Universitatea „Al. I.

Cuza” Iaşi
Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor
Departamentul Administrarea Afacerilor

DREPT ECONOMIC
Suport de curs

An universitar2009-2010

Titularii disciplinei:
Lect. dr. Maria Harbădă (capitolele I-III)
Lect. dr. Ada Popescu (capitolele IV - VI)
Lect dr. Mihaela Tofan (capitolele VII - IX)
Lect. dr. Ana-Maria Bercu (capitolele X-XII)
 CUPRINS

CAPITOLUL I .................................................................................................................... 5
DREPTUL – FACTOR IMPORTANT ÎN REGLEMENTAREA ..................................... 5
ACTIVITĂŢII ECONOMICO-SOCIALE ......................................................................... 5
I.1. Definiţia dreptului şi sensurile (acceptiunile) acordate acestui termen ........................ 5
I.2. Sistemul juridic şi sistemul dreptului ........................................................................... 9
I.3. Principiile fundamentale ale dreptului ........................................................................ 10

CAPITOLUL II................................................................................................................. 13
IZVOARELE DREPTULUI. CATEGORII DE LEGI ..................................................... 13
II.1. Noţiunea şi evoluţia istorică a izvoarelor dreptului .................................................. 13
II.2. Clasificarea şi prezentarea izvoarelor dreptului român ............................................. 14

CAPITOLUL III ............................................................................................................... 23

DREPTUL DE PROPRIETATE ...................................................................................... 23
III.1. Proprietatea si dreptul de proprietate ....................................................................... 23
III.1.1.Dreptul de proprietate .................................................................................... 23
III.1.2. Conţinutul si caracteristicile dreptului de proprietate ................................... 23
III.1.3. Posesiunea şi efectele juridice produse de ea ............................................... 24
III.2. Dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate ................................................ 25
III.3. Bunurile.................................................................................................................... 28
III.4 Regimul juridic al bunurilor apartinind domeniului public. Dreptul de proprietate publica
(domenială) ....................................................................................................................... 29
III.5. Apărarea proprietăţii şi a dreptului de proprietate prin mijloacele dreptului civil. Acţiunea
în revendicare .................................................................................................................... 31

CAPITOLUL IV ............................................................................................................... 35
NORMA JURIDICĂ ........................................................................................................ 35
IV.1. Noţiune .................................................................................................................... 35
IV.2. Trăsăturile normei juridice ...................................................................................... 36
IV.3. Structura normei juridice ......................................................................................... 38
IV.3.1. Structura logico-juridică a normei (internă) ................................................. 38
IV.3.2. Structura tehnico-juridică a normei (externă) ............................................... 40
IV.4. Clasificarea normelor juridice ................................................................................. 40
IV.5. Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor ........................... 41
IV.5.1. Acţiunea normelor juridice în timp............................................................... 41
IV.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor .......................... 42

CAPITOLUL V ................................................................................................................ 44
RAPORTUL JURIDIC ..................................................................................................... 44
V.1. Noţiune ...................................................................................................................... 44
V.2. Trăsăturile raportului juridic ..................................................................................... 44
V.3. Elementele raportului juridic .................................................................................... 45
V.3.1. Subiectele raportului juridic ........................................................................... 45
V.3.2. Conţinutul raportului juridic .......................................................................... 47
V.3.3. Obiectul raportului juridic .............................................................................. 48
V.4. Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice .......................................... 49

CAPITOLUL VI ............................................................................................................... 51
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ .......................................................................................... 51
VI.1. Noţiune .................................................................................................................... 51
VI.2. Principiile răspunderii juridice ................................................................................ 51
VI.3. Funcţiile răspunderii juridice ................................................................................... 52
VI.4. Condiţiile angajării răspunderii juridice .................................................................. 52
VI.4.1. Fapta ilicită ................................................................................................... 53
VI.4.2. Prejudiciul ..................................................................................................... 53
VI.4.3. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu ................................. 53
VI.4.4. Vinovăţia....................................................................................................... 54
VI.5. Formele răspunderii juridice .................................................................................... 54
VI.5.1. Răspunderea penală ...................................................................................... 54
VI.5.2. Răspunderea administrativă .......................................................................... 55
VI.5.3. Răspunderea disciplinară .............................................................................. 56
VI.5.4. Răspunderea civilă ........................................................................................ 56

CAPITOLUL VII ...............................................................Error! Bookmark not defined.

NOŢIUNI GENERALE DESPRE LEGISLAŢIA COMERCIALĂ Error! Bookmark not
defined.
VII.1 Locul legislaţiei afacerilor în sistemul de drept românError! Bookmark not defined.
VII.2 Izvoarele legislaţiei comerciale ................................Error! Bookmark not defined.
VII.2.1 Izvoarele propriu-zise ale legislaţiei comercialeError! Bookmark not defined.
VII.2.2 Rolul uzanţelor în legislaţia comercială ........Error! Bookmark not defined.
VII.3 Raportului juridic de afaceri în dreptul român .........Error! Bookmark not defined.
VII.3.1 Subiectele raportului juridic de afaceri (dobândirea calităţii de comerciant, dovada şi
încetarea calităţii de comerciant) ...............................Error! Bookmark not defined.
VII.3.2 Obiectul raportului juridic de afaceri (fapte de comerţ obiective, subiective şi mixte)
....................................................................................Error! Bookmark not defined.
VII.3.3 Conţinutul raportului juridic de afaceri .........Error! Bookmark not defined.

CAPITOLUL VIII ...............................................................Error! Bookmark not defined.

FONDUL DE COMERŢ ....................................................Error! Bookmark not defined.
VIII.1 Elementele corporale ale fondului de comerţ .........Error! Bookmark not defined.
VIII.2 Elementele incorporale ale fondului de comerţ ......Error! Bookmark not defined.

CAPITOLUL IX .................................................................Error! Bookmark not defined.

SOCIETĂŢILE COMERCIALE .........................................Error! Bookmark not defined.
IX.1 Noţiune: apariţie, evoluţie, clasificare .......................Error! Bookmark not defined.
IX.2 Înfiinţarea societăţilor comerciale .............................Error! Bookmark not defined.
IX.3 Funcţionarea şi modificarea societăţilor comerciale .Error! Bookmark not defined.
IX.4 Procedura reoganizării şi lichidării societăţilor comercialeError! Bookmark not defined.
CAPITOLUL X ...................................................................Error! Bookmark not defined.
TEORIA CONTRACTELOR ÎN DREPTUL ECONOMIC .Error! Bookmark not defined.
X.1. Caracterizare generală a contractelor .........................Error! Bookmark not defined.
X.1.1. Determinări noț ionale ...................................Error! Bookmark not defined.
X.1.2. Încheierea şi executarea contractelor ..............Error! Bookmark not defined.

CAPITOLUL XI .................................................................Error! Bookmark not defined.

CONTRACTE DE REPREZENTARE COMERCIALĂ ......Error! Bookmark not defined.
XI.1.Contractul de mandat comercial ................................Error! Bookmark not defined.
XI.2. Contractul de comision .............................................Error! Bookmark not defined.
XI.3. Contractul de consignaţie .........................................Error! Bookmark not defined.

CAPITOLUL XII ................................................................Error! Bookmark not defined.

CONTRACTE SPECIALE ..................................................Error! Bookmark not defined.
XII.1. Contractul de vânzare-cumpărare ............................Error! Bookmark not defined.
XII.2. Contractul de report .................................................Error! Bookmark not defined.
XII.3. Contractul de cont curent ........................................Error! Bookmark not defined.
XII.4. Contractul de franciză .............................................Error! Bookmark not defined.
XII.5. Contractul de leasing ...............................................Error! Bookmark not defined.
 CAPITOLUL I
DREPTUL – FACTOR IMPORTANT ÎN REGLEMENTAREA
ACTIVITĂŢII ECONOMICO-SOCIALE

I.1. Definiţia dreptului şi sensurile (acceptiunile) acordate acestui termen

a) Definiţia dreptului
Asupra relaţiilor sociale, a conduitei oamenilor acţionează o mare varietate de norme, în cele mai
variate forme şi modalităţi. Societatea umană este clădită şi funcţionează conform unor principii şi norme
izvorâte din necesitatea existenţei sociale.
Acţiunea dreptului asupra relaţiilor sociale are loc în cadrul unui sistem de reglementare compus
dintr-o multitudine de norme sociale şi se realizează concomitent printr-o împletire şi interacţiune a
diferitelor categorii de norme. Pentru o mai precisă delimitare şi înţelegere a reglementării juridice a
relaţiilor sociale este necesară cunoaşterea, fie şi mai generală a acţiunii şi a altor norme, a
reglementărilor de natură extrajuridică.
Cuvântul “normă” semnifică o categorie generală folosită de diferite ştiinţe, inclusiv ştiinţele
juridice, economice, politice, sociologice. Distincţia dintre “norme sociale” şi “norme tehnice” constă în
aceea că normele sociale privesc raporturile dintre oameni şi sunt o creaţie a acestora, o expresie de voinţă
a oamenilor, în timp de normele tehnice au în vedere comportamentul uman faţă de natură, exprimat în
legile naturale. Omul nu le poate schimba, însă poate şi chiar trebuie să le cunoască pentru a putea să le
folosească şi să le instrumenteze în mod corect când foloseşte un obiect din natură1.
În societatea modernă, industrială, tehnologizată şi computerizată, folosirea şi respectarea acestor
norme cu mare cuprindere este foarte importantă pentru ca activitatea umană să se poată desfăşura în
condiţii normale.
Numeroase norme tehnice sau tehnologice au devenit obiect de reglementare juridică (cum sunt
cele din domeniul ecologic, al circulaţiei, al transportului şi telecomunicaţiilor) devenind, prin aceasta şi
norme juridice.
Normele sociale sunt create de oameni şi stabilesc conduita oamenilor în cele mai diferite
domenii ale vieţii sociale, varietatea lor fiind condiţionată, pe de o parte, de varietatea relaţiilor sociale pe
care le reglementează, iar pe de altă parte, de modul prin care voinţa şi interesele exprimate în ele sunt
aduse la îndeplinire, cu alte cuvinte, consecinţele nerespectării lor (existenţa unor sancţiuni).
Concomitent cu evoluţia şi dezvoltarea societăţii creşte şi se diversifică sistemul normelor
sociale. Rolul acestora şi, în mod special, a celor juridice creşte deosebit de Dreptul – ca mult în

1
Vezi si, Paul Mircea Cosovici,Premise penntru trecerea Romaniei la economia de piata intr-un stat de drept,in S.D.R.,nr.3/1992,p.1-197;de
asemenea,Eugeniu Safta Romano,op.cit.,p.330;Marilena Uliescu,Proprietateapublica si proprietateaprivata-actualul cadru legislativ,in
S.D.R.,nr.3/1992,p.211-227.privata-actualul cadru legislativ,in S.D.R.,nr.3/1992,p.211-227.
societatea contemporană în care intervenţia lor tot mai amplă în orientarea şi conducerea proceselor
sociale, necesită reglementări corespunzătoare.
Norma supremă a dreptului, după Kant, cere să te porţi în aşa fel încât libertatea ta, expresie a
voinţei autonome, să se împace cu libertatea fiecăruia. Dreptul este acela care, prin normele sale, asigură
o limitare reciprocă a voinţelor libere ale oamenilor. În cazul alegerii unei conduite contrare normei
sociale, intervine corectivul necesar, aplicarea sancţiunii, foarte diferită după natura normei încălcate
(morale, juridice etc.).
Fundamentul juridic este comun societăţilor cu organizare statală.
Dreptul - fenomen juridic, are rolul de a:
stabili conduita persoanei în societate, impusă prin norma de drept;
reglementa activitatea economico-socială.
dreptul obiectiv constituie fundamentul dreptului subiectiv, astfel că, acesta din urmă există şi
poate fi exercitat numai în condiţiile în care este recunoscut şi ocrotit de către norma juridică;
dreptul obiectiv desemnează totalitatea normelor juridice generale şi obligatorii, susceptibile
de a fi impuse prin forţa de constrângere a statului.
În concepţia dreptului românesc, noţiunea de drept subiectiv semnifică:
facultatea sau atributul recunoscut persoanelor prin norma de drept;
măsura conduitei titularului dreptului1;
facultatea (atributul recunoscut subiectelor de drept) de a pretinde o anumită conduită de la
subiectul pasiv, în comparaţie cu dreptul obiectiv (pozitiv) care desemnează totalitatea normelor juridice
în vigoare la un moment dat.
Din cele mai vechi timpuri oamenii şi-au desfăşurat viaţa şi activitatea pe baza unor reguli de
conduită care la început au urmat forma tradiţiei deoarece nu erau scrise şi aceste obiceiuri se transmiteau
de la o generaţie la alta. În societate oamenii creează între ei numeroase şi variate relaţii sociale care în
prezent sunt guvernate de norme de comportare obligatorii elaborate de stat cu natură diferită după cum
ele aparţin moralei, religiei, politicii, eticii sau altor domenii de viaţă şi activitate.
Aşadar nu toate normele de comportare devin norme juridice, încadrate în domeniul dreptului.
Alegerea problemelor şi a relaţiilor economico-sociale care vor cădea sub influenţa dreptului şi vor fi
reglementate de normele acestuia o face societatea la un moment dat, în raport de nevoile economico-
sociale, de importanţa lor pentru statul român la această dată. Normele juridice care alcătuiesc dreptul
român constituie numai un domeniu al normelor care există în societate şi cârmuiesc activităţile
oamenilor.

 Importanţa dreptului este subliniată de nevoia ca activităţile oamenilor să fie normativate sub
cele mai semnificative aspecte, cum ar fi cele privitoare la activitatea economică şi care
subliniază tocmai dimensiunea juridicului în cadrul societăţii. Pentru agenţii economici în faza de

1
A se vedea, René Sanielevici, op. cit.p. 70–82.
 tranziţie la economia de piaţă dreptul apare ca un factor decisiv care disciplinează activitatea lor
comercială sau de altă natură, realizându-se în acest mod ordinea de drept. Normele juridice care
alcătuiesc dreptul conţin astfel de percepte cu o valoare socială deosebită.
Pentru motivele arătate şi pentru a sublinia caracterul social şi istoric al dreptului este nevoie să
reţinem că acesta apare acolo unde sunt relaţii sociale în legătură cu care trebuie determinate anumite
drepturi şi obligaţii ale oamenilor asupra activităţii desfăşurate de ei.
Normele juridice sunt necesare pentru ca în raport de specificitatea unei forme de activitate şi
într-un anumit moment istoric să interzică sau, dimpotrivă, să admită o anumită conduită.
Dreptul reprezintă ansamblul normelor de conduită elaborate de stat cu caracter
obligatoriu şi a căror respectare este adusă la îndeplinire, la nevoie prin forţa de constrângere a
statului.
La apariţia statului, acesta a simţit nevoia de a-şi crea un instrument juridic cu ajutorul căruia să
realizeze funcţiile sale, programul de guvernare propriu.
b) Sensurile acordate noţiunii de „drept”
În dicţionarul limbii române şi totodată pornind de la acesta în dicţionarele juridice, constatăm că
noţiunea de “drept” are mai multe semnificaţii (sensuri) şi anume:
totalitatea regulilor de conduită generale şi obligatorii pe care le elaborează statul prin
organele sale;
puterea (posibilitatea legală) a omului de a avea o anumită conduită în relaţia cu altă persoană
şi în cadrul ei de a pretinde de la cealaltă persoană o anumită comportare. Sub acest aspect folosim
cuvântul “drept subiectiv”. Această putere legală a omului nu poate exista în afara unei norme juridice,
respectiv a dreptului care să permită conduita la care ne-am referit. Ori norma juridică care reglementează
un anumit drept subiectiv poartă denumirea de drept obiectiv sau pozitiv.
dreptul mai este utilizat pentru a desemna ştiinţa dreptului”(ştiinţele juridice) care studiază
normele juridice care îl compun. Dreptul urmăreşte principiile sale, instituţiile juridice şi perfecţionarea
în ansamblu.
Pornind de la constatarea că ansamblul normelor juridice care alcătuiesc dreptul este structurat
pornind de la relaţiile sociale de un anumit tip sau caracter pe care le reglementează şi care fac ca
ansamblul regulilor de drept să alcătuiască sistemul dreptului românesc care se împarte pe ramuri de
drept, şi ştiinţa dreptului românesc este structurată corespunzător pe discipline ale dreptului.
In raport cu caracterele şi natura relaţiilor sociale pe care le guvernează unele norme juridice,
acestea din urmă alcătuiesc o anumită ramură a dreptului: normele care guvernează relaţiile personale şi
patrimoniale dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre rude, alcătuiesc ramura dreptului familiei; normele
care reglementează actele şi faptele de comerţ, într-un cuvânt activitatea comercială, alcătuiesc ramura
activităţii comerciale.
Corespunzător acestei ramuri de drept, ştiinţa dreptului este împărţită în mai multe domenii:
  domeniul dreptului familiei, care va analiza şi cerceta normele juridice care intră în
compunerea ramurii dreptului familiei, pentru îmbunătăţirea cadrului legal respectiv, pentru
interpretarea corectă a legislaţiei familiei;
 dreptul mai poate fi diferenţiat de cuvântul dreptate, ultima noţiune reprezintă o valoare etică
pe baza căreia se apreciază comportarea reciprocă a oamenilor, fie persoane fizice, fie
organizaţi în colectivităţi care se numesc persoane juridice, “dreptatea” mai însemnând
valoarea etică privitoare la conţinutul legilor şi instituţiilor publice.
Dreptul, care reprezintă totalitatea normelor de conduită elaborate de stat la un moment dat, are
un pronunţat caracter istoric, apariţia lor fiind determinată şi în strânsă legătură cu realităţile politice şi
economico-sociale dintr-o anumită etapă.
 Dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv
Dacă dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea legală recunoscută de lege unor persoane fizice sau
juridice de a avea anumite drepturi şi obligaţii într-un raport juridic concret, dreptul obiectiv pe baza
căruia se stabileşte dreptul concret al persoanelor are un caracter general şi abstract.
Ex. Norma juridică înscrisă în articolul 480 din Codul Civil reprezintă dreptul obiectiv in raport
de care o anumită persoană X deţinând legal un bun mobil sau imobil are dreptul subiectiv, de proprietate,
pe care i-l conferă legea.
Dreptul obiectiv apare aşadar, prin aplicarea dreptului obiectiv asupra unui raport juridic concret
căruia îi permite să apară şi să aibă un anumit conţinut, să se modifice sau să se stingă în anumite condiţii
legale.
la rândul său dreptul obiectiv se înfăptuieşte numai prin intermediul dreptului subiectiv. Pentru
înţelegerea acestor noţiuni se impune să diferenţiem şi între termenul de drept subiectiv şi acela de subiect
de drept care înseamnă participantul la un raport juridic concret.
Dreptul obiectiv
Ca fenomen social, dreptul a apărut odată cu apariţia statului.
Sintagma “drept obiectiv” semnifică ansamblul de norme care reglementează categorii de relaţii
sociale.
În dreptul roman jurisconsultul Ulpian a definit dreptul ca reprezentând “îndatorirea de a
recunoaşte şi de a da fiecăruia ce i se cuvine”.
Dreptul obiectiv reprezintă ansamblul de reguli de conduită care guvernează relaţiile
persoanelor, care reglementeaza activitatea umană în societate şi care au vocaţia să se aplice tuturor
membrilor colectivităţii umane1.
Dreptul subiectiv semnifică facultatea subiectului raportului juridic de a acţiona într-un anumit
fel, de a cere celorlalte subiecte o conduită corespunzătoare, iar la nevoie de a recurge la sprijinul
aparatului de stat pentru asigurarea dreptului său.2

1
Vezi, Elena Iftimie, op. cit., p. 10.
 Legătura dintre dreptul obiectiv şi dreptul subiectiv
Corelaţia dintre dreptul obiectiv (pozitiv) şi dreptul subiectiv ne indică următoarele:
cele două sintagme exprimă moduri distincte de a prezenta fenomenul social denumit drept;
în consecinţă, ele sunt două accepţiuni (sensuri) care se atribuie termenului drept care nu se
exclud (una pe cealaltă);
între dreptul obiectiv (pozitiv) şi dreptul subiectiv există o unitate indisolubilă;
dreptul subiectiv nu există şi nici nu poate să existe în afara dreptului obiectiv.

I.2. Sistemul juridic şi sistemul dreptului

a) Sistemul juridic
Dreptul este unul dintre fenomenele juridice1 care sunt studiate de către teoria generală a dreptului
şi de sociologia juridică.2
“Privind ca un fenomen juridic, trebuie să-l dezavuăm de eticheta simplistă pusă de normativitate.
Dreptul modern este mai amplu decât vectorul sau norma juridică. El cuprinde judecăţile particulare,
comandamentele individuale, interese de scurtă perspectivă şi uneori chiar contrainterese”.
Fenomenele juridice alcătuiesc împreună sistemul juridic, între ele existând legătură şi
interdependenţă.
În literatura juridică s-a făcut diferenţa între sistemul juridic şi sistemul dreptului.
Sistemul juridic cuprinde totalitatea fenomenelor juridice, şi anume, dreptul, conştiinţa
juridică, raporturile juridice şi structurile instituţionale juridice, create pe baza dreptului, în scopul
respectării şi aplicării lui.
Sistemul dreptului este format din ansamblul normelor juridice sistematizate (ramuri de drept,
instituţii juridice) , indiferent de domeniul pe care îl reglementează (de Drept civil, Drept comercial,
Dreptul muncii, Dreptul familiei şi altele.
b) Sistemul dreptului(sistemul normelor juridice) constituie:
Totalitatea normelor juridice între care există relaţii relativ stabile şi durabile alcătuieşte
sistemul dreptului;
structura internă a dreptului (organizarea internă a dreptului) într-un stat, structură chemată să
asigure înfăptuirea unităţii normelor juridice impune gruparea lor în părţi independente (subsisteme ale
sistemului), ramuri de drept şi instituţii juridice.
Obiectul şi metoda de reglementare a normelor juridice care în ansamblu semnifică dreptul, îl
clasifică pe acesta din urmă în părţi interdependente denumite:

2
A se vedea şi, Maria Harbădă, Elemente de drept pentru învăţământul economic universitar, Edit. Fundaţiei Academice
„Gheorghe Zane” Iaşi, 1996, p. 17-18.

.
  ramuri de drept;
 instituţii juridice.
c) Ramura de drept şi criteriile pentru sistematizarea normelor juridice în cadrul sistemului
dreptului.
Ramura de drept reprezintă :
ansamblu distinct de norme juridice legate organic între ele, care reglementează relaţii sociale
ce au acelaşi specific (relaţii sociale omogene), folosind aceeaşi metodă sau acelaşi complex de metode;
unitatea mai multor norme juridice legate strâns între ele prin obiectul lor şi prin anumite
principii şi metode comune.
Structura specifică fiecărei ramuri de drept include:
partea generală;
partea specială.
d) Instituţia juridică constituie:
totalitatea normelor juridice care reglementează o anumită categorie (grupă unitară) de relaţii
sociale, generând astfel o categorie de raporturi juridice;
sfera cea mai restrânsă a legăturii de conţinut între mai multe norme juridice;
normele juridice care reglementează căsătoria, rudenia, proprietatea, moştenirea etc.
În comparaţie cu noţiunea “dreptului”, cuvântul “dreptate” semnifică valoarea etică în raport de
care se apreciază infaptuirea actului de justitie; conduita reciprocă a persoanelor una faţă de cealaltă şi
faţă de lege.
Dreptul constituie, aşadar:

factor important în reglementarea juridică a activităţii economico-sociale;

fenomen complex;
fenomen social, istoric şi juridic;
în cadrul sistemului juridic, dreptul semnifică elementul fundamental.
A. Obiectul de reglementare al normelor juridice care compun dreptul este reprezentat de:
categorii de relaţii sociale reglementate de o anumită ramură de drept (ex. relaţiile personale şi
patrimoniale dintre soţi, dintre părinţi şi copii, precum şi dintre alte persoane asimilate de lege rudelor,
alcătuiesc obiectul de reglementare al ramurii Dreptului familiei).
B. Metoda de reglementare a normelor juridice reprezintă:
formele şi mijloacele utilizate de stat pentru a influenţa conţinutul şi caracterul relaţiilor
sociale reglementate.

I.3. Principiile fundamentale ale dreptului

a) Definiţia
În sens juridic, noţiunea de principiu de drept desemnează:
 idee de bază, teză fundamentală;
“ideile, tezele fundamentale, care stau la baza întregului sistem de drept, determinate de
relaţiile sociale şi fiind expresia valorilor promovate şi apărate de drept, idei ale conţinutului
tuturor normelor juridice care orientează reglementările juridice şi aplicarea dreptului”;2
idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice;
idei diriguitoare care se degajă ca urmare a raportului dintre legea fundamentală şi celelalte
legi şi care trebuie să se folosească în întregul sistem de drept, în curs de formare;
idei de bază care se găsesc în întreaga legislaţie a statului, ca stat de drept în curs de
consolidare.
În opinia majoritară – exprimată în literatura juridică, clasificarea principiilor dreptului le
grupează în următoarele două grupe de principii:
principii generale (fundamentale)
principii de ramură.
Principiile fundamentale sunt reglementate în mod expres de Constituţia ţării sau sunt deduse din
legea fundamentală.
Principiile de ramură sunt înscrise în coduri şi în alte acte normative.
b) Categorii de principii
A. Principiul legalităţii care presupune:
înfăptuirea ordinii de drept, în care locul suprem îl ocupă Constituţia şi obligaţia tuturor
să se supună legii;
democratismul puterii manifestat prin suveranitatea poporului pe care acesta o exercită
prin sistemul electoral bazat pe vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, prin
care se instituie Parlamentul care îşi exercită atribuţiile sale de legiferare şi de control
asupra executivului.
În cadrul ordinii de drept, legalitatea – ca respectare a normelor juridice, a principiilor şi
prevederilor legale se întemeiază pe:
legitimitate
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor
compatibilitate cu normele internaţionale (la nivelul standardelor internaţionale).
Egalitatea – fundament al vieţii sociale – este o componentă a principiului libertăţii şi egalităţii.
Acest principiu fundamental al dreptului român este consacrat în art. 3 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului.
B. Principiul libertăţii şi egalităţii care este considerat:
principiul de bază al dreptului;
libertate fundamentală;
cadrul dreptului.
2
Vezi, Gh. Lupu, Gh. Avornic, op. cit., p. 103-110.
C. Principiul responsabilităţii, ca principiu fundamental al dreptului presupune:
act de angajare a individului, în procesul interacţiunii sociale;
raportarea conştientă a individului la valorile şi normele societăţii;
respectarea benevolă a normelor de drept;
 CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI. CATEGORII DE LEGI

II.1. Noţiunea şi evoluţia istorică a izvoarelor dreptului

Noţiunea de izvor de drept cunoaşte în dreptul român cât şi în dreptul comparat, mai multe
accepţiuni şi anume:
izvor material sau în sens material care semnifică factorii de configurare ai dreptului, faptul
social sau forţele creatoare, geneza dreptului2;
izvorul formal (juridic) care cunoaşte cea mai largă adeziune a specialiştilor în teoria
dreptului şi nu numai în acest domeniu de drept.
Într-un mod general, izvorul de drept în sens juridic (formal) reprezintă formele de exprimare ale
normelor dreptului, în cadrul sistemului de drept, privite în dimensiune spaţială şi temporală, pentru
fiecare eră şi perioadă istorică.
Este de remarcat că aceste două categorii de izvoare au fost frecvent prezentate şi diferenţiate în
teoria şi practica dreptului nostru, în perioade anterioare evenimentelor din dec. 1989.
În prezent, noţiunea de izvor de drept mai este utilizată şi în alte accepţiuni. Politica este
astfel considerată izvorul politic al dreptului1 pentru considerentul că autoritatea politică
statală este cea care determină apariţia unor noi reglementări, după cum şi conştiinţa
juridică este apreciată ca un izvor ideologic al dreptului.
Noţiunea de izvor de drept în sens larg înseamnă:
izvor direct care este actul normativ în cuprinsul căruia se află norma juridică avută în vedere;
izvor indirect în sensul unei reguli nejuridice (obiceiul la care face trimitere o normă juridică
împreună cu care alcătuieşte izvorul de drept (complex), denumit şi izvor mediat.
Din cele prezentate rezultă că, în sens general, izvorul de drept reprezintă forma de
exprimare a normelor juridice (legilor).
Forţa juridică a izvorului de drept este determinată de poziţia în sistemul de organe al statului şi
competenţa organului de la care acesta provine. Privită din această perspectivă, Constituţia este legea
fundamentală română şi are valoare juridică supremă. Art.1 alin. 5Constituţie consacră în mod expres,
principiului supremaţiei Constituţiei şi de aici, necesitatea ca toate izvoarele dreptului nostru să fie în
concordanţă cu prevederile din legea fundamentală.
Pentru a stabili importanta acestei reguli fundamentale generale, in statul de drept s-a prevazut in
art. 142 din Legea fundamentala: „Curtea Constitutionala este garantul suprematiei.”

2
Vezi şi, Elena Iftimie, Introducere în teoria şi practica dreptului, Edit. Universităţii “Ştefan cel Mare”, Suceava, 1999,
p. 39-40; deasemenea, Ioan Ceterchi, Ion Craiovanu, Introducere în teoria generală a dreptului, Edit. All, Bucureşti,
1993, p. 52 şi urm.
1
A se vedea şi, Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, op. cit., p. 41-45
 II.2. Clasificarea şi prezentarea izvoarelor dreptului român

a) Generalităţi
O analiză a izvoarelor dreptului făcută în contextul geografic şi istoric, evidenţiază gruparea lor în
cadrul sistemului de izvoare şi chiar o ierarhizare care semnifică diversitatea lor şi diferenţierile care sunt
de la un stat la altul, într-o anumită perioadă de timp, după cum urmează:
După apariţia statului, o anumită durată de timp care se întinde şi cuprinde inclusiv evul
mediu, cel mai important şi utilizat izvor de drept era obiceiul juridic, denumit şi cutumă;
epoca modernă este dominată de legea scrisă, care reprezenta voinţa reprezentanţei naţionale
(parlament);
în perioada contemporană se conturează mai multe categorii de sisteme de drept a unor state
care au elemente comune.
Literatura de specialitate prezintă următoarele mari sisteme de drept din lume:
A. sistemul romano-germanic din care face parte şi sistemul de drept român;
B. marile sisteme de common law;
C. sistemele juridice tradiţionale, formate din: hindus, musulman, al extremului orient;
D. sistemul socialist cu o sferă de cuprindere redusă şi în curs de restrângere treptată3.
 Un alt izvor de drept îl constituia precedentul judiciar sau practica judecătorească,
alcătuit din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele de toate
gradele, pe baza interpretării şi aplicării legii.
Cu toate că o hotărâre judecătorească este un act individual, un act de aplicare a dreptului, în care
judecătorul dă o soluţie într-un litigiu pe baza normelor juridice în vigoare, activitatea jurisdicţionară are
o importanţă foarte mare. Această activitate se manifestă în mod necesar de îndată ce viaţa socială a ieşit
din faza pur instinctivă, cerând adoptarea unor decizii. În acelaşi timp, activitatea jurisdicţională poate
sugera noi idei, impuse de dezvoltarea şi complexitatea raporturilor sociale. Dreptul sclavagist roman, aşa
numitul drept pretorian cuprindea norme create de pretori, pentru corectarea, adoptarea sau completarea
dreptului civil roman (ius civile). De asemenea, în dreptul feudal, practica judiciară a căpătat o deosebită
însemnătate, mai ales în secolele al XV-lea – al XVII-lea, odată cu recepţionarea dreptului roman.
Însă, deîndată ce legea devine principalul izvor de drept, cele mai importante relaţii sociale fiind
reglementate prin legi scrise, prin coduri cuprinzătoare, precedentul judiciar decade sau chiar este
interzis în unele ţări. De pilda, Codul civil francez de la 1804 interzicea tribunalelor să se pronunţe pe
bază de dispoziţii generale. În prezent, în concepţia dreptului român, ca şi a altor sisteme de drept,
precedentul judiciar nu mai este acceptat ca izvor de drept.
Hotărârile judecătoreşti sunt acte care nu conţin reguli juridice ci soluţii concrete date pe baza
unor acte normative şi în vederea aplicării lor. Asemenea acte de jurisdicţie trebuie deosebite de actele
jurisdicţionale ale unor organe de stat interne sau ale organelor internaţionale care îşi formează propria

3
In acest sens, vezi Elena Iftimie, op. cit., p. 44 si urm.
practică, ce nu poate fi cuprinsă în sfera noţiunii de jurisprudenţă. Odată cu revoluţiile burgheze,
problema precedentului judiciar s-a pus diferit de la un sistem la altul. Dacă în ţările europene
continentale precedentul nu a fost inclus printre izvoarele de drept, în Anglia, SUA, Canada el şi-a păstrat
un loc şi rol deosebit de important.
În Anglia, de exemplu, şi în ţările care au adoptat sistemul de drept anglo-saxon, dreptul comun
este alcătuit din hotărâri judecătoreşti şi cutumele consfinţite de ele. În acest sistem, judecătorul nu este
apreciat a fi doar un interpret al legii, ci o autoritate care creează regula de drept. Concepţia ce domină
aici este că “înţelesul dreptului este acela pe care i-l dau instanţele judecătoreşti”4. Însă nu orice hotărâre
judecătorească are valoare de precedent judiciar. În Anglia, de exemplu şi în ţările care au adoptat
sistemul de drept anglo-saxon, dreptul comun (common law) este alcătuit din hotărâri judecătoreşti şi
cutumele consfinţite de ele.5
Precedentele judiciare sunt considerate izvoare de drept şi în statele cu un alt sistem de drept, cum
se întâmplă în Elveţia unde există opinia că unele hotărâri ale Tribunalului Federal constituie adevărate
izvoare de drept.
În ţara noastră, deşi practicii judiciare i se acordă o atenţie sporită, ea, de regulă nu este
considerată ca un izvor de drept, cum am spus şi mai sus. Cu unele rezerve si inainte de revizuirea
Constitutiei din 8 decembrie 1991 se accepta de a fi recunoscute ca izvor de drept hotărârile
judecătoreşti ce ţin de unele ramuri ale dreptului pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie în
soluţionarea recursului în interesul legii, în vederea interpretării şi aplicării unitare a normelor juridice
pe întreg teritoriul ţării.
 Principiile generale ale dreptului au forţa şi semnificaţia unor norme superioare
generale, pe care instanţa le are în vedere atunci când nu există reglementări de
detaliu într-o anumită problemă.
Unele dintre ele sunt exprimate sub forma unor adagii, în special cele formulate încă în dreptul
roman. Principiile generale sunt izvoare formale ale dreptului de o mare generalitate de care trebuie să se
ţină seama atât în elaborarea dreptului, dar mai ales în aplicarea sa. Ele pot fi de inspiraţie filozofică,
politică, socială. Unele principii au însă un caracter exclusiv juridic. Multe dintre principiile fundamentale
sunt înscrise în Constituţie căpătând astfel o forţă juridică superioară faţă de toate celelalte reglementări.
 Doctrina (sau literatura juridică) cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe
care autorii de specialitate le dau fenomenului juridic şi are o importanţă majoră, ea
contribuie la explicarea fenomenului juridic, la cunoaşterea realitatilor social-politice si
economice, a relatiilor sociale supuse reglementării juridice, interpretarea şi aplicarea
corectă a legii, la dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului.

4
Vezi, în această problemă şi, Maria Harbădă, Elemente de drept pentru învăţământul economic universitar, p. 13-16, p.
38-42.
5
Elena Iftimie, op. cit., p. 44-59.
 Ca izvor de drept, ştiinţa juridică a fost recunoscută mai mult în epoca antică şi cea medievală,
unde împăratul romanilor, Hadrian, a decis că judecătorii sunt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a
celor ce cercetează dreptul.
Ulterior, în epoca din urmă a Imperiului Roman, s-a format obiceiul de a rezolva chestiunile de
drept, citindu-se părerile vechilor jurisconsulţi, încât nu se mai recurgea la textul legii. Mai mult de atât,
s-a stabilit un fel de clasament între jurisconsulţi, astfel că părerile a patru dintre ei, Papinion, Paul,
Alpren, Modestin erau considerate drept lege. Şi în Evul Mediu doctrina a avut un rol important,
judecătorii apelând la operele ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru cauzele aduse în faţa lor.
Treptat însă rolul doctrinei a început să scadă, in prezent nemaifiind considerată ca izvor al dreptului.
b) Actul normativ (legea în sensul larg al termenului)
După formarea statelor au apărut norme juridice noi, acte normative care ocupă locul principal în
ierarhia izvoarelor dreptului. Forţa lor juridică este susţinută de faptul că provin de la autoritatea publică
competentă să normativeze cele mai importante relaţii sociale.
Actul normativ sau legea în sensul larg se mai numeşte, în teoria şi practica dreptului, actul
juridic normativ. Actul cu cu forţă juridică superioară este actul normativ sau legea în sensul
strict al termenului, elaborat de organul suprem şi “unica autoritate legiuitoare” care este
Parlamentul.
In mod curent, utilizarea cuvântului “lege” (in sensul larg) desemnează orice act normativ,
indiferent de organul de stat de la care provine.
A. Actele juridice (normative) ale Parlamentului (art. 73 Constituţie) sunt:
Legile (cu forţă juridică deosebită în ierarhia izvoarelor dreptului, ordonate în sistemul
izvoarelor dreptului, intr-o anumita ordine), sunt prezentate în Constituţie, art. 73, sub următoarele trei
categorii:
I. legi constituţionale care revizuiesc Constituţia, după o anumită procedură, reglementată expres
în art. 150-152 din Titlul VI al Legii fundamentale ( aprobata prin referendumul din 18-19 octombrie
2003 si intrata in vigoare la data de 29 octombrie 2003);
II. legi organice care reglementează cele mai importante domenii de activitate umană şi relaţiile
create în cadrul lor.
In art. 73 al Constitutiei (revizuit prin Legea Constitutionala nr. 429/2002) prevede urmatoarele
domenii de reglementare ale legilor organice:
a. sistemul electoral: organizarea si functionarea Autoritatii Electorale Permanente;
b. organizarea, funcţionarea si finantarea partidelor politice;
c. statutul deputatilor si al senatorilor, stabilirea indemnizatiei si a celorlalte drepturi
ale acestora;
d. organizarea şi desfăşurarea referendumului;
e. organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
f. regimul starii de mobilizare partiala sau totala a fortelor armate si al starii de
razboi;
 g. regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă;
h. infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
i. acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
j. statutul functionarilor publici;
k. contenciosul administrativ;
l. organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor
judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;
m. regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
n. organizarea generală a învăţământului
o. organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind
autonomia locală;
p. regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;;
r. statutul minoritatilor nationale ale Romaniei ;
s. regimul general al cultelor;
t celelalte domenii pentru care in Constitutie se prevede adoptarea de legi organice (un
exemplu in acest sens il constitue legea de organizare si functionare a avocatului poporului;
art. 58, alin.3 din Legea fundamentala).
III. legi ordinare care sunt acela mai numeroase acte normative emise de Parlament, si cuprind
toate actele autoritatii supreme, altele decat legile constituţionale şi legile organice. Din această categorie
fac parte intre multe alte legi :. Legea 31/1990, Legea nr. 15/1990, Legea nr. 21/1996; Legea nr. 18/1991,
Legea nr. 119/1996 etc.
Parlamentul mai adoptă:hotariri si motiuni.
In conformitate cu prevederile art. 73 Constituţie, putem ierarhiza izvoarele dreptului pe baza
acestor trei categorii de legi, iar legea organică are valoare juridică deosebită, ocupând locul doi după
Constituţie, urmată de legea ordinara.
Structura izvoarelor dreptului roman cuprinde numeroase acte normative emise anterior
evenimentelor din decembrie 1989,6incat este necesar sa le examinam in concordanta cu litera si spiritul
disp. Art. 154 Constitutie, conform caruia: “(1) Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare,
în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii”.
În concordanţă şi cu dispoziţiile alin 5 din acelaşi articol, rezultă că, în termen de 12 luni de la
momentul intrării în vigoare a legii de organizare a Consiliului Legislativ7, acesta va examina dacă actele
normative la care ne-am referit, sunt în concordanţă cu actuala Constituţie. În caz de nonconformitate
acest organ va propune Parlamentului, sau după caz Guvernului, să acţioneze corespunzător, dispunând:

6
A se vedea şi, Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului, p. 41-42
7
Consiliul Legislativ are natura unui organ consultativ de specialitate al Parlamentului cu atribuţii constând în avizarea
proiectelor de acte normative în scopul: • sistematizării
• unificării
• coordonării întregii legislaţii.
Acest organ ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.
 abrogarea;
modificarea;
completarea actelor normative în cauză.
B. Actele Preşedintelui ţării: decretele (art. 100 Constituţie)
În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele ţării poate emite decrete ce sunt publicate în
Monitorul Oficial al României. În caz de nepublicare decretul este considerat inexistent.
C. Actele Guvernului (art. 108 Constituţie) poartă denumirea de:
hotărâri;
ordonanţe.
I. Hotărârile Guvernului sunt emise în vederea organizării executării legilor (ex. Hotărârea nr.
495 din 12 septembrie 1997 privind conţinutul, eliberarea şi actualizarea livretului de familie).
Ele se publică în Monitorul Oficial al României pentru a produce efectele izvorului de drept. În
caz de nepublicare, hotărârea respectivă este considerată inexistentă.
Alin. 4 teza finală din art. 108 Constituţie, exceptează de la publicare hotărârile care prezintă
caracter militar şi care “se comunică numai instituţiilor interesate”.
II. Ordonanţele şi Ordonanţele de urgenţă sunt prevăzute în art. 108 Constituţie iar ultima
categorie în art. 115 alin. 4 Constituţie. Parlamentul este “unica autoritate legiuitoare a ţării”, iar această
funcţie legislativă nu este divizată, încât să o realizeze împreună cu autoritatea executivă sau Guvern.
Pentru a înţelege activitatea legislativă a Guvernului, prezentată de art. 108 Constituţie trebuie să
coroborăm acest articol din legea fundamentală cu dispozitiile art. 115 din acelaşi act normativ, conform
căruia: “Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în
domenii care nu fac obiectul legilor organice.
Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite
ordonanţe”. Ordonanţele sunt emise numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de legea specială de
abilitare.
Acest act normativ intra in vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere in procedura de
urgenta la Camera competenta sa fie sesizata si dupa publicarea ei in Monitorul Oficial.
In termen de 30 de zile de la depunere, Camera sesizata trebuie sa se pronunte asupra
ordonantei, iar in cazul in care nu dispune asupra ei, Ordonanta este considerata adoptata
si se trimite celeilalte camere care decide in procedura de urgenta.
In situatia in care Ordonanta de Urgenta a Guvernului cuprinde norme de natura legii
organice se aproba cu majoritatea prevazuta la art. 76 alin. 1.8
Limitarea domeniilor de reglementare prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului rezulta
din corelarea prevederilor art. 115 alin. 5 si 6 si sunt urmatoarele limite:
 nu pot fi adoptate in domeniul legilor constitutionale;

8
Art. 76 Constitutie se refera la adoptarea legilor si a hotararilor si in alin. 1 dispune: „Legile organice si hotararile privind
regulamentele camerelor se adopta cu votul majoritatii membrilor fiecarei camere”.
  nu pot afecta regimul institutiilor fundamentale ale statului;
 nu pot atinge drepturile, libertatile si indatoririle prevazute de Constitutie;
 nu pot afecta drepturile electorale;
 nu pot viza masuri de trecere silita a unor bunuri in proprietate publica.
Parlamentul aproba sau dupa caz respinge printr-o lege, ordonantele cu care a fost sesizat dispunand,
daca este necesar, masuri cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare aordonantei.
În sistemul actual al izvoarelor dreptului român sunt cuprinse numeroase ordonanţe (cum ar fi:
Ordonanţa Guvernului Nr. 21 / 1992 privind protecţia consumatorului, Ordonanta Guvernului nr. 26/
2000 privind asociatiile si fundatiile etc.)
Textul initial al Constitutiei al Constitutiei (art. 114) a fost modificat sub aspectul alin. 4
care in prezent in noua numerotare a Constitutie are urmatorul cuprins: „Guvernul poate
adopta ordonante de urgenta, numai in situatii extraordinare a caror reglementare nu
poate fi amanata, avand obligatia motivarii urgentei in cuprinsul acestora.”
Totodata, dupa revizuire s-a introdus inca doua aliniate (5 si 6) care se refera la data
intrarii in vigoare o Ordonantei de Urgenta la limitele de reglementare a acestor acte
normative.
Ordonanta de urgenta intra in vigoare numai dupa depunerea sa spre dezbatere in procedura de
urgenta la camera competenta sa fie sesizata si publicarea ei in Monitorul Oficial al Romaniei. Camerele
daca nu se afla in sesiune se convoaca obligatoriu in cinci zile de la depunere sau dupa caz de la trimitere.
Daca in termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizata nu se pronunta asupra ordonantei,
aceasta este considerata adoptata imediat si se trimite celeilalte Camere, care decide deasemenea in
procedura de urgenta. Ordonantele de urgenta cuprinzand norme de natura legii organice se aproba cu
majoritatea prevazuta in art. 76 alin. 1.
Exemplu de ordonanţe de urgenţă:
nr. 25 din 12 iunie 1997 completată şi aprobată prin Legea nr. 87/1998 privind regimul juridic
al adopţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 120 / 1997;
nr. 26 din 12 iunie 1997 aprobată prin Legea nr. 108/1998 cu privire la protecţia copilului
aflat în dificultate.
c) Contractul normativ constituie un izvor de drept cu o activitate mai restrânsă, în comparaţie cu
alte izvoare.
Totuşi, în epoca feudală contractul a reprezentat un important izvor de drept şi a reglementat
diferite raporturi dintre pături sau stări sociale, ori între acestea şi şeful statului (monarh), fiind
caracterizate ca raporturi de forţă între cei care-l semnau. Între aceste contracte cu valoare juridică
deosebită, sistemul dreptului englez cuprindea Magna Charta Libertatum (15 iunie 1215). O importanţă
majoră are contractul normativ şi în situaţia formării, din unirea mai multor state, a unor confederaţii
sau federaţii, care prevedea principiile fundamentale acceptate de ţările semnatare.
În dreptul intern, contractul normativ este inclus în categoria izvoarelor dreptului. Am putea
menţiona contractul colectiv care este apreciat de specialişti ca un semnificativ izvor al dreptului muncii,
dacă ne referim la dispoziţiile generale pe care le conţine. Aceste prevederi constituie forma unor norme
juridice, de natură convenţională. În prezent, se manifestă o tendinţă de standardizare a tuturor
operaţiunilor juridice, fiind elaborate unele “contracte tip”, denumite şi “contracte de adeziune”, în cadrul
cărora semnatarii au libertatea doar să accepte aceste prevederi şi să le semneze.
Cel mai important loc îl ocupă contractul normativ între izvoarele dreptului internaţional,
unde este cunoscut sub denumirea de: tratat; acord; convenţie; contract etc. Este de reţinut faptul că, în
comparaţie cu actul juridic al părţilor (contractul care este manifestarea de voinţă a acestora pe baza
căreia se creează drepturi şi obligaţii pentru ele), contractul normativ – ca izvor de drept reprezintă
“forma convenţională a creării normelor juridice, caz în care drepturile şi obligaţiile apar ca regulă de
conduită obligatorii pentru semnatarii lui”.
d) Cutuma (obiceiul juridic)
Obiceiul reprezintă o regulă de conduită ce se formează spontan ca rezultat a aplicării ei repetate
într-un interval de timp relativ îndelungat, într-o colectivitate umană.9 Modalitatea principală de ordonare
a relaţiilor sociale şi influenţare a acţiunii umane în comuna primitivă este constituită din:
diferite datini;
tradiţii;
practici cu caracter moral sau religios.
În epocile istorice care au urmat comunei primitive, obiceiul a avut în continuare un rol social
important, diferit însă de la o epocă la alta.
Puterea de stat poate adopta faţă de obiceiuri, dupa caz una din următoarele atitudini:
de recunoaştere, conservarea ori, dupa caz sancţionare, acordându-le forţa judiciară celor care
sunt în acea perioadă istorică, necesare pentru întărirea ordinii de drept;
de acceptare şi tolerare a obiceiurilor care însă nu necesită transformarea lor în norme cu
caracter juridic;
de interzicere a obiceiurilor care sunt contrare ordinii de stat.
Obiceiurile din prima categorie, respectiv cele care se bucură de recunoaştere din partea puterii de
stat care le acordă forţă juridică, se transformă în obiceiuri juridice. Acestea se mai numesc cutume, care
fac parte dintre izvoarele dreptului român.
De regulă, modul de sancţionare al obiceiului şi transformare a lor în obiceiuri juridice, s-a
realizat în practica aplicării dreptului, prin recunoaşterea lor de către instanţele judecătoreşti, cu prilejul
soluţionării cauzelor supuse judecăţii acestora.
Cutuma (obiceiul juridic) a avut şi continuă să manifeste un rol important ca izvor al dreptului
internaţional, cu toate că în perioada actuală, s-a extins practica de reglementare scrisă şi de codificare a
acesteia.
În dreptul intern, cutuma este izvor al dreptului civil şi comercial.

9
Elena Iftimie, op. cit., p. 54-55.
 Valoarea de izvor de drept a obiceiului juridic sau cutumei constituie o problemă controversată în
teoria şi practica dreptului10, conturându-se mai multe opinii, şi anume:
cutuma este izvor de drept în situaţia în care în legea scrisă nu există reglementări pentru
anumite relaţii sociale dar se află reguli nescrise, recunoscute şi practicate constant, o
perioadă mare de timp;
obiceiul juridic are valoare de izvor de drept când normele juridice existente acordă
obligativitate acestuia ori practica judiciară (jurisprudenţa) îl impune, acordându-i o
consacrare oficială.
Cutuma (obiceiul juridic) nu este definită prin lege ci de către doctrina judiciară (literatura
judiciară) care îi acordă două accepţiuni sau sensuri şi anume:
sens larg care presupune că obiceiul juridic este constituit din ansamblul regulilor care nu
sunt consacrate textual, cum ar fi: principiile generale ale dreptului, tradiţiile, practicile
recunoscute de autorităţile publice, jurisprudenţa;
sens restrâns, când obiceiul juridic (cutuma) înseamnă regula de conduită creată în
practica vieţii sociale.
Unele precizări se impun în privinţa obiceiului juridic şi anume:
convingerea obligativităţii normelor nescrise care devin cutume, ceea ce înseamnă aspectul
psihologic;
investirea cu autoritate juridică a obiceiului se face doar de către puterea de stat, singura în
măsură să-l recunoască şi să-i acorde sau nu forţă juridică, dacă aceasta este în concordanţă
cu ordinea de stat existentă şi contribuie la întărirea ordinii de drept.
Incetarea acţiunii obiceiului juridic are loc prin căderea lui treptată, în desuetudine,
. inţnemaifiind întrebat.
În comparaţie cu legea scrisă care are forţă juridică superioară cutumei şi mai mare certitudine şi
stabilitate, obiceiul juridic are forţă juridică inferioară.
Când este recunoscută de puterea publică, cutuma are aplicabilitate restrânsă, în dreptul public şi
anume, dreptul internaţional, cât şi în domeniul dreptului privat, în ramura dreptului civil şi a dreptului
comercial.
Faţă de lege, cutuma are un rol subsidiar, subordonat, deşi în dreptul comparat întâlnim
sisteme de izvoare ale dreptului în cadrul cărora cutuma este uneori privită asemănător legii (ex.
Germania)

10
Pentru aspectele controversate din doctrină şi jurisprudenţă în legătură cu obiceiul juridic, vezi, Elena Iftimie, op. cit.,
p.42-47.
 CONSTITUŢIA
(emise de Parlament, conform art.
II. LEGILE 73 Constituţie)

LEGI ORGANICE LEGI ORDINARE

LEGI CONSTITUŢIONALE

HOTĂRÂRI ale Parlamentului

MOŢIUNI adoptate de Parlament

Actele Preşedintelui
III
(conform art. 100 Constituţie)
.

DECRETE
emise în cadrul exercitării atribuţiilor sale

Actele Guvernului
IV subordonate legilor
(conform art. 108 Constituţie)
.

HOTĂRÂRI ORDONANŢE ORDONANŢE DE URGENŢĂ

care organizează emise de Guvern, abilitat pentru cazuri excepţionale
executarea legilor de Parlam. printr-o lege
speciala speciaare
V. CONTRACTUL NORMATIV

Acte normative anterioare evenimentelor din decembrie 1989

VI
(emise de către organele cu atribuţii de legiferare)art.154 Cons
.

DECRETE LEGI H.C.M.

(emise de Consiliul de stat) emise de organul legiuitor Hotărâri ale Consiliului de
existent la acel moment Miniştri
(denumit Marea Adunare
Naţională – M.A.N.)

Principiile generale ale dreptului – norme superioare,

VII. generale

VIII. CUTUMA (obiceiul juridic)

 CAPITOLUL III
DREPTUL DE PROPRIETATE

III.1. Proprietatea si dreptul de proprietate

III.1.1.Dreptul de proprietate

Între oameni se stabilesc relaţii de muncă în cadrul cărora ei produc bunuri, pe care şi le însuşesc.
Însuşirea de către oameni a diferitelor bunuri ale naturii, înăuntru şi cu ajutorul acestor forme
sociale, se numeşte proprietate.
Proprietatea este, aşadar, un raport social.
Pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, proprietatea ca raport social se transformă în drept
de proprietate, raportul social pur şi simplu devenind raport juridic. Astfel, în societatea cu economie de
piata domina dreptul de proprietate privată, consacrat prin reguli de drept, care conferă anumitor persoane
sau colectivităţi organizate de persoane în condiţiile legii, putinţa de a poseda, de a folosi, de a dispune de
acel lucru.

III.1.2. Conţinutul si caracteristicile dreptului de proprietate

A fi proprietarul unui bun înseamnă a avea dreptul de a poseda, folosi şi dispune de acel
lucru, în limitele prevăzute de lege(art.480/C.Civ.)
a)Posesiunea implică din partea unei persoane exercitarea directă şi nemijlocită a oricărei acţiuni
materiale asupra unui bun, aflat la locul aşezării lui permanente;11
b) Folosinţa unui bun înseamnă prerogativa pe care o are proprietarul de a obţine foloasele legate
de acel bun pentru îndeplinirea nevoilor sale;
c) Dispoziţia cu privire la un bun echivalează cu putinţa de a transmite dreptul de proprietate
asupra unei persoane, de a da bunul în gaj, în folosinţă etc., cu un cuvânt de ai determina regimul juridic.
În situaţia când bunul se găseşte în păstrarea altei persoane (depozit, gaj, închiriere) posesiunea şi
folosinţa pot aparţine şi unui neproprietar, dreptul de proprietate rămânând însă proprietarului său.
Posesiunea, folosinţa şi dispoziţia asupra bunului ce formează obiectul unui drept de proprietate
nu sunt elemente inseparabile.
Dreptul de proprietate este un drept absolut. Toate persoanele sunt obligate să se abţină
de la orice încălcare care ar putea aduce atingere exerciţiului dreptului de proprietate de către titularul
său.
Fiind un drept real, titularul îl poate realiza direct fără concursul altor persoane. Astfel,
proprietarul unei case posedă, se foloseşte, dispune de aceasta, fără a aştepta intervenţia altei persoane.
Dreptul de proprietate este un drept exclusiv, în sensul că proprietarul are singur

11
A se vedea şi Maria Harbădă,op.cit. , p. 167-170.
folosinţa şi stăpânirea bunului său. El este un drept perpetuu, în înţelesul că nu se stinge prin
neîntrebuinţare, şi un drept alienabil ceea ce înseamnă că se poate înstrăina.

III.1.3. Posesiunea şi efectele juridice produse de ea

Posesiunea constă în stăpânirea unui lucru sau în folosirea unui drept,
de către o anumită persoană îndrituită să exercite asupra unui lucru sau dreptului respectiv actele
de folosinţă şi de putere ca proprietar sau ca titular al unui drept real.
 o persoană posedă, când deţine material un lucru sau când se foloseşte efectiv de un drept
(posesiunea se aplică şi bunurilor incorporale).
Din partea deţinătorului trebuie să existe intenţia de a se considera proprietar, adică de a-şi însuşi
bunul pentru el ori de a se folosi de dreptul respectiv ca de-al său. Dacă lipseşte această intenţie nu avem
o posesiune, ci o detenţiune precară.
Condiţiile posesiunii sunt : să fie continuă, paşnică, adică sa nu aibă loc prin violenţă, publică,
ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie exercitată pe acuns, şi să fie exercitată sub nume de proprietar.
Posesiunea12 care îndeplineşte condiţiile de mai sus se cheamă posesiune utilă, creând în favoarea
posesorului o prezumţie de proprietate.
În anumite condiţii, după trecerea unui anumit termen, posesiunea utilă, duce la dobândirea
dreptului de proprietate.
Neîndeplinirea uneia din condiţiile arătate face din ea o posesiune viciată, adică fără efect din
punct de vedere juridic.
Viciile posesiunii sunt deci :
discontinuitatea,
violenţa,
clandestinitatea
precaritatea.
Discontinuitatea este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat de oricine şi
temporar, căci de odată ce încetează posesiunea se consideră a fi utilă. Acest viciu constă în aceea că
deţinerea materială a bunului sau folosirea dreptului se face la intrevale nenormale.(Exemplu : un
teren arabil este lucrat, la doi trei ani).
Violenţa se manifestă ca un viciu relativ şi temporar, putând fi deci invocată numai de
către cel împotriva căruia posesorul deţine bunul şi foloseşte dreptul de violenţă.
Clandestinitatea este de asemenea un viciu relativ şi temporar, constând în aceea că
posesiunea este exercitată în ascuns de adversar, încât acesta nu este în situaţia de a o cunoaşte.
Precaritatea este mai mult decât un viciu al posesiunii, deoarece afectează însăşi
existenţa acesteia, căci prezenţa sa înseamnă lipsa elementului intenţional (psihologic) al posesiunii.
În acest caz, se spune că posesiunea nu este exercitată sub nume de proprietar, ea apărând ca o

12
Vezi şi Gh. Beleiu,op.cit., p.77. ;deasemenea, Maria Harbada,Drept civil,Ed.Univ. „‟Al.I.Cuza „‟ Iasi,2005,p.163
 detenţiune precară. Sunt detentori precari: locatarii, uzufructuarii, depozitarii etc.
Cel care a început prin a poseda cu titlu precar este presupus că posedă astfel până la dovada
contrară.
Posesiunea utilă este presupusă de asemenea până la dovada contrară. Aceasta înseamnă că
elementul intenţional nu tebuie dovedit de către deţinătorul bunului sau de cel care foloseşte
dreptul, ci de cel care formează pretenţii contrare.
Schimbarea detenţiunii precare într-o posesiune utilă se numeşte intervertirea posesiunii şi are
loc în condiţiile stabilite de art. 1858 C. civ.
Efectele posesiunii sunt:
a) creează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea posesorului;
b) poate conduce în anumite condiţii la dobândirea dreptului de proprietate;
c) posesorul de bună credinţă are dreptul să culeagă fructele şi veniturile bunului ce-l posedă,
nefiind obligat să le restituie decât din ziua chemării în judecată de către proprietar.
Apărarea posesiunii se face pe cale acţiunilor posesorii. În condiţiile stabilite de lege, fiind de
asemenea un efect al posesiunii. Deosebim două feluri de acţiuni posesorii:
în complângere
în reintegrare (reintegrând). Ultima fiind şi la mâna detentorilor, are mai mult, un caracter personal.
Când posesorul pierde bunul sau nu mai are intenţia să îl păstreze pentru sine - chiar dacă ar
continua să îl deţină - posesiunea încetează şi se pierde. De exemplu, cineva pierde cartea sau cineva a
vândut calul altcuiva, care l-a lăsat în păstrarea primului; în ambele cazuri posesiunea s-a pierdut.

III.2. Dobândirea şi transmiterea dreptului de proprietate

De regulă, dreptul de proprietate se dobândeşte prin transmiterea din
partea unei persoane către altă persoană, cu ajutorul actelor juridice (vânzarea-cumpărarea, donaţia,
schimbul etc.) sau prin moştenire. În aceste cazuri noul proprietar este un succesor în drepturi al noului
proprietar. Din acest motiv, asemenea moduri de dobândire a dreptului de proprietate se numesc moduri
derivate.
Când un bun oarecare nu a mai aparţinut altui proprietar, deoarece el n-a existat înainte,
sau deoarece dreptul de proprietate ia naştere independent de dreptul de proprietate al fostului
proprietar. În asemenea cazuri ne găsim în faţa unui mod originar de dobândire a dreptului de
proprietate.
Asemenea moduri de dobândire a dreptului de proprietate sunt:
trecerea în proprietatea statului a bunurilor al căror proprietar nu poate fi identificat,
naţionalizarea,
confiscarea,
uzucapiunea etc.
 Pentru transmiterea proprietăţii asupra bunurilor determinate individual, prin acte juridice, este
suficient numai consimţământul părţilor, fără vreo altă formalitate, afară de cazul când părţile au
comvenit altfel prin contractul încheiat ori când prin lege se dispune altfel.
Când se transmite însă dreptul de proprietate asupra unor lucruri determinate prin caractere
generice, este necesară, pe lângă consimţământul părţilor, şi individualizarea bunurilor ce se transmit.
Această individualizare se face prin separarea lor de alte bunuri asemănătoare, o dată cu predarea. Spre
exemplu, persoana căreia i se transmite dreptul de proprietate asupra unei cantităţi de grâu, va dobândi
dreptul de proprietate asupra acestei cantităţi în momentul când, după acordul părţilor sau concomitent,
cantitatea respectivă de grâu a fost separată de rest şi de regulă predată.
Transmiterea dreptului de proprietate este intim legata in dreptul civil de instituţia transcrierii.
Transcrierea este operaţia de îregistrare şi copiere a actelor de transmitere a proprietăţii imobilelor, sau a
drepturilor reale imobiliare, în registre publice. Transmisiunea bunurilor mobile nu este supusă, în
principiu transcrierii, de la care fac excepţie operaţiunile privind anumite bunuri mobile ca vânzările de
maşini agricole şi altele.
Rolul transcrierii este acela de a face cunoscută terţelor persoane situaţia juridică a bunurilor
transmise, pentru a nu se crea dificultăţi în circuitul civil cum ar fi, de exemplu, vânzarea aceluiaşi bun
mai multor persoane, în acelaşi timp sau succesiv. Transmiterea în sine a bunurilor prin acte juridice nu
este influenţată de transcriere, aceasta neavând altă funcţie decât aceea de a face ca anumite acte juridice
să fie opozabile terţelor.
Transcrierea poate fi invocată cu efect de către cel care a transcris priumul, cu condiţia ca
acesta să nu fi împiedicat pe cel cu care vine în concurs să transcrie, folosind frauda.
Printre modurile originale de dobândire a dreptului de proprietate cunoscute deptului civil din
România se numără şi accesiunea şi uzucapiunea care reprezintă:
III.2.1. Accesiunea dă dreptul proprietarului unui lucru să dobândească tot ceea ce produce
acesta, precum şi accesoriile ce se încorporează la acest lucru potrivit principiului accesoriul urmează
principalul.
Accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară.
III.2.2. Uzucapiunea sau prescripţia achizitivă este un mijloc de dobândire a proprietăţii asupra
unui bun imobil, printr-o posesiune prelungită.
 Posesiunea trebuie să fie neviciată. În general timpul cerut pentru prescrierea ei (adică pentru
ca posesiunea să se transforme în proprietate) este de 30 de ani. În acest caz nu interesează dacă posesorul
este de rea-credinţă şi stăpâneşte bunul fără just titlu.
Termenul de prescripţie este scurtat de la 10 la 20 ani - după anumite distincţii prevăzute
prevăzute de Codul civil - pentru posesorul de bună-credinţă şi care stăpâneşte bunul cu just titlu.
Se numeşte just titlu orice act juridic translativ de proprietate valabil încheiat, dar care nu
provine de la adevăratul proprietar. Un act juridic translativ de proprietate anulabil poate constitui just
titlu, în ipoteza în care anulabilitatea nu i-a fost cunoscută posesorului de bună credinţă, care îl invocă.
Acest act juridic anulabil nu poate fi opus ca just titlu celui îndreptăţit a cere anularea sa. De asemenea,
un act juridic translativ de proprietate nul nu poate constitui un just titlu.
Dovada justului titlu este în sarcina celui care îl invocă, în timp ce buna credinţă se prezumă tot
timpul cât durează posesiunea. De aceea se spune că reaua-credinţă care survine nu împiedică
uzucapiunea de 10 până la 20 ani.
Sunt anumite situaţii care împiedică definitiv cursul prescripţiei. În acest caz se vorbeşte de
întreruperea prescripţiei. Efectul anterior al posesiunii este înlăturat şi se impune să înceapă o nouă
posesiune. (exemplu: situaţia în care posesorul pierde posesiunea lucrului mai mult de un an sau când
bunul este reclamat de proprietar etc.
Împiedicarea vremelnică a curgerii termenului de prescripţie, datorită minorităţii sau altor câtorva
împrejurări, constituie motive de suspendarea prescripţiei.
Suspendarea prescripţiei este un obstacol temporar care are ca efect încetarea cursului prescripţiei
si din momentul dispariţiei evenimentului ce a provocat această suspendare prescripţia îşi reia cursul,
posesiunea începută putând fi continuată.
Suspendarea are efecte numai în raporturile dintre posesor şi o anumită persoană determinată, în
timp ce întreruperea este opozabilă tuturor.
Posesorul poate renunţa la prescripţie numai după ce acesta s-a împlinit. Prin împlinirea
termenului posesorul devine proprietarul bunului chiar în ziua când a început să curgă prescripţia. Ea are,
deci efect retroactiv.
În anumite condiţii stabilite de lege, posesiunile pot fi unite. Astfel, posesiunea unei persoane poate fi
unită cu a unei alte persoane care obţine bunul de la prima persoană.
Această unire se numeşte joncţiunea posesiunilor, rolul ei fiind asigurarea împlinirii prescripţiei
pentru care este necesar însă ca ambele posesiuni să nu fie viciate.
III.2.3. Printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate se mai numără hotărârea
judecătorească, testamentul, tradiţiunea, şi ocupaţiunea .
Tradiţiunea, constă în predarea efectivă a lucrului şi nu este decât un mod de executarea
convenţiei de transmitere sau constituire a unui drept real.
Cu toate acestea, tradiţiunea este un mod de transferare a dreptului de proprietate în
următoarele cazuri:
când contractul are ca obiect un lucru nedeterminat numai în genere (de ex: o anumita
cantitate de grâu; individualizarea şi determinarea se vor face numai cu prilejul tradiţiunii);
când un terţ dobândeşte un lucru mobil de la altcineva, altul decât adevăratul proprietar,
conform regulii înscerise în art. 1909 C. civ.;
în cazul unui dar manual.
Ocupaţiunea constituie posibilitatea de a-şi însuşi bunuri ce nu aparţin
nimănui: vânatul, peştele prins - în baza unei autorizaţii legale - de pe un fond străin etc. .
 III.3. Bunurile

a. Noţiuni generale
În sens economic, un bun este orice lucru care este util.
În accepţiune juridică, bunurile sunt lucrurile care pot constitui obiectul unei apropieri
individuale ori colective şi care pot fi exprimate într-o valoare bănească.
Cu privire la bunuri se stabilesc drepturi şi obligaţii civile.
b. Clasificarea bunurilor
*Există mai multe criterii de clasificare a bunurilor. Cele mai importante dintre ele
sunt următoarele:
Bunurile mijloace de producţie şi bunurile obiecte de consum.
Bunurile corporale care au existenţă materială, servind
satisfacerii nevoilor oamenilor (animale, vegetale)
Bunurile încorporale sunt,cale care n-au decât o existenţă abstractă, dar reprezintă totuşi o
valoare apreciabilă în bani cum ar fi: opera literară, serviciul pe care debitorul a promis să-l facă etc.
Printre bunurile incorporale se numără şi drepturile, în afară de cele legate strict de personalitatea
umană.
*O altă clasificare a bunurilor constă în deosebirea bunurilor
determinate individual sau certe (o casă,un automobil,) de bunurile determinate doar prin caracterele lor
generice sau bunurile de gen (banii, cerealele etc.). Primele sunt privite în lumina însuşirii lor specifice, în
timp ce secundele sunt văzute prin prisma caracterelor comune ale întregii categorii de bunuri respective.
Dreptul de proprietate asupra bunurilor certe se transmite de regulă, prin simplul acord de voinţă
şi independent de predarea lucrului. De aceea, pieirea unor astfel de bunuri înainte de a fi predate
exonerează pe debitor de răspundere, în cazul în care bunurile au pierit ca urmare a unui caz de forţă
majoră sau fortuit. În situaţia bunurilor determinate prin caractere generice, soluţia este contrară.
*După un criteriu asemănător celui al clasificării de mai sus,
bunurile se mai divid în : fungibile şi nefungibile. Primele se pot înlocui unele cu altele (grâul,
combustibilul, etc.), în timp ce bunurile nefungibile înlătură posibilitatea unei asemenea substituiri
(exemplu: tabloul “Carul cu boi” pictat de Nicolae Grigorescu)..
Bunurile divizibile sunt cele care se pot împărţi, fără să-şi piardă
valoarea economică (o stofă etc.), în timp ce bunurile nedivizibile, o dată împărţite, înlătură posibilitatea
de a mai fi folosite ca atare (un animal etc.).
Bunurile principale pot fi utilizate independent de orice alt bun (un automobil, un imobil, etc.),
Bunurile accesorii, spre deosebire de primele, sunt destinate să servească acestora
(arcuşul unei viori, vâslele luntrii). Consecinţa juridică a acestei clasificări este exprimată în regula :
accesoriul urmează regimul principalului. Astfel dacă vioara a fost închiriata pentruun concert, se
subânţelege că a fost închiriat şi arcuşul nepurtându-se percepe o sumă suplimentară pentru el.
Bunurile consumptibile sunt cele care se consumă de la prima
 întrebuinţare (exemplu: alimentere), în vreme ce bunurile neconsumptibile nu-şi pierd fiinţa decât printr-o
întrebuinţare îndelungată (exemplu:îmbrăcămintea).
Bunurile scoase din circuitul civil general, cum sunt bunurile proprietate publică
prevăzute de articolul 136 din Constituţie încât nu pot forma obiectul actelor juridice civile, în aceiaşi
măsură în care îl formează cele aflate în circuitul civil general..
C. Codul civil român clasifică bunurile în:
 mobile
 imobile.
Acest criteriu de clasificare a bunurilor reprezintă cea mai importantă sistematizare a acestora
în economia de piaţă.
Bunurile care se pot mişca dintr-un loc sau altul, fie prin forţa lor proprie, fie cu ajutorul unei
energii străine, se numesc mobile sau mişcătoare (animalele, obiecte de mobilier,etc.).
Există unele situaţii când bunurile, deşi mobile prin natura lor, sunt totuşi în anumite condiţii,
bunuri imobile (prin destinaţia sau prin obiectul lor care se aplică). Există şi situaţia inversă când bunuri
imobile prin natura lor , sunt cu toate acestea, bunuri mobile (prin anticipaţie şi determinarea legii)
Aceste situaţii sunt prevăzute de Codul civil, în mod expres.
Legislaţia noastră cuprinde reguli deosebite privitoare la anumite operaţii juridice, după cum
bunul este mobil sau imobil.
D. Banii fac de asemenea parte din categoria juridică a bunurilor.
În circuitul civil, banii sunt un mijloic de stingere a obligaţiilor.
E. Titlurile de valoare care se prezintă sub forma
 titluri la purtător, a cărui proprietate se transmite prin simpla sa predare;
 titlu la ordin, în baza căruia executarea obligaţiei cuprinsă în el nu poate fi pretinsă decât
de posesorul titlului, care justifică dreptul printr-un şir neîntrerupt de giruri;
 titlu nominativ, care se caracterizează prin faptul că poartă indicarea precisă a persoanei
îndreptăţite să ceară plata..

III.4 Regimul juridic al bunurilor apartinind domeniului public. Dreptul de proprietate publica (domenială)

Prevederile art. 136 alin. 2 din Constituţie, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale (comunei, oraşului, municipiului şi judeţului). Din acest text de lege rezultă ca
subiecte ale dreptului de proprietate publică sunt numai:
unităţile administrativ-teritoriale
statul
Bunurile ce fac obiectul dreptului de proprietate publică sunt prevăzute în Constituţie, legi
organice şi legi ordinare. In alin.3 al art. 136 din Constituţie se prevede ca „Bogăţiile de interes public ale
subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil, de interes national, plajele, marea
teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental precum si alte bunuri
stabilite de legea organica, fac obiectul exclusiv al proprietatii publice”.
Legea fondului funciar în art. 5 enumeră categoriile de terenuri ce formează obiectul dreptului de
proprietate publică: „terenurile pe care sunt amplasate construcţii de interes public, pieţe, căile de
comunicaţie, parcuri publice, porturi şi aeroporturi, terenurile cu destinaţie forestieră, albiile râurilor şi
fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare şi ale mării teritoriale,
ţărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervaţii naturale şi parcuri naţionale,
monumentele, ansamblurile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile
apărării şi pentru alte folosinţe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care prin natura lor, sunt de
uz sau interes public”.
Adaptând criteriul apartenenţei la domeniul public a tuturor bunurilor care prin natura lor sunt
destinate uzului ori interesului public, Legea fondului funciar creează posibilitatea ca, prin schimbarea
destinaţiei sale, un bun ce alcătuieşte obiectul dreptului de proprietate privată, să poată deveni obiectul
dreptului de proprietate publică.
Codul civil în art. 476-478 enumeră o serie de bunuri ce alcătuiesc obiectul dreptului de
proprietate publică, printre care se află bunuri ca:
 drumurile mari şi mici, precum şi uliţele care sunt în sarcina statului
 fluviile şi râurile navigabile sau plutitoare,
 ţărmurile, adăugirile către mal pe locurile de unde s-a retras apa mării,
 porturile naturale sau artificiale,
 malurile unde trag vasele
 averile vacante.
Textele Codului civil privind enumerarea bunurilor ce fac obiectul dreptului de proprietate
publică au fost considerate ca lipsite de claritate şi imprecise, deoarece sunt incluse printre aceste bunuri
şi unele ce pot alcătui obiect al dreptului de proprietate privată.
Clădirile nu sunt prevăzute de lege ca făcând obiectul dreptului de proprietate publică,
totuşi ele alcătuiesc obiectul acestui drept atunci când ele sunt accesoriu al terenurilor ce fac obiectul
proprietăţilor publice, şi atunci când ele sunt afectate uzului public (clădirile ministerelor, primăriilor,
prefecturilor, biblioteci şi muzee publice etc.).
Obiectul dreptului de proprietate publică îl pot alcătui şi bunurile mobile cu condiţia ca aceste
bunuri să fie destinate a servi folosinţei publice, adică prin funcţia lor să fie indispensabile serviciului şi
utilităţii publice, pe de o parte, iar pe de altă parte, să se supună regimului juridic prevăzut de lege pentru
aceste bunuri (exemplu: tablourile dintr-un muzeu, cărţile unei biblioteci publice, documente de arhivă
puse la dispoziţia publicului etc.)
În funcţie de întinderea utilităţii şi interesului public, un bun ce alcătuieşte obiectul dreptului de
proprietate publică poate fi clasificat ca fiind bun „de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa,
în regim de drept public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de asemenea, în
regim de drept public, aparţine comunelor, oraşelor, municipiilor judeţelor sau unităţilor administrativ-
teritoriale” după cum se precizează în art. 4 alin. 2 din Legea nr.18/1991, privind fondul funciar. Pentru
delimitarea bunurilor de interes neţional de cele de interes local şi judeţean a fost adoptată Hotărârea
Guvernului nr. 113/1992 în care, în funcţie de uzul şi de interesul pe care îl prezintă aceste bunuri, au fost
enumerate bunurile de interes naţional şi cele de interes local. În legătură cu obiectul dreptului de
proprietate publică, în unele legi speciale se foloseşte expresia de „domeniu public”astfel că cei doi
termeni folosiţi de legiuitor sunt identici din punct de vedee juridic.13
Dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată prezintă caractere juridice distincte
care le conturează un regim juridic propriu.Într-adevăr, potrivit art. 135 alin 5 din Constituţie, „bunurile
de proprietate publică sunt inalienabile”. În dezvoltarea prevederilor constituţionale, dispoziţiile din
Legea nr. 215/2001 cu privire la administraţia publică locală prevăd că „bunurile ce fac parte din
domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile”.
 Legea fondului funciar, în art. 5 alin. 2 prevede că terenurile care fac parte din domeniul
public sunt scoase din circuitul civil, dacă legea nu dispune altfel.
 Bunurile ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică fiind scoase din circuitul
civil, înseamnă că ele nu pot fi înstrăinate prin transmiterea dreptului de proprietate sau constituirea de
drepturi reale, dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
 Art. 136 alin. 4 din Constituţie, prevede ca bunurile ce formeaza obiectul proprietăţii
publice, în condiţiile legii, pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi
concesionate ori închiriate.
Legea nr. 215/2001 dă dreptul consiliilor locale şi judeţene să hotărască cu privire la următoarele
probleme:
 Concesionarea bunurilor ce formează obiectul dreptului de proprietate publică;
 Închirierea acestor bunuri;
 Gestionarea lor.
Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil, neputând fi opuse proprietarului nici
prescripţia achizitivă (uzucapiunea) şi după caz, nici posesia de bună credinţă.
Bunurile ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică nu pot fi dobândite de nici o altă
persoană.
În acest sens şi prevederile art. 1844 C. civ. dispun că “nu se poate prescrie domeniul lucrurilor
care, din natura lor proprie sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt
scoase afară din comerţ.”

III.5. Apărarea proprietăţii şi a dreptului de proprietate prin mijloacele dreptului civil. Acţiunea în revendicare
Normele dreptului civil contribuie la apărarea dreptului de proprietate prin mijloace specifice, cum ar
fi acţiunea în justiţie, care poate fi:

13
Vezi în această problemă Eugeniu Safta-Romano, Dreptul de proprietate privată şi publică în România, Edit. “Graphix” ,
Iaşi, 1993, p.93-100.
 a. acţiunea posesorie, destinată apărării posesiei, în mod special, şi indirect
apărării proprietăţii;
b. acţiunea în revendicare (acţiunea peţitorie).
Alături de ele contribuie şi mijloacele nespecifice ale dreptului civil şi anume:
 acţiuni rezultate din contracte;
 acţiuni pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapte ilicite, conform art. 998, C. civil;
 acţiunea în anulare;
 acţiuni din imbogăţirea fără justă cauză ş.a.
Ne vom referi în cele ce urmează la acţiunea în revendicare care este cel mai important mijloc de
drept civil destinat apărarii dreptului de proprietate.
Apărarea dreptului de proprietate prin acţiunea în revendicare
a) Definiţie
Prin acţinea în revendicare, proprietarul care a pierdut posesia lucrului, poate cere restituirea
acesteia de la cel la care se gaseşte, situaţie pe care literatura juridică şi jurisprudenţa o prezintă sub forma
maximei: proprietarul neposesor cere posesorului neproprietar recunoaşterea dreptului său de
proprietate şi restituirea lucrului.
 Obiectul acţiunii în revendicare îl constituie bunurile imobile şi mobile determinate
individual de care reclamantul a fost deposedat şi care nu pot fi înlocuite cu alte bunuri de
valoare egală ori prin compensaţie bănească.
 Prin această acţiune se pot cere şi despagubiri pentru repararea prejudiciilor cauzate, printr-
un capăt de cerere subsidiar revendicării.
 Temeiul juridic al revendicării îl constituie dreptul de proprietate asupra lucrului respectiv şi
pe care titularul său urmează să-l dovedească printr-un titlu legal.
b) Caracterele acţiunii în revendicare
Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie, prin care se apără dreptul de proprietate şi se pune
în discuţie coexistenţa dreptului de proprietate, reclamantul având sarcina să dovedească titlul său de
proprietate, după dictonul “actori incumbi probatio”. Prin acţiunea în revendicare se apără dreptul de
proprietate în timp ce prin acţiunile posesorii se apără posesia.
 Acţiunea în revendicare este o acţiune reală, ea întemeindu-se şi apărând însuşi dreptul de
proprietate care prin natura lui este un drept real, ce imprimă acţiunii acelaşi caracter real şi se deosebeşte
de acţiunile personale (ca de exemplu: acţiunea derivând din contractul de locaţie, contractul de depozit
prin care se cere restituirea lucrului şi au ca temei dreptul e creanţă născut din contract).
Acţiunea în revendicare este mijlocul direct de apărare a proprietăţii prin intermediul normelor
dreptului civil. Ea constă în dreptul proprietarului bunului – ce a fost deposedat nelegal – de a cere în
justiţie de la posesorul neîndreptăţit al acestuia, restituirea lui şi recunoaşterea adevăratului titular al
proprietăţii.
  Obiectul acţiunii în revendicare este alcatuit din bunurile imobile şi cele mobile determinate,
posesia acestora din urmă pierzându-se datorită relei credinţe a paratului din litigiile destinate
revendicarii.
Cât priveşte revendicarea bunurilor mobile, disp. art. 1909 C.civ. constituie cadrul legal de
reglementare. Prin al.1 al art. 1909 C.civ. arată că: “lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii
lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”. Interpretând această normă juridică civilă, deducem că,
persoana în posesia căreia se află un bun mobil corporal are în favoarea sa o prezumţie de proprietate
absolută, fără a fi admisă împotriva ei dovada contrarie14.“Temeiul juridic al revendicării îl
constituiedreptul de proprietate asupra lucrului respectiv”.
Condiţia cerută pentru exercitarea acţiunii în revendicare este ca cel ce revendică proprietatea
unui bun aflat în stăpânirea altei persoane, să prezinte titlul scris asupra acestei calităţi.
Teoria şi practica judiciară au subliniat aspectele comlplexe ale problemei enunţate şi care
presupun o rezolvare diferită, în raport de probele administrate în cauza respectiva, cum ar fi:
 dacă este vorba de bunuri imobile acţiunea se justifică obligatoriu de către reclamant (deci
proprietarul deposedat de bun) prin dovedirea titlului său de proprietate. El poate fi contract
de vânzare-cumpărare a bunului, contract de schimb al bunului, contract de donaţie ce are ca
obiect bunul aflat în litigiu, certificat de moştenitor ş.a.;
 dacă persoana ce revendică bunul de la o alta, nu posedă un titlu asupra lui, probele
administrate cu respectarea prevederilor art. 1169 C.civ., vor clarifica pe adevăratul titular al
dreptului de proprietate. S-a apreciat că în asemenea cazuri, posesorul bunului are o situaţie
mai bună. În practică sunt examinate cele două posesii – a reclamantului şi a pârâtului.
 acordându-se preferinţa “celui a cărui posesie îndeplineşte în mai mare măsură condiţiile
cerute, operează o prezumţie simplă.
c) Revendicarea bunurilor mobile
În cazul bunurilor mobile, operează o prezumţie legală, care poate fi răsturnată prin proba
contrarie, conf.art. 1909 C.civ., în care se arată: “Lucrurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii
lor, fără să fie trebuinţă de vreo curgere de timp”.
O importantă prevedere este cuprinsă în al.2 al art. 1909 C.civ.: “Cel ce a pierdut sau cel căruia i
s-a furat un lucru, poate să-l revendice în curs de trei ani din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat de la cel
care-l foloseşte, rămânând acestuia recurs contra celui de la care îl are”.
De regulă, din circulaţia juridică a bunurilor nu se uzitează încheierea de înscrisuri, iar “posesia
acestuia constituind dovada prescripţiei lor”.
d) Cadrul legal pentru acţiunea în revendicare
Cu toate că dispoziţiile Codului civil român – care reprezintă legea-cadru a raporturilor juridice
civile – nu reglementează expres acţiunea în revendicarea bunurilor imobile, ea apare prezentată în
materia bunurilor mobile, în conformitate cu disp. art. 1909 al C.civ. şi art. 1730 C.civ.

14
În acest sens, Eugeniu Safta Romano, op.cit., p.354-355, de asemenea, Trib .5up., col.civ., dec. din 1.IX.1966, în
“Culegere de decizii pe anul 1966”, p.90.
 Din analiza vastei cazuistici a instanţelor civile în această problemă, dar în special a literaturii de
specialitate, a rezultat că acţiunea în revendicare prezintă utilitate deosebită în apărarea proprietăţii, avand
urmatoarele caracteristici, şi anume:
 este o acţiune reală ca însuşi dreptul de proprietate pe care îl ocroteşte;
are caracter petitoriu, întrucât se poartă asupra existenţei dreptului de proprietate
 CAPITOLUL IV
NORMA JURIDICĂ

Obiectiv fundamental
cunoaşterea conceptului de normă juridică
Obiective operaţionale
a. să definească conceptul de normă juridică şi să precizeze principalele diferenţe în raport cu
celelalte categorii de norme sociale;
b. să identifice principalele trăsături ale normelor juridice;
c. să precizeze în ce constă structura internă şi externă a normei juridice;
d. să analizeze principalele categorii de norme juridice, potrivit cu clasificarea acestora;
e. să explice principiile de bază ale acţiunii normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor;
f. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Cuvinte cheie: normă juridică, structură logico-juridică, structură tehnico-juridică, neretroactivitate

IV.1. Noţiune

Organizarea şi funcţionarea societăţii se bazează pe o multitudine de reguli pe care le numim cel

mai adesea reguli sociale. De la general la particular, implicit, comportamentul uman se manifestă şi el în
dimensiunea tiparelor sociale, a regulilor de conduită, care imprimă o anumită normalitate socială.
În limba română, cuvîntul normă provine de la grecescul „nomos” care semnifică ordine,
organizare pe baze imperative.
Norma are rolul de a organiza viaţa socială pe baze raţionale în vederea satisfacerii interesului
colectivităţii prin impunerea voinţei acesteia, independent de cea individuală. Astfel, prin intermediul
„conştiinţei colective” se instituie regulile şi obligaţiile care reglementează existenţa în comun,
transmitînd din generaţie în generaţie necesitatea acestora şi cultivînd ideea unei ordini sociale stabile
pentru colectivitate.
Prin intermediul normelor se încearcă asigurarea coordonării activităţilor sociale, facilitarea
coordonării acestora, ţinerea sub control a agresivităţii indivizilor şi predictibilitatea conduitelor şi
acţiunilor umane. Astfel, regulile sociale apar de fapt ca un instrument cu ajutorul căruia se realizează
echilibrul social şi se încearcă menţinerea sa cît mai mult timp posibil.
Norma socială veghează la consens şi ordine în cadrul colectivităţii, stabilind un model de
comportament social ideal, acceptabil din punct de vedere social. În acest context, norma creează drepturi
şi obligaţii care rezultă din relaţiile sociale, permite evitarea conflictelor şi a tensiunilor sociale, limitînd
în acest sens voinţa individuală, asigură solidaritatea şi securitatea indivizilor în faţa actelor de violenţă
sau agresiunilor de orice fel, stabileşte reguli de conduită, arătînd care este comportamentul preferabil
într-o situaţie socială dată15.
Diversitatea relaţiilor sociale la nivelul colectivităţii a impus o mare varietate de norme. În
doctrina juridică românească s-a reţinut că în categoria normelor sociale intră normele etice, normele
obişnuielnice, normele tehnice, normele politice, normele religioase, normele juridice16.
Astfel, putem spune că o categorie de reguli sociale sunt şi regulile juridice, numite în limbaj
specific, norme juridice sau norme de drept.
Pe parcursul procesului de evoluţie a societăţii umane, normele juridice s-au desprins treptat din
cele morale şi din obiceiurile colectivităţii. Distincţia dintre bine şi rău realizată prin etică, morală şi
obicei (tradiţie) este promovată şi de norma juridică.
Norma de drept reflectă existenţa unei colectivităţi umane, fiind adaptată unor realităţi social-
economice (clase şi categorii sociale, condiţii economice), politice (regim politic, relaţii politice
internaţionale cu alte state), culturale (ideologii, creaţie spirituală, religie) şi condiţiilor naturale de mediu
(factori geografici, biologici, demografici).
În literatura de specialitate există numeroase aprecieri legate de definirea normei juridice. De
exemplu, s-a arătat că normele juridice însumează o categorie distinctă de norme sociale care „protejează
cele mai importante valori (relaţii) sociale, prin instituirea unui sistem corelativ de drepturi şi obligaţii
între indivizi, grupuri, instituţii şi organizaţii sociale”17.
În termeni generali, norma de drept este o regulă socială obligatorie de respectat.
În sens restrîns, juridic, norma de drept poate fi definită ca o regulă generală şi obligatorie de
conduită al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă care poate fi adusă la îndeplinire, la
nevoie, prin forţa de constrîngere a statului18.

IV.2. Trăsăturile normei juridice

Literatura de specialitate ne dezvăluie o amplă dezbatere legată de identificarea şi explicarea

trăsăturilor normei juridice. Acestea însumează o serie de caracteristici comune pentru toate tipurile de
norme sociale, dar şi unele deosebite, proprii numai unei anumite categorii de norme juridice. Aceste
deosebiri se concretizează în modul de elaborare al normelor de drept, forma şi structura lor, sancţiunea
pe care o prevede în caz de nerespectare a comportamentului impus şi eficienţa pe care o prezintă în plan
social.
A. Caracter social
Norma juridică are un caracter social deoarece ea ordonează şi reglementează relaţiile
interumane şi diversitatea activităţilor care se desfăşoară în cadrul societăţii. Unii dintre specialişti

15
Ion Craiovan, Tratat de teoria generală a dreptului, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, pp. 180-181.
16
Nicolae Popa (coord.), Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 2005, p.123.
17
M. Voinea, D Baciu, Sociologie juridică, Ed. Univ. Române-Americane, Bucureşti, 1993, p.98.
18
Nicolae Popa (coord.), Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 2005, p. 136.
consideră că aceasta nu este o caracteristică distinctivă a normei juridice, ci doar indică faptul că norma
juridică este o categorie de norme sociale. Caracteristica în sine este faptul că norma juridică implică un
raport intersubiectiv, reglementînd pe bază de reciprocitate drepturi şi obligaţii pentru subiecţii implicaţi
în relaţiile sociale.
B. Caracter general şi impersonal
Norma juridică nu se adresează unui singur individ, ea se adresează tuturor membrilor
colectivităţii. De aceea, regula de drept exclude elementele particulare ale situaţiei pe care o
reglementează, abstractizînd conduita pe care o impune. Astfel, norma are un caracter general. De
asemenea, ea nu se adresează unui individ anume, identificat după nume, domiciliu etc., ci tuturor
membrilor colectivităţii. Acest lucru determină caracterul impersonal al normei. Cu toate acestea,
caraterul general şi impersonal al normei este nuanţat atunci cînd realitatea o cere. De exemplu, există
norme juridice care se aplică numai anumitor categorii de subiecţi: minori/majori, militari, funcţionari
publici, elevi, studenţi, persoane căsătorite, pensionari, organizaţii non-guvernamentale, societăţi
comerciale etc. De asemenea, nu toate normele juridice elaborate de autorităţile române se aplică pe
întreg teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii. De exemplu, există norme juridice care se aplică doar la
nivelul unităţilor-administrativ teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună) sau în anumite zone (Moldova,
Dobrogea, zone de frontieră, zone silvice etc.).
În acelaşi timp, normele juridice nu descriu toate cazurile şi situaţiile în care se poate găsi un
subiect (individ, organizaţie, autoritate etc.). Norma juridică impune o variantă de comportament
considerată a satisface interesul cît mai multor subiecţi, neputînd însă mulţumi în unanimitate.
C. Caracter prescriptiv (tipic)
Norma juridică se adresează tuturor îndivizilor dintr-o colectivitate fără a lua în considerare
diferenţele nesemnificative dintre aceştia, încercînd să uniformizeze acţiunile, modelîndu-le în funcţie de
interesele sociale care se doresc a fi protejate. De aceea, conduita impusă pentru o situaţie determinată
este una standard, determinîndu-l pe individ să înveţe cum poate să se comporte în societate pentru a se
integra în colectivitate. Astfel, norma juridică prescrie un comportament tipic de urmat, un tipar aplicat
subiecţilor implicaţi în raporturi sociale.
D. Caracter obligatoriu
Una dintre trăsăturile esenţiale ale normei juridice rezidă în caracterul său obligatoriu. Cele mai
importante domenii ale vieţii sociale sunt reglementate de norme juridice de la guvernare pînă la aspecte
de ordin particular care privesc viaţa unui individ.
Spre deosebire de alte norme sociale, normele juridice au un caracter imperativ. Ele trebuie
respectate, în caz contrar norma însăşi prevăzînd uneori o sancţiune. Norma juridică disciplinează în acest
mod comportamentul indivizilor şi reglementează acţiunile sociale indiferent de domeniu (public sau
privat), de forţa sa juridică sau de cîmpul său de aplicabilitate. De exemplu, o normă juridică are acelaşi
caracter obligatoriu indiferent dacă este cuprinsă într-o lege, ordonanţă de guvern, decret prezidenţial sau
hotărîre a consiliului local.
 De asemenea, nu toate normele juridice sunt obligatorii în acelaşi grad, mijloacele de realizare a
caracterului obligatoriu fiind diferite. De exemplu, în cazul normelor permisive, cînd legiuitorul lasă la
latitudinea subiectelor decizia de a adopta un anumit comportament sau nu, norma neavînd însă un carater
facultativ, ci unul obligatoriu.
E. Caracter sancţionator
Nerespectarea normei juridice atrage de cele mai multe ori o sancţiune. Imperativitatea normei
juridice determină caracterul sancţionator al regulii de drept. Cu toate acestea, există şi norme juridice a
căror încălcare nu atrage sancţiuni, legiuitorul prevăzînd o sancţiune în funcţie de valorile sociale
protejate şi de situaţiile întîlnite în realitate. De exemplu, în cazul în care nerespectarea normelor juridice
sa datorează hazardului, subiectul nu va fi sancţionat, datorită imposibilităţii de a controla evenimentele
care se produc independent de voinţa sa (calamităţi naturale, trecerea timpului).
F. Caracter imprescriptibil
Norma juridică se aplică ori de cîte ori situaţia o cere, fără a se epuiza, din momentul intrării sale
în vigoare şi pînă în momentul în care iese din vigoare datorită hotărîrii legiutorului sau datorită faptului
că nu mai este actuală, necorespunzînd realităţii.

IV.3. Structura normei juridice

Norma juridică este elementul fundamental, primar al sistemului de drept, instrumentul prin care
voinţa legiuitorului ajunge la subiectul de drept. Pentru a fi înţeleasă cu uşurinţă de către acesta din urmă,
norma de drept trebuie să fie logică şi clară atît în formă cît şi în conţinut, nelăsînd loc interpretărilor din
partea celui care trebuie să o respecte. De aceea, analiza normei juridice va avea în vedere structura sa
logico-juridică (internă) şi structura sa tehnico-juridică (externă).

IV.3.1. Structura logico-juridică a normei (internă)

Structura internă a normei se referă la alcătuirea logică a textului acesteia, format în general din
trei elemente distincte, dar interdependente în mod logic: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea normei juridice.
În funcţie de exprimarea celor trei elemente, modelul ideal al normei juridice ar putea fi: „În
situaţia...(ipoteza) trebuie să... (dispoziţia), altfel...(sancţiunea).”
A. Ipoteza este acea parte a normei juridice care descrie împrejurările sau condiţiile în care se
aplică regula de drept, precum şi calitatea specifică a subiectului/subiecţilor cărora li se adresează
(cetăţean, copil, părinte, comerciant etc.) sau calitatea sa generică (persoană fizică, persoană juridică,
oricine -„acela care...”, toţi etc.).
În funcţie de specificul normei juridice, putem întîlni mai multe tipuri de ipoteză. Astfel, putem
avea ipoteze determinate şi relativ-determinate. Cele determinate precizează în mod expres, în detaliu,
împrejurarea sau condiţiile în care se aplică norma şi subiectele cărora li se aplică. De exemplu, Codul
familiei precizează că „la căsătorie, soţii îşi pot alege numele pe care urmează să îl poarte...”). Ipotezele
relativ-determinate nu fac referire în detaliu, concret, la condiţiile şi subiectele normei juridice. Unele
dintre ipotezele relativ-determinate sunt cele subînţelese. De exemplu, furtul este „luarea unui bun mobil
din posesia sau detenţia altuia, fără consimţămintul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept...”- art.
208 Cod penal. Norma nu precizează aici subiectele cărora li se adresează şi nici timpul şi locul acţiunii.
Totuşi, din text se subînţelege în mod logic că norma se adresează oricărei persoane, indiferent de
împrejurări.
B. Dispoziţia este partea normei juridice care nu poate lipsi din conţinutul acesteia, fie că este
expres precizată sau subînţeleasă, deoarece ea prevede conduita de urmat în imprejurările sau condiţiile
precizate în ipoteză. Cu alte cuvinte, dispoziţia cuprinde drepturile şi obligaţiile pe care le au subiectele
vizate de normă. Astfel, dispoziţia normei poate:
impune o anumită conduită (onerativă – prevede obligaţia de a săvîrşi o anumită acţiune);
prevede obligaţia de abţinere de la săvîrşirea anumitor fapte (prohibitivă);
permite opţiunea unei conduite pentru subiectele de drept (permisivă, supletivă);
oferi recomandări, stimulează anumite acţiuni umane (dispoziţii de recomandare,
dispoziţii de stimulare).
În raport cu modul în care este precizată conduita prescrisă de dispoziţie, acestea pot fi clasificate
în: dispoziţii determinate şi relativ-determine. Dispoziţia determinată stabileşte în mod expres
comportamentul care trebuie adoptat de subiectele la care se referă norma. De exemplu, art. 30 din Codul
familiei stabileşte că bunurile dobîndite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt bunuri comune ale
acestora.
Dispoziţia relativ-determinată prevede mai multe variante posibile de conduită, subiectul trebuind
să aleagă una dintre acestea. De exemplu, art. 36 din Codul familiei precizează că „la desfacerea
căsătoriei bunurile comune se împart între soţi potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc asupra
bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească”.
C. Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte urmarea neadoptării conduitei prescrise
în dispoziţie de către subiectul vizat. Consecinţa nerespectării prevederilor dispoziţiei constă într-o
sancţiune. Sancţiunea constituie reacţia pe care statul o are faţă de comportamentul necorespunzător al
subiectului de drept. Sancţiunile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii.
În funcţie de normele juridice care au fost încălcate sancţiunile pot fi: civile, disciplinare,
administrative, penale.
În funcţie de gradul de determinare, sancţiunile pot fi absolut determinate şi relativ-determinate.
Cele absolut determinate sunt stabilite ferm de către legiuitor. De exemplu, atunci cînd norma stipulează
că nerespectarea anumitor condiţii de fond în elaborarea unui act juridic atrage nulitatea absolută a acelui
act.
Sancţiunile relativ-determinate sunt de exemplu cele stabilite de normele penale între un minim şi
un maxim, urmînd ca determinarea lor concretă să se realizeze de către judecător în funcţie de situaţie. De
exemplu, uciderea unei persoane se sancţionează cu o pedeapsă cu închioarea cuprinsă între 10 şi 20 ani şi
interzicerea unor drepturi (art. 174 Cod penal).
 Aplicarea sancţiunii reprezintă un act de putere din partea statului, o măsură coercitivă care are ca
scop îndreptarea comportamentului subiectelor de drept şi prevenirea încălcării în viitor a dispoziţiilor
normei juridice.

IV.3.2. Structura tehnico-juridică a normei (externă)

Structura tehnico-juridică a normei are în vedere forma în care aceasta este redactată şi apare în
diverse acte normative (legi, ordonanţe, decrete, hotărîri, regulamente etc.).
Norma juridică trebuie să aibă o formă exterioară logică care să o facă uşor accesibilă celor cărora
li se adresează. Pentru unitatea legislaţiei, normele juridice trebuie să respecte anumite reguli de
redactare, formulare, o anumită succesiune logică, aspecte reunite sub denumirea de tehnică legislativă.
Principalul element al structurii externe a normei juridice este articolul. Ca element structural
primar, articolul cuprinde în text o normă juridică sau o parte din aceasta, în acest caz fiind necesară
citirea întregului act normativ pentru a înţelege sensul ideilor cuprinse în normele juridice.
Actele normative complexe, care cuprind un număr mare de norme juridice vor fi organizate în
funcţie de situaţie pe titluri, capitole, secţiuni, articole, alineate, litere, puncte, teze.

IV.4. Clasificarea normelor juridice

Avînd în vedere marea varietate de norme juridice, în literatura de specialitate clasificările normei
juridice sunt numeroase, în funcţie de mai multe criterii. Reţinem doar cîteva dintre ele.
a. După criteriul modului de reglementare al conduitei, normele pot fi imperative şi dispozitive.
Normele imperative prescriu o conduită obligatorie de urmat, materializată fie într-o acţiune (onerative),
fie într-o inacţiune (prohibitive).
Normele dispozitive sau permisive nu obligă la o conduită strict determinată, permitînd
subiectelor vizate să opteze pentru un anumit comportament dintre cele prescrise, acţionînd după propria
apreciere. De exemplu, dreptul părţilor implicate în proces de a introduce o cale de atac împotriva
hotărîrii instanţei. Normele dispozitive pot fi la rîndul lor: norme supletive (cele care oferă soluţia
aplicării legii în cazul în care părţile nu se decid asupra unei anumite conduite), norme stimulative
(recompensează prin diverse mijloace comportamentul adecvat al părţilor), norme de recomandare (conţin
prevederi neobligatorii care îndrumă subiectele spre o conduită legală).
b. După gradul lor de generalitate, distingem între: norme generale, speciale şi de excepţie. Cele
generale au cea mai largă aplicabilitate De exemplu, normele juridice cuprinse în partea generală a
Codului penal se aplică tuturor situaţiilor în care are loc săvîrşirea unei infracţiuni.
Normele speciale cuprind un domeniu mai limitat decît cele generale, vîzînd aspecte pe care
acestea din urmă nu le reglementează sau le reglementează în mod diferit.
Normele de excepţie au în vedere situaţii deosebite care nu sunt reglementate nici de normele
generale şi nici de cele speciale, datorită rarităţii lor sau a particularităţilor pe care le manifestă. Regula în
drept este că normele de excepţie derogă (se abat şi se aplică cu întîietate) de la cele speciale, iar cele
speciale derogă de la cele generale.
c. După modul lor de redactare, normele juridice pot fi complete şi incomplete. Normele
complete cuprind toate cele trei elemente ale structurii logico-juridice, pe cînd cele incomplete nu.
Acestea din urmă vor fi întregite de normele cuprinse într-un alt act normativ deja emis (norme de
trimitere) sau care urmează a fi emis (norme în alb).

IV.5. Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Aplicarea normelor juridice are loc din perspectiva a trei dimensiuni: cea temporală, cea spaţială
şi cea personală. Logica acestei tripartiţii are în vedere faptul că normele juridice se succed în timp,
evoluînd odată cu societatea, ele se aplică la nivelul unui teritoriu determinat, de la cel naţional, pînă la
cel regional şi local, avînd incidenţă asupra persoanelor fizice sau juridice.

IV.5.1. Acţiunea normelor juridice în timp

Norma juridică va avea efect, va reglementa, relaţiile sociale atît timp cît va fi în vigoare. Astfel,
norma juridică este activă între două momente bine determinate: intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare.
a. Intrarea în vigoare este momentul în care norma juridică începe să fie aplicată în practică, după
aducerea ei la cunoştinţa celor vizaţi. Publicitatea normei asigură respectarea principiului potrivit căruia
nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, premisă care asigură egalitatea subiectelor de drept raportată
la aplicarea legii.
În dreptul român, regula intrării în vigoare este instituită prin articolul 78 din Constituţie care
prevede că legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la publicare
sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Principiul care se aplică situaţiei de intrare în vigoare a normei este cel al aplicării imediate a
normei noi şi excluderea celei vechi, atunci cînd aceasta există. Norma nouă se va aplica tuturor situaţiilor
care apar în momentul intrării sale în vigoare sau după acest moment. Cu alte cuvinte, norma juridică se
aplică numai pentru viitor. Acesta este principiul neretroactivităţii care guvernează acţiunea normelor
juridice în timp. Această regulă o regăsim consacrată în Constituţie, în legea civilă şi cea penală.
De la principiul neretroactivităţii pot fi exceptate anumite norme juridice, atunci cînd legiuitorul
prevede expres acest lucru. Este vorba despre norme juridice care retroactivează, adică se aplică pentru
trecut, şi norme juridice care ultraactivează, adică normele vechi se aplică anumitor situaţii chiar şi după
intrarea în vigoare a celor noi.
Dintre actele normative care retroactivează amintim: actele care indică expres data sau perioada
pînă la care retroactivează, actele interpretative ale unor reglementări aflate deja în vigoare, actele de
amnistie care înlătură răspunderea penală pentru faptele ilegale săvîrşite, actele de graţiere care înlătură în
tot sau în parte executarea unei pedepse penale ori dispun comutarea acesteia în alta mai uşoară etc.
 Cea de a doua categorie de excepţii cuprinde actele normative care ultraactivează. De exemplu:
legile temporare care se aplică situaţiilor născute în momentul cînd acestea erau în vigoare continuă să se
aplice pentru aceste situaţii care încă mai persistă, chiar şi după ieşirea lor din vigoare. Astfel de situaţii
pot fi calamităţile naturale, epidemiile, starea de război etc.
Tot în categoria excepţiilor de ultraactivitate pot intra şi legile penale mai favorabile care nu
imcriminau sau incriminau mai blînd anumite infracţiuni, sub imperiul acestora producîndu-se fapte care
nu au fost sanţionate pînă în momentul intrării în vigoare a unei legi penale mai aspre. Pentru aceste
situaţii se va aplica legea penală veche, mai favorabilă decît cea nouă.
b. Ieşirea din vigoare este momentul în care norma juridică încetează să îşi mai producă efectele
ca urmare a apariţiei unei norme juridice noi. Modalităţile de ieşire din vigoare sau scoatere din vigoare
sunt abrogarea şi căderea în desuetudine.
Abrogarea este procedeul legislativ prin care norma veche încetează să îşi mai producă efectele.
O parte din autorii de specialitate consideră abrogarea sinonimă cu ieşirea din vigoare, abrogarea fiind
denumirea tehnică a acesteia din urmă. Abrogarea poate fi tacită sau expresă. De asemenea, abrogarea
poate fi totală sau parţială.
Căderea în desuetudine este o situaţie mai rar întîlnită în practică, atunci cînd efectele unei norme
juridice încetează să se mai producă ca urmare a schimbărilor intervenite în societate, acestea determinînd
ca norma juridică să nu mai corespundă realităţii. În aceste condiţii, norma este treptat uitată. Normele
nescrise sunt scoase din vigoare prin această modalitate, improprie astăzi dreptului modern.

IV.5.2. Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Acţiunea normelor juridice în spaţiu presupune determinarea limitelor teritoriale ale aplicării
regulilor de drept.
Principiul care se aplică acestei acţiuni este cel al teritorialităţii, izvorît din cel al suveranităţii şi
supremaţiei puterii manifestată în interiorul statului. Astfel, legile create sau acceptate de autorităţile
competente române se vor aplica asupra teritoriului statului român în întregul său sau în parte (regiuni,
zone).
Excepţia de la principiul teritorialităţii este extrateritorialitatea normelor juridice. În această
situaţie, normele juridice naţionale se aplică şi în afara teritoriului statului naţional. De exemplu, în cazul
misiunilor diplomatice române care îşi au sediul pe teritoriul unui stat străin, unde sunt acreditate, se
aplică legea română. Tot legea română se aplică şi în cazul navelor şi aeronavelor înmatriculate în
România care din acest motiv sunt considerate teritoriu românesc.
Principiul teritorialităţii legii îşi găseşte aplicabilitatea în diverse ramuri de drept: drept civil,
drept constituţional, drept internaţional, drept comercial etc.
Aplicarea normelor juridice asupra persoanelor presupune o distincţie între mai multe categorii de
indivizi care locuiesc pe teritoriul unui stat în funcţie de cetăţenie. Astfel, pe teritoriul unui stat putem
avea cetăţeni, străini şi apatrizi.
 Cetăţenii sunt persoane care au cetăţenia statului pe al cărui teritoriu se află. De exemplu,
cetăţenilor români li se aplică legile române.
Străinii sunt persoane care nu au cetăţenia statului pe al cărui teritoriu se află. În condiţiile legii
statului străin, ei vor beneficia de un anumit regim care poate fi:
- regimul naţional, legea teritoriului aplicîndu-li-se şi străinilor fără restricţii,
- regimul special, străinii avînd doar anumite drepturi şi obligaţii, mai restrînse decît cetăţenii,
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, care presupune că statul gazdă al unor persoane
străine, care provin din state diferite, trebuie să acorde tuturor acestora un tratament cel puţin
egal cu cel mai favorabil regim acordat la momentul respectiv doar unora dintre aceştia.
Apatrizii sunt persoane care nu au cetăţenia nici unui stat, beneficiind de condiţii speciale de
tratament din partea statului gazdă ca urmare a adoptării unor reguli internaţionale comune de către statele
lumii în scopul eradicării acestei anomalii.

Teste de autoevaluare
1. Reprezintă caractere ale normei juridice:
a). caracterul temporar
b). caracterul general
c). caracterul impersonal
2. Structura internă a normei juridice:
a). evidenţiază conţinutul social al normei
b). constă în structura internă a normei
c). poate fi logică sau complexă
3. Ca parte a normei juridice, ipoteza:
a). precizează împrejurările în care se aplică norma
b). poate fi onerativă sau prohibitivă
c). poate fi licită sau ilicită
 CAPITOLUL V
RAPORTUL JURIDIC

Obiectiv fundamental
cunoaşterea conceptului de raport juridic şi a condiţiilor de formare a acestuia

Obiective operaţionale
a. să definească conceptul de raport juridic şi să evidenţieze importanţa acestuia;
b. să identifice trăsăturile raportului juridic;
c. să precizeze care sunt premisele formării raporturilor juridice;
d. să analizeze elementele componente ale raportului juridic;
e. să identifice actele şi faptele juridice, condiţii ale formării raporturilor juridice;
f. să clasifice faptele juridice;
g. să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Cuvinte cheie: raport juridic, subiect de drept, capacitate juridică, drepturi şi obligaţii

V.1. Noţiune

Relaţiile sociale care se stabilesc între subiectele de drept sunt reglementate prin intermediul
normelor juridice. Potrivit acestora, subiectele adoptă o conduită adecvată în funcţie de situaţia în care se
află. Astfel, relaţia socială în sine se va desfăşura potrivit interesului părţilor implicate şi, în acelaşi timp,
nu va afecta nici interesul social general, norma juridică menţinînd echilibrul între cele două.
În sens larg, putem defini raportul juridic ca fiind o relaţie socială reglementată de o normă
juridică.
În sens restrîns, raportul juridic poate fi definit ca o relaţie socială reglementată prin norma
juridică, relaţie a cărei formare, modificare sau stingere se produce, de regulă, prin intervenţia unui fapt
juridic şi în cadrul căreia părţile apar ca titulare de drepturi şi obligaţii, realizarea acestora fiind asigurată,
la nevoie, prin forţa de constrîngere a statului.
Un exemplu concret de raport juridic îl reprezintă relaţia de natură economică comercială care se
desfăşoară între persoane (fizice sau juridice) care efectuează o activitate cu scop lucrativ în vederea
obţinerii de profit.

V.2. Trăsăturile raportului juridic

Definiţia raportului juridic relevă caracteristicile sale, anume, caracterul social, ideologic, valoric,
istoric şi voliţional.
 Raportul juridic are un caracter social pentru că el se stabileşte întotdeauna între oameni, luaţi
individual ca persoane fizice sau colectiv, organizaţi sub forma persoanelor juridice (autorităţi, instituţii,
organe ale statului, societăţi comerciale, asociaţii, fundaţii etc.). Un raport juridic se poate stabili între
minim două subiecte de drept: două persoane fizice, două persoane juridice sau între o persoană fizică şi o
persoană juridică.
Raportul juridic are un caracter ideologic pentru că spre deosebire de celelalte raporturi sociale,
ele sunt reglementate prin voinţa de stat concretizată într-o regulă de drept care este expresia unei
ideologii sociale filtrată prin conştiinţa legiuitorului, a unui sistem de valori care servesc interesul general.
Astfel, raportul juridic are un caracter valoric pentru că promovează valorile esenţiale pe care se
bazează ordinea de drept şi, pe cale de consecinţă, funcţionarea societăţii. Valorile sociale sunt promovate
şi apărate prin norma juridică care reglementează relaţiile sociale.
Raportul juridic are un caracter istoric provenind de la norma de drept care reglementează acest
raport, influentîndu-i conţinutul şi forma. Cu alte cuvinte, în funcţie de norma juridică, raportul reflectă
într-o anumită măsură timpul istoric, caracterul democratic sau nedemocratic al unui sistem juridic la un
moment dat. De exemplu, în epoca sclavagistă, în Imperiul roman, regulile de drept considerau sclavii ca
făcînd parte din categoria bunurilor, aceştia neputînd avea familie sau avere. Stăpînul avea drept de viaţă
şi de moarte asupra sclavilor. În feudalism, nobilul nu mai avea acest drept asupra ţăranului iobag, însă
acesta din urmă rămînea dependent de stăpînul său, fiindu-i redusă posibilitatea participării la raporturi
juridice pe motiv de lipsă de avere.
Raportul juridic are un caracter voliţional, mai precis dublu-voliţional, deoarece este o relaţie care
se desfăşoră pe baza voinţei statului, a legiuitorului şi a voinţei părţilor implicate într-o situaţie concretă.
Voinţa legiuitorului este exprimată prin intermediul textului normei juridice care reglementează raportul
de drept, iar voinţa părţilor transpare din conduita părţilor pe care acestea o pot adopta în limitele acelei
norme.

V.3. Elementele raportului juridic

Raportul juridic prezintă trei elemente definitorii: subiectele raportului, conţinutul raportului şi
obiectul acestuia.

V.3.1. Subiectele raportului juridic

Relaţiile sociale se desfăşoară din punct de vedere juridic între persoane fizice şi persoane
juridice. Indiferent dacă sunt privite individual sau colectiv, subiectele de drept îşi satisfac interesele în
condiţiile legii, prin exerciţiul drepturilor şi asumarea obligaţiilor ce le revin.
A. Persoana fizică este un subiectul individual de drept care se implică în relaţiile sociale,
manifestîndu-şi de obicei voinţa personal şi singur. În acest sens, participarea sa la un raport juridic este
condiţionată de existenţa capacităţii sale juridice.
 Capacitatea juridică19 este aptitudinea generală şi abstractă a persoanei, recunoscută de lege, de a
avea drepturi şi obligaţii şi de a le exercita încheind personal şi singură acte juridice.
În funcţie de relaţiile specifice şi normele de drept care le reglementează, capacitatea juridică
recunoscută subiectelor de drept diferă de la o ramură de drept la alta. De exemplu, în dreptul civil
minorul poate încheia personal unele acte juridice, pe cînd potrivit normelor de drept comercial, minorul
nu poate avea calitatea de comerciant decît după împlinirea vîrstei majoratului.
Capacitatea juridică a persoanei are două componente interdependente: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice constă în aptitudinea acesteia de a avea drepturi şi
obligaţii în cadrul unui raport juridic. Legea română recunoaşte capacitatea de folosinţă a persoanei fizice
de la naşterea acesteia şi pînă la moarte. Pe cale de excepţie, este recunoscută capacitate de folosinţă
anticipată copilului nenăscut, cu condiţia ca acesta să se nască viu. Excepţia are aplicabilitate în materia
dobîndirii unor drepturi pe cale succesorală (moştenire).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice constă în aptitudinea acesteia de a-şi exercita
drepturile şi a-şi executa obligaţiile în cadrul raporturilor juridice prin încheierea de acte juridice.
În conformitate cu legea română, capacitatea de exerciţiu deplină de dobîndeşte de către persoana
fizică la vîrsta majoratului, adică 18 ani. De exemplu, normele dreptului comercial stabilesc calitatea de
comerciant persoană fizică numai pentru individul care a împlinit 18 ani.
Pe cale de excepţie, legea recunoaşte persoanei fizice şi o capacitate de exerciţiu restrînsă,
manifestată între 14 şi 18 ani. În consecinţă, anumite acte de administrare şi conservare vor putea fi
efectuate de către aceştia, însă numai cu acordul sau în prezenţa ocrotitorilor legali (părinţi, tutori etc.).
Există şi unele acte pe care minorii le pot încheia însă personal şi singuri, de exemplu, minorii care au
împlinit vîrsta de 16 ani pot încheia contracte de muncă.
Minorii sub 14 ani nu au capacitate de exerciţiu, legea protejîndu-i pe motivul lipsei de
discernămînt, considerîndu-se că datorită insuficientei dezvoltări fizico-psihice, minorii sub 14 ani nu au
reprezentarea reală a consecinţelor propriilor fapte. De aceea, exercitarea drepturilor şi executarea
obligaţiilor va fi realizată prin intermediul ocrotitorilor legali (părinţi, tutori etc.). De asemenea, sunt
lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi persoanele declarate incapabile prin intermediul unei hotărîri
judecătoreşti care atestă faptul că aceste persoane, datorită alienaţiei sau debilităţii mintale nu au
discernămîntul necesar desfăşurării unor relaţii sociale normale. Aceste persoane poartă denumirea de
interzişi judecătoreşti.
Decesul persoanei fizice determină încetarea capacităţii juridice a acesteia.
B. Persoana juridică este acel colectiv de oameni avînd un patrimoniu propriu, distinct de cel al
persoanelor fizice care o compun, cu organizare de sine stătătoare potrivit unui anumit statut şi avînd un
scop determinat şi legal.

19
Capacitatea juridică pentru persoane fizice şi persoane juridice este reglementată în România prin Decretul
31/1954 şi Decretul 32/1954.
 De asemenea, pe lîngă elementele de bază cuprinse în definiţie o persoană juridică, în funcţie de
tipul său, trebuie să prezinte şi elemente speciale de identificare precum: sediul, emblema, codul fiscal,
etc.
Persoanele juridice mai poartă şi denumirea de subiecte colective de drept. Prin intermediul
persoanelor juridice, indivizii desfăşoară anumite activităţi de natură socială, economică, culturală,
politică, putîndu-se organiza în fundaţii, asociaţii, societăţi comerciale, partide politice, universităţi,
autorităţi publice, instituţii de stat, statul etc.
La fel ca şi persoana fizică, persoanei juridice îi este recunocută de lege capacitatea juridică.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este recunoscută de lege din momentul în care
aceasta dobîndeşte personalitate juridică, moment care poate diferi în funcţie de tipul de persoană juridică.
Astfel, capacitatea de folosinţă poate fi dobîndită fie din momentul înfiinţării persoanei juridice sau a
înregistrării sale, fie din momentul rămînerii definitive a hotărîrii unei instanţe judecătoreşti etc. Regula
care trebuie respectată în cazul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice este principiul specialităţii20
potrivit căruia drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea persoana juridică se subordonează scopului
pentru care aceasta a fost înfiinţată. Aceasta înseamnă că dacă persoana juridică este o asociaţie fără scop
lucrativ, drepturile şi obligaţiile sale trebuie să reflecte lipsa scopului obţinerii de profit. Din contră, dacă
vorbim despre o societate comercială, drepturile şi obligaţiile acesteia trebuie să reflecte scopul obţinerii
de profit, care este însăşi raţiunea activităţii comerciale.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constituie aptitudinea acesteia de a-şi exercita
drepturile şi executa obligaţiile prin intermediul organelor sale de conducere.
Ca regulă generală, atît capacitatea de folosinţă, cît şi cea de exerciţiu încetează în momentul în
care persoana juridică îşi încetează existenţa. Acest moment intervine diferit, în funcţie de tipul de
persoană juridică şi situaţia în care se produce încetarea existenţei acesteia (act de desfiiţare, hotărîre
AGA, hotărîre judecătorească definitivă, ajungerea la termen a contractului de societate etc.).

V.3.2. Conţinutul raportului juridic

Un alt element structural al raportului juridic îl reprezintă conţinutul acestuia care este constituit
din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiectelor raportului juridic. Legătura, relaţia dintre subiectele
participante la raportul juridic, este dată tocmai de aceste drepturi şi obligaţii reciproce.
Atunci cînd vorbim despre drepturile subiectelor raportului juridic ne referim la noţiunea de drept
subiectiv, consecinţă a totalităţii normelor juridice în vigoare la un moment dat, adică a dreptului obiectiv.
Cu alte cuvinte, normele juridice care reglementează raportul juridic veghează la respectarea şi garantarea
existenţei drepturilor subiective.
În cadrul unui raport juridic, titularul dreptului subiectiv se numeşte subiect activ al raportului
juridic, iar titularul obligaţiei corespunzătoare acestui drept poartă denumirea de subiect pasiv.

20
Cf. art. 34, Decretul 31/1954.
Bineînţeles, în condiţii de reciprocitate a existenţei drepturilor şi obligaţiilor, subiectul activ al raportului
poate deveni subiect pasiv şi invers.
Astfel, putem defini dreptul subiectiv ca fiind prerogativa recunoscută de lege subiectului activ al
raportului juridic de a pretinde o anumită conduită de la subiectul pasiv, comportament corespunzător cu
dreptul pe care subiectul activ al raportului juridic îl are.
Drepturile subiective se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. Reţinem doar cîteva dintre
aceste clasificări.
În funcţie de întinderea efectelor pe care le produc, drepturile subiective pot fi absolute şi relative.
Drepturile absolute sunt acelea care produc efecte nu numai faţă de un anume subiect pasiv al
unui raport juridic, ci faţă de toate persoanele, erga omnes. Dreptul absolut este opozabil tuturor
persoanelor care au o obligaţie absolută (de a nu face) faţă de titularul acestui drept. Astfel de drepturi
sunt: dreptul la viaţă, dreptul de proprietate, etc.
Drepturile relative sunt opozabile numai subiectului pasiv determinat în cadrul unui raport
juridic. Aceste drepturi produc efecte numai între participanţii la raportul juridic. Un exemplu de drepturi
relative sunt cele patrimoniale (evaluabile în bani).
În funcţie de conţinutul lor, drepturile subiective pot fi patrimoniale şi nepatrimoniale. Cele
patrimoniale sunt evaluabile în bani (dreptul de proprietate), pe cînd cele nepatrimoniale nu au valoare
economică (dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la viaţă etc).
Oricărui drept îi corespunde o obligaţie corelativă. În limbajul de zi cu zi spunem că un individ nu
poate avea numai drepturi, ci şi obligaţii. Obligaţia, ca element de conţinut al raportului juridic
reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a avea o anumită conduită faţă de
subiectul activ al acestuia, conduită concretizată în a da, a face (a acţiona) sau de a nu face (a nu
acţiona).
Obligaţiile pot fi şi ele clasificate în obligaţii pozitive (a da, a face) şi obligaţii negative ( a nu
face). Obligaţiile pozitive obligă pe titular să acţioneze, pe cînd obligaţiile negative obligă pe titular să se
abţină de la o acţiune.

V.3.3. Obiectul raportului juridic

Obiectul raportului juridic îl reprezintă conduita pe care trebuie să o aibă subiectele în relaţia
juridică concretă, în conformitate cu drepturile şi obligaţiile ce le revin.
Conduita părţilor se poate concretiza într-o atitudine activă (a da, a face) sau într-una pasivă (a nu
face).
Obiectul raportului juridic constituie elementul dinamic al raportului juridic, reprezentînd
derularea concretă a acestuia. Obiectul raportului vizează valorile pe care norma juridică care
reglementează acest raport le consacră. În cazul relaţiilor patrimoniale aceste valori îşi găsesc expresia
materială (bunuri), situaţie în care putem vorbi de un obiect secundar al raportului juridic care, alături de
conduita părţilor formează un obiect complex al raportului juridic. Prezenţa unui bun material cu privire
la care se stabilesc drepturi şi obligaţii pentru subiectele raportului juridic, conduce cu uşurinţă la
identicarea exactă a conduitei pe care părţile trebuie să o adopte. În cazul relaţiilor nepatrimoniale,
conduita părţilor nu vizează bunuri materiale, ci valori lipsite de materialitate, de exemplu, raporturile
dintre inculpat şi instanţa de judecată.
Cunoaşterea obiectului raportului juridic are o importanţă deosebită pentru stabilirea naturii şi a
specificului relaţiei juridice, evaluînd modul în care părţile trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi
execute obligaţiile. În situaţia nerespectării drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, părţile vor putea fi
constrînse prin intermediul normelor juridice să îşi revizuiască conduita, realizîndu-se astfel obiectul
raportului juridic şi, indirect, finalitatea aplicării dreptului.

V.4. Formarea, modificarea şi încetarea raporturilor juridice

Raporturile juridice se nasc, se modifică şi se sting în funcţie de anumite împrejurări care apar
spontan sau care survin prin intervenţia omului şi cărora legiuitorul, prin intermediul normelor, le atribuie
consecinţe juridice. Aceste împrejurări sunt descrise de cele mai multe ori în ipoteza normei juridice şi
poartă denumirea de fapte juridice. Faptele juridice sunt considerate premise, condiţii esenţiale, ale
raporturilor juridice.
Astfel, putem defini faptele juridice ca fiind acele împrejurări care, potrivit normelor juridice,
determină apariţia, modificarea sau încetarea raporturilor juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor
care le alcătuiesc conţinutul.
Faptele juridice se clasifică în evenimente şi acţiuni. Evenimentele sunt împrejurări care survin în
absenţa voinţei omului şi care pot produce consecinţe juridice numai dacă norma juridică prevede acest
lucru. Efectele juridice ale evenimentelor sunt recunoscute în funcţie de interesul social. Calamităţile
naturale, curgerea timpului, naşterea, moartea sunt considerate evenimente care produc efecte juridice.
Altele, precum ziua numelui, eclipse solare, fluxul şi refluxul apelor marine nu produc efecte juridice.
Acţiunile sunt împrejurări care intervin ca urmare a manifestării de voinţă a omului, producînd
efecte juridice datorită reglementării lor prin normele de drept. Acţiunile pot fi clasificate la rîndul lor în
licite (legale) şi ilicite (ilegale).
Acţiunile licite săvîrşite cu scopul declarat de a produce efecte juridice poartă denumirea de acte
juridice. Cu alte cuvinte, manifestarea de voinţă a omului recunoscută de lege constituie un act juridic
(contract, hotărîre judecătorească etc.). A nu se confunda cu suportul material pe care se consemnează
această manifestare de voinţă (hîrtie, piele, lemn etc). În funcţie de domeniul social în care se manifestă şi
normele juridice care le atribuie efecte juridice, actele pot fi civile, penale, administrative etc.
Acţiunile ilicite sunt cele care exprimă o manifestare de voinţă contrară normelor juridice. Ele se
materializează în fapte juridice ilicite civile (delicte civile), fapte penale (infracţiuni), fapte
contravenţionale (contravenţii) etc.
 După gradul lor de complexitate putem distinge între fapte juridice simple şi fapte juridice
complexe. Dintre cele simple menţionăm naşterea care determină dobîndirea capacităţii juridice de
folosinţă a persoanei, iar dintre cele complexe, moştenirea prin testament care, pentru a-şi produce
efectele juridice, impune trei condiţii: existenţa testamentului, decesul testatorului şi acceptarea
succesiunii de către moştenitori.

Teste de autoevaluare

1. Raportul juridic are un caracter:

a). istoric
b). permanent
c). dublu-voliţional
2. Minorul cu vîrsta cuprinsă între 14 şi 18 ani are:
a). capacitate de folosinţă restrînsă
b). capacitate de exerciţiu restrînsă
c). capacitate de exerciţiu moderată
3. Drepturile absolute:
a). sunt opozabile tututor persoanelor
b). sunt drepturi subiective
c). se regăsesc numai în Codul penal
 CAPITOLUL VI
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

Obiectiv fundamental
dobândirea cunoştinţelor specifice conceptului de răspundere juridică şi a condiţiilor de instituire
a diferitelor forme de răspundere juridică

Obiective operaţionale
să definească conceptul de răspundere juridică;
să precizeze raporturile dintre răspunderea juridică şi responsabilitatea socială;
să explice principiile răspunderii juridice şi importanta acestora;
să precizeze care sunt condiţiile atragerii răspunderii juridice;
să analizeze formele răspunderii juridice;
să formuleze întrebări cu privire la materialul prezentat.

Cuvinte cheie: răspundere juridică, prejudiciu, vinovăţie, legătură de cauzalitate, sancţiune

VI.1. Noţiune

Răspunderea juridică este o formă de răspundere socială reglementată prin intermediul normelor
juridice emise de către stat, a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin coerciţie statală.
Astfel, singurul fundament al instituirii răspunderii unei persoane îl constituie încălcarea de către
aceasta a normelor juridice. Cu alte cuvinte, conduita ilicită a persoanei determină aplicarea sancţiunii
prevăzute de lege. Conduita contrară legii se poate materializa în infracţiuni, delicte civile, abateri
disciplinare, contravenţii etc.
Declanşarea răspunderii juridice şi stabilirea formei sale concrete de manifestare este atribuită
unor autorităţi special abilitate în acest sens.
Angajarea răspunderii presupune determinarea exactă şi fermă, prin intermediul normelor
juridice, a sancţiunilor de către autorităţile statului responsabile cu stabilirea şi aplicarea acestora.
Tragerea la răspundere a unei persoane presupune operativitate, între momentul încălcării normei
juridice şi momentul sancţionării trebuind să existe o perioadă cît mai scurtă de timp, asigurîndu-se astfel
eficienţa aplicării legii.

VI.2. Principiile răspunderii juridice

Angajarea răspunderii juridice pentru subiecţii de drept se realizează cu respectarea anumitor

reguli, cu grad de principiu.
 Principiul legalităţii răspunderii constă în aceea că raportul juridic nu poate opera decît în
condiţiile şi cazurile prevăzute de lege, în forma şi limitele stabilite de aceasta, potrivit unei anumite
proceduri desfăşurată de organele special investite în acest sens.
Principiul răspunderii pentru fapta săvîrşită cu vinovăţie presupune ca autorul faptei să răspundă
numai atunci cînd şi-a dat seama sau trebuia să îşi dea seama de rezultatul faptei sale şi de semnificaţia
social-juridică periculoasă.
Principiul răspunderii personale presupune că răspunderea juridică revine celui efectiv vinovat de
comiterea faptei, regulă absolută în cazul sancţiunilor represive (răspundere penală, răspundere
contravenţională). În cazul formelor răspunderii reparatorii, civile, există uneori şi răspunderea pentru
fapta altuia. De exemplu, răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor minori.
Principiul unicităţii răspunderii stabileşte regula potrivit căreia răspunderea se angajează pentru o
singură faptă săvîrşită, generînd o singură sancţiune. Bineînţeles, aceasta nu înseamnă că sancţiunea nu
poate fi cumulativă (de exemplu, pedeapsa cu închisoarea şi interzicerea unor drepturi, plata unei amenzi
şi interzicerea unui drept etc.)
Principiul justeţei sau proporţionalităţii răspunderii în raport cu fapta săvîrşită impune corelarea
răspunderii, a pericolului ei social sau a întinderii pagubei, a formei de vinovăţie cu care a fost săvărşită
(intenţie sau culpă) printr-o individualizare şi proporţionare corectă şi concretă.
Principiul umanismului răspunderii penale presupune că sancţiunea aplicată şi constrîngerea prin
intermediul acesteia de către făptuitor are un rol educativ şi vizează reintegrarea socială a acestuia fără a
provoca suferinţe inutile celui vinovat.
Principiul perseverenţei prin răspundere instituie regula potrivit căreia sancţionarea celui vinovat
are rolul de a preveni săvîrşirea în continuare a unor fapte ilegale. Astfel, sancţionarea promptă a celui
vinovat are putere de exemplu pentru celilalţi indivizi.
Principiul celerităţii sau operativităţii tragerii la răspundere presupune că momentul angajării
răspunderii juridice şi cel al aplicării sancţiunii trebuie să fie cît mai aproape de cel al comiterii faptei.

VI.3. Funcţiile răspunderii juridice

Tragerea la răspundere a subiectelor de drept are o funcţie preventivă în sensul anticipării
comportamentului ilicit. Sancţiunea în sine descurajează încălcarea normelor juridice.
Aplicarea unei sancţiuni ca rezultat al nerespectării normelor juridice imprimă răspunderii
juridice o funcţie sancţionatoare.

VI.4. Condiţiile angajării răspunderii juridice

Subiectele de drept pot fi trase la răspundere în momentul încălcării normelor juridice prin
respectarea unor condiţii generale de instituire a răspunderii juridice. Acestea sunt: existenţa faptei,
existenţa prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între fapta şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei
făptuitorului.
VI.4.1. Fapta ilicită
Fapta ilicită constă într-o încălcare a normelor juridice. Caracterul său ilicit este dat de
comparaţia care se realizează între comportamentul prescris de normă şi cel care se manifestă în realitate.
Conduita ilegală a subiectului de drept se poate materializa într-o acţiune sau inacţiune.
Acţiunea reprezintă atitudinea activă a autorului faptei ilicite sancţionată pentru că s-a manifestat
într-o conduită interzisă de normele juridice prohibitive, reguli de drept care interzic subiectului de drept
să acţioneze, obligîndu-l la o abţinere.
Inacţiunea constă într-o conduită de abţinere sau omisiune de la realizarea unei acţiuni, cerută de
lege persoanei obligate să o săvîrşească. Cu alte cuvinte, subiectul de drept manifestă în mod deliberat
pasivitate atunci cînd este obligat să acţioneze potrivit normei juridice. De exemplu, lăsarea fără ajutor a
unei persoane a cărei viaţă, integritate fizică, sănătate este pusă în pericol constituie în anumite condiţii
infracţiune, sancţionată de norma juridică penală.
Conduita ilicită poate îmbrăca mai multe forme, în funcţie de normele juridice care sunt încălcate:
infracţiune pentru încălcarea normelor penale, contravenţie şi abatere administrativă pentru încălcarea
normelor administrative, delict civil pentru încălcarea anumitor norme civile, abatere disciplinară pentru
încălcarea normelor de dreptul muncii.

VI.4.2. Prejudiciul
Prejudiciul sau rezultatul socialmente dăunător constă în efectul sau consecinţa care decurge din
săvîrşirea faptei ilicite. Prejudiciul este suferit de către un subiect de drept ca urmare a acţiunii sau
inacţiunii unui alt subiect de drept.
Din punct de vedere al naturii faptei ilicite prejudiciul poate fi material (patrimonial) şi moral
(nepatrimonial). Prejudiciul material presupune transformări în lumea materială care pot fi evaluate în
bani: distrugerea sau degradarea unor bunuri, sustragerea unor bunuri, etc.
Prejudiciul moral poate constă în rezultatul necuantificabil în bani al unei fapte ilicite: atingerea
adusă onoarei, demnităţii unei persoane, tulburări fizice şi psihice cauzate unei persoane, vătămarea
corporală adusă unei persoane sau decesul provocat al acesteia etc.
În unele situaţii, natura prejudiciului influenţează măsura sancţiunii care va fi aplicată, ca rezultat
al aprecierii pericolului social al faptei ilegale. De exemplu, în materie penală, decesul provocat al unei
persoane se sancţionează mai aspru decît vătămarea corporală a acesteia.

VI.4.3. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu

Existenţa oricărei transformări survenite natural sau artificial se bazează pe o înlănţuire de cauze
şi efecte.
Cauzalitatea reprezintă un ansamblu de fenomene legate între ele care determină sau
condiţionează producerea unui fenomen.
Legătura dintre cauză şi efect poartă denumirea în drept de raport de cauzalitate sau legătură de
cauzalitate. Aceasta poate fi simplă sau complexă (lanţ cauzal).
 În cazul răspunderii juridice trebuie determinat dacă fapta ilicită, aşa cum a fost ea săvîrşită, este
într-adevăr cauza efectului negativ produs, materializat sub forma prejudiciului. De exemplu, în dreptul
penal, determinarea cauzalităţii este realizată prin evaluarea modalităţilor şi condiţiilor de săvîrşire a
faptei, a atitudinii celui care a săvîrşit-o.

VI.4.4. Vinovăţia
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a subiectului de drept faţă de fapta săvîrşită şi de rezultatul
acesteia. În realitate, vinovăţia este manifestarea unei atitudini psihice conştient negative faţă de valorile
apărate prin intermediul normelor juridice.
Vinovăţia se poate manifesta sub două forme: intenţia şi culpa.
Fapta este săvîrşită cu intenţie atunci cînd persoana prevede rezultatul faptei sale, urmărind
producerea lui sau deşi nu îl urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.
Faptele se mai pot săvîrşi din imprudenţă sau din neglijenţă, situaţie numită în drept culpă. Astfel,
imprudenţa presupune că subiectul de drept prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără
temei că el nu se va produce. Din contră, neglijenţa presupune că subiectul de drept nu prevede rezultatul
faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.
Uneori, există circumstanţe care pot determina înlăturarea vinovăţiei. De exemplu, normele
penale consideră legitima apărare, iresponsabilitatea, minoritatea, eroarea, cazul fortuit etc. cauze de
înlăturare a vinovăţiei.
Unii autori consideră o condiţie a angajării răspunderii juridice şi capacitatea juridică a autorului
faptei. Capacitatea recunoscută de lege pentru a răspunde juridic diferă în funcţie de norma juridică
încălcată şi de valorile sociale cărora li se aduce atingere. Bineînţeles, punctul de plecare în stabilirea
responsabilităţii juridice a subiectelor de drept este capacitatea juridică generală recunoscută acestora, cu
excepţiile necesare instituite de lege. De exemplu, minorul sub 14 ani nu va răspunde pentru încălcarea
normelor penale, contractul de muncă încheiat de către minorul sub 16 ani va fi considerat nul, orice act
comercial încheiat de o persoană sub 18 ani pretinzînd a avea calitate de comerciant va fi considerat nul
etc.

VI.5. Formele răspunderii juridice

Răspunderea juridică cunoaşte mai multe forme în funcţie de normele juridice încălcate de către
subiectul de drept, încălcare care generează un raport juridic specific.
Astfel, din acest punct de vedere, răspunderea juridică poate fi penală, civilă, administrativă,
disciplinară.

VI.5.1. Răspunderea penală

Răspunderea penală are ca temei infracţiunea, ca încălcare tipică a normei juridice de drept penal.
Infracţiunea constă în fapta caracterizată de un anumit grad de pericol social, săvîrşită cu vinovăţie şi
sancţionată de legea penală.
 Sacnţiunea penală intervine în momentul încălcării normelor penale şi presupune îngrădirea
drepturilor individuale ale persoanelor fizice sau juridice care prin faptele lor aduc atingere valorilor
protejate şi apărate şi prin intermediul normelor penale. Faptele care atrag aplicarea sancţiunilor penale
sunt considerate de către legiuitor ca fiind grave.
Autorităţile competente ale statului, anume desemnate pentru identificarea autorului faptei, aduc
în faţa justiţiei pe acesta, astfel încît, în urma unui proces legal şi echitabil, făptuitorului i se va stabili
vinovăţia şi, în cazul în care va fi găsit vinovat de încălcarea normelor penale, va primi o pedeapsă
proporţională cu gravitatea faptei sale.
În majoritatea situaţiilor, acţiunea penală prin care se realizează stabilirea vinovăţiei şi
sancţionarea autorului faptei se pune în mişcare din oficiu, autorităţile declanşînd activitatea de cercetare,
urmărire, judecare şi condamnare a făptuitorului.
Chiar dacă autorul faptei compensează prejudiciul adus victimei, el va fi în continuare ţinut să
răspundă şi să execute pedeapsa aplicată deoarece aceasta constituie o măsură de apărare socială
împotriva unui comportament periculos şi antisocial.
Obiectivul principal al tragerii la răspundere penală constă în prevenirea săvîrşirii faptelor penale,
sancţiunea constituind un mijloc de constrîngere dar şi de reeducare.
Răspunderea penală se bazează întotdeuna pe vinovăţia făptuitorului, aspect care determină şi
caracterul subiectiv al acesteia, legat de atitudinea psihică a autorului faptei. În acelaşi timp, răspunderea
penală se stabileşte şi în funcţie de circumstanţele reale ale încălcării normelor juridice, ceea ce îi conferă
şi un caracter obiectiv. În consecinţă, răspunderea penală este întotdeauna personală şi limitată, avînd în
vedere numai persoana celui care a comis fapta şi numai activitatea infracţională care a avut loc.
Uneori, există situaţii care determină înlăturarea răspunderii penale. De exemplu, în unele situaţii
permise de lege, împăcarea părţilor poate conduce la înlăturarea răspunderii autorului faptei.

VI.5.2. Răspunderea administrativă

Răspunderea administrativă poate fi contravenţională, disciplinară şi patrimonială.
Răspunderea administrativ-contravenţională este declanşată ca umare a săvîrşirii unei
contravenţii. Aceasta este fapta prin care se încalcă normele administrative şi care prezintă un pericol
social mai redus decît infracţiunea. De exemplu, traversarea străzii printr-un loc nemarcat poate constitui
o contravenţie sancţionată potrivit legii cu avertisment sau amendă.
Subiectele răspunderii administrativ-contravenţionale pot fi atît persoanele fizice, cît şi cele
juridice.
Răspunderea administrativ-disciplinară este antrenată ca urmare a încălcării unor drepturi şi a
neexecutării sau executării necorespunzătoare a unor obligaţii în cadrul desfăşurării relaţiilor în
administraţia publică, de exemplu între o autoritate administrativă şi un funcţionar angajat. Conduita
acestuia din urmă poate îmbrăca forma unei abateri disciplinare care, în general, vizează neîndeplinirea
sau îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor de serviciu. Sancţiunea se aplică în urma stabilirii
vinovăţiei autorului.
 Răspunderea administrativ-patrimonială este declanşată ca urmare a producerii unei pagube de
natură materială, patrimonială, ca urmare a faptei unei autorităţi administrative publice. Subiectul unei
astfel de răspunderi este statul sau o autoritate a administraţiei publice.

VI.5.3. Răspunderea disciplinară

Răspunderea disciplinară are ca temei încălcarea unor îndatoriri de serviciu, a unor obligaţii
profesionale.
Această formă de răspundere este determinată prin încălcarea normelor de disciplină a muncii de
către angajaţii unei unităţi, prin săvîrşirea unei abateri disciplinare. Comportamentul necorespunzător al
angajaţilor poate produce şi pagube materiale angajatorului. În acest caz, răspunderea va fi şi de natură
materială, patrimonială.
Răspunderea materială a angajaţilor este reglementată prin intermediul normelor dreptului muncii
şi ale dreptului civil. Scopul instituirii răspunderii juridice constă în recuperarea pagubelor suferite de
angajator ca urmare a nerespectării de către angajat a normelor juridice care reglementează relaţiile de
muncă în virtutea contractului de muncă.
Răspunderea materială a angajatului are în vedere doar prejudiciul efectiv, concret, suferit de
către angajator, cu excepţia prejudiciului cauzat prin săvărşirea unei infracţiuni.
Angajatorul trebuie să dovedească vinovăţia angajatului. Acesta va răspunde personal şi nu
solidar pentru încălcarea normelor dreptului muncii.
Repararea pagubelor se realizează prin echivalent bănesc şi nu în natură.
Răspunderea disciplinară în dreptul muncii intervine în cazul încălcării obligaţiilor de serviciu
stipulate în contractul de muncă. Cu toate acestea, abaterea disciplinară pe care se întemeiază răspunderea
disciplinară în acest caz există ca urmare a încălcării normelor de disciplină a muncii, reguli care
garantează raporturi normale de muncă.
Angajarea răspunderii disciplinare în dreptul muncii nu este legată de crearea unui prejudiciu, ci
de încălcare efectivă a normelor de disciplină a muncii.

VI.5.4. Răspunderea civilă

Răspunderea civilă constă într-un raport obligaţional în virtutea căruia un subiect de drept trebuie
să repare prejudiciul cauzat prin fapta sa sau în circumstanţele stipulate de lege unei alte persoane.
Răspunderea civilă poate fi de natură delictuală sau contractuală.
Răspunderea civilă delictuală intervine atunci cînd o persoană cauzează alteia un prejudiciu prin
fapta sa ilicită, săvîrşită ca urmare a încălcării unor obligaţii generale, instituite prin intermediul normelor
de drept civil. Astfel, această formă de răspundere civilă se materializează pentru fapta ilicită, proprie
unei persoane (art. 998-999 Cod civil), pentru fapta altei persoane (art. 1000 alin. 2-4 Cod civil) sau
pentru pagubele produse de lucruri, animale sau ca urmare a ruinei edificiului (art. 1000 alin. 1, art. 1001,
art. 1002 Cod civil).
 Răspunderea civilă contractuală intervine ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare
sau cu întîrziere a obligaţiilor contractuale de către una dintre părţile implicate în respectiva convenţie.
Astfel, partea care îşi încalcă obligaţiile asumate prin încheierea unui contract are obligaţia reparării
prejudiciului creat celorlalţi participanţi la înţelegere.

Teste de autoevaluare
1. Principiul unicităţii răspunderii:
a). poartă şi denumirea de non bis in idem
b). exclude aplicarea mai multor sancţiuni pentru aceeaşi faptă
c). exclude aplicarea mai multor sancţiuni de natură diferită pentru aceeaşi faptă

2. Condiţiile de angajare a răspunderii juridice sunt:

a). existenţa unei fapte ilicite
b). existenţa unui prejudiciu
c). existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu
d). existenţa vinovăţiei

3. Instituirea răspunderii penale presupune:

a). săvîrşirea unei infracţiuni
b). săvîrşirea unei contravenţii
c). săvîrşirea unui delict civil de natură să producă o pagubă însemnată