general pe termen scurt; reparaţia dacă nu este

imposibilă totuşi nu este de dorit mai ales dacă eroarea comisă necesită o
reevaluare a actului clinic, această atitudine fiind mai aproape de o “cârpeală”
decât de un act clinic de calitate.
2. Fractura parţială a materialului

Ea se constată mai ales la compozitele care au o instabilitate

dimensională mult mai mare decât la celelalte categorii, în special la
periferia restauraţiei.

Alte cauze în afara celor citate anterior pot fi incriminate:

- un supracontur pe o zonă negravată;
- interfaţă ocluzală localizată şi obiectivată în mişcările de
lateralitate: este cazul în special pentru faţetele V unde
microfracturile se situează aproape întotdeauna de marginea
incisivă.

Aceste incidente pot fi considerate ca remediabile fie prin

îndepărtarea excesului, fie printr-o refacere indicată în al 2-lea caz,
căci smalţul subiacent este din nou descoperit iar reparaţia presupune
o interfaţă smalţ/compozit şi nu numai compozit/compozit; trebuie
întotdeauna să abrazăm uşor suprafaţa amelară expusă, re gravaj şi
reutilizarea unui material similar.
 3. Fractura dentară

Cu toate că unii din cuspizii dintelui restaurat cu un compozit

suferă după unii autori o reîntărire a structurii lor , pot surveni
fracturi atunci când o suprafaţă de smalţ nesusţinută se găseşte
expusă direct forţelor ocluzale.

Este vorba de o eroare de concepţie: în cazul de

microfractură marginală se creează o falie între compozit şi dinte
printr-un posibil traumatism secundar provocat pe de o parte de
variaţiile dimensionale ale materialului şi de grosimi mai mici al
smalţului rezidual.

Dacă deteriorarea este minimă, superficială şi accesibilă,

putem să procedăm fie la o relustruie, fie la o reparaţie; în toate
celelalte cazuri, vom reface obturaţia în totalitate.
4. Deteriorarea suprafeţei

Se face prin abraziune şi nu poate fi evitată pe termen mediu. Ea

este accelerată prin:
- o alegere greşită a materialului, numai compozitele foarte
încărcate permit o încetinire a acestui proces,
- parafuncţii,
- dinţii antagonişti agresivi: morfologie ascuţită, material de
refacere foarte dur (ceramică),
- prezenţa porozităţii printr-o manipulare greşită.

5. Dezinserţia
Este în general un eşec de adeziune şi apare în special la nivelul
leziunilor de clasa V (milolize, eroziuni) unde ţesuturile pot fi
mai puţin sensibile la gravaj (smalţ) şi la adeziunea chimică
(dentina); refacerea trebuie să includă realizarea unor retenţii,
schimbarea adezivului sau chiar a materialului de restaurare:
 B. Eşecuri estetice
1. Coloraţii intrinseci

Ele presupun în general, restaurări deja vechi, efectuate cu compozite

de primă generaţie foarte instabile.

Se datorează:
- unui protocol iatrogen: utilizarea unor instrumente metalice,
neprotejate sau cu alterări ale suprafeţei lor,
- absenţa izolării antrenează o penetrare a sângelui în timpul
înserării şi condensării materialului,
- o eroare în alegerea tentei de culoare.

Nu depinde de tipul de compozit şi eşecul este imediat

În toate cazurile, restaurarea o vom reface în totalitate.

2. Coloraţii extrinseci

Este în raport cu natura matricei organice a compozitului care cel

mai adesea este hidrofilă, având ca efect absorbţia în suprafaţă a
coloranţilor de orice natură: cafea, ceai, tabac, mirodenii, dar
cel mai adesea este vorba de placa bacteriană.
Aceste coloraţii sunt favorizate de:
- un status deficitar al suprafeţei restaurate;
- obiceiuri alimentare defavorabile;
- o igienă insuficientă.
Întotdeauna vom alege relustruirea suprafeţei mai curând decât
refacerea restaurării
Sensibilizaţi pacientul în privinţa măsurilor de prevenire a acestor
incidente.
3. Coloraţia marginală

Este întotdeauna un defect de etanşietate semnalat prin

prezenţa unei anumite zone închise la culoare datorate:
- instabilitatea dimensională a compozitului,
insuficient compensată printr-o preparaţie periferică
fiabilă;
- absenţa sau un bizou insuficient sau un gravaj
insuficient,
- un eşec în oricare din timpii clinici, ce poate afecta
procesul de adeziune;
Nu există altă soluţie decât refacerea totală a restaurării cu
decontaminarea suprafeţei ţesuturilor subiacente.
De fapt, acolo unde se pot depune coloranţii, bacteriile pot
penetra, cu repercursiuni patologice care pot împiedica
condiţiile de etanşietate optimă necesare.
 C. Eşecuri biologice
În afara cazului când există o eroare de diagnostic prin care se
confundă un dinte vital cu unul devital, aceste eşecuri se produc
pe termen mediu.
1. Recidive de carie
Cauze:
- un defect de etanşietate imediat printr-un protocol incorect, fie
în ceea ce priveşte materialul fie algoritmul clinic,
- îndepărtarea incompletă a ţesutului cariat, în special în zona
amelodentinară, fenomen ce favorizează microfractura
smalţului subiacent;
- zone de retenţie a biofilmului, favorizate de o lipsă a finisării
limitelor periferice ale compozitului;
- absenţa polimerizării este considerată un factor predispozant la
policarii.
2. Dureri post-operatorii

Deoarece în 1971, Brannstrom a găsit bacterii sub silicate şi compozite, el a incriminat

un defect de adaptare în geneza repercursiunilor pulpo-dentinare, în special a
sensibilităţii.
Acest lucru este fără îndoială un element fundamental, mai important ca toxicitatea
directă a materialului care nu întotdeauna a fost pusă în evidenţă, rezultatele fiind
contradictorii.
Sunt în general durerile pasagere de mică intensitate, care apar preferenţial după
masticaţie, pot dura chiar 2 ani după plasarea obturaţiei şi sunt mai intense pentru
compozitele posterioare.

3. Reacţii pulpare
Sindromul pulpar sub formă de necroză este semnalat în 2-5% din cazuri după 2 ani.
Majoritatea erorilor anterioare conduc la acest status fără să subestimăm
necunoaşterea statusului histopatologic real al pulpei dintelui cariat; acest
parametru adesea neglijat, care condiţionează după mulţi răspunsul dintelui în faţa
unor multiple agresiuni, poate rezerva surprize pe termen scurt, mediu, lung.
Există câţiva factori care pot predispune o persoană
la carii recurente la marginea gingivală.

- Această arie este predispusă la contaminare în timpul

restaurării de către fluidul gingival şi salivă, care se scurg
între matrice şi marginea pragului gingival în special atunci
când nu s-a putut aplica diga.

- Odată ce prima porţie de material de restaurare a fost

aplicată, ea maschează pragul gingival făcând inspecţia
vizuală dificilă dacă nu chiar imposibilă. Deficienţele de
adaptare ale materialelor de restaurare pot provoca goluri
care pot conduce la carii recurente.

- Contracţia de polimerizare a materialelor pe bază de RC tinde

deasemeni să provoace şanţuri la marginea gingivală în special
atunci când iniţiem polimerizarea dinspre ocluzal.
- Adeziunea la dentină şi cement este deasemeni mai puţin
eficientă faţă de smalţ la marginea pragului gingival. Astfel,
contracţia de polimerizare va tinde să tragă materialul de
pe peretele gingival al preparaţiei care adesea este
reprezentat de cement sau de dentină.

- Mai mult, zona gingivală a oricărei restaurări este mult mai

dificil de menţinut fără placă bacteriană de către pacienţi în
special când aceasta este situată pe suprafaţa aproximală.

- În sfârşit, marginile gingivale ale restaurărilor de clasa a II-a

şi a IV-a sunt dificil de examinat clinic deoarece nu putem să
le inspectăm direct iar sonda tinde să se agaţe indiferent
dacă marginea pragului gingival este cariată sau nu.
 Criterii clinice de evaluare a calităţii
restaurărilor: FDI 2010
În 2007 au fost publicate noi criterii clinice de evaluare a a restaurărilor
în Journal of Adhesive Dentistry şi Clinical Oral Investigation.

Criteriile şi evaluarea acestora au fost aprobate de Comitetul Ştiinţific

al FDI în 2007 şi în Adunarea Generală din 2008 ca şi „criterii
standard”.

Evaluarea clinică a restaurărilor poate fi necesară şi utilă pentru

precizarea calităţii restaurărilor care sunt aplicate de medicii
practicieni în cabinetele proprii.

În plus, medicii trebuie să fie antrenaţi să folosească aceste criterii ca

parte a examinării clinice pentru a decide dacă o restaurare poate fi
menţinută sau dacă este necesară reconturarea(furniruirea), reparaţia
sau înlociurea.
 CALITATEA RESTAURĂRILOR
DENTARE
 O restaurare dentară de calitate optimă trebuie să
îmbunătăţească integritatea ţesuturilor orale moi şi dentare
şi să refacă forma, funcţiile şi proprietăţile dintelui conform
cu aşteptările pacienţilor de-a lungul timpului.
 Aprecierea calităţii restaurărilor dentare trebuie să evalueze
atât prognosticul dentar şi excelenţa tehnică cât şi
necesităţile şi dorinţa pacientului: de aceea evaluarea este
validă atunci când o face clinicianul în cabinetul dentar.
 Percepţia pacientului privind restaurarea, care include
satisfacerea esteticii, sensibilitatea dentară, textura de
suprafaţă şi conturul anatomic sunt determinanţi importanţi
ai calităţii.
 Calitatea restaurării şi excelenţa tehnică sunt legate între ele dar nu sunt
sinonime. O restaurare realizată iniţial printr-o tehnică excelentă se
deteriorează în timpul funcţionării şi poate sau nu să fie legată de calitate.
Excelenţa tehnică este doar unul din factorii care asigură calitatea unei
restaurări dentare.
 Deteriorarea unei restaurări realizate printr-o tehnică excelentă depinde de
factorul material, factorul operator şi şi factorul pacient.
Factorii care în mod colectiv descriu factorul operator cuprind:
 experienţa clinică a medicului,
 gradul de distrucţie dentară,
 variabila ce descrie designul cavităţii şi mărimea acesteia,
 tipul materialului de restaurare,
 procedurile de manipulare a materialului,
 izolarea câmpului operator şi
 finisarea şi lustruirea restaurării.
Factorul pacient include:
 sănătatea orală,
 localizarea intraorală a dintelui,
 vârsta şi sexul pacientului,
 factorii de mediu orali cum ar fi forţa ocluzală, activitatea carioasă şi
microflora orală.
Dacă un parametru este considerat ca fiind clinic
inacceptabil, trebuie înregistrat care este motivul exact
şi trebuie să se decidă dacă restaurarea poate fi reparată
sau înlocuită: nu toate „eşecurile” conduc în mod
obligatoriu la înlocuirea restaurării.

Defectele localizate cu un acces clinic suficient pot fi

reparate: sigilarea spaţiilor, adăugarea de material nou
în fracturile minore marginale, îndepărtarea parţială şi
acoperirea, surfasarea sau “faţetarea” zonelor unei
restaurări care şi-a modificat culoarea, etc.
 CLASIFICAREA EŞECURILOR
1.Eşecuri iniţiale(precoce)- după o-6 luni:
SDP gravă
Pierderea restaurării (de ex. clasa a V-a)
Efecte secundare alergice sau reacţii posibile toxice

2. Eşecuri pe termen mediu- după 6-18/24 luni

Sindromul dintelui despicat
Decolorare marginală
Modificare de culoare a materialului
Ciupirea materialului sau fracturi coezive(ale miezului restaurării)
Pierderea vitalităţii dintelui

3. Eşecuri pe termen lung- >18/24 luni

Fracturi coezive(ale materialului restaurării)
Fracturi dentare
Carii secundare(CARs)
Uzura excesivă a materialului sau a dintelui antagonist
Efecte secundare asupra parodonţiului
Evaluarea restaurărilor se clasifică în 3 grupuri:
- criterii estetice,
- criterii funcţionale
- criterii biologice.

Fiecare grup are subcategorii iar evaluarea globală este

determinată de valorile pe subcategorii, cu scorul final
în fiecare grup fiind dictat de cel mai sever dintre toate
subscorurile.
Dacă una din proprietăţi/categorie este inacceptabilă,
scorul final global al restaurării va fi deasemeni
inacceptabil. De aceea atunci când adunăm cele 3
categorii(estetice, funcţionale şi biologice) într-o valoare
finală, cel mai grav scor prevalează şi dă scorul final
Restaurările reparate sunt evaluate cu scorul „eşec relativ”
iar cele înlocuite cu scorul „eşec absolut”.

Diferenţa decisivă între scorurile 4 şi 5 nu este necesitatea

imediată sau mai tardivă (câteva săptămâni) de a înlocui
o restaurare; ci mai curând dacă restaurarea poate fi
corectată/reparată sau dacă ea trebuie înlocuită complet.

Scorul 4 şi în consecinţă posibilitatea de reparaţie depinde

mai mult de localizarea şi mărimea defectului şi dacă
acesta este accesibil pentru reparaţie.
INDICAŢII PENTRU REPARAŢIE

Spaţii marginale mari (>250 µm) sau o modificare de culoare

severă care este inacceptabilă din punct de vedere estetic
sau carii secundare care nu sunt profunde şi nu subminează
pereţii marginali.

Preparaţii marginale selective în cazul „cariilor adiacente

restaurărilor” (CAR) sau înlocuirea doar a unei singure
cavităţi dintr-o restaurare de tip MOD dacă este prezentă o
carie cervicală.

Ciupirea/fractura parţială sau fractura marginală a

materialului de restaurarea (repararea prin adiţie de
material).
Distrucţie marginală a smalţului sau fracturi cuspidiene
minore/localizate (reparare prin adiţie de material)

Obturarea cavităţii de acces după un tratament

endodontic.

Restaurări din amalgam cu defecte accesibile care pot fi

reparate utilizând tehnicile adezive cum ar fi amalgam-
bond sau RC.
O reparaţie este o strategie minim invazivă care
implică adiţia de material după ce defectul este
explorat şi se poate face cu sau fără
preparaţii(cavităţi) în material şi/sau ţesuturile
dure dentare
Furniruirea (refurbishment) se defineşte ca o
intervenţie minim invazivă cum ar fi
reconturarea sau relustruirea sau aplicarea unui
strat de lac, glazuri sau adeziv fără ca să fie
adăugat o nouă cantitate de material.
Bazându-se pe aceste definiţii, o restaurare care
necesită o reparaţie trebuie să fie considerată ca
un eşec relativ; ele trebuie monitorizate şi
evaluate ca o parte integrantă a restaurării.
A. CRITERII 1. Luciu de suprafata/Stare de suprafaţă
ESTETICE

1. Clinic excelent 1.1 Luciu comparabil cu al smalţului

2. Clinic acceptabil (după lustruire 1.2.1 Uşor mat, nu se observa de la distanţa de vorbire
probabil excelent) 1.2.2. Pori prezenţi

3. Clinic satifăcător (defect minor, 1.3.1 Suprafata mată dar acceptabilă dacă este acoperită de o peliculă de
acceptabil dar reparabil cu o uşoară salivă
afectare a dintelui) 1.3.2 Prezenţa porilor pe mai mult de 1/3 din suprafaţă

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 1.4.1 Suprafaţă rugoasă, nu poate fi mascată de o peliculă de salivă.
Necesită intervenţie ulterioară.
1.4.2 Goluri

5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire) 1.5 Suprafaţă foarte rugoasă, retentivă.

 A. Criterii estetice
1. Luciul/strălucirea de suprafaţă şi gradul de asperitate

Date precise le vom obţine pe studiile de model utilizând aparate de

măsură cum ar fi profilometria şi senzorii optici.
O posibilitate calitativă o reprezintă definirea asperităţii în funcţie de
smalţul înconjurător. Aceasta se poate observa şi ca o modificare
a luciului, restaurarea fiind la fel sau mai puţin lucioasă decât
smalţul înconjurător. Când evaluăm acest criteriu este
recomandat ca medicul să stingă lumina de la aparat iar
inspecţia să se facă de la o distanţă de 60-100 cm.
Subscorurile ”pori izolaţi” (1.2.2) şi pori multipli(1.3.2) au fost
adăugate deoarece aceste fenomene nu pot fi descrise doar
printr-o suprafaţă mată ci pot afecta deasemeni şi textura de
suprafaţă.
Trebuie subliniat încă odată că, calitatea luciului de suprafaţă şi
asperitatea pot fi evaluate în mod adecvat doar dacă dintele
restaurat a fost foarte bine curăţat şi uscat
1.1 Luciul compatibil cu cel al smalţului
1.2. Uşor mat, neobservabil de la distanţa
convenţională
1.3 Suprafaţă mată dar neobservabilă dacă este
acoperită de salivă
1.4 Suprafaţă aspră care nu poate fi refăcută doar
printr-o simplă lustruire, fiind necesare intervenţii
ulterioare
1.5 Suprafaţă aspră, retentivă pentru placă, inacceptabilă din punct de vedere clinic
A. CRITERII 2. Colorare
ESTETICE a.suprafata b.margini

1. Clinic excelent 2a.1 Fără colorare la suprafaţă

2b.1 Fără colorare la margini

2. Clinic acceptabil (după lustruire 2a.2 Uşoară colorare la suprafata, uşor de înlăturat la lustruire.
probabil excelent) 2b.2 Uşoară colorare la margini, uşor de înlăturat la lustruire.

3. Clinic satifăcător (defect minor, 2a.3 Uşoara colorare deasemeni prezentă şi pe dinţii vecini, estetic
acceptabil dar reparabil cu o uşoară acceptabil.
afectare a dintelui) 2b.3 Uşoara coloare marginală, acceptabilă estetic.

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 2a.4 Colorare prezentă pe suprafaţa obturaţiei, estetic inacceptabil.
Necesită intervenţie însemnată /importantă pentru refacere
2b.4 Colorare marginală accentuată; Necesită intervenţie însemnată
/importantă pentru refacere

5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire) 2a.5 Colorare accentuată de suprafaţă sau în profunzime, generalizată sau
localizată. Nu este accesibilă pentru refacere.
2b.5 Colorare marginală profundă. Nu este accesibilă pentru refacere.
2. Coloraţia de suprafaţă şi cea marginală.

În publicaţia originală coloraţia marginală şi cea de suprafaţă erau

cuprinse într-un singur criteriu, raţionamentul fiind că ambele
fenomene afectează aspectul estetic al unei restaurări.
a. coloraţia marginală poate depinde de eficienţa agenţilor adezivi
amelo-dentinari cât şi de tehnica operativă sau parametri fizici ai
materialului de restaurare
b. coloraţia de suprafaţă depinde mai mult de proprietăţile
materialului de a reţine pigmenţi din mediul oral.

Coloraţia marginală este în primul rând o coloraţie a conţinutului

unui şanţ dintre pereţii cavităţii şi restaurare, ulterior afectând şi
marginile restaurării.
Coloraţia de suprafaţă a restaurării se datorează unei deficienţe a
materialului sau unei finisări/lustruiri corecte a restaurării.
Dacă o coloraţie este de un interes special, se recomandă să se întrebe
pacientul în ceea ce priveşte dieta sau obiceiul de a fuma.
O colorare uşoară se defineşte ca fiind vizibilă prin inspecţie cu
oglinda şi iluminare, în timp ce o colorare severă este vizibilă de la
distanţa de vorbire adică 60-100 cm.
2a.1 Nicio colorare de suprafaţă
2a.2 Coloraţie de suprafaţă minoră ,uşor de
îndepărtat
2a.3 Coloraţie moderată, acceptabilă din punct de vedere estetic
2a.4 Coloraţia de suprafaţă inacceptabilă, fiind
necesară pentru corectare o intervenţie majoră
2b.1Nicio coloraţie marginală
2b.2 Coloraţie marginală minoră, uşor de
îndepărtat
2b.3 Coloraţie marginală moderată,
acceptabilă din punct de vedere estetic
2b. 4 Coloraţie marginală
pronunţată care necesită pentru
corectare o intervenţie majoră
A. CRITERII 3. Concordanţa culorii si transluciditatea
ESTETICE

1. Clinic excelent 3.1 Corespondenţa perfectă a culorii, nici o diferenţă de nuanţă şi

translucenţă

2. Clinic acceptabil (după lustruire 3.2 Uşoara nepotrivire (abatere) de nuanţă sau translucenţă
probabil excelent)

3. Clinic satifăcător (defect minor, 3.3 Nepotrivire de culoare dar estetic acceptabilă.
acceptabil dar reparabil cu o uşoară 3.3.1 mai opac
afectare a dintelui) 3.3.2 mai translucent
3.3.3 mai inchis
3.3.4 mai deschis

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 3.4 Diferenta de culoare remarcabilă clinic care poate fi remediată.
3.4.1 mai opac
3.4.2 mai translucent
3.4.3 mai inchis
3.4.4 mai deschis
5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire)
3.5 Inacceptabil. Trebuie inlocuită.
3.Concordanţa culorii şi transluciditatea

Termenul de stabiltate a culorii s-a schimbat în potrivire a

culorii deoarece acesta este mai important din punct de
vedere clinic şi o observare clinică a unor modificări
minore de culoare este imposibil să se măsoare corect de-
a lungul unei perioade de câţiva ani deoarece ele se poate
schimba de-a lungul timpului şi deasemeni şi culoarea
dintelui se poate schimba.
Ulterior, au fost adăugate subscorurile (prea opac/prea
translucent/ închis /strălucitor); ele sunt opţionale şi dacă
nu sunt necesare , pot fi ignorate.
Pentru evaluarea corectă a acestui criteriu se recomandă
observarea cu lumina de la aparat stinsă şi de la o
distanţă de vorbire convenabilă
3.1 Potrivire corectă a culorii şi translucidităţii
3.2 Modificare uşoară a culorii şi translucidităţii
3.3 Modificare clară a culorii dar acceptabilă
din punct de vedere estetic
3.4 Modificare a culorii distinctă dar care
poate fi rezolvată prin reparare
3.5 Modificare de culoare inacceptabilă; necesită înlocuirea
A. CRITERII 4. Forma anatomică
ESTETICE

1. Clinic excelent 4.1 Forma este ideala

2. Clinic acceptabil (după lustruire 4.2 Forma este asemănătoare

probabil excelent)

3. Clinic satifăcător (defect minor, 4.3 Forma este uşor diferită dar acceptabilă estetic
acceptabil dar reparabil cu o uşoară
afectare a dintelui)

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 4.4 Forma este diferită şi inacceptabilă estetic. Necesită reparare.

5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire) 4.5 Forma este diferită şi inacceptabilă estetic. Trebuie inlocuită.
4.Forma anatomică (estetică)
A devenit evident în timpul utilizării acestor criterii că
deficienţele anatomice care afectează funcţia, (un punct
de contact prematur şi efectul asupra ţesuturilor
parodontale) ar trebui să se confrunte cu secţiunile
respective (criterii 8 şi 14).

Numai restaurările sau părţi din restaurare care sunt uşor

vizibile de la o distanţă acceptabilă sau în timpul
deschiderii largi a gurii trebuie să fie evaluate, incluzând
marginea incizală sau restaurările proximale anterioare
care implică suprafaţa vestibulară, restaurările cervicale
pe dinţii anteriori sau premolari şi extensiile vestibulare
largi ale restaurărilor MO sau MOD pe dinţii premolari
Evaluarea corectă: fără lumina de la aparat şi de la o
distanţă de vorbire convenabilă
4.1 Restaurare cu formă ideală
4.2 Forma restaurării este
uşor modificată
4.3 Restaurarea are o formă
diferită dar acceptabilă din punct
de vedere estetic
4.4 Forma este inacceptabilă fiind necesare
intervenţii majore
4.5 Forma este complet inacceptabilă
fiind necesară înlocuirea
B. CRITERII 5. Fracturarea materialului şi retenţia restaurării
FUNCŢIONALE

1. Clinic excelent 5.1 Fără fracturi sau fisuri

2. Clinic acceptabil (după lustruire 5.2 Fisură fină

probabil excelent)

3. Clinic satifăcător (defect minor, 5.3 Două sau mai multe fisuri fine sau materialul uşor crăpat/ despicat/
acceptabil dar reparabil cu o uşoară plesnit
afectare a dintelui)

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 5.4.1 Materialul fracturat ce afectează inchiderea marginală sau punctul
de contact
5.4.2 Fractura materialului cu pierdere de substanţă (mai puţin de
jumătate din restaurare)

5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire) 5.5 Lipsa totală sau a unei parţi de obturaţie sau multiple fracturi
 B. Criterii funcţionale

5.Fractura materialului de restaurare şi retenţia restaurării

Termenul „fracturi marginale multiple ale materialului” s-

a adăugat la scorul 5 („înlocuirea restaurării”)
deoarece o restaurare cu multiple fracturi poate fi
reparabilă, dar practic nu este posibil sau corect să
apelezi la o astfel de tehnică.
Fracturile marginale nu trebuie să fie confundate cu
streşinile sau marginile în exces, ultimele fiind evaluate
la criteriul „adaptare marginală”
5.1 Fără fisuri sau
fracturi
5.2 Fisuri foarte fine
5.3 Două sau mai
multe fisuri sau ciupiri
ale materialului dar
care nu afectează
integritatea marginală
sau punctul de
contact
5.4 Două sau mai
multe fisuri sau
ciupiri ale
materialului care
afectează
integritatea
marginală sau
punctul de contact
5.5 Pierdere parţială sau totală a restaurării
B. CRITERII 6. Adaptare marginală
FUNCŢIONALE

1. Clinic excelent 6.1 Contur armonios, fără deficit de substantă, (nu prezintă nici o
discontinuitate) fără linii albe

2. Clinic acceptabil (după lustruire 6.2.1 Discontinuitate marginală (<150µm), prezintă linii albe
probabil excelent) 6.2.2 Uşoară fisură marginală, poate fi îndepărtată prin lustruire
6.2.3 Prezenţa unui început de şanţ, a unei mici trepte la marginea
obturaţiei. Mici iregularităţi

3. Clinic satifăcător (defect minor, 6.3.1 Discontinuitate marginală <250µm. Nu poate fi înlăturată
acceptabil dar reparabil cu o uşoară 6.3.2 Mai multe fisuri marginale
afectare a dintelui) 6.3.3 Iregularităţi majore. Prezenţa unui şanţ distinct sau unei trepte la
marginea obturaţiei

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 6.4.1 Discontinuitate marginală >250µm, dentina este expusă
6.4.2 Fracturi marginale sau existenţa unui şanţ adânc
6.4.3 Iregularităţi severe (necesită remediere)

5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire) 6.5.1 Restaurarea este desprinsă de structura dentară dar rămasă in situ
(la faţa locului)
6.5.2 Discontinuitate marginală generalizată
6. Adaptarea marginală

Golurile marginale

Pentru a obţine date mai precise pentru predicţia clinică în

ce priveşte coloraţia marginală sau cariile de lângă
restaurări, trebuie evaluată lăţimea spaţiilor marginale.
Pentru a clasifica spaţiile marginale, sunt disponibile 2
sonde speciale (Deppeler, Swizerland) cu un vârf cu
diametrul de 150 şi 250 µm. Profunzimmea spaţiilor
trebuie să fie cel puţin egală(0.25 mm.) cu
lăţimea.Utilizarea unei sonde ascuţite pentru detecţia
cariei sau a spaţiilor marginale NU este recomandată.
Spaţiile marginale generalizate şi neregularităţile pot
justifica înlocuirea întregii restaurări
6.1 Contur armonios,
fără goluri sau modificări
de culoare
6.2 Spaţii marginale <150 μm
6.3 Spaţii marginale < 250 μm care nu se
rezolvă doar prin lustruie
6.4 Spaţii marginale > 250 μm
care se rezolvă doar prin
reparare
6.5 Restaurarea este
fracturată ireversibil;
necesită înlocuirea
B. CRITERII 7. Contur ocluzal şi uzura
FUNCŢIONALE a) calitativ
b) cantitativ

1. Clinic excelent 7a.1 Uzura fiziologică echivalentă cu cea a smalţului

7b.1 Uzura ce corespunde cu 80-120% din cea a smalţului

2. Clinic acceptabil (după lustruire 7a.2 Uzura normală uşor diferită de cea a smalţului
probabil excelent) 7b.2 Uzura ce corespunde cu 50-80% sau 120-150% din cea a smalţului

3. Clinic satifăcător (defect minor, 7a.3 Uzura diferită de cea a smalţului dar în limite normale
acceptabil dar reparabil cu o uşoară 7b.3 Uzura ce corespunde cu <50% sau 150-300% din cea a smalţului
afectare a dintelui)

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 7a.4 Uzura materialului depăşeşte considerabil uzura smalţului, nu există
contacte ocluzale
7b.4 Uzura ce corespunde cu >300% din cea a smalţului

5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire) 7a.5 Uzură excesivă

7b.5 Uzura ce corespunde cu >500% din cea a smalţului
7. Conturul ocluzal şi uzura

Termenul de „contur ocluzal” a fost adăugat la acest

criteriu deoarece modificarea conturului ocluzal în
timpul funcţionării restaurării poate fi un semn al
degradării sau al uzurii materialului.
Uzura poate fi evaluată calitativ de evaluator sau
cantitativ pe modele de studiu cu senzori speciali şi un
software pe computer.
În ambele circumstanţe, pentru a evalua posibilele
modificări sunt necesare nivelul bazal şi
replica/imaginile următoare de evaluare.
De aceea, pentru a măsura uzura criteriile au fost
împărţite în „calitative”(a) şi „cantitative” (b)
B. CRITERII 8. Forma anatomică proximală
FUNCŢIONALE a. punctual de contact
b. contur

1. Clinic excelent 8a.1 Punct contact normal (banda metalică de 25µm poate trece)
8b.1 Contur normal

2. Clinic acceptabil (după lustruire 8a.2 Contact proximal strâns (banda metalică de 25µm trece cu
probabil excelent) dificultate)
8b.2 Contur uşor deficitar

3. Clinic satifăcător (defect minor, 8a.3 Contact proximal slab, fara nici un prejudiciu adus structurii dentare
acceptabil dar reparabil cu o uşoară sau ţesuturilor parodontale inconjurătoare; banda metalică de 50µm
afectare a dintelui) poate trece
8b.3 Conturul vizibil deficitar

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 8a.4 Contact proximal foarte slab /sau inexistent, gingia inflamată
datorită tasării alimentelor; banda metalică de 100µm poate trece
8b.4 Contur inadecvat. Necesită remediere

5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire) 8a.5 Contact proximal foarte slab, gingiatraumatizată datorită tasării
alimentelor, durere, gingivită
8b.5 Contur necesită refăcut
8.Punctul de contact proximal şi impactarea alimentară

Cât de strâns este punctul de contact poate fi evaluat cu benzi

metalice de 3 grosimi diferite(25, 50 şi 100 µm) care sunt
disponibile pe piaţă (Deppeler).
Dacă se utilizează firul de aţă, acelaşi tip de fir trebuie utilizat
pentru calibrare la evaluarea bazală şi la toate vizitele ulterioare.
Punctul de contact proximal poate fi prezent, dar conturul proximal
poate fi deficient, ceea ce conduce ca placa să se acumuleze şi să
apară fie carii iniţiale sau secundare.
Dacă contururile inadecvate determină afectarea ţesuturilor
parodontale, ele trebuie să fie evaluate la citeriul 14.
Totuşi, un contur inadecvat poate deasemeni să afecteze suprafaţa
ocluzală şi atunci trebuie evaluat la criteriul 7b.
Acest criteriu are 2 subgrupuri diferite:
- aria de contact aproximală
- conturul aproximal
B. CRITERII 9. Examen radiologic
FUNCŢIONALE

1. Clinic excelent 9.1 Nimic patologic, tranziţia obturaţie dinte se face armonios

2. Clinic acceptabil (după lustruire 9.2.1 Material uşor în exces. Acceptabil

probabil excelent) 9.2.2 La marginea obturaţiei se observa o treaptă mai joasă sau mai înaltă
<150µm.

3. Clinic satifăcător (defect minor, 9.3.1 Discontinuitate marginală <250µm

acceptabil dar reparabil cu o uşoară 9.3.2 Obturaţia prezintă relief negativ formând o treaptă <250µm
afectare a dintelui) 9.3.3 Radio-opacitate slabă a materialului de obturat

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 9.4.1 Discontinuitate marginală >250µm

9.4.2 Excesul de material este accesibil dar nu poate fi îndepărtat.
9.4.3 Treaptă negativă >250µm dar ce poate fi remediată

5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire) 9.5.1 Carie secundară marginală, discontinuitate marginală insemnată.
9.5.2 Patologie apicală prezentă
9.5.3 Fractura restauraţiei sau a dintelui
B. CRITERII 10. Perspectiva pacientului
FUNCŢIONALE

1. Clinic excelent 10.1 Foarte satisfacut de estetică si funcţie

2. Clinic acceptabil (după lustruire 10.2 Satisfăcut

probabil excelent) 10.2.1 Estetică
10.2.2 Funcţie

3. Clinic satifăcător (defect minor, 10.3 Uşor nemultumit 10.3.1 Estetic

acceptabil dar reparabil cu o uşoară 10.3.2 Discomfort la masicaţie
afectare a dintelui) 10.3.3 Procedura de tratament neplacută

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 10.4 Dorinţa de îmbunătăţire

10.4.1 Estetica
10.4.2 Funcţia: iritaţia limbii : se poate recontura forma anatomică sau se
poate furnirui

5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire) 10.5 Nesatisfacut si efecte secundare neplăcute printre care si durere.
9. Examinarea radiografică
În mod ideal materialul de restaurare de testat trebuie să
posede un nivel adecvat de opacitate.
Trebuie să avem grijă dacă există un strat gros de adeziv
care nu ar avea o radioopacitate aceasta ar putea fi
greşit interpretată ca fiind carii adiacente sau sub
restaurărilor (CAR)

10. Punctul de vedere al pacientului

Pacientul se poate plânge de o restaurare asupra
aspectului său estetic şi/sau funcţiei sale. De aceea acest
criteriu a fost împărţit în 2 subscoruri ”estetica” şi
„funcţia”. De exemplu, o restaurare cu suprafaţă aspră
poate deranja psihic şi chiar irita limba pacientului şi
poate fi de aceea un motiv de respingere
C. CRITERII
BIOLOGICE
1. Clinic excelent
2. Clinic acceptabil (după lustruire
probabil excelent)
3. Clinic satifăcător (defect minor,
acceptabil dar reparabil cu o uşoară
afectare a dintelui)
4. Clinic nesatisfacator (se poate repara)
5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire)
11. Sensibilitate postoperatorie şi vitalitate
11.1 Nu prezinta hiper-sensibilitate, vitalitate normală
11.2 Uşoara hiper-sensibilitate pentru o perioadă limitată de timp.
Vitalitate normală
11.3.1 Hiper-sensibilitate moderată
11.3.2 Test de vitalitate respuns intarziat, pacientul nu are nicio acuză, nu
este necesară reintervenirea
11.4.1 Hiper-sensibilitate puternică
11.4.2 Test de vitalitate, respuns întârziat?, pacientul acuza uşor
discomfort
11.4.3 Nu există sensibilitate detectabilă clinic
Necesită reintervenţie dar nu este necesară înlocuirea
11.5 Durere puternică, pulpită, sau dinte devital
Necesita tratament endodontic si înlocuirea obturaţiei
C. CRITERII 12. Carii recurente, eroziune, abfractie
BIOLOGICE

1. Clinic excelent 12.1 Fără carii secundare

2. Clinic acceptabil (după lustruire 12.2 Mică si localizată

probabil excelent) 1. Demineralizare
2. Eroziune sau
3. Abfracţie

3. Clinic satifăcător (defect minor, 12.3 Arii mai mari de:

acceptabil dar reparabil cu o uşoară 1. Demineralizare
afectare a dintelui) 2. Eroziune sau
3. Abfracţie
Necesită masuri preventive-terapeutice

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 12.4.1 Carii cavitare sau carii ascunse
12.4.2 Eroziune în dentină
12.4.3 Abrazie/abfracţie în dentină
Localizată şi accesibilă, poate fi reparată

5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire) 12.5 Carii profunde sau dentină expusa în zone care nu sunt accesibile
pentru a putea fi remediate
12.1 Restaurare fără
recidiva patologiei iniţiale
sau apariţia altei
patologii: carie, eroziune,
abrazie
C. CRITERII 13. Integritate odontală (fisuri în smalţ, fracturi ale
BIOLOGICE dintelui)

1. Clinic excelent 13.1 Integru

2. Clinic acceptabil (după lustruire 13.2.1 Fisură fina marginală in smalţ (<150µm)
probabil excelent) 13.2.2 Fisură fină in smalţ (<150µm)

3. Clinic satifăcător (defect minor, 13.3.1 Defect marginal al smalţului <250µm

acceptabil dar reparabil cu o uşoară 13.3.2 Fisură <250µm
afectare a dintelui) 13.3.3 Smalţ anfractuos
13.3.4 Multiple fisuri

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 13.4.1 Defect marginal major la nivelul smalţului; fisura >250µm sau
dentina expusă
13.4.2 Fisură mare >250µm. Vârful sondeo poate pătrunde
13.4.3 Smalţul anfracuos sau peretele este fracturat

5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire) 13.5 Cuspidul sau dintele este fracturat
13.1Integritate
completă a restaurării
13.2 Fracturi marginale
ale smalţului mai mici de
150 de microni
13.3 Fracturi marginale
ale smalţului mai mari de
250 de microni
13.4 Defecte marginale majore ale smalţului cu expunerea dentinei
13. 5. Fisuri sau fracturi cuspidiene
C. CRITERII
BIOLOGICE
1. Clinic excelent
2. Clinic acceptabil (după lustruire
probabil excelent)
3. Clinic satifăcător (defect minor,
acceptabil dar reparabil cu o uşoară
afectare a dintelui)
4. Clinic nesatisfacator (se poate repara)
5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire)
14. Răspuns parodontal (prin comparaţie cu un
dinte de referinţă)
14.1 Fără tartru, fara inflamaţie, fără pungi parodontale
14.2 Puţin tartru
fără inflamaţie, nici o modificare la pungile parodontale
14.2.1 Fără
14.2.2 Fără margini debordante, şanţuri sau formă anatomică neadecvată
14.3 Diferenţa de pâna la un punct in severitate PBI comparat cu valoarea
dintelui de referinţă?
14.3.1 Fără
14.3.2 Fără margini debordante, şanţuri sau formă anatomică neadecvată
14.4 Diferenţa de mai mult de un punct PBI in comparaţie cu valoarea
dintelui de referinţă sau o crestere a pungii parodontale cu mai mult de
1mm, necesitând intervenţia?
14.4.1 Fără
14.4.2 Cu margini debordante, şanţuri sau formă anatomică neadecvată
14.5 Gingivită severe sau parodontită
14.4.1 Fără
14.4.2 Cu margini debordante, şanţuri sau formă anatomică neadecvată
 C. Criterii biologice
12. Recurenţa patologiei iniţiale şi monitorizarea evoluţiei
Scorurile au fost extinse la cariile din jurul restaurărilor (CAR),
eroziune şi abfracţie pentru a diferenţia patologiile cu etiologii
diferite
13. Fisurile dentare şi fracturile
„Ciupirea smalţului” sau „multiple fisuri” au fost adăugate la scorul
13.3.
Fisurile în smalţ pot apare în vecinătatea marginii restaurării (în
special marginile proximale ale restaurărilor de clasa a II-a) sau
independent de marginile restaurării pe diferite sedii
14. Efectul restaurării asupra parodonţiului
Odată ce restaurarea este debordantă, are spaţii sau forme anatomice
proximale inadecvate poate provoca sau agrava o inflamaţie
gingivală; acest criteriu s-a extins şi la situaţia dacă inflamaţia este
în legătură cu aceste defecte proximale ale restaurărilor
C. CRITERII 15. Mucoasa adiacentă
BIOLOGICE

1. Clinic excelent 15.1 Mucoasa adiacentă obturaţiei este sănatoasa

2. Clinic acceptabil (după lustruire 15.2 Normală dupa îndepărtarea iritantului local (tartru, margini
probabil excelent) ascuţite)

3. Clinic satifăcător (defect minor, 15.3 Mucoasa modificată/ inflamată fara nici o legatură cu materialul de
acceptabil dar reparabil cu o uşoară restauraţie
afectare a dintelui)

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 15.4 Suspiciune de reacţie alergică, lichenoidă sau toxică

5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire) 15.5 Reacţie alergică, lichenoidă sau toxică
C. CRITERII 16. Sănătate orală şi generală
BIOLOGICE

1. Clinic excelent 16.1 Nici un simptom de afecţiuni orale sau generale

2. Clinic acceptabil (după lustruire 16.2 Simptome minore temporare sau de scurtă durată; locale sau
probabil excelent) generalizate

3. Clinic satifăcător (defect minor, 16.3 Simptome temporare sau de scurtă durată; locale sau generalizate
acceptabil dar reparabil cu o uşoară
afectare a dintelui)

4. Clinic nesatisfacator (se poate repara) 16.4 Simptome persistente locale sau generale, stomatită, lichen plan sau
reacţie alergică.
Necesită intervenţe dar nu şi înlocuire

5. Clinic inacceptabil (necesită inlocuire) 16.5 Simptome cu caracter acut la nivel local sau general