BIOMATERIALE POLIMERICE

 BIOMATERIALE POLIMERICE NATURALE

 BIOMATERIALE POLIMERICE NATURALE MODIFICATE
 BIOMATERIALE POLIMERICE SINTETICE
 BIOCOMPOZITE
 COMPOZITE POLIMERICE
 MATERIALE BIOLOGICE

Biomateriale biologice

Polipeptide, polizaharide, acizi nucleici,

poliesteri, hidroxiapatie şi compozitele La fel ca şi materialele sintetice
acestora materialele biologice au anumite
deficienţe: riscul infecţiilor virale,
antigenicitate, deteriorarea ce apare
Dintre avantajele a materialelor biologice faţă de
după untimp îndelungat de implantare.
cele sintetice: activitate fiziologică excelentă
cum ar fi adeziune celulară selectivă (colagen
şi fibrină), proprietăţi mecanice similare cu cele
ale ţesuturilor naturale, biodegradabilitate
(chitină şi gelatină).

Biodegradabilitatea materialelor biologice

poate constitui un avantaj sau un
dezavataj, funcţie de tipul aplicaţiei.
MATERIALE BIOLOGICE Polimerice

Compozite Proteine

Acizi nucleici Polizaharide

 Componente ale materialelor biologice

Materiale organice (polimerice) Materiale anorganice

Polipeptide Polizaharide Poliesteri Fosfaţi Carbonaţi
Colagene Celulză Poli(2- Hidroxiapatită Carbonat de calciu
hidroxibutirat) CaCO3
Ca10(PO4)6(OH)2
Gelatine Amidon
Fibrină Dextran Trifosfat de calciu
Elastină Chitină Ca3(PO4)2
Cheratină Chitozan
Albumină Alginaţi
Fibroină Agaroză
Hialuronaţi

Acizii nucleici nu şi-au găsit încă utilizări ca biomateriale din cauza rezistenţelor
mecanice slabe chiar şi după reticulare.
Clasificarea biopolimerilor
 Polizaharide Reprezintă componente importante ale
matricei extracelulare (regnul animal)

Celuloza şi chitina reprezintă componente fibroase ce

intră în structura de susţinere şi de rezistenţă a
plantelor și a unor crustacee şi insecte.

Celuloza serveşte în lumea vegetală Celuloza încorporează circa 40%

ca material structurat responsabil din atomii de carbon ai lumii
de arhitectura şi proprietăţile vegetale şi reprezintă aproximativ
pereţilor celulari vegetali 1011 T din biosferă

Dintre toate combinaţiile macromoleculare naturale sau sintetice,

celuloza este produsă în cea mai mare cantitate pe glob iar pe
locul al doilea se află chitina.

Celuloza nu este folosită ca biomaterial implantabil dar are multe de aplicaţii biomedicale

Fibre pentru Rinichi Materiale Aplicaţii

farmaceutice Preparate dietetice
hemodializoare artificiali absorbante
Structura celulozei

Celuloza este alcătuită din unităţi de -D-glucopiranoză unite prin legături -11,4-glicozidice,
care conţin fiecare în parte câte o grupă primară hidroxil extrem de reactivă şi câte
două grupe hidroxil secundare.

Se poate spune că celuloza este o polizaharidă, un alcool polihidroxilic, în care grupele hidroxil
reprezintă 31,48% din masa lanţurilor polizaharidice. Acestea pot reacţiona cu agenţi chimici adecvaţi
prin esterificare, eterificare, oxidare, halogenare sau grefare.

Fiecare unitate de glucoză are o structură în formă de scaun astfel încât funcţiile hidroxilice sunt
localizate între două planuri paralele.

Această structură generează asocieri laterale ale lanţurilor celulozice prin punţi de hidrogen şi
explică insolubilitatea în apă a celulozei.

Prin grefarea pe lanţul macromolecular al celulozei cu compuşi polimerici, sintetici sau naturali
modificaţi, rezultă compuşi cu proprietăţi îmbunătăţite faţă de acelea ale biopolimerilor nativi
Celuloza este materialul din care sunt
construiţi pereţii celulelor vegetale.

Se găseşte în plante sub formă de fibre intim

amestecate cu cantităţi variabile de materii străine
(incruste), cu alte polizaharide, lignină, grăsimi, răşini
şi substanţe minerale.

CH2OH H OH CH2OH H OH
H H O
H H O O OH H H O OH H H
OH H H OH H H
HO H H O O H H O OH
H OH CH2OH H OH n 2CH2OH
2 n = 1000
Macromolecula de celulozã

Cea mai pură celuloză este aceea din fibrele

vegetale textile, cum sunt cele din seminţele de
bumbac, din tulpinile de ramie şi in.

Esteri anorganici de celuloză: carbonatul
de celuloză, nitratul de celuloză, nitritul
de celuloză, fosfatul de celuloză, sulfatul
de celuloză şi xantogenatul de celuloză.
Esteri celulozei cu acizi organici cu importanţă practică
sunt următorii: acetatul de celuloză, acetat-propionatul
de celuloză, acetat-butiratul de celuloză, acetat-ftalatul de
celuloză şi hidroxipropil-metil-ftalatul de celuloză

Derivaţi
de Eteri ai celulozei:
celuloză
metil-celuloza,
Celuloză Celuloze etil-celuloza,
bacteriană oxidate metil-etil-celuloza,
carboxi-metil-celuloza,
Celuloză hidroxipropil-celuloza

Celuloză
Celuloză
microcris-
talină regenerată

Celuloză
pulbere
 Distribuţia
Tipul Agregarea porţiunilor de lanţ nesubstituite sau slab
maselor lor
substituentului substituite conduce la formarea de diverse structuri
moleculare
sensibile la apă, sub forma unor macrogeluri.
Acestea stau la baza unor produse farmaceutice cu
Proprietăţile chimice şi proprietăţi reologice tixotrope.
fizice ale derivaţilor de
celuloză sunt influenţate de:

Uniformitatea
Gradul
substituenţilor Derivaţii de celuloză cu grad înalt de
de
de pe catena substituţie prezintă o plasticitate crescută.
substituţie
polizaharidică

Gradul de Derivaţii cu un grad de substituţie scăzut pot fi

polimerizare dispersaţi în apă în timp ce aceia care conţin multe
catene laterale nepolare prezintă însuşiri hidrofobe
şi solubilitate în solvenţi organici.

Proprietăţile în soluţie cât şi caracteristicile reologice Solubilitatea şi plasticitatea sunt esenţial

ale derivaţilor celulozei sunt în funcţie de gradul de influenţate atât de către gradul de
substituţie şi de distribuţia substituenţilor în substituţie cât şi de substituţia molară.
macromoleculă.
Celuloze oxidate

Prin oxidarea unităţilor de -D-glucopiranoză din

macromolecula celulozei, fără afectarea legăturilor glicozidice,
rezultă grupe suplimentare aldehidice, carboxilice sau uronice.
În acest scop se utilizează medii de reacţie care conţin:
bicromat de potasiu şi acid oxalic, bicromat de potasiu şi acid
sulfuric, permanganat de potasiu şi acid fosforic etc.

Aceşti derivaţi ai celulozei prezintă importanţă în aplicaţii biologice şi

biomedicale (absorbanţi chirurgicali hemostatici, purtători de principii active
în sisteme de dozare controlată, bandaje sterile etc.).

Fibrele de celuloză oxidate cu NO2 sunt absorbite în

mediu biologic, procesul de bioabsorbţie începând
imediat dupa implantare.
 Celuloza regenerată

În tehnologiile de prelucrare, pentru a evita neajunsurile cauzate de

particularităţile de dizolvare ale celulozei, se preferă lucrul cu soluţia
concentrată a unui derivat de celuloză care, după obţinerea formei dorite
(ex.film, fibră) se tratează chimic până la reformarea celulozei nemodificate.
Celuloza regenerată se obţine industrial din lemn sau din bumbac.

Pentru obţinerea fibrelor poroase de celuloză, aceasta este regenerată din

soluţii ale complecşilor solubili în apă ai celulozei din bumbac, prin tratarea cu o
soluţie amoniacală de hidroxid cupric [Cu(NH3)4(OH)].
Filmele şi fibrele obţinute prin această metodă probează calităţi deosebite în
reţinerea ureei, a creatininei şi a altor metaboliţi, fapt care a dus la utilizarea
celulozei cupramonium la realizarea rinichilor artificiali.
Superioritatea celulozei regenerate constă în:
(1) înaltă stabilitate chimică,
(2) preţ de cost convenabil,
(3) tenacitate mare în stare umedă ceea ce permite obţinerea de filme subţiri,
(4) control precis asupra dimensiunii porilor 1-100 nm
(5) porozitate controlată.
 za pu l bere Celulo
za
Celulo microc
ristalin
Pulberea de celuloză (celuloză parţial depolimerizată),
ă
insolubilă în apă, se obţine prin purificarea celulozei “albite”,
dezintegrată mecanic, obţinută din lemn sau bumbac şi are o
lungime medie a fibrelor cuprinsă în intervalul 22-120m .

Celuloza microcristalină este un material nefibros, o pulbere cristalină fină,

albă şi slab odorizată, insolubilă în apă sau în soluţii acide sau bazice şi
solubilă în solvenţi organici, constituită din cca. 250 molecule de glocuză,
agregatele cristaline având o mârime medie de 15-40 de microni.

Celuloză microcristalină Celuloză microcristalină

x 125 x 300
 Schema bloc
comparativă a Pastă de celuloză
proceselor Procesul de obţinere a
tehnologice de pulberii de celuloză ca şi a
obţinere a celulozei
pulbere şi a celulozei
celulozei microcristaline
microcristaline implică degradarea hidrolitică
Hidroliză acidă
a celulozei cu acizi minerali
Hidroliză acidă
puternici (HCl) când se
moderată
îndepărteză regiunile amorfe din
structura lanţurilor.
Filtrare
Spălare
Prelucrare mecanică Neutralizare
Determinarea
Spălare cristalinităţii se face
Uscare prin difracţie cu raze X

Cristalinitatea pulberilor de
Prelucrare mecanică celuloză este de aproximativ 45%
iar a celulozei microcristaline
este de 70%.

Celuloză pulbere Celuloză microcristalină

Grad de polimerizare: Grad de polimerizare:

440-2250 < 350
 Biosinteza celulozei bacteriene
Celuloza bacteriană în condiţii de cultură
Acetobacter xilinum
Celuloza bacteriană are o capacitate foarte Celule cultivate la suprafaţa unui
mare de absorbţie a apei iar peliculele sau mediu de cultură
membranele obţinute sunt elastice în stare
uscată, prezentând o distribuţie extrem de
uniformă a fibrelor. microfibrile de celuloză
care formează o peliculă cu rol în supravieţuire,
permiţând celulelor să trăiască la interfaţa lichid-aer,
bogată în oxigen.

Geometria
cuvelor de
biorecţie

Conc. de
Aportul Randamentul
oxigen
de aer biosintezei
dizolvat
În timp ce raportul suprafaţă/volum
este legat de concentraţia de oxigen
dizolvat în cazul culturilor de
suprafaţă, viteza de agitare şi aportul
de aer sunt factorii importanţi ai Viteza de
culturilor submerse. agitare
MC – metil-celuloză

HEMC – hidroxietil-metil-celuloză

HPMC – hidroxipropil-metil-celuloză
 HEC – hidroxietil-celuloză

NaCMC – carboximetil-celuloză sare de sodiu

NaCMHEC – carboximetil-hidroxietil-celuloză sare de sodiu

Structura de bază a lemnului

Celuloză de molid (x45) Celuloză de pin (x45) Celuloză de fag (x45)

Ierarhizarea structurală a celulozei în materialele lumnoase
 Structuri:
(a) Traheid lemnos
(b) Fibre de bumbac

Traheidele lemnoase au 2 funcţii importante: suport şi transport al sevei (unisens)

 Amiloza şi amilopectina, amidonul, glicogenul şi celuloza sunt
homopolizaharide constituite de 10.000-15.000 de unităţi.

Celuloza este un homopolizaharid alcătuit din unităţi de -D-

anhidro-glucopiranoză legate între ele prin legături glucozidice
1 4

Din această cauză majoritatea animalelor nu pot

digera celuloza din lipsa unei enzime care să
hidrolizeze legăturile β-(1-4)

În natură celuloza nu se găseşte în stare

pură ci în amestec cu hemiceluloze.
Hemicelulozele nu sunt structuri celulozice

Sunt polizaharide care rămân asociate cu

celuloza şi după ce lignina este îndepărtată

În funcţie de specie, lemnul uscat conţine 40–55% Celuloza formează structuri cu regiuni
celuloză, 15–35% lignină, 25–40% hemiceluloze, organizate (cristaline) şi regiuni mai puţin
probând tărie şi rigiditate. ordonate (amorfe).
 Structura ligninei
O-carbohidra]i

H2COH H2COH H2COH H2COH

O 8 CHCH-O 7 CHCH-O 6 CHCH-O 2 CHCH-O 1 CH=CHCHO
OMe OMe OMe OMe OMe
OCO
OAr (lignin\)
OMe CH2OH
OH H
H
HO 5 H2COH
H2COH O O 4 CHCH 3 OH
OMe
HO 9 CHCH-O 10 OMe OMe OH OMe
H H
OMe OH OMe 11 OH H2COH
O
CHCHO CH OH
H2COH H2COH OMe H2COH 2
HOCH-O 12 CHCH-O 13 COCH-O 14 CHCH OAr (lignin\)
OH OMe
H CH2OH
OMe H
O 16
O 15 CH=CH-CH2OH
OMe H2COH
H2COH H2COH CH
HO 17 O 18 CHCH-O 19 CHCH-O 20 CH
OMe OMe OH OMe
OAr (lignin\)
Structura chimică a polizaharidelor cu potenţial ridicat de utilizare în scopuri biomedicale

Dextran

Chitozan Celuloză Acid

hialuronic
Chitină

Amiloză

Acid alginic Heparină

Amilopectină
 Amidonul este răspândit universal în regnul
Amidonul şi glicogenul vegetal [(C6H10O5)n].

CH2OH CH2OH CH2OH CH2OH

H O H H H O H H O H H O H
H H H
OH H
HO OH H OH H
O O
OH H OH
O
H OH H OH H OH H OH
_
n 2
Plantele îşi constituie în fructe, seminţe şi tubercule, rezerve de amidon, 2
insolubil în apă, dar putând fi uşor transformat în glucoză sau în derivaţi ai n= 600
_ 1000
Macromolecula amidonului
acesteia, prin reacţii enzimatice.

20% 80%
Amidonul este un amestec de două polizaharide: amiloză şi amilopectină care pot fi degradate
enzimatic în organism.
Au structuri asemănătoare

Glicogenul, mult asemănător ca structură amidonului, îndeplineşte

Macromolecula de glicogen în organismul animal aceleaşi funcţii ca şi amidonul în vegetale.
are masa moleculară de 106 Glicogenul este depozitat în ficat (până la 20%), dar se transformă
prin hidroliză enzimatică în glucoză, care este transferată pe calea
sângelui, în muşchi şi în alte ţesuturi.

Amidonul hidroxietilat este utilizat ca şi dextranul ca expandant plasmatic şi alături de

alţi derivaţi se foloseşte în sistemele de eliberare controlată a p.a. îndeplinind rolul de
polimer purtător de transport.
 Ca abundenţă, după celuloză, chitina este cel de al doilea biopolimer de pe Terra.

Chitina este un biopolimer polizaharidic liniar

β-(1-4)-2-acetamido-2-deoxi-D-glucoză

CH2OH NH2
O HO Chitina se găseşte în scheletul
O O O insectelor, cochiliile moluştelor,
HO O
NHCOCH3 exoscheletul artropodelor şi în
CH2OH n 1
ciuperci.

Chitina
Conţinutul de chitină al fungilor veriază de la 0,45% până la 10 - 40%

Chitina joacă un rol important nu numai ca suport mecanic dar și în

controlul proceselor de biomineralizare a structurilor.

Matricea organică a scoicilor este alcătuită din straturi subţiri de β-chitină alternând cu un gel
proteic, asemănător fibroinei, straturi dispuse între lamelele anorganice (CaCO3). [conchiolina].

Substanţa minerelă se depozitează în spaţiile reţelei protein-chitinice conferind

rigiditate exoscheletului artropodelor.
Structura chitinei este foarte asemanătoare cu celulozei deosebindu-se prin
aceea că o grupă hidroxil este înlocuită de o grupare acet-amido.

CH2OH HO CH2OH
O HO O HO HO
O O O O O
HO HO O HO HO O
CH2OH CH2OH

CH2OH CH3CONH CH2OH CH3CONH

HO
O
HO OHO O
HO O O
CH3CONH CH2OH CH3CONH CH2OH

Structura celulozei (sus) si a chitinei (jos).

Chitină pură cu acetilare nu există în stare naturală.

Chitina tinde să formeze un copolimer cu derivatul să N-deacetilat chitozanul.

Fibrilele de chitină (din insecte) au un diametru de 2,8 nm
şi conţin aproximativ 20 de molecule.

Analiză SEM care evidenţiază punţile microfibrilare

dintre fibrele şi formaţiunile pliate adiacente
 Orientarea fibrelor cuticulei în prezenţa unui canal glandular

Fiind un poliacetal chitina este cu uşurinţă hidrolizată de acizi,

dar este stabilă la acţiunea soluţiilor alcaline diluate.

Chitina este un compus macromolecular filmogen, la fel ca şi derivaţii săi, şi

poate forma amestecuri omogene cu alţi polimeri naturali şi sintetici.
Rezistenţa la rupere a chitinei este de aproximativ 4,0 GPa şi corespunde la o alungire de 4,2%.
Ambele valori sunt apropiate de a fibrelor de grafit, respectiv 3,6 GPa şi alungire de 1,5%.

Fibrele şi filmele de chitină obţinute din

soluţii de solvenţi organici au proprietăţi Potenţial real de aplicare
mecanice asemănătoare fibrelor şi filmelor în domenii biomedicale.
sintetice.

Chitosanul este un compus rezultat prin deacetilarea

progresivă a chitinei.

0% deacetilare = chitină
Conţinut de apă %

Bioresorbţie integrală
Filme de chitină + chitosan

Biodegradare parţială

100% deacetilare = chitosan

Gradul de deacetilare (mol %)

 Bioresorbţie integrală
Viteza de resorbţie (%/săptămână) Biodegradare parţială

Filmele de chitină-chitosan
nu provoacă reacţii
inflamatorii în contact cu
mediul biologic.

Gradul de deacetilare (mol %)

0% deacetilare = chitină 100% deacetilare = chitosan

 Chitosanul este un biopolimer de
β-(1- 4)-2-amino-2-deoxi-D-glucoză
Spre deosebire de chitină, chitozanul este solubil în soluţii acide (până la pH neutru).

Structuri chimice: chitină, chitozan şi celuloză

Când fracţia grupelor acetamido este mai mare >50%
(obişnuit 70-90%)
copolimerilul se numeşte chitină.

Copolimerul este constituit din unităţi de chitină şi de chitosan

distribuite aleator de-a lungul catenei macromoleculare.
Chitina se prezintă sub 3 forme polimorfice: α-, β- şi γ-chitina

α-chitina prezintă o γ-chitina este un amestec

configuraţie antiparalelă de α- şi β-chitină
β-chitina prezintă o
configuraţie paralelă

α-chitina este cea mai abundentă în natură

Ca şi celuloza, chitina este deosebit de reactivă.

Reacţioneză cu: hidroxid de sodiu, sulfură de carbon, anhidrida acetică, clorură de acetil,
acid acetic, halogenuri alchilice, acid monocloracetic etc.
α-chitina
2 molecule legate prin
punţi de hidrogen Configuraţia antiparalelă conferă o
structură cristalină înalt orientată
cu multiple legături de hidrogen
între lanţurile chitinice

Numărul mare de punţi de hidrogen

este responsabil pentru rigiditatea şi
insolubilitatea în apă a α-chitinei.
 Gradul de acetilare

Gradul de acetilare reprezintă numărul unităţilor de glucopiranoză

din lanţul biopolimeric, ce au ataşate grupări N-acetil.
Acest raport influenţează solubilitatea chitinei şi proprietăţile acesteia în soluţii.

Chitina are un grad de acetilare de 0,90, în timp ce, chitosanul, un derivat de

chitină parţial sau total N-deacetilată, are un grad de acetilare mai mic, de 0.35.

Insolubilitatea chitinei în apă este cauzată de legăturile de hidrogen intra-

şi inter-moleculare, ce definesc structura cristalină rigidă a acesteia.

Măsurătorile prin difracţie cu raze X, au arătat că solubilitatea depinde de distribuţia

grupărilor N-acetil în moleculele chitinei regenerate: aleator sau în bloc.

Chitina se dizolvă doar în unii solvenţi toxici şi corozivi, acizi concentraţi, cum ar fi:
cloroalcooli, acid cloracetic, acid formic, clorura de metilen, hexafluoroizopropanol, şi sisteme
amide/ LiCl (de ex. N, N-dimetilacetamida/5-7%LiCl şi N-metil-2-pirolidon/5-7%LiCl).
 Prin hidroliza chitinei cu acizi concentraţi, în condiţii energice, se poate obţine
D-glucozamina relativ pură.

În ciuda variaţiilor naturale ale structurii cristaline, chitina nativă este întâlnită sub formă
uşor deacetilată (cu un număr căzut de unitaţi glucozaminice, în funcţie de sursă);
totuşi, ambele forme α şi β ale chitinei sunt insolubile în toţi solvenţii uzuali.
Insolubilitatea devine o problemă majoră în procesarea şi prelucrarea chitinei.

β-chitina poate fi transformată în α-chitină, în stare solidă, prin tratarea cu soluţii

apoase de HCl concentrat (peste 7M), spălată apoi cu apă.

β-chitina este mai reactivă decât forma α, proprietate importantă în ceea ce priveşte
transformările chimice şi enzimatice ale chitinei.

Dibutiril-chitina este solubilă în solvenţi cum ar fi acidul formic, sau

acid dicloracetic, metanol, etanol, dimetilformamida şi clorură de
metilen, dar este insolubilă în sisteme apoase.
 pKa-ul chitinei este de aprox. 0.0793, iar pKb- de 0.7936, acest polimer putând fi deci,
considerat alcalin.

Chitina şi derivaţii săi manifestă reacţii interesante în mediul biologic, fapt

ce a adus în atenţie aceste polizaharide pentru aplicaţii medicale.

Activităţile biologice caracteristice includ biodegradabilitate, accelerarea

regenerării ţesuturilor, acţiune antitumorală, imunoadjuvantă, hipolipidemică,
hemostatică, antimicrobiană, extragerea fitoalexinelor.

Derivaţii de chitină sunt parţial biodegradabili în prezenţa enzimelor umane, fiind

netoxici şi benefici organismului uman.
Folosiţi la vindecarea plăgilor, procesul de regenerare tisulara este facilitat, acţionând
favorabil în prezenţa agenţilor antiseptici, fără dezvoltarea de reacţii alergice.

Se presupune că nanofibrilele de chitină se conformează geometriei plăgilor,

interacționând imediat cu celulele tesutului afectat.
 Chitina facilitează transportul macrofagelor şi proliferarea fibroblastelor,
induce vascularizarea şi formarea structurilor granuloase.

Testele clinice au arătat că dibutirilchitina (DBC) este un polimer biocompatibil şi

biodegradabil, ce stimulează regenerarea țesuturilor afectate.
Pansamentele pe bază de DBC sunt absorbite în ţesutul nou format în timpul procesului de vindecare.

Pansamentele pe bază de DBC accelerează procesul de vindecare şi se degradează,

având caracter bacteriostatic şi sensibilitate la degradarea indusă de enzime.

În general, materialele sintetice biodegradabile au o rezistenţă crescută, în

timp ce materialele naturale au o adeziune celulară excelentă.

Una din proprietăţile prioritare ale chitinei este biocompatibilitatea.

Aceasta reprezintă proprietatea biomaterialului de a nu cauza reacţii
inflamatorii în contact cu ţesutul.
 Domeniile în care chitina şi derivaţii săi sunt utilizaţi, sunt numeroase.
Aceste materiale se pot găsi în industria cosmetică, farmaceutică, în nutriţie,
biotehnologie şi agricultură, dar şi în manufacturarea hârtiei, a ambalajelor şi drept
componente ale materialelor textile, ca polimeri naturali.

În prezent se acordă o atenţie deosebită utilizării în medicină a materialelor

obţinute din surse naturale,.

Unele materiale naturale prezintă mai bune Toate acestea sunt biodegradabile într-un
proprietăţi de vindecare şi într-un timp mai scurt, mod favorabil, materialele naturale fiind
fiind biocompatibile cu organismul uman. biodegradate în produşi netoxici.

Conform literaturii de specialitate, chitina şi DBC sunt:

1. naturale şi organic reproductibile
2. biodegradabile şi prietenoase cu mediul înconjurător
3. biocompatibile
4. netoxice
5. biologic funcţionale
 Datorită biodegradabilităţii, netoxicităţii, inerţiei fiziologice, a proprietăţilor
antibacteriene, hidrofilicităţii, a proprietăţilor de formare de geluri şi a afinităţii
pentru proteine,
chitina poate fi utilizată în numeroase domenii, inclusiv în domenii medicale
(ex. biosenzori, industria farmaceutică, anticuagulanţi sanguini, fibre de sutură
absorbabile şi materiale pentru întreţinerea/curăţirea rănilor, sisteme de
eliberare controlată a p.a., în aplicaţii ce presupun mucoadezivitate etc.).

Chitina şi derivaţii săi protejează ficatul, prevenind sau reducând tumorile,

ajută la vindecarea ulcerului, stabilizează presiunea sangvină şi intensifică
răspunsul imunologic.

Fibrele pe bază de chitină pot fi utilizate ca fibre de sutură absorbabile şi materiale pentru
întreţinerea/curăţirea rănilor.
Fibrele de sutură pe bază de chitină sunt rezistente atacului sucului biliar, pancreatic şi urinei,
care ridică probleme altor tipuri de fibre absorbabile.

Fibrele de chitină obţinute prin centrifugarea chitinei dizolvate în soluţie de NaOH

14%, pot fi amestecate cu celuloză sau cu mătase.

Acestea sunt antialergenice, odorizante, antibacteriene şi reglatoare de umiditate.

 Chitina este utilizată şi ca excipient şi transportor pentru medicamente sub
formă de film, gel sau pudră, în aplicaţii ce presupun mucoadezivitate.

O altă aplicaţie importantă o constituie utilizarea compozitului

hidroxiapatită-chitină-chitosan ca substituent osos.

Principalul dezavantaj al chitinei de origine naturală il constituie dificultatea de

procesare, din cauza insolubilității în majoritatea solvenților acceptaţi.

DBC este uşor solubilă în solvenţi organici comuni şi poate fi prelucrată în pelicule şi
fibre. Primele studii clinice au arătat că această substanță este biocompatibilă, are
caracteristici bacteriostatice şi este sensibilă la acțiunea enzimelor.

α-chitina extrasă din exoscheletul de crab, rac implatoşat (Astacidae sp.) şi creveţi,
este obţinută ca reziduu în industria piscicolă. Resursele sunt disponibile în cantitaţi
considerabile și asigură cantitatea necesară de chitină pentru aplicaţii.
α-chitina, în exoscheletul crabilor, homarilor şi al creveţilor este legată, din punct de vedere
chimic, de proteine, substanţe anorganice (în special CaCO3), pigmenţi şi lipide. Aceste
impurităţi sunt îndepărtate în mai multe etape

Cochilii

HCl sol.diluate Demineralizare CaCO3 , Ca3(PO4)2

Uscare

Mărunţire

Fulgi

Acetonă, alcool
Depigmentare Carotină sol.
KMnO4, NaClO, H2O2

NaOH sol. 100°C Deproteinizare Proteine denaturate

Spălare
Uscare
α-chitina = substantă albă, pufoasă, grad de deacitilare 10%
Mucopolizaharide
(GAG)

Denumirea de mucopolizaharide a fost dată de Meyer pentru a indica

polizaharidele cu greutate moleculară mare, care conţin hexozamine.

Heteropolizaharide

Fiecare unitate dizaharidică conţine

două zaharuri modificate:

N-acetilgalactozamină N-acetilglucozamină
+
un acid uronic ca glucuronat sau iduronat
 MUCOPOLIZAHARIDE
(GAG)

Mucoplizaharidele Mucoplizaharidele conferă

reprezintă cel mai tărie şi flexibilitate ţesuturilor
abundent material conjunctive ale animalelor,
extracelular de natură acţionând în acelaşi timp şi ca
heteropolizaharidică. Rolul lor fiziologic material de cimentare a
principal este să unească ţesutului de bază din celule
împreună celulele şi
organele.

Caracteristici

Catene principale Grupe anionice (mai ales —COO şi —SO3)

polzaharidice alcătuite din cu repartiţie spaţială a încadrării lor de-a
unităţi dizaharidice lungul catenei principale a polimerului
 Hialuronaţi:

ică
D-glucuronat + N-acetilglucozamină
legătura glicozidică în (1, 3)

log
izio
Sulfaţi de dermatan:
ie f

L-iduronat (majoritatea sulfataţi) +

c aţ

N-acetilgalactozamină-4-sulfat
legătura glicozidică în β (1, 3)
nifi
em

Condroitin 4- şi 6-sulfaţi :
us

D-glucuronat + N-
acetilgalactozamină- 4- sau 6-sulfat
Gc

legătura glicozidică în β (1, 3)

GA

Heparin şi Heparan sulfaţi:

D-glucuronat-2-sulfat (sau iduronat-2-
sulfat) + N-sulfo-D-glucosamină-6-sulfat
legătura glicozidică în (1, 4)
(compuşii heparan conţin mai puţine grupe sulfat
decât heparinele)

Sulfaţi de Keratan:
Galactoză + N-acetilgalactozamină-
6-sulfat
legătura glicozidică în b(1, 4)
Hialuronaţi

N-acetilglucozamină

D-glucuronate

Condroitin sulfaţi
 D-glucuronat-2-sulfat
+ N-sulfo-D-glucozamină-6-sulfat
Sulfaţi de heparină şi
heparan

Sulfaţi de dermatan
 Sulfaţi de Keratan

Distribuţia spaţială a grupelor anionice şi gradul lor de ionizare vor contribui la

conformaţia moleculei datorită respingerii electrostatice reciproce a sarcinilor
negative de-a lungul catenei principale polizaharidice.
 Structura terţiară a glicozaminoglicanilor în soluţii concentrate, geluri şi în
stare solidă, este influenţată de numărul mare de legături de hidrogen inter-
şi intramoleculare dintre grupele polare abundente , ca :
OH, COC , C=O, NH2 , COO¯, SO3¯ etc.

Încărcarea GAG este puternic anionică, aceste

macromolecule pot fi considerte poli-anioni.

În conformaţie întinsă conferă Rigiditatea GAG conferă

soluţiilor vâscozitate ridicată. integritate celulelor şi
stabilitate ţesuturilor

Compresibilitate redusă ceea ce

le conferă proprietăţi ideale de
lubrifiere a articulaţiilor
 GAG cu semnificaţie fiziologică
GAG Localizare Observaţii
lichid sinovial, umoare
Polimeri cu mase
vitroasă, matricea
Hialuronat moleculare ridicate,
extracelulară a ţesutului
absorbanţi de şoc
conjuctiv
Cei mai abundenţi
Condroitin sulfat cartilaj, os, valve cardiace
GAG
membrane bazale, Conţine glucozamină
Heparan sulfat component al suprafeţelor mult mai acetilată
externe celulare decât heparina
component al granulelor
intracelulare a mastocitelor, Mai sulfatată decât
Heparină
căptuşelă internă a arterelor sulfaţii de heparan
plămânilor, ficatului şi a pielii
Piele, vase de sânge, valve
Dermatan sulfat
cardiace
Cornee, os, cartilaje agregate
Keratan sulfat
condroitin sulfat
 ACIDUL Acidul hialuronic este unul din cele mai importante
mucopolizaharide ale ţesutului conjunctiv.
HIALURONIC
Este singurul din clasa GAG care nu este sulfatat şi care nu prezintă proteine
ataşate prin legături covalente.

Este format din cantităţi echimoleculare de acid

D-glucuronic şi 2-acetamido-2-dioxi-D-glucoză

Unitate repetabilă care este un

dizaharid, acidul hialobiuronic, un
segment de lanţ foarte rigid, cu o
lungime de 11,98 Å

Acidul hialuronic este semicristalin

 Acidul hialuronic poate asocia şi
transfera o mare cantitate de apă.

Rol de Rol de
lubrefiant absorbant
de şoc

Acidul hialuronic este foarte răspândit în diferite ţesuturi

conjunctive, în lichidele sinovial şi vitros, la animale şi la om.

Gradul de polimerizare variază după tipul ţesutului conjunctiv, condiţiile

fiziologice locale etc., greutatea moleculară fiind de 2 - 5  105 în
umoarea vitroasă, 1 - 10  106 în cordonul ombilical, între 3,5  104 şi 6x104
în peretele aortei.

Acidul hialuronic cu greutate moleculară mică, Moleculele mai mari au o formã de

are molecula în formă de bastonaş, cu o spirală dezordonată, cu raza de giraţie
lungime ce variază între 250 – 1000 Å. de 540 - 4540 Å
 Acidul hialuronic este un polimer liniar, conţine grupări carboxil complet ionizate la pH=7.

Este solubil în apă formând soluţii foarte vâscoase.

Proteinele care însoţesc acidul hialuronic din lichidul sinovial conţin amino-acizii:

•Acidul glutamic
•Acidul asparagic
•Treonina
•Serina
•Prolina
•Glicina
•Alanina
•Leucina
•Valina
•Lizina Acestea reprezintă mai mult de 60% din proteină.
 CONDROITIN-POLIZAHARIDA

Condroitin-4-sulfatul A Condroitin-6-sulfatul C

Izolat pentru prima dată din cartilaje Izolat pentru prima dată din cordonul ombilical

Singura diferenţă dintre condroitin-6-sulfatul şi condroitin-4-sulfatul este poziţia

sulfatului de pe fragmentul de galactozamină.
În primul caz, acesta se găseşte în poziţia C6 şi în cel de al doilea caz, în poziţia C4.

_
COO _ CH2OH
H O OSO3 O
H H H
O OH H H
H O H O
H OH H NH
n
CO
Structura unităţii repetabile din
lanţul de condroitin – 4 – sulfat.
CH3
Condroitin–4–sulfatul
Unitatea repetabilă din lanţul polimerului este o dizaharidă, condrozina,
în care acidul glucuronic este legat printr-o legătură 13 de
fragmentul galactozamină, iar galactozamina este sulfatată în poziţia
C4

Complexul proteină-polizaharidă a condroitin-6-sulfatului, izolat din

cartilajul de rechin, conţine 8 -17% proteină, care este abundentă în:
• Acid asparagic
• Acid glutamic
• Serină
• Histidină
• Arginină
• Prolină.
 SULFATUL DE DERMATAN

Se deosebeşte de sulfaţii de condroitin prin aceea că

fragmentul de acid uronic nu este un acid D-glucuronic,
ci acidul L-iduronic.

Complexul sulfat de
H _ CH2OH dermatan-proteină
H O
_ OSO3 O conţine amino-acizii :
COO H
O OH H H H •Serină
H O H O
H OH •Glicină
H NH n
•Alanină
CO
Structura unităţii repetabile din •Acid glutamic
lanţul sulfatului de dermatan CH3 •Acid asparagic.

Sulfatul de dermatan sau sulfatul de condroitin B sau

 - heparina s-a izolat pentru prima dată din pielea de
porc.

Sulfatul de dermatan se găseşte în piele, în cornee şi în ţesutul osos.

 Heparina este o polizaharidă acidă, puternic sulfatată
HEPARINA şi se găseşte în piele, muşchi, inimă, plămâni, rinichi,
ficat şi în sânge.

_ _ _ _ _
_
COO CH2OSO3 COO CH2OSO3 COO CH2OSO3
H O H H O H H O H H O H H O H H O H
H H H H H H _
?
OH H OH H OH H OH H OH H OSO3 H
O O O O O O O
H OH H NH H OH H NH H OSO3 ? H NH
_ _
SO3 SO3 SO3 n
Structura unităţii repetabile din lanţul de
heparină

Unitatea repetabilă din heparină este formată din cantităţi echimoleculare de

resturi de D-glucozamină şi acid D-glucuronic.
Conţinutul său în sulfat variază între 5 şi 6,5 resturi de sulfat pentru fiecare
tetrazaharidă.

Heparina nu este utilizată în medicină ca biomaterial ci doar ca

principiu ce împiedică coagularea sângelui.
SULFATUL DE HEPARINĂ
_ _ _ H2
COO CH2OSO3 COO
H O H H O H H O H O O H
H H H H H
OH H OH H OH H
O O O HO OH H
O
H OH H NH H OH H NH
_
SO3 m CO n
CH3

Sulfatul de heparitină este o mucopolizaharidă

dextrogiră şi conţine cantităţi echimoleculare de
resturi de glucozamină, acid uronic, acetil şi sulfat.

Sulfatul de heparitină este un

copolimer al dizaharidelor
Unitatea care se repetă este o
tetrazaharidă, care conţine o grupă
de O-sulfat şi una de N-sulfat.
 Proteoglicani
Glicoproteidele conţin resturi de hidraţi de carbon legate covalent de lanţul polipeptidic
Majoritatea GAG din organism sunt legaţi de proteine formând
proteoglicani (mucoproteide).
Complexul proteină-mucopolizaharidă are structură macromoleculară.

Partea proteică ocupă, în

majoritatea cazurilor, o poziţie
centrală de tipul unui miez al
moleculei, iar polizaharidele se
găsesc la exterior, ca lanţuri
Reprezentare schematică a complexului laterale lungi.
proteină-mucopolizaharidă

Catena principală polizaharidică poate fi considerată ca fiind

un polimer de condensare a monozaharidelor.

Legătura glicozidică rezultată ( sau ) Singura posibilitate de rotaţie a

va determina parţial rigiditatea intrinsecă catenei principale polizaharidice este
a catenei principale în jurul legăturii glicozidice.
 STRUCTURA PROTEOGLICANILOR

Miez proteic

Glicozaminoglican
Punte de legătură trizaharidică

galactoză galactoză xiloză

Serină
Acid uronic

Zahar N-acetilat Punte glicozodică

 Proteoglicani
Glicoproteide mai importante prezente în celule dar mai ales extracelular

în membranele celulare în plasmă (imunoglobuline, fibrinogen, acidul

(glicoforina eritrocitelor 1glicoproteic, fetuina, proteinele de grup sanguin)
membranare)

în secreţii ale mucoaselor (glicoproteidele

în membranele extracelulare gastrice, glicoproteidele submaxilare)
(glicoproteida din membrana bazală)

unele enzime (pepsina, glucuro-nidaza, ribonucleaza B)

în albuşul de ou (ovalbumina, ovomucoida, avidina)

unii hormoni (hormonul stimulator al foliculinei, hormonul

stimulator al tiroidei, gonadotropina corionică).
 GAG se dispun perpendicular pe lanţul
proteic imitând structura unei perii
Sulfat de keratan
Catenă principală
hialuronan
Legătura
cu proteina

Condroitin
sulfat
 HIDRATAREA
MUCOPOLIZAHARIDELOR

Mucopolizaharidele din ţesuturi se

găsesc în diferite stări de hidratare.

În matricea tisulară mucopolizaharidele sunt

răspunzătare de îmbibarea şi retenţia de apă.
Ele formează geluri sau soluţii
concentrate vâscoase.
Conţinutul în apă a unor astfel de ţesuturi
poate să varieze între 30 şi 98%.

La hidratare au importanţă următorii factori :

•capacitatea de sorbţie a apei
•capacitatea de retenţie a mucopolizaharidelor
•energia procesului de sorbţie

Capacitatea de sorbţie a apei se defineşte prin cantitatea de apă de hidratare a

unui eşantion solid de mucopolizaharidă la o anumită presiune relativă de vapori
(umiditatea relativă).
 Capacitatea de sorbţie a apei este caracterizată de izoterma de sorbţie care reprezintă
cantitatea de apă de hidratare în grame sau moli de apă pe gram sau pe unitatea de polimer,
la o anumită temperatură.

Majoritatea izotermelor mucopolizaharidelor pentru

sorbţia vaporilor de apă au o formă generală de S

Izoterma sorbţiei poate fi analizată cu

ecuaţia Brunauer, Emmett şi Teller:

P/P0 1 (C – 1)P/P0
 =  + 

a( 1 – P/P0 ) Am C Am C
unde:

- P/P0 este presiunea relativă de vapori;

- a - cantitatea de apă absorbită la fiecare presiune relativă de

vapori

- Am - cantitatea de apă absorbită la formarea stratului

molecular

- C - un termen care este egal cu căldura netă a sorbţiei

Din figura rezultă a procesul de hidratare şi deshidratare

nu urmează aceeaşi cale şi deosebirea este raportată ca
fiind histereza.
Izoterma şi histerezisul de sorbţie a
Bucla histerezei este măsura gradului de ireversibilitate a
hialuronatului de sodiu semicristalin la
procesului.
temperatura de 24° C.
 La început matricea solidă este hidratată la grupele polare disponibile, care sunt cele
mai energice din punctul de vedere al interacţiunilor (dipol-dipol sau ion-dipol)

Se formează un strat monomolecular de apă poate fi evaluat prin

alcătuirea graficului [P/P0 ]  a [ 1  P/P0 ] faţă de P/P0.

Până la presiunea relativă a vaporilor de circa 0,3 - 0,5 at se obţine o linie

dreaptă
După ce stratul monomolecular se completează
izoterm prezintă o creştere gradată, concomitent cu
creşterea presiunii de vapori.

Stratul monomolecular de apă de la grupele polare

este capabil să reţină alte molecule de apă.
În cazul polimerilor rezultă un proces de umflare.

Se remarcă apoi o tendinţă de creştere accentuată a izotermei de sorbţie;

are loc sorbţia unei canţităţi mai mari de apă la o modificare mică a
presiunii vaporilor.

Acest proces este asociat cu condensarea capilară a apei în microporii matricei

solide, iar în cazul umflării, are loc un proces de dizolvare.

Grupele polare ale mucopolizaharidelor

Acidul hialuronic are un volum hidrodinamic responsabile în procesul de hidratare au
mare, care este estimat la 200 - 500 ml/g importanţă în următoarea ordine descrescătoare:
OH, NH ,  SO3,  COO ,  NH2.