17 D O S A R

PERSPECTIVE
6
Se pot inoca alte justiicri, in primul rnd, natura textului, diicultatea sa - o alteritate mai mare dect aceea a textelor
propuse spre lectur cursi - timpul limitat in care mintea se apleac asupra textului`.
9
Posturile catalogate drept text-semn` si texte-trambulin`.
98
Joue, V., a ectvre covve retovr .vr .oi: ae ivteret peaagogiqve ae. ectvre. .vb;ectire., ibiaev.
99
Vezi J. Ibrard, iettri.ve, vve evotiov ae. ca..e. cvtiree., in Bibliotheques publiques et illettrisme, Paris, Ministere de la
culture, 1983. Jean Ibrard dateaz lectura intensi in Lul Mediu si lectura extensi in Renastere.
100
Spre exemplu, capitolul II din manualul de varvvri geverae ;Cov.ei. geverav ;Preparatiov a art aecrire) de M. Roustan,
,editor Paul Delaplane,, lucrare contemporan reormei lui lerry. Sunt opuse dou tipuri de lectur, acti si pasi, iar
deoratorii de cri` sunt catalogai drept alsi silitori, spirite subrede si neatente`.
101
Nici maimue saante, nici simpli utilizatori ai limbii` in ormula lui J.-M. Delacompt, art. cit., nota 29.

Annie Rouxel, Uniersitatea Rennes 2, CLLAN
,n romneste de Alina Pamil,

LECTURA TEXTULUI DRAMATIC
Doina Comloan

ntre genurile literare, cel care pune cele mai complicate probleme de receptare pare a i genul
dramatic, deoarece textele care ii aparin pot i abordate in dou moduri dierite: prin lectur sau
prin punerea in scen, prin spectacolul teatral. Astel c opera dramatic poate i considerat, in
uncie de contextul receptrii, cnd ca parte constituti sau pre-text al unui spectacol teatral, cnd
ca text literar propriu-zis, comprehensibil prin lectur. Operele dramatice stau att in atenia
studiilor teatrale, a teatraogiei, ct si in cea a .tvaiior iterare, a teoriei literaturii sau poeticii. Ambele
perspectie sunt justiicate, dar, la o analiz mai atent, iecare se doedeste insuicient si parial,
intruct extrapoleaz un singur aspect, cel teatral sau cel literar, pierznd din edere complexitatea
speciic acestui segment important al literaturii.
Studiile teatrale includ si subordoneaz textul literar unui alt sistem semiotic, unei alte arte:
teatrul. Lste luat in considerare doar punerea in scen, ca mod de existen si de comunicare al
operei dramatice, ignornd statutul ei literar si considernd lectura un mod ilicit de receptare. Lste
semniicati aptul c incercrile de semiotic a teatrului
1
nu au oerit niciodat o caracterizare
coningtoare a textului dramatic si a speciicitii lui literare.
La rndul lor, studiile de poetic ie reduc opera dramatic la dimensiunea ei icional, chiar
narati, drama iind analizat ca discurs mimetic, ca ivitare a unei aciuni, asemenea epopeii
2
ori
romanului
3
, ie o opun acestuia, considernd-o, asemenea discursului liric, preevtare si nu
reprezentare, vive.i.
4
. n general, critica si istoria literar si, pe urmele lor, didactica literar,
manualele de literatur trateaz opera dramatic exclusi ca scriere literar, destinat receptrii prin
lectur, ignornd destinaia ei teatral si ceea ce am putea numi intenia spectacular a textului.
Mai aproape de ader pare a i ost L. Steiger, care in Crvvabegriffe aer Poeti ,1946, consider
opera dramatic un gen mixt` care combin liricul cu epicul ,idee preluat din .tetica lui Iegel,.
Abia cercetrile de semiotic a teatrului stabilesc aderul, c opera dramatic trebuie raportat in
acelasi timp la literatur si la teatru, la arta cuntului si la arta spectacolului, c textul dramatic
preede un mod de receptare aparte: spectacolul, chiar si cnd este citit, trimite constant la
spectacolul care trebuie s dein. Structura special a textului dramatic, ormat din dou discursuri
distincte - dialogul si didascaliile -, pare a justiica acest punct de edere. ntrebarea este cum poate
i analizat si predat un asemenea gen de text astel inct s se eite extrapolrile si interpretarea
limitati si s ie pus in eiden modul lui de a i paradoxal, contradictoriu si complex.
Manualele, chiar dac ormuleaz ctea airmaii cu caracter general priind speciicul teatral al
textului dramatic, de genul: este structurat in acte si scene, este ormat din dou discursuri paralele -
didascaliile si dialogul -, textul este destinat punerii in scen si interpretrii de ctre actori etc., in analiza
propriu-zis nu iau in seam consecinele acestor particulariti si procedeaz ca si cum ar i orba de o
1. D O S A R 18
PERSPECTIVE
naraiune, adic analiznd: abula ,aciunea,, caracterele ,personajele, si relaiile lor ,conlictul,, mai rar,
spaiul si timpul iciunii, raportul cu realitatea ,erosimilitatea, caracterul lor conenional sau simbolic,
culoarea local,, limbajul, mai precis, mrcile lingistice caracteristice personajului ,culoarea local,
comicul de limbaj,. De asemenea, desi se airm c orma discursului dramatic este dialogul,
particularitile si rolul acestuia sunt uitate in analiza concret. n elul acesta, din nou, practica analitic se
desparte de concepia teoretic pe care o airm si care ar trebui s o intemeieze. Doar un exemplu: in
analizele literare didascaliile sunt indeobste igvorate sau sunt luate in considerare doar ca descrieri ale
costumului, locului si timpului aciunii, actelor personajelor, pe scurt, ele sunt tratate nu ca indicaii de
punere in scen, ci ca discurs narati. De apt, este uitat contextul spectacular al receptrii textului
dramatic care, doar in cazul acestuia, completeaz orizontul lecturii. Nu m intereseaz aici lectura`
spectacular a operei dramatice - aceasta este treaba regizorului si a actorilor - si nici receptarea piesei
prin izionarea punerii ei in scen, a spectacolului. As dori s m opresc la elul in care textul dramatic
este modelat de spectacolul cruia ii este destinat si s insist asupra ctora dintre caracterele ce decurg
din modul aparte de comunicare si receptare.

Caractere specifice textului dramatic
J. Aspectul grafic: ortografia. Scrisul dramatic, asemenea celui poetic, a necesitat crearea unei
conenii graice ,tipograice, si de punere in pagin speciale. Iat dou dintre acestea.
Se olosesc dou corpuri dierite de liter pentru a tipri dialogul si indicaiile de regie, marcnd
astel distincia dintre partea de text destinat rostirii pe scen - dialogul, replicile personajelor - si
didascalii, indicaii, ordine date realizatorilor spectacolului.
Replicile, secenele dialogului, incep intotdeauna de la captul rndului si sunt precedate de
numele personajului care le rosteste, relieat graic ,scris cu majuscule, cu litere ingrosate etc.,.
2. Sintaxa textual
1extul piesei este precedat de o i.t a per.ova;eor insoite de scurte caracterizri, numele iind
ordonate dup sex ,mai inti brbaii, apoi emeile,, dup poziia social sau dup importana in
aciune. De pild, lista personajelor comediei lui I. L. Caragiale O voapte fvrtvvoa. ine seama de
primele dou criterii de ordonare:
JUPAN DUMI1RACIL 1I1IRC INIM RLA, cherestigiu, cpitan in garda ciic
NAL IPINGLSCU, ipistat, amic politic al cpitanului
CIIRIAC, tejghetar, om de incredere al lui Dumitrache, sergent in gard
SPIRIDON, biat de procopseal in casa lui 1itirc
RIC VLN1URIANO, arhiar la judectoria de ocol, student in drept si publicist
VL1A, consoarta lui Jupn Dumitrache
ZIA, sora ei`
Orice text dramatic este airiat iv .ecreve de dimensiuni dierite, imprire conenional ce se
modiic de la o epoc la alta. Conenia actual, stabilit in epoca clasic, impune marile secene - actee
- notate cu cire romane si separate prin pauze si secenele medii - .cevee - notate cu cire arabe.
Numrul actelor ariaz. De exemplu, piesele lui I.L. Caragiale sunt ormate: dintr-un act ,c. Covv
eoviaa fa cv reacivvea,, din dou acte ,O voapte fvrtvvoa. si drama ^pa.ta,, din trei ,D-ale carvaravvi,,
din patru ,O .cri.oare pieravt,, pe cnd majoritatea pieselor lui Shakespeare sunt in cinci acte. Scenele, cel
puin in ormula clasic, corespund unei coniguraii de personaje alate concomitent in scen, intrarea
sau retragerea unuia ducnd la alt coniguraie si prin urmare la alt scen. n teatrul contemporan, ca si
in cel baroc, delimitarea scenelor este mult mai puin strict. Se mai practic uneori si imprirea in
tabovri care, mai ales in drama burghez a secolului al XVIII-lea, erau corespondentul actelor din
ormula clasic. De obicei tabloul presupune o schimbare de decor. Pe de alt parte, ideea tabloului este
aceea a unei aciuni cut pentru a produce construcii scenice orientate ctre izual`
5
.
Micro.ecrevee textului dramatic sunt de naturi oarte dierite. Replica sau monologul sunt
microsecene, dar si grupurile de replici ormnd un act de limbaj ,o interogaie, un repros, o
argumentare, un cntec, o lamentaie etc.,. Secenele discursie minimale ale didascaliei trebuie
considerate: descrierile de decor, costum, miscare scenic, notarea prezenei personajelor etc., care
preced scenele sau actele.
17 D O S A R
PERSPECTIVE
3. Dubla enunare
Priit in ansamblu, discursul dramatic este o secen de enunuri lingistice ormat din tot
ceea ce proine din text`
6
, adic didascalii, dialoguri, monologuri, apart-uri, cntece etc. Se
consider c discursului dramatic ii este speciic o dubl evvvare

: literar si teatral. Altel spus,

textul dramatic este o dat enunat in scris, de un autor si adresat unor cititori aizai, dar lui ii este
necesar si o a doua enunare, cea teatral, care intemeiaz receptarea lui de ctre public
8
.
Scris pentru a i citit de un public aizat si transpus in spectacolul de teatru, textul dramatic
poate i publicat si oerit spre lectur publicului larg, care il poate recepta ca pe orice text literar. De
altel, in istoria teatrului practica circulaiei operelor dramatice in orm tiprit este relati trzie.
Dar in intenia sa, piesa de teatru are o destinaie spectacular explicit. De aceea, in elaborarea
textului de teatru autorul se supune nu doar regulilor limbii si coneniilor literare ,cum ar i
normele stilistice, prozodice etc.,, ci, in mod necesar, si coneniilor ce reglementeaz spectacolul
teatral ca practic artistic de sine stttoare. 1extul dramatic este singurul gen de text literar care
este neoit s in seama de normele unei alte arte ,cea a teatrului, in inssi conceperea si elaborarea
lui. Aceasta a permis aprecierea c opera dramatic aparine mai degrab teatrului dect literaturii.
Speciicul textului dramatic st in aceea c la producerea lui este actiat, pe lng sistemul
lingistic in integralitatea lui ,limba si normele de uz,, un set de limbaje non-lingistice si de
conenii non-literare speciice artei teatrului. Lste orba de obiectele prezente pe scen ca semne
,costum, masc, decor,, de actele si gesturile semniicatie ale actorilor, de anumite sunete speciice,
intr-un cunt, de tot ceea ce se numeste limbaj teatral. n cadrul spectacolului de teatru, limba este
unul dintre sistemele de comunicare, dar nu unicul, chiar dac este preerat in unele perioade. De
altel, spectacolul de teatru se poate dispensa de orbire, asa cum se intmpl in pantomim sau in
scenele mute sau chiar in piese ca .cte. .av. paroe. de S. Beckett.
4. Discursul dramei
Opera dramatic are cunoscuta structur dual: este ormat din dou discursuri paralele, distincte,
complementare si intercalate, and enuniatori dierii: aiaa.caiie si aiaogv. Cele dou nieluri ale textului
dramatic sunt gramatical si in totalitate supuse sistemului prezentului: enuniatorul lor se plaseaz
intotdeauna in actualitatea unui aici-acum pe care il imprtseste cu alocutorul su` ,ie acesta un alt
personaj in dialog, ie cititorul, in cazul didascaliilor,
9
. Aristotel ede in aceasta deosebirea undamental
intre teatru si naraiune, cea din urm stnd sub semnul trecutului, al rememorrii.
A. Didascaliile sunt enunate aparent de un avtor fictir, care joac rolul realizatorului de
spectacol - regizorul - si d indicaii despre cum trebuie transpus textul pe scen. Reerentul acestui
discurs este .pectacov, cu piesa respecti, ivagivat de autor. Ll este destinat in primul rnd unui gen
de cititori .peciaiai: productorii spectacolului - actorul, regizorul, scenograul, maestrul de lumini,
creatorul costumelor, al muzicii, maestrul de dans, cnd este cazul -, iar lectura are un singur scop:
transpunerea partiturii in spectacol, ivterpretarea. Receptarea lui presupune competene speciice
legate de limbajele, practicile si coneniile in baza crora uncioneaz comunicarea teatral.
Didascaliile pot i interpretate ca traduceri` in cuinte ale semnelor codului teatral sau ca ordine
date de autor interpreilor.
Dar in didascalii se aude si o a doua oce, cea a unui varator fictir, al crui discurs denoteaz un
vvirer. ce poate i interpretat in dou eluri: a. ca oc .cevic vobiat cv obiecte ,i fiive si prezentat ca atare
prin actori, decor, costum, masc, gestic, mimic, intonaie, lumini, sunete, muzic, dans etc. si b.
ca vve fictir reprezentat de aceleasi semne. Lectura trebuie s ac distincia intre aceste
semniicaii. Didascaliile au doi destinatari dierii, in uncie de contextul de lectur: 1. proesionistii
teatrului ,regizor, actorii, scenogra, maestru de lumini etc.,, care descireaz piesa ca iind proiectul,
modelul de punere a ei in scen si 2. cititorul de literatur standard, care le trateaz ca raze naratie
ce descriu un spaiu icti cu tot ceea ce il mobileaz` - lucruri, iine, acte etc.
Iat un exemplu:
AC1UL I. ,1eatrv repreivt o poiav vvvtoa. ,i .batic ae vvae .e reae raea .rge,vvi. a vi;oc, .pre fvva,
tvpiva .corbvroa. a vvvi recbi .te;ar tr.vit. a areapta, o .tvc vare, covcar. v,tevi, bvtvrvgi etc. o .ear
vvivoa.. vviva vvii bate iv vi;ocv poievii., Scena J. Pala. Mo Neagu ,ceva rvve ctra tivp goa;
apoi apare, aiv .tvga, vo, ^eagv ctva cv vareavivte. face .evv iv cvi. ae .e arat Paa. i ivaivtea iv
1. D O S A R 18
PERSPECTIVE
.cev ,i .e a.igvr c .vvt .ivgvri,`
10

Cele dou nieluri discursie se disting cu claritate. Pe de o parte, sunt trimiteri la spaiul scenic si
organizarea lui prin lexeme ca: teatrul`, scena`, culis`, la mijloc`, la dreapta`, din stnga` etc., ori
la decor: busteni, buturugi`, sau la miscarea scenic: apare`, se arat`, inainteaz`, ctnd`. La
acestea se adaug indicarea locutorilor prin numele personajelor. Pe de alt parte, sunt aici secene de
discurs icional mimetic: o poian muntoas si slbatec, de unde se ede alea Argesului`, tulpina
scorburoas a unui echi stejar trsnit`, o stnc mare, conca`, L o sear luminoas. Lumina lunii
bate in mijlocul poienii`, apoi apare, din stnga, mos Neagu ctnd cu luare-aminte`, Li inainteaz... si
se asigur c sunt singuri`. Citite de executanii spectacolului, aceste expresii or i interpretate ca
indicaii reeritoare la decor ,teatrul reprezint`, si la jocul actorilor ,inainteaz, apare, ctnd`,. Citite
de un lector care nu ace deosebire intre textul dramatic si cel narati, aceleasi propoziii or semniica
un loc in lume, in cea real, concret, localizat, la care trimite indicaia: se ede alea Argesului` sau
una mai degrab imaginar, in orice caz, general si ag localizat, la care trimite articolul nehotrt o
poian muntoas`.
De apt cele dou categorii de cititori selecteaz din text doar o parte din propoziiile narati-
descriptie, cele ce corespund tipului de lectur pe care o practic. Cititorul proesionist a reine
mai ales razele si cuintele care ac reerire la distribuirea spaiului scenic, la ceea ce acesta a arta
spectatorului, la vv aecor ce repreivt vv oc ivagivar, vv .ivvacrv ae vve. Cititorul obisnuit a selecta
doar reeririle la spaiul aciunii ictie, lsnd deoparte tot ceea ce trimite la scen si la spectacol.
1extul permite ambele decupaje.
n orice caz, didascaliile semnaleaz prezena contextului teatral, a coneniilor ce
reglementeaz comunicarea si semniicarea teatral. Lle indic existena si a unui alt el de text` -
spectacolul teatral. Discursul didascaliilor este perceput, in acest caz, ca o sum de ordine date de
autor interpreilor, de transpunere a enunurilor lingistice in enunuri` teatrale si de transormare
in joc teatral a textului literar. Didascaliile, cum le arat si numele, sunt concepute ca ai.cvr. airectir a
avtorvvi adresat interpreilor.
Lste orba de un proces complex de lectur,interpretare,producere. Citind textul, regizorul ii
descireaz semniicaia lingistic si d un anumit sens, o interpretare intr-un context ales ori impus,
interpretare pe care incearc s o concretizeze in maniestarea spectacular. Procesul este pn la un
punct comparabil cu lectura critic. Si aceasta porneste de la descirarea textului, procedeaz la
interpretarea lui pentru ca apoi s produc un text nou, de actur dierit - un text critic, nu literar.
1extul dramatic, iind scris si publicat, admite si o lectur literal, nai`, de prim niel ,U.
Lco
11
,. Ll se adreseaz unui cititor capabil si preocupat s descireze uniersul icti: o aciune, un
sir de eenimente la care textul ace trimitere si s le interpreteze in uncie de competenele sale
antropologice, sociologice, istorice. Acestuia didascaliile ii oer un suport pentru a construi in
imaginar un loc, un eeniment in dessurare, implicnd persoane ictie ,personaje,. Un asemenea
cititor se comport la el in aa textului unui roman sau al unei nuele si in aa unei piese de teatru.
Pentru el indicaiile din didascalii sunt tratate ca secene ale unui discurs descripti,narati, and
aloarea unui act de orbire aserti. Lle airm existena unei lumi reereniale ictie, dat ca
existnd in aara discursului si care poate i reconstituit,constituit in imaginaie ca eect al lecturii.
Ce se intmpl ins cnd in economia textual a piesei didascaliile ocup un loc extrem de modest,
ca in teatrul clasicismului rancez sau la Shakespeare Pentru c trebuie s precizm c didascaliile au
deenit mai abundente incepnd cu secolul al XIX-lea, pe ondul unei schimbri de paradigm in
conenia teatral. De la inceputurile sale teatrul european s-a intemeiat pe conenii stricte si acceptate.
Spaiul teatral, decorul, organizarea scenei, maniera de joc, costumul, masca sau absena ei, erau impuse
executanilor spectacolului, teatrul and un limbaj perect codiicat. Autorul de teatru era neoit s se
supun acestei codiicri, apt izibil in absena din text a indicaiilor priind decorul ,ix si conenional,,
costumul ,simbolic, la greci, si in Commedia dell`arte, toaleta la mod - in Renastere si Clasicism,
antezist, in Baroc,, maniera de joc ,gestic, mimic, miscare, lsate la latitudinea actorilor,, intonaia
,semnalat doar prin semne de punctuaie, etc. Astel, didascaliile se reduc la indicarea prezenei scenice
a personajelor, la inceputul iecrei scene, iar in dialog, la distribuirea actului erbal, a replicilor, prin
numele personajului scris la inceputul iecreia si precizarea direcionrii enunului ,cui i se adreseaz
personajul care orbeste, ca si indicarea actelor executate de personaje: intrri, iesiri, gesturi. La
17 D O S A R
PERSPECTIVE
Shakespeare se dau indicaii succinte priind locul aciunii.
AC1UL I. Scena J Rova. O .traa.` Scena 2 1ot Rova. O pia pvbic. vtr Cear, iv.oit ae vv cortegiv
fe.tir, cv vvic iv frvvte; .vtoviv, gtit pevtrv aergare, Capvrvia, Portia, Deciv., Cicero, rvtv., Ca..iv. ,i Ca.ca.
v .patee or vvivea ,i iv vi;ocv ace.teia vv gbicitor.`
12

Inormaii minimale, indicii, nu descrieri, pentru c practica teatral elisabethan nu recurgea la
decorul mimetic, pictat sau construit, inlocuindu-l cu inscripii ce indicau locul dessurrii aciunii,
pe care spectatorul, respecti cititorul, trebuia s-l imagineze. 1extul ii oer cadre oarte generale pe
care el este liber s le completeze, crend in imaginaie locul aciunii ca si comportamentul
protagonistilor. n cazul acestei dramaturgii deine izibil dierena speciic dintre textul dramatic
si cel narat. Dac textul este un mecanism lenes` ,U. Lco, plin de guri, in care imaginaia
cititorului gseste loc pentru a perorma, textul dramatic este cel mai lacunar si mai puin generos cu
inormaiile care s susin acest proces imaginati. Dac executanii spectacolului, contemporani cu
autorul, se puteau baza pe coneniile spectaculare in igoare pentru a concretiza aciunea scenic,
cititorul, de atunci si de astzi, nu se poate baza dect pe cunostinele despre teatru si pe puterea
imaginaiei. Iar regizorul isi poate permite toate libertile, chiar atunci cnd este dispus s rmn
idel literei textului, ceea ce in prezent este destul de puin probabil.
Abundena discursului didascalic este semnul unei schimbri in conenia teatral. ncepnd cu
Romantismul, teatrul tinde tot mai clar s ancoreze in realitate, s reprezinte eenimente si locuri
precise, s ia in posesie corpul actorului nu ca pe un obiect simbolic, ci ca pe o realitate
indiidualizat. Se renun la masc, la stilizarea rolurilor, personajul deine tot mai mult imaginea
unui indiid, a unei personaliti istorice sau a unei persoane care ace concuren strii ciile`
,Balzac,. Ll nu mai poate i interpretat cu mijloace stereotipe, nu mai poate i igurat de o masc, de
un model abstract si conenional de comportare. Miza acestui teatru este simularea ct mai
coningtoare a realitii. Si textul intr in acest joc de-a realitatea. De aceea el a oeri descrieri tot
mai exacte ale spaiului, ale costumului, ale comportamentului, ale modului de enunare a replicii.
Lectul a i aeteatraiarea spectacolului si varatiriarea aiaa.caiior. Vocea unui narator care
reprezint un uniers icional se a auzi tot mai clar.
Dar ce este acest uniers, care este reerentul acestui discurs narati, despre ce poesteste el
Rspunsul l-am dat mai inainte. Reerentul prim este spectacolul, reerentul secund este o lume
imaginar, o realitate icti, abula, aciunea si cadrele ei spaio-temporale. n acest al doilea caz,
discursul naratorului nu mai poate rmne strict reerenial, el trebuie s conin si un punct de
edere, motiri si ealuri si poate i chiar un discurs subiecti. 1oate acestea se adreseaz
cititorului, nu spectatorului, care nu are acces la didascalii, ci doar la eectele lor spectaculare, r a
sti dac acestea sunt indicate de autor sau propuse de regizor, actor, scenogra etc.
Un caz extrem de naratiizare este teatrul lui Camil Petrescu. Indicaiile sunt inlocuite de lungi
secene naratie, coninnd descrieri amnunite ce abund in detalii de multe ori ireleante teatral.
Dispar aproape complet reeririle la spaiul scenic, in schimb este precizat timpul istoric si se ac
trimiteri la locuri si eenimente reale:
AC1UL I Ctre .fr,itv avpavieii, priv toavva vi 11, iv ca.a vi Matei oiv Dorcavi... Caire recbe cv iavri
groase ca de cetate, n stilul Universitii vechi. ibioteca e.te o ivcpere vare, areptvvgbivar, cv v,i ivate, cv
frovtov trivvgbivar pe care e.te apicat baovv, vcrat iv evv....., L o atmosfer de btrnesc, aar iv acea,i tivp ae
ivii .ivpe, arvovioa.e, ae ivpcare cvvivte. v areapta, iv faa v,ior, o va. vare ae tot, ca ae cov.iiv, .ivp, cv trei .cavve
ivate, a,eate a ivtvpare iv ;vrv ei. De,i are cee trebvivcioa.e .cri.vvi ,i ae,i aici ror ,eaea personajele ntmplrii, vv
trebvie . par vv birov, cci este de fapt numai un soi de birou improvizat, din pricina reparaiilor care se
fac la catul de sus.....,. Lumina are ceva obosit, sczut, e neprielnic vieii parc. ..., .varei, eroul
celor care se vor ntmpla, e un tnr ca de treizeci de ani, nalt i delicat, fr s fie slab. Pr
castaniu, fa palid i ochi verzi - albatri, foarte puternici, ptrunztori. Are figura obosit, de om
mistuit de o frmntat via interioar. Iire bolnvicios de impresionabil, cnd timid, cnd
excesiv de violent. O nelinite i o nestabilitate de gesturi, de aparat de mare precizie, sensibil la
mai multe influene deodat. Cnd e surprins, i orice gest neprevzut l surprinde, e cu totul
dezorganizat, blbie fr s se poat regsi, dar de ndat ce i revine, instantaneu, ca dup o lege
a totului sau nimic, e plin de via, uneori cu izbucniri nprasnice. Minile i gura i sunt cu
adevrat aristocratice. Acum are n inut ceva din neglijena orgolioilor nvini, care nu mai iau
1. D O S A R 18
PERSPECTIVE
seama la amnunte.
J3

Am subliniat ragmentele de discurs narati, analizabile ca atare. Lle arat clar c autorul se
adreseaz unui cititor si nu unui executant spectacular. Intenia este s reprezinte un loc si o persoan
icti, despre care stie totul, recurgnd la portret si la descriere, la explicaii si motiri, la aprecieri si
comparaii. Dar, pentru transpunerea in spectacol, aceste indicaii sunt ie inutile, ie ireleante. De pild,
e inutil portretul personajului, dat iind c acesta a i jucat de un actor care este puin probabil s posede
exact acele trsturi. Indicaiile priind caracterul si comportamentul eroului pot i utile inelegerii rolului,
dar ele nu or putea i transpuse scenic, actorul iind obligat s gseasc el insusi mijloacele de expresie
spectaculare. Dar cel mai mare inconenient este c textul nu las loc interpretrii, nici in sensul
descirrii sensurilor lumii, nici in ce prieste realizarea scenic a personajului, a spaiului si a aciunii.
Naratiizarea didascaliilor apropie drama de roman sau nuel si accentueaz, in acelasi timp,
predispoziia pentru receptarea prin lectur a teatrului. Mai mult, este escamotat, prin dierse strategii,
reerentul spectacular. Se spune, de ex. Andrei, eroul celor ce se or intmpla`, desi aici or sedea
personajele intmplrii` etc., dar nu se ace nici o trimitere la spectacolul propriu-zis.
Dar cea mai important modiicare prieste timpul. n teatru, timpul aciunii este durata
prezent. Aciunile sunt prezentate in dessurare, bic et vvvc, nu sunt rememorate prin poestire, ci
trite ,simulate, in aa spectatorilor, ceea ce este perceput r diicultate si de cititor. Or, in
ragmentul citat exist reeriri la dessurarea iitoare ,celor ce se or intmpla`,, iar in alte pasaje
sunt rememorri ,And in tineree complexul anomaliei lui izice`,.
B. Dialogul
Dac didascaliile sunt, in primul rnd, expresia unui set de instruciuni relatie la comunicarea
spectacular, neand, dect in mod cu totul incidental, relean estetic, dialogul dramatic este
conceput si receptat ca obiect al unei percepii estetice. Cu ali termeni, el se prezint cu aderat ca
un text literar prin intenie, structur, orm, uncionare.
1ext elaborat in scris, dialogul dramatic este destinat enunrii orale, pe scen, de ctre actor.
Ll reprezint, de regul, partea cea mai important cantitati si semantic a piesei de teatru. Lectura
dialogului teatral trebuie s in seama de ctea trsturi care decurg din dubla enunare.
Lnunarea dialogului dramatic. n teatru discursul este prin excelen orbire direct, ie c se
prezint ca dialog, ie c ia orma monologului sau a cntecului ,coral sau indiidual,, ca in teatrul antic.
Lnun direct, dialogul recurge la ormele de persoana I ,eu, noi, sau a II-a ,tu, oi, si la indicaii de timp
prezent ,acum, si de loc ,aici,, care nu au ins consisten reerenial, in sensul c subiectul orbitor
,personajul,, ca si locul si timpul actului orbirii sunt ictie. Lle dein reale` in spectacol, prin prezena
actorului ce rosteste eecti cuintele, a spaiului real al scenei si a duratei eectie a spectacolului. Doar
c realitatea acestora este aparent, deoarece actorul ,iina real, rosteste pe scen raze ce nu-i aparin,
sunt orbele personajului ,icti,, aderatul productor al acestora iind autorul. Doar priit strict
lingistic dialogul ii aparine autorului, pentru c el l-a conceput si scris. De apt cine enun discursul
dramatic C. Kerbrat-Orecchioni
14
analizeaz complicatul sistem de relaii in comunicarea teatral.
Aparent in text orbesc personajele, iine ictie intr-o lume icti, orbirea lor, ca orice dialog literar,
iind imaginar. Pe de alt parte, pe scen publicul ede si aude actorii orbind. Dar, pentru c nu uit si
nu trebuie s uite nici un moment c este la teatru, spectatorul stie c ceea ce rostesc actorii sunt
cuintele personajului, concepute, deci enunate in mod real, de ctre autor. Prin urmare, spune
cercettoarea rancez, enunarea teatral este tripl, exist trei enuniatori si trei alocutori si implicit trei
tipuri de enunare dierite.

Polul enunrii Polul receptrii
L1 - autor covvvicare rea ai.ivetric R1 - cititor,public
L2 - personaj covvvicare fictir .ivetric R2 - personaj
L3 - actor covvvicare rea .ivetric R3 - actor

L1. Autorul, iind creatorul piesei, a i in mod eident enuniatorul real al discursului integral, al
replicilor, dar si al didascaliilor. Scriind, el se adreseaz unui cititor imaginar sau unui spectator al iitoarei
17 D O S A R
PERSPECTIVE
puneri in scen a piesei. Dar nu o ace direct, ci prin intermediul personajelor si al imaginilor scenice.
Autorul dramatic nu isi asum niciodat discursul, ci il atribuie personajelor, obiectindu-l. Cnd citeste
textul dramatic lectorul intr in contact cu personajele si comportamentele lor, putnd, la rigoare, s
deduc, dincolo de ele, ideile, dorinele, opiunile, prejudecile autorului. De aceea spunem c relaia de
comunicare este disimetric. n dialogul dramatic ocea autorului nu se aude niciodat, discursul
auctorial lipseste cu desrsire, dar nu si marca stilistic a autorului.
L2. n textul dramatic enunurile sunt rostite de personaje. Lle exprim inteniile si motiaiile
acestora, chiar particularitile lor de orbire. Locutori eectii ai dialogului dramatic sunt aceste
iine ictie cu care cititorul intr in contact nemijlocit.
L3. n spectacol actorul st in locul personajului, il intruchipeaz si rosteste in mod concret
replicile acestuia. Actorul nu este enuniatorul replicii, ci doar cel ce rosteste, cel ce orbeste, recit
cuintele personajului. Se spune c actorul interpreteaz sau joac personajul. Ll se aseamn, spune
Caragiale, cu un pianist care transpune in sunete reale melodia potenial consemnat de partitura
compozitorului. Interpretarea presupune recunoasterea si inelegerea semnelor conenionale
inscrise pe portati si transmutarea lor in sunete armonioase, acionnd asupra instrumentului. Dar
nu numai att. Interpretarea este un decupaj semantic, o enunare ritmic si emoional, exprimnd
sensul pe care melodia il are pentru interpret. Autorul ace cam acelasi lucru. Recitnd cuintele
personajului, el le d corp sonor, dar le si articuleaz intr-un anume el, le d un ritm, o razare, o
intonaie anume, le insoeste cu gesturi, mimic, atitudine corporal, indicate in didascalii sau alese
de actor, le imprumut timbrul ocii sale. Ceea ce ace ca replica s primeasc un sens particular
concurent sau diergent a de semniicaia lingistic a razei scrise. Practic, actorul are o poziie
dual a de text: el reproduce ,recit, cuintele personajului concepute de autor, dar adaug si cea
de la sine, le interpreteaz prin jocul su ,prin intonaie, gest, mimic, si, completnd prin semne
paraerbale enunul, il nuaneaz sau chiar il modiic semantic. Lingistic orbind, actorul
traduce` enunul scris in enun oral, cu tot ce decurge de aici, el nu produce raze, cuinte,
discursuri, ci doar actualizeaz sensuri latente ale celor produse de autor.
n alt ordine de idei, dialogul teatral nu are o structur proprie, el imit toate tipurile de
enunuri de la conersaia cotidian la discursul juridic, de la demonstraie la discurs politic, de la
declaraia de dragoste la polemic, de la conesiune la negociere, de la poemul liric la naraiune, de la
ironie la delirul erbal sau la jocul de cuinte. 1eatrv pvve iv .cev rorbirea in diersitatea ei de orme
si uncii, dar pentru c discursul dramatic este discurs direct el pune in scen si situaia de orbire,
contextul enunrii. Putem spune c opera dramatic iniseaz in esen rorbirea iv .itvaie sau, cu
ali termeni, condiiile in care se produce enunul, prezentate in didascalii, impreun cu enunul
propriu-zis. Condiiile enunrii dramatice se reer la spaiul si situaia imaginar in care e plasat
orbirea personajului, dar si la situaia scenic la contextul teatral al declamaiei actorului.
Personajele, in iciune, si actorii, pe scen, se adreseaz aparent unii altora, conerseaz intre
ei. De apt, toate replicile izeaz si un al doilea receptor: publicul. Astel, se poate airma c aiaogv
aravatic e.te avbv orievtat: intra scenic ,de la actor la actor, sau intra diegetic ,de la personaj la
personaj, si extra scenic, ctre public, respecti extra diegetic, spre cititor. Acest receptor priilegiat
,publicul sau cititorul, nu este considerat un interlocutor real al actorului sau al autorului. Relaia
publicului cu actorul-personaj nu este un dialog dect in teatrul modern. n teatrul clasic publicul, ca
si cititorul, aea rolul pasi al contemplatorului. Ll nu putea intereni in spectacol, cum nu putea
cititorul intra in dialog cu autorul.
Si totusi, publicul de teatru este adresantul real al discursului teatral, ocupantul polului
receptrii in comunicarea artistic. Ll este singurul capabil s sesizeze dimensiunea estetic a
dialogului, respecti a spectacolului, and mereu in minte c ceea ce ede pe scen, desi are
aparena realului nu este dect un joc artistic. De asemenea, dialogul dramatic si aciunea scenic,
prezente izic nemijlocit in aa publicului, nu sunt percepute totusi ca realitate, ci ca iciune a crei
intenie pround este tocmai eectul estetic.
Dac poezia si-a creat propriul ei gen discursi - modul poetic, iar naraiunea a adoptat la
necesitile iciunii discursul narati, dialogul dramatic a adoptat orbirea direct in situaie: teatrul este
tocmai opera artistic in care este artat limbajul in situaie: situaie imaginar, desigur, dar izibil si in
1. D O S A R 18
PERSPECTIVE
mod concret perceptibil`
15
. Lste ceea ce se intmpl pe scen, dar este perceptibil si in textul dramatic
datorit recurgerii la interaciunea erbal: dialogul. Din aceast cauz, replicile dialogului dramatic nu au
sens dect una in raport cu cealalt si cu contextul conersaional in care iau nastere. Sensul dialogului,
dincolo de semniicaia lingistic a razelor, se construieste din raporturile intre interlocutori exprimate
in si prin enunuri directe. n general, se constat c in opera dramatic replicile nu transmit inormaii, ci
realizeaz aciuni, sunt acte erbale in dessurare. Ceea ce pune dramaturgul in scen sunt situaii in care
orbitorii acioneaz prin insusi aptul c orbesc, situaii in care a orbi echialeaz cu a ace. Dac s-ar
incerca o statistic a actelor ce se petrec pe scen s-ar putea constata c, in proporie corsitoare, acestea
sunt acte de orbire, iar conlictele se nasc si se rezol prin schimbul de replici. Vechii greci au si dat
acestui gen de dialog un nume: agov.
Actul de a orbi, de a dialoga, este principala aciune in teatrul modern, la Ionescu si Beckett,
dar si in teatrul lui Lschil sau Racine. De pild, in Provetev ivvvit de Lschil, diersele personaje
intr in scen pentru a conersa cu protagonistul, Prometeu, titanul inlnuit de stnc, dup cum la
Beckett, \innie este ingropat in nisip ,.b, ce ie frvvoa.e!,, iar Iamm, intuit in otoliul su ,fr,it
ae partia,. 1oat aciunea acestor piese se reduce la interaciuni erbale: polemici, pledoarii,
conersaii, interogaii, monologuri, rememorri, naraiuni etc.
Dac cea este real pe scen`, airm Anne Uberseld
16
, este orbirea uman si unciile ei,
chiar in cazul in care condiiile de producere sunt simulate. ntr-ader in opera dramatic situaiile
si actele de orbire sunt ictie, deci simulate, dup cum pe scen actele erbale sunt doar mimate,
nu sunt acte eectie. Dac este aderat c teatrul imit iaa, el imit in primul rnd aciunea
lingistic, orbirea uman si eectele ei. Replica in teatru uncioneaz la el cu enunul real si are
acelasi eect doar c totul se petrece in imaginar: orbitorul, interlocutorul, contextul sunt imaginari.
Pe scen imitaia este dubl: autorul imit situaiile de comunicare din realitate, crend o aciune
erbal icti ,actele erbale ale personajelor,, iar actorul imit aceste iciuni, rostind eecti
replicile, el doar mimeaz actul de orbire, care nu-i aparine, ci este al personajului cruia i se
substituie pe parcursul spectacolului. ntre altele, icionalitatea textului coner dramei dimensiunea
artistic ,literar,. De altel, de la origini se pare c a existat o constiin literar a dramaturgilor. Cel
puin aceasta este situaia in teatrul antic. Pentru Aristotel doada o constituie nu numai orma
ersiicat la care apeleaz dramaturgii, ci mai ales imaginea poetic ,vive.i., pe care o produc. Cci
ei se numesc pe drept cunt poei, nu pentru c sunt creatori de ersuri, ci pentru c imagineaz
aciuni si personaje
1
, precizeaz ilosoul.
lorma poetic nu prieste ins comunicare intra scenic. Personajul orbitor nu sesizeaz nici
icionalitatea, nici dimensiunea artistic a expresiei. Poeticitatea dialogului dramatic izeaz
receptorul real, cititor sau spectator, singurul interesat de acest aspect al textului dramatic si singurul
capabil s il aprecieze estetic.
La captul acestor consideraii se ridic intrebarea: Ce inseamn cititor aizat de text dramatic Un
cititor capabil s interpreteze dublul statut ,literar si teatral, al textului dramatic si s recunoasc in spatele
lui att spectacolul posibil, programat de autor, sau de coneniile teatrale, ct si uniersul reerenial
reprezentat in text si in transpunerea lui scenic. Si, nu mai puin, el este un cititor capabil s perceap
dubla iciune: iciunea unui spectacol, cel programat de autor, si iciunea unei aciuni.

Note
1
Patrice Pais, Probeve. ae .evioogie tbeatrae, Les Presses de l` Uniersit du Qubec, 196, A. Ielbo, evioogie ae a
repre.evtatiov, Bruxelles, Paris, 195, Bogatire, evioogie av tbeatre, 1938, Poetiqve, 191, p. 51-530, A. Ielbo, J.D.
Johansen, P. Pais, A. Uberseld, 1beatre. Moae. a`approcbe, Paris, 198.
2
C. Aristotel, Poetica, Bucuresti, Ld. Academiei, 1965.
3
Kate Iamburger, ogiqve ae. gevre. itteraire., Paris, Seuil, 1986.
4
G. Genette, rovtieree pore.tirii, in igvri, Bucuresti, Uniers, 198.
5
Anne Uberseld, 1ervevii cbeie ai avaiei teatrvvi, Iasi, Institutul Luropean, 1999, p. 86.
6
Idem, biaev, p. 33.

Anne Uberseld, ire e tbetre , Paris, Ld. Sociales, 19.

8
Vezi Ducrot, Oswald, Schaeer, Jean-Marie, ^ov aiciovar evcicopeaic a ,tiiveor ivba;vvi, Bucuresti, Ld. Babel, 1996,
Comlosan D., Borchin M., Diciovar ae covvvicare ;ivgri.tic ,i iterar), ol. I, 1imisoara, Ld. Lxcelsior art, 2002.
9
Anne Uberseld, ire e tbetre , e aiaogve ae tbetre, Paris, Ld. Blin, 1996, p. 13-14.
17 D O S A R
PERSPECTIVE
10
Al. Daila, 1aicv 1oa, BP1, 1960, p. .
11
U. Lco a teoretizat de mai multe ori aptul ca un text literar tinde s construiasc un dublu Lector Model. Ll se adreseaz
inainte de toate unui lector model de prim niel, pe care il om numi semantic, care doreste s stie |.[ cum se a srsi istoria
|.[. Dar textul se adreseaz de asemenea unui lector model de niel secund, pe care il om numi semiotic sau estetic |.[`
Umberto Lco, De a itteratvre, Paris, Ld. Grasset, 2002, p. 294-295.
12
Shakespeare, viv. Cear, Opere covpete, Vol. 5, Ld. Uniers, 1986, pp. si 9.
13
Camil Petrescu, vfete tari, 1eatrv, Vol. 1, BP1, 1964, p. 3-4. |ezi si Cipriana Petre, Diaa.caia iv opera vi Cavi Petre.cv ,ca
o parantez dezolat,, 2001[
14
C. Kerbrat-Orecchioni, Povr vve approcbe pragvatiqve av aiaogve ae tbetre, in Pratiqve, L`Lcriture thtrale`, martie, 1984.
15
Anne Uberseld, ire e tbetre , e aiaogve ae tbetre, Paris, Ld. Blin, 1996, p. 93.
16
Idem, biaev, p. 101.
1
Aristotel, Poetica, Bucuresti, Ld. Academiei, 1965.


Doina Comlosan este proesor dr. la
Uniersitatea de Vest, 1imisoara.

Spectator
Spectatorul este cellalt participant iu al reprezentaiei teatrale. Ll este Cellalt al actorului, perpetuul
su alocutor. Destinatarul practicii sale. Ll nu este pasi si nu este deloc necesar pentru a-l ace acti s-l
acem s se miste sau s-si schimbe locul sau s-l amestecm cu actorii, de ar sta comedianul si pe
genunchii spectatorului c tot ar i separat de acesta printr-o barier de 10.000 de oli. Nicidecum pasi,
este puternic acti, desi imobil, de o actiitate multipl, senzorial, emoional si intelectual. |...[
.. Probeve preaabie
naintea spectacolului, spectatorul este implicat:
1. prin ivtrebarea sau intrebrile implicite pe care le ormuleaz: intrebarea unui spectator dintr-un teatru
de pe buleard nu este aceeasi cu a unui spectator dintr-un teatru de art. ntrebarea este condiionat de
locul spectatorului in societate, de cultura sa, de ansamblul uniersului su enciclopedic,
2. prin contractul pe care l-a semnat cumprndu-si biletul. Ll a i spectator, cu alte cuinte: a. el nu a
considera drept ader ceea ce ii a i propus, b. Concluzie: el nu a intereni pentru a schimba cursul
eenimentelor pe care le a edea,auzi, c. i a i permis s-si manieste aprobarea sau dezaprobarea
emind semne codate.
. Receptarea ae ctre .pectator
1. Receptarea este un act covpe care se ace pe dou axe: a. axa diacronic, spectatorul urmrind
aciunea si incercnd reacii aectie si situaia psihologic proprie suspense-ului dramatic, b. Axa
combinaiilor prin care el primeste o intreag serie de mesaje simultane ,erbale, gestuale, muzicale,
izuale, si le recompune moment cu moment. ntretierea celor dou axe ale receptrii constrnge
spectatorul la o recepie acrobatic`, cu att mai bogat cu ct experiena sa teatral este mai elaborat.
2. La este ivairiava: ea nu depinde numai de uniersul propriu al iecruia si de experiena sa de
spectator si mai mult inc de dorina sa indiidual de a se interesa de decor, de jocul cutrui actor pe care
il cunoaste sau care ii place, de semniicaia politic si ideologic a aciunii, sau chiar de discursul deosebit
al cutrui personaj.
3. Actul insusi al percepiei teatrale este condiionat de aevegare care conduce spectatorul s reacioneze
in aa spectacolului ca in aa unui spectacol a rieii si totodat ca in aa vvei opere ae art independent de
iaa real si care cere s ie perceput estetic. Urmeaz o dubl miscare de adeziune si de retragere
dinaintea a ceea ce este prezentat, dar in acelasi timp si o stare de stimulare estetic.
4. Plcerea spectatorului - lucru esenial, Brecht o exprim mai bine ca oricine - este totodat: a. aceea
a poestirii, legat de uncia de a pore.ti, b. aceea a emoiei pasionale, c. aceea de a inelege sau chiar de a
ghici cnd enigmele ii sunt propuse, mai mult sau mai puin dezlegate de miscarea inssi a aciunii, d. in
ine plcerea e.tetic de a primi mai multe tipuri de mesaje impreun, cele proenite din munca
scenograului si actiitatea comedianului ,munca regizorului neiind clar perceput dect mai trziu,. La
care se adaug o plcere deosebit, aceea a iluziei imediat dejucat de relecie, si una si cealalt,
succedndu-se intre-o pulsaie quasi instantanee.
5. Actiitatea spectatorului are consecine asupra intregii munci a reprezentaiei si cu deosebire asupra
muncii comedianului. Chiar dac spectatorul nu exteriorizeaz zgomotos reaciile sale, ele sunt percepute
de emitor: o liniste absolut subit, o imobilitate crescut ,spectatorul isi reine respiraia`, rele
comedianului momentul in care el ivtere.ea.
Anne Uberseld, 1ervevii cbeie ai avaiei teatrvvi, trad. Georgeta Loghin, Iasi, Institutul Luropean, 1999.