1 .

A P A R IT I A S I E V O L U T I A A S I G U R A R I L O R

1.1. Relaţia Asigurare – Risc

Riscul este definit în dicţionarul explicativ al limbii române ca posibilitatea de a
ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă.
Dorinţa omului de a proteja familia şi patrimoniul s-a materializat, ca urmare a
organizării ştiinţifice a solidarităţii umane, în asigurare. Aceasta presupune acordarea
unei indemnizări financiare victimelor unor evenimente, precum catastrofe naturale,
accidente.
Din punct de vedere juridic riscul este evenimentul viitor şi incert (dar posibil), de
a cărui realizare este legată producerea unor efecte juridice. El are importanţă pentru
asigurator, deoarece din analizarea şi evaluarea lui rezultă nivelul primei şi
corespunzător al indemnizaţiei de asigurare.
În funcţie de felul incertitudinii poate fi întâlnit:
- risc previzibil - provocat de factori cunoscuţi la momentul încheierii contractului (de
ex.: activitatea în mediu toxic, boala etc...);
- risc imprevizibil - datorat unor factori ce nu pot fi cunoscuţi şi nici bănuiţi, precum
cutremur, secetă, inundaţii, furtună etc.;
În funcţie de natura sa riscul poate fi social, când are drept cauză evenimente
sociale (precum boală, şomaj) şi de natură politică sau economică care are la origini
situaţia politico-economică existentă şi posibile evenimente majore precum: război,
lovitură de stat, falimentul etc.
Relaţia asigurare-risc este una de cauzalitate imediată: prezenţa unui risc a creat
nevoia de asigurare. Modul în care acest mijloc de protecţie a evoluat este strâns legat de
evoluţia civilizaţiei umane, de fenomene demografice, economice şi de modul în care
catastrofele naturale au fost percepute de-a lungul timpului.

1.2. Apariţia şi evoluţia

În forme primare, asigurările au fost prezente odată cu primele grupuri sociale

organizate, care într-o formă sau alta, încercau să-şi ajute membrii în caz de nevoie.
Dovezi de existenţă a asigurării există din antichitate:
- în Egiptul antic (în jurul anului 4500 î.H.) existau societăţi de într-ajutorare a
cioplitorilor de piatră;
- în Babilon, transportul era organizat în caravane, iar costurile dispariţiilor erau
suportate în comun de comercianţi. Proprietarii de corăbii se înţelegeau cu acela care îşi
pierdea corabia să primească alta în loc, cu condiţia ca pierderea să nu fie din culpa
proprietarului;
- în secolul V î.H., Pericle a înfiinţat organizaţii care aveau ca scop ajutorarea membrilor
şi familiilor acestora în caz de incendiu, boală, deces;
- membrii colegiului funerar din Lanuvium Roma încheiau un adevărat contract de
asigurare, plătind în timpul vieţii cotizaţii pentru ca înmormântarea să fie organizată de
colegiul al căror membrii erau.
Împrumutul maritim (foenus nauticum), utilizat de greci şi romani, presupunea
obţinerea de către comerciant a unui împrumut în bani necesari organizării transportului.
În cazul în care nava pierea, împrumutul nu trebuia restituit, iar dacă ajungea la
destinaţie, pe lângă împrumut se plătea şi o dobândă ridicată pentru suportarea riscului.
În Evul Mediu, împrumutul maritim a continuat să fie folosit până în 1234, când Papa
Grigore al IX-lea l-a interzis datorită dobânzilor excesive.
Asigurările continuă să-şi facă loc ca asociaţii mutuale ale lucrătorilor, artiştilor,
astfel că membrii corporaţiilor existente în unele ţări europene (Danemarca, Anglia)
erau despăgubiţi în caz de accident de muncă, incendiu sau chiar incapacitate de muncă.
Ca urmare a interzicerii împrumutului maritim, s-a căutat găsirea unui alt mijloc
care să permită bancherilor obţinerea unei anumite siguranţe. Apar premisele
contractului de asigurare: bancherii încasau o sumă de bani şi se angajau să acopere un
eventual prejudiciu cauzat navei sau încărcăturii.
(Cel mai vechi contract de asigurare în formă scrisă este datat 1347, fiind încheiat la Genova.
De fapt, tot acolo apare şi prima codificare a asigurării în regulile emise de Uffizio de Marcanzia în
1383 şi prima societate de asigurări maritime în 1424.)
În secolul al XVIII-lea în Franţa, italianul Tonti a creat primele tontine, practic
asigurări de viaţă. Membrii tontinelor contribuiau la un fond comun cu o cotizaţie anuală
şi pe o perioadă determinată, iar la expirarea perioadei, suma obţinută prin capitalizarea
cotizaţiilor se împărţea membrilor supravieţuitori.
(Cel mai vechi contract scris în materia asigurărilor de viaţă a fost încheiat la Londra în 1583. }i
tot la Londra în 1666, după marele incendiu apar primele asigurări contra incendiilor.)
Odată cu secolul al XIX-lea, putem vorbi de asigurările moderne: în Franţa apar
societăţi de asigurare care au prosperat rapid, în Anglia apare prima societate de
asigurări pentru accidente pe calea ferată, se diversifică domeniile de asigurare.
În concluzie, apariţia şi evoluţia asigurărilor s-a datorat:
a. evoluţiei economico-sociale;
b. urbanizării şi organizării breslelor;
c. dezvoltării matematicii şi în special a teoriei probabilităţilor.

1.3. Asigurările în România

Ca şi în restul Europei, în secolul al XIV-lea, apar asociaţiile mutuale, pe structura
breslelor, în cadrul cărora fiecare membru plătea taxa de înscriere şi cotizaţii, iar sumele
colectate erau utilizate pentru înmormântări, ajutorarea văduvelor şi copiilor.
Menţionări istorice:
- în 1744 o Casă de incendii organizată la Braşov ai cărei membri plăteau o sumă de bani, urmând a fi
despăgubiţi în caz de incendiu;
- în 1823, în Sibiu s-a încercat fără succes înfiinţarea unei instituţii de asigurare pentru incendiu.
Prima instituţie care a avut ca obiect de activitate asigurarea a fost întemeiată de
Asociaţia Meseriaşilor din Braşov care în 1844 înfiinţa Institutul General de Pensii din
Braşov. În partea de sud a ţării - vechiul Regat - în 1871 lua fiinţă prima societate de
asigurări: "Dacia". (Au urmat: "România", "Naţională", "Generală", "Agricolă"ş.a..)
În perioada interbelică, activitatea în domeniul asigurărilor a luat amploare, odată
cu intrarea capitalului străin. (Printre multele societăţi de asigurare, existau şi instituţii precum
Casa Armatei - secţia asigurări - care asigurau caii din proprietatea statului aflaţi în folosinţa ofiţerilor
şi Eforia Bisericii Ortodoxe Române - care asigura prin secţia de specialitate bunurile din proprietatea
parohiilor.)
După cel de-al doilea război mondial, întregul portofoliu al societăţilor de
asigurare a fost preluat de Sovromasigurare. Ulterior, s-a înfiinţat Administraţia
Asigurărilor de Stat la care statul a deţinut monopolul total în materie de asigurări.
După 1990, în baza Legii 47/1991 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor, a Legii 136/1995 şi a
Legii nr. 32/2000 privind asigurarea şi reasigurarea s-au înfiinţat nenumărate societăţi de
asigurare cu capital privat. În 1991, prin hotărâre de guvern s-a înfiinţat Oficiul de
supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare în cadrul Ministerului Finanţelor ale
cărui atribuţii au fost preluate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (articolul 4, al
Legii nr. 32/2000).
 2. NOTIUNEA DE ASIGURARE

2.1. Noţiune

Asigurarea constă în crearea unui fond de către personele fizice şi juridice

ameninţate de riscuri din care se acoperă daunele şi alte cerinţe financiare imprevizibile.
Acesta este şi sensul dat de Legea nr. 32/2000 noţiunii de asigurare : "operaţiunea prin
care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin
contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, şi îi
indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele
încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii
desfăşurate";
Din punct de vedere juridic, asigurarea este un contract aleatoriu în care una din
părţi - asiguratul - se obligă să plătească celeilalte părţi - asiguratorul - o sumă de bani
pentru ca în ipoteza producerii evenimentului asigurat, acesta din urmă să plătească
asiguratului indemnizaţia stabilită prin contract. În unele situaţii, asigurarea apare ca un
contract obligatoriu, încheiat în temeiul legii.
Într-un sens mai larg, economic, legea defineşte activitatea de asigurare ca ca
fiind "în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de
asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi
de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin
activitatea desfăşurată".
Analizând definiţiile de mai sus, t r ă s ă t u r i l e asigurării sunt:
- acoperă riscuri prin crearea comunităţii de risc;
- acoperă riscuri datorate unor evenimente independente de voinţa asiguratului,
dar evaluabile;
- protejează persoane egal ameninţate de acelaşi tip de risc.

2.2.Funcţiile asigurării

1. Funcţia de prevenire a daunelor

Prin mecanisme economice, asigurarea poate avea şi rolul de a preveni producerea
evenimentului dăunător prin impunerea asiguratului a unei conduite preventive (de
exemplu, în cazul asigurării pentru incendiu, persoanele fizice sau juridice care nu iau
măsuri de protecţie sunt supuse unor tarife de prime mai mari).
2. Funcţia de dezdăunare
Funcţia esenţială a asigurării este de dezdăunare şi rezidă din scopul asigurării
care este acela de despăgubire a asiguaţilor, prin repararea bunurilor, repararea unor
prejudicii sau acordarea unor sume de bani.
3. Funcţia financiară
Prin acumularea sumelor de bani plătite ca prime şi prin intervalul de timp dintre
momentul încasării primelor şi plata indemnizaţiilor, societăţile de asigurare ajung să
deţină temporar valori importante. Ele au datoria să le plaseze pe piaţa de capital în
scopul obţinerii de venituri suplimentare. Astfel, se pot constitui depozite la bănci sau
efectua operaţiuni mobiliare.
4. Funcţia de control are o pondere mai mică, constând în depistarea de către stat
prin intermediul asigurărilor a unor cauze generatoare de prejudicii.

2.3. Noţiuni utilizate în asigurări

1. Asiguratorul este societatea comercială datoare să plătească indemnizaţia de

asigurare la producerea evenimentului asigurat.
2. Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce încheie contractul de asigurare
în interesul său sau al altei persoane.
3. Beneficiarul asigurării este terţul faţă de contract ce urmează să primească
indemnizaţia de asigurare la realizarea evenimentului asigurat.
4. Riscul asigurat este evenimentul viitor, posibil şi incert prevăzut în contract ce
pune în pericol patrimoniul, viaţa ş.a. asiguratului.
5. Cazul asigurat este evenimentul asigurat şi produs. (Ex.: incendiu).
6. Obiectul asigurării este reprezentat de ceea ce s-a asigurat ( de ex :
răspunderea civilă).
7. Interesul asigurării este reprezentat de dauna evaluabilă în bani pe care
asiguratul o poate suferi.
8. Suma asigurată este suma maximă în limita căreia asiguratorul este obligat să
plătească indemnizaţia de asigurare. În funcţie de suma asigurată, se calculează atât
indemnizaţia, cât şi prima de asigurare.
9. Prima de asigurare este suma de bani pe care o plăteşte asiguratul
asiguratorului pentru asumarea riscului.
10. Indemnizaţia de asigurare este suma de bani pe care asiguratorul o plăteşte
asiguratului sau beneficiarului la producerea cazului asigurat.
11. Principalele acte normative în materie sunt:
- Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor;
- Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

2.4. Clasificarea asigurărilor

1. În funcţie de natura juridică a raporturilor de asigurare:
- asigurări comerciale (faptă de comerţ pentru ambele părţi);
 - asigurări mixte (asigurarea este faptă de comerţ pentru o parte şi civilă pentru
cealaltă).
Pentru societăţile comerciale de asigurări, operaţiunea de asigurare este
întotdeauna - faptă de comerţ aşa cum o consideră art.3, pct.17 - 18, C.Com., dar şi din
punct de vedere subiectiv, asiguratorul fiind societate comercială.
Pentru asigurat, operaţiunea poate avea caracter civil.
În cazul asigurărilor comerciale se va aplica întotdeauna legea comercială. Dacă
asigurarea e mixtă, în principiu se aplică tot legea comercială, numai dacă aceasta nu
prevede altfel.
2. În funcţie de modul în care iau naştere raporturile juridice de asigurare:
- asigurarea obligatorie;
- asigurarea facultativă.
Conform art.1 din Legea 136/1995, activitatea de asigurare se desfăşoară în
România sub forma asigurărilor facultative şi obligatorii.
Potrivit art.2 al aceleiaşi legi, în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi
asigurator, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin contractul
de asigurare.
În asigurarea obligatorie, raporturile dintre asigurat şi asigurator, drepturile şi
obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin Legea 136/1995 (art.3). Este obligatorie
asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule şi
travaie (art.4).
Asigurarea obligatorie se practică numai de asiguratorii autorizaţi de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor .
3. În funcţie de obiectul asigurării:
a ) asigurări de bunuri: obiectul asigurării îl reprezintă un bun.
b ) asigurări de răspundere civilă: obiectul asigurării îl reprezintă o valoare
patrimonială egală cu despăgubirile ce trebuie să le plătească asiguratul pentru
prejudiciul creat terţilor pentru care răspunde conform legii civile.
c ) asigurări de persoane: obiectul îl reprezintă viaţa sau integritatea corporală.
Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurări contra pagubelor
(asigurări de daune).
Asigurarea de persoane nu are caracter de despăgubire, reprezentând un mijloc de
capitalizare a unor sume de bani.
4. În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare:
a) Asigurări directe
În cazul asigurării directe, raportul juridic ia naştere între asigurator şi o altă
persoană.
Coasigurarea este tot o asigurare directă ce presupune existenţa a doi sau mai
mulţi asiguratori. În acest caz, obligaţia plăţii indemnizaţiei de asigurare se divide
conform părţii de risc asumate.
Asigurarea mutuală se realizează între mai multe persoane care au atât calitatea de
asigurat, cât şi pe cea de asigurator. Ea se caracterizează prin aceea că părţile se obligă la
plata primei de asigurare (cotizaţie) în scopul constituirii unui fond comun din care se
plăteşte la survenirea cazului asigurat indemnizaţia de asigurat. Codul comercial arată că
asigurarea mutuală nu are drept scop realizarea de beneficii, ci doar împărţirea riscurilor.
b) Reasigurarea este forma de asigurare a asiguratorului direct la o altă societate
de asigurări. Reasiguratorul contribuie, în schimbul primei la suportarea indemnizaţiilor
pe care reasiguratorul le plăteşte.
 3. CONTRACTUL DE ASIGURARE

3.1. Definiţie

Conform art.9 al Legii 136/1995, prin contractul de asigurare, asiguratorul se

obligă să plătească o primă asiguratorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui
anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată,
denumită în continuare indemnizaţie, în limitele şi termenele cuvenite.

3.2. Caractere juridice

Contractul de asigurare are următoarele caractere juridice :

1. contract consensual
Art.10 al Legii 136/1995 solicită forma scrisă ad probationem, deci contractul
este valabil încheiat prin simplul acord de voinţă.
Lipsa formei atrage imposibilitatea dovedirii lui cu martori, chiar dacă există un
început de dovadă scrisă (art.10, alin.1).
2. contract sinalagmatic
Părţile contractante au următoarele obligaţii reciproce: asiguratul să plătească
prima, iar asiguratul să sporte riscul şi să plătească indemnizaţia.
3. contract de adeziune
Contratul de asigurare este redactat de regulă de societatea comercială de
asigurare, asiguratul putând doar adera la el prin acceptarea clauzelor.
Libertatea contractuală se rezumă la:
- a avea dreptul de a te asigura sau nu;
- a alege societatea de asigurare.
4. contract cu executare succesivă
Asiguratului îi revine obligaţia să plătească primele, iar asiguratorului să-l
protejeze contra riscului plata indemnizaţiei.
5. contract aleatoriu
La încheierea contractului nu se cunoaşte întinderea obligaţiilor, efectele acestuia
depinzând de un eveniment viitor şi incert.

3.3. Condiţiile de valabilitate ale contractului

1. Capacitatea de a contracta
Persoanele juridice (soicietăţile de asigurări) au capacitatea de a încheia contracte
de asigurări direct, prin conducători sau indirect, prin reprezentanţi.
 Asiguratul trebuie să aibă capacitatea de a contracta. Capaciatea juridică restrânsă
a persoanei fizice de a încheia acte juridice se dobândeşte la vârsta de 14 ani şi încetează
la vârsta de 18 ani când devine majoră şi are capacitate deplină de exerciţiu.
2. Consimţământul şi cauza sunt guvernate de regulile de drept comun.
3. Obiectul contractului de asigurare îl formează prestaţiile pe care părţile şi le
datorează: plata primei şi suportarea riscului prin plata indemnizaţiei.
4. Forma contractului este, conform art.10 din Legea 136/1995, cea scrisă.

3.4. Încheierea contractului

3.4.1. Cererea de asigurare

Potrivit articolului 13 al Legii 136/1995, persoana care încheie asigurarea este
obligată să răspundă în scris la întrebările formulate de asigurator cu privire la
împrejurările esenţiale referitoare la risc.
Declaraţia de asigurare se completează anterior încheierii contractului în cazul:
asigurărilor de persoane (uneori al celor de bunuri) şi al asigurărilor externe. În cazul
celorlalte tipuri de asigurare cererea de asigurare se redactează odată cu încheierea
actului.
Rolul cererii sau declaraţiei de asigurare este acela de a evalua riscul. De aceea,
conform alin.2 al art.13 al Legii nr. 136/1995, asiguratului îi revine obligaţia ca şi în
timpul derulării contractului să comunice asiguratorului modificările esenţiale cu privire
la risc.
3.4.2. Evaluarea riscului şi reguli generale referitoare la acesta
Evaluarea nivelului de risc se face prin coroborarea informaţiilor din declaraţia de
asigurare cu cele obţinute după inspecţia de risc efectuată de asigurator.
Prin evaluare de risc se vor stabili: nivelul de risc şi limitele între care se situează
acesta, coeficienţii în baza cărora se calcuează prima şi măsurile pe care trebuie să le ia
asigurătorul pentru diminuarea riscurilor.
Riscul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii pentru a fi asigurabil:
a) să fie determinat cu precizie în contract (art.10).
Deşi asiguratului îi revine obligaţia de a declara toate împrejurările legate de risc
şi eventual modificările acestora, legea nu prevede nici o sancţiune. Se apreciază totuşi
că asiguratorul are posibilitatea:
- să denunţe contractul înainte de producerea cazului asigurat sau cu acordul
asiguratorului să procedeze la modificarea lui;
- să refuze plata indemnizaţiei în caz de producerea cazului asigurat, dacă
dovedeşte că în condiţiile reale nu ar fi încheiat contractul. Poate fi obligat,
conform art.21 al legii, la plata primelor încasate.
b) riscul trebuie să fie un eveniment viitor, probabil, dar incert.
 Contractul se consideră reziliat de drept conf. art.14: riscul s-a produs sau a
devenit imposibilă producerea lui înainte de "începerea obligaţiei". Asiguratorul nu
suportă riscurile înainte de plata cel puţin a primei rate de primă, formula întâlnită în
contracte fiind : "nu există risc fără plata anticipată a primei".
c) producerea riscului nu trebuie să depindă de intenţia asiguratului sau a altei
persoane.
În consecinţă, asiguratorul nu datorează indemnizaţia atunci când dovedeşte că
evenimentul a fost produs cu intenţie de către asigurat sau beneficiar, ori de alte
persoane prevăzute în art.20 al Legii 136/1995.
Faptele culpabile ale asiguratului sau a persoanelor prevăzute în contract nu-l
îndreptăţesc pe asigurator să refuze plata indemnizaţiei.
3.4.3. Momentul încheiereii contractului
Contractul este încheiat în momentul realizării acordului de voinţă. Forma scrisă,
după cum s-a menţionat, este necesară ad probationem.
Înscrisul pe care părţile îl întocmesc se numeşte:
- poliţă de asigurare (la asigurările de persoane);
- contract de asigurare (în cazul bunurilor).

3.5. Principii pe care se bazează încheierea şi derularea contractului

3.5.1. Interesul asigurabil

Asiguratul are întotdeauna o relaţie particulară în legătură cu obiectul asigurat,
aceasta fiind vitală: proprietatea sau răspunderea.
Diferenţa între obiectul asigurării şi obiectul contractului de asigurare este
următoarea: dacă obiectul asigurării îl reprezintă ceea ce s-a asigurat (bun, proprietate
etc.), obiectul contractului îl reprezintă prestaţiile la care părţile se obligă.
Interesul asigurabil ca principiu al încheierii contractului a fost definit în 1883 în
cazul Castellain vs. Preston când s-a răspuns la întrebarea dacă într-o poliţă de incediu
se asigură materialele de construcţie sau interesul asiguratului.
Interesul asigurabil a fost definit ca dreptul legal de a asigura ceea ce rezultă
dintr-o relaţie financiară, acceptată de lege, între asigurat şi obiectul asigurării.
Interesul asigurabil se prezintă diferit, în funcţie de tipul asigurării:
1. valoarea prejudiciului la asigurarea de bunuri;
2. protejarea patrimoniului asiguratului, în cazul asigurării de răspundere civilă;
3. măsură de protecţie şi economisire în cazul asigurării de viaţă.
3.5.2. Principiul maximei bunei credinţe
Majoritatea contractelor comerciale presupun o poziţie de egalitate a părţilor. Din
modul de încheiere a contractului de adeziune, rezultă că asiguratul este pe o poziţie
nefavorabilă putând doar accepta condiţiile generale şi tipul contractului. Cu toate
acestea şi asiguratorul este dezavantajat, neputând cunoaşte şi analiza toate aspectele
legate de capacitatea de plată, riscul asigurat etc.
Principiul maximei bune credinţe (Uberrimae fidei sau Utmost good faith)
presupune datoria asiguratului de a informa voluntar, precis şi complet asupra tuturor
faptelor materiale privind riscul asigurat, chiar dacă asiguratorul întreabă sau nu.
Astfel de împrejurări sunt: fapte care dovedesc că riscul propus este mai mare
datorită unor factori individuali, fapte ce ar determina o pierdere mai mare decât cea
estimată sau respingerea asigurărilor similare de către alţi asiguraţi.
3.5.3. Principiul cauzei proxime
Cauza proximă este cauza efectivă care declanşează un flux de evenimente care
determină o pierdere, nefiind nici prima, nici ultima, ci aceea dominantă.
Atunci când evenimentul produs se datorează unei cauze proxime ce nu a fost
prevăzută printre riscuri, asiguratorului nu-i revine nici o obligaţie.
Ex.: 1918 Leyland Shipping pierdea nava ca urmare a scufundării. Instanţa a
stabilit că nava a fost scufundată în timpul unei furtuni după ce fusese anteriort avariată
de o torpilă.
3.5.4.Principiul despăgubirii
Conform acestui principiu, asiguratul este repus în situaţia financiară pe care a
avut-o înainte de producerea pierderii.
3.5.5. Principiul subrogării:
Asiguratorul se subrogă în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului
asigurării, contra celor răspunzători de producerea pagubei în limita despăgubirii plătite.
Prin subrogare, asiguratorul exercită acţiunea în nume propriu, cu toate avantajele
ce decurg din aceasta.

3.6. Efectele contractului de asigurare

3.6.1. Drepturile şi obligaţiile asiguratului

1. Până la producerea evenimentului asigurat:
a. Drepturile asiguratului sunt:
- dreptul de a încheia asigurări suplimentare (de ex. în asigurarea de bunuri şi de
răspundere)
- dreptul de răscumpărare (la asigurările de viaţă cu rezerve de primă)
- dreptul de a modifica contractul (în unele cazuri - de ex. înlocuirea beneficiarului în
asigurările de viaţă).
b. Obligaţiile asiguratului:
Principala obligaţie a asiguratului este de plata a primei de asigurare.
Cuantumul primei de asigurare depinde de cota primă tarifară şi de mărimea
sumei asigurate. Suma asigurată este valoarea pentru care asiguratorul îşi asumă
obligaţia de a suporta riscul. Rezultă obligaţia de a informa asiguratorul despre
modificările circumstanţelor care agravează riscul şi obligaţia de întreţinere a bunurilor.
Suma asigurată este stabilită prin convenţie, iar în cazul asigurării de răspundere civilă
obligatorie prin hotărâre a Guvernului.
Supraasigurarea nu este permisă, deoarece poate tenta asiguratul să contribuie la
producerea cazului asigurat, subasigurarea fiind însă permisă.
În cazul asigurării de persoane, neexistând posibilitatea de evaluare, noţiunile de
subasigurare şi supraasigurare sunt inaplicabile.
Categoriile de prime sunt:
1. Prima pură denumită şi primă de risc sau primă tehnică ce are rolul de a
constitui fondul de asigurare. Ea se calculează înmulţind frecvenţa sinistrelor cu costul
lor mediu.
Ex.: 10 case ce costă în medie 30 milioane.
Conform statisticilor o casă din 10 arde anual
1 10
Frecvenţa este de 10
= 0,1 = 100
.
Suma asigurată este de 30 milioane;
Prima pură = 0,1% x 30 milioane = 3 milioane.
Dacă o casă costă mai puţin, de ex. 20 milioane, prima va fi:
0,1 x 20 milioane = 2 milioane.
2. Prima netă este egală cu prima pură la care se adaugă cheltuielile necesare
pentru încheierea şi gestionarea contractelor de asigurare plus profitul asiguratorului.
3. Prima totală este cea plătită de asigurat şi constă în adunarea la prima netă a
cheltuielilor accesorii şi a taxelor şi impozitelor legale.
Prima se plăteşte la scadenţă organelor de încasare, la casierie sau prin virament.
Dacă se produce cazul asigurat şi nu s-a plătit prima la zi, nu se pot ridica pretenţii de
către asigurat.
Prima de asigurare este guvernată de următoarele reguli:
a) Prima se plăteşte la termenele stabilite în contract. În caz de neplată la scadenţă
a unei rate, asiguratul are dreptul să o plătească în cadrul termenului de păsuire.
Dacă în contract nu e prevăzut un astfel de termen, contractul se reziliază în cazul
în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite în termenul
prevăzut în contract (art.17).
b) Plata primelor este portabilă, făcându-se deci, la sediul asiguratorului sau al
împuterniciţilor, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract (art.15).
c) Conform art.16 al Legii 136/1995, dovada plăţii primelor revine asiguratului,
înscrisul fiind contractul sau poliţa, chitanţa, dispoziţia de plată sau alt document
probator al plăţii (art.16).
Legea prevede şi posibilitatea ca asiguratorul să compenseze primele ce i se mai
datorează până la sfârşitul anului de asigurare cu indemnizaţia cuvenită asiguratului sau
terţului beneficiar.
2. După producerea evenimentului asigurat, principalul drept al asiguratului
este încasarea indemnizaţiei.
Obligaţiile sunt:
- combaterea elementelor ce ar agrava paguba;
- avizarea asiguratorului în termenele prevăzute de condiţiile de asigurare;
- furnizarea de acte şi date referitoare la evenimentul asigurat.
3.6.2. Drepturile şi obligaţiile asiguratorului
1. Până la producerea evenimentului asigurat drepturile asigurătorului sunt: de
a verifica existenţa bunului şi a modului de întreţinere şi de a aplica sancţiunile legale
atunci când asiguratul a încălcat obligaţiile privind întreţinerea şi paza bunului, iar
obligaţiile: de a elibera la cerere duplicatul documentului de asigurare sau a unui
certificat de confirmare a asigurării.
2. După producerea evenimentului asigurat principala obligaţie este de plată a
indemnizaţiei de asigurare. Aceasta a fost definită ca suma de bani pe care asiguratorul o
plăteşte asiguratului la producerea cazului asigurat.
La asigurările de daune, indemnizaţia este numită despăgubire şi se plăteşte în
limita sumei de asigurare până la concurenţa cu valoarea daunei şi nu poate depăşi
valoarea bunului de la momentul producerii cazului asigurat (art.27 şi 41 ale Legii
136/1995).
La asigurările de persoane indemnizaţia este numită sumă asigurată şi deoarece
nu are caracter de despăgubire se plăteşte fie suma asigurată, fie un procent proporţional
cu gradul de invaliditate.
În caz de moarte sau invaliditate permanentă totală se plăteşte întreaga sumă
asigurată. Dacă evenimentul se realizează parţial, în sensul producerii unei invalidităţi,
calculul nu depinde şi nu se face în funcţie de cuantificarea daunei (care nu există), ci în
funcţie de gradul invalidităţii.
3.6.3. Sisteme de acoperire a daunei
La asigurările de daune, respectiv asigurarea de bunuri şi cea de răspundere civilă,
se pune problema nivelului despăgubirii, deci a raportului dintre daună şi despăgubire.
Modul în care se face această apreciere poartă numele de sistem de acoperire în
asigurare.
a) Sistemul acoperirii proporţionale
Articolul 28 al Legii 136/1995 prevede că atunci când contractul s-a încheiat
pentru o sumă asigurată, inferioară valorii bunului, despăgubirea se reduce
corespunzător raportului dintre suma prevăzută în contract şi valoarea bunului, dacă nu
s-a convenit astfel prin contract.
În esenţă, aceasta înseamnă că indemnizaţia de asigurare reprezintă acceaşi parte
de daună pe care o reprezintă suma asigurată faţă de valoarea de asigurare.
 Ex.: Valoarea bunului 20 de milioane.
Suma asigurată 15 milioane (proporţie 75%).
Bunul piere parţial 50%, deci valoarea pagubei este de 10 milioane.
Indemnizaţia de asigurare va fi de 75% din pagubă.
75 % din 10 milioane = 7,5 milioane.
În materia asigurării de răspundere civilă, deşi este o asigurare de daune, sistemul
acoperirii proporţionale nu poate fi aplicat deoarece de regulă nu există o valoare
asigurabilă anterioară realizării riscului. Se aplică de regulă sistemul primului risc.
b) Sistemul primului risc
Asiguratorul suportă, în cadrul acestui sistem dauna în întregime în limitele sumei
asigurate.
Ex.: Valoarea bunului 20 de milioane.
Suma asigurată 15 milioane (75%).
Paguba este de 10 milioane.
Indemnizaţia = 10 milioane.
Dacă paguba este de 17 milioane, indemnizaţia = 15 milioane.
Sistemul primului risc influenţează şi nivelul primelor, fiind mai avantajos pentru
asiguraţi.
c) Sistemul acoperirii limitate
În cadrul acestui sistem asiguratul suportă paguba numai peste o anumită limită
numită franşiză (franchir - a trece peste). Aceasta poate fi:
- deductibilă (absolută) care se deduce din orice pagubă (de ex. franşiza exprimată în
procente din pagubă) sau
- nedeductibilă (simplă) care nu se deduce din pagubă dacă cuantumul ei depăşeşte
valoarea franşizei.
Ex.: În asigurarea obligatorie de răspundere civilă, franşiza prevăzută de lege este
stabilită la o valoare X lei, nedeductibilă. Dacă paguba terţului este până în X lei,
asiguratorul nu plăteşte despăgubirea. Dacă paguba este mai mare, despăgubirea va fi
integrală, în limita sumei asigurate.
Legea 136/1995 în articolul 27 alin.3 stabileşte că în contractul de asigurare poate
fi stabilă o clauză în baza căreia asiguratul rămâne propriul său asigurator pentru o
franşiză sau o sumă determinată care nu se despăgubeşte de către asigurator.
Sistemul acoperirii limitate poate fi combinat atât cu sistemul acoperirii
proporţionale, cât şi cu sistemul primului risc.

3.6. Încetarea contractului de asigurare

a.Contractul de asigurare încheiat pe o durată determinată încetează la expirarea

termenului.
 b. La asigurările de viaţă şi de accidente contractul încetează la producerea
cazului asigurat.
La asigurările de bunuri, contractul îşi produce efecte şi după producerea
cazului asigurat, cu condiţia ca bunul să nu fi pierit în totalitate, dar pentru o sumă
asigurată redusă.
La asigurările de răspundere civilă, asiguratorul va suporta riscul şi după
producerea cazului asigurat, până la concurenta sumei asigurate contractate.
c. Denunţarea
Asiguratorul poate denunţa contractul
- când asiguratul nu a comunicat modificările survenite în cursul derulării
contractului, modificări ce exclud posibilitatea menţinerii contractului;
- când asiguratul nu întreţine corespunzător bunul sau nu respectă măsurile de
prevenire impuse de lege.
d. Rezilierea contractului intervine atunci când părţile nu-şi îndeplinesc
obligaţiile, de regulă asiguratul prin neplata primelor.
Cum rezilierea produce efecte pentru viitor, primele nu se restituie.
Potrivit articolului 14 al Legii 136/1995, dacă subzistă răspunderea asiguratorului,
riscul asigurat s-a produs sau producerea lui a devenit imposibilă, precum şi în cazul în
care, după începerea obligaţiei asiguratului procedura riscului asigurat a devenit
imposibilă, contractul se reziliază de drept.
 4. MANAGEMENTUL IN ASIGURARI

Potrivit Legii nr.32/2000 activitatea de asigurare în Româânia poate fi exercitată

numai de:
a) societăţi pe acţiuni, societăţi mutuale, filiale ale unor asigurători străini,
constituite ca persoane juridice romââne, autorizate de Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor
b) sucursale ale unor asigurători, persoane juridice străine, autorizate de Comisia
de Supraveghere a Asigurărilor.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este o autoritate administrativă
autonomă de specialitate, cu personalitate juridică care are urmştoarele atribuţii :
 elaborează sau avizează proiectele de acte normative care privesc domeniul
asigurărilor ;
 supraveghează situaţia financiară a asigurătorilor, în vederea protejării intereselor
asiguraţilor , puâtnd dispune efectuarea de controale ;
 ia măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu
respectarea normelor prudenţiale specifice;
 aprobă divizarea sau fuzionarea unui asigurător înregistrat în Româânia;
 aprobă transferul portofoliului de asiguări ; un asigurător poate realiza, pe baza
unui acord, un transfer de portofoliu de asigurări, prin care o parte sau întreaga
activitate de asigurare este transferată altui asigurător. Transferul va cuprinde
transferul de datorii, drepturi, obligaţii sau proprietăţi.
 autorizează activitatea societăţilor de asigurare.
În caz de respingere a cererii Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va
comunica solicitantului motivele respingerii acesta putând face plâângere la Curtea de
apel în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei .
Asigurătorii au drepturi şi obligaţii generale şi unele speciale în funcţie de felul
activităţii deasigurare pe care o desfăşoară .
Printre drepturile şi obligaţiile generale se numără :
- fiecare asigurător trebuie să menţină, cumulativ: capitalul social vărsat sau, în cazul
unei societăţi mutuale, fondul de rezervă liber vărsat,precum şi marja de solvabilitate.
- asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul social, rezervele de capital şi rezervele
tehnice în bunuri mobiliare şi imobiliare, precum acţiuni, obligaţiuni, alte titluri de
participaţie, depozite bancare, clădiri destinate activităţii proprii sau închirierii.
Printre obligaţiile speciale se află următoarele (vezi Anexa) :
- în asigurările generale, asigurătorii trebuie să menţinăurmătoarele rezerve tehnice:
a) rezerva de prime, care se calculează lunar prin însumarea cotelor părţi din
primele nete subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare,
 b) rezerva de daune , care se creează şi se actualizează lunar, în baza estimărilor
pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient
pentru acoperirea plăţii acestor daune, etc...
- în asigurările de viaţă, asigurătorul
a) ţine conturi distincte pentru asigurările de viaţă acestea urmând să alcătuiască
fondul asigurărilor de viaţă;
b)asigură conducerea contabilităţii fondului asigurărilor de viaţă, pentru
identificarea operativă a activelor şi a obligaţiilor aferente acestuia.
Intermedierea în asigurare se face de agenţii şi brokeri de asigurări.
Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică abilitată, în baza autorizării
unui asigurător, să negocieze sau să încheie în numele şi în contul acestuia contracte de
asigurare cu terţii.
O persoană poate desfăşura o activitate ca agent de asigurare, dacă :
a) deţine o autorizaţie valabilă, scrisă, din partea unui asigurător, denumită
contract de agent, pentru a acţiona în numele acestuia.
b) nu poate intermediază aceleaşi clase de asigurări decâât pentru un singur
asigurător.
Brokerul de asigurare estepersoana juridică româână sau străină, autorizată, care
negociază sau încheie contracte de asigurare şi oferă alte servicii în legătură cu protecţia
împotriva riscurilor sau cu regularizarea daunelor, pentru clienţii săi.
Orice broker de asigurare trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, printre care
şi:
a) să fie persoană juridică;
b) să aibă un capital social vărsat în formă bănească, a cărui valoare este aceea
actualizată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
c) să aibă în vigoare un contract de asigurare de răspundere civilă profesională ;
d) să aibă ca obiect de activitate numai activitatea de broker de asigurare;
e) să fie autorizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
 5. ASIGURARILE FACULTATIVE

Asigurările facultative pot fi de bunuri, de răspundere civilă şi de persoane. Pentru

bunuri şi răspundere civilă nu se pot încheia contracte având acelaşi obiect, decât pentru
partea sau riscurile neacoperite prin asigurare. Asiguratul are obligaţia să declare
existenţa altor asigurări de răspundere civilă sau pentru acelaşi bun. Raţiunea acestei
reguli este că indemnizaţia de asigurare nu poate depăşi cuantumul pagubei.

5.1. Asigurarea de bunuri

5.1.1. Asigurarea de transport terestru

Sunt încheiate în practică două mari tipuri de contracte de asigurare de transport:
asigurarea bunurilor pentru pagube cauzate în timpul transportului terestru intern (cargo)
şi asigurarea autovehiculelor (casco).
1.1.Asigurarea bunurilor pentru pagube cauzate în timpul transportului
Părţile contractului pot fi persoane fizice sau juridice pe de-o parte şi societăţi de
asigurare care au în portofoliu acest tip de asigurare.
Obiectul asigurării îl reprezintă bunuri aflate în parcurs de transport pe teritoriul
ţării, precizate prin Condiţiile de asigurare ale acestui tip de asigurare.
De regulă, nu sunt asigurate în transportul terestru: bunurile inflamabile,
explozibile sau uşor comestibile, lichide acide, bani, hârtii de valoare, registre,
manuscrise, obiecte de valoare (aur, argint etc.) Astfel, asigurarea bunurilor se poate încheia în
următoarele condiţii: a) toate riscurile, cu excepţia celor rezultate sau provocate de atitudinea
asiguratului, pierderea uzuală în greutate sau uzura normală, asamblare, război, grevă, viciul bunului b)
fără avarie particulară, care acoperă riscurile de pierdere şi avarie cauzate de incendiu, explozii şi
orice accident cu excepţiile menţionate anterior
Poliţa de asigurare se poate încheia în una din formele:
a. poliţă de transport care presupune asigurarea pe o rută definită şi pentru sume
stabilite pentru fiecare transport;
b. poliţă generală sau poliţă abonament ce presupune asigurarea pe orice rută şi
pentru toate transporturile efectuate într-o perioadă de timp.
Constatarea şi evaluarea pagubelor are loc în urma sesizării organelor de poliţie
cu participarea inspectoratului de daune al societăţii. Cererea de despăgubire trebuie să
conţină: poliţa în original, dovada de plată a primei, documentul de transport, factura
mărfurilor, documente care să ateste producerea daunei, actele de constatare ale poliţiei.
Dacă bunul asigurat şi furat a fost găsit după plată, asiguratul va restitui indemnizaţia.
5.1.2. Asigurarea facultativă a autovehiculelor pentru avarii şi furt
 Obiectul asigurării îl formează autovehiculele înmatriculate în România şi faţă de
care asiguratul are un interes. Pentru acestea, asiguratorul emite poliţe de asigurare, în
baza cărora se angajează să suporte riscul. Poliţele de asigurare sunt denumite standard
şi toate riscurile.
În funcţie de tipul poliţei, riscurile sunt la poliţele "standard": incendiu, trăsnet,
explozie (riscuri generale), ciocniri, loviri sau răsturnări (riscuri specifice) iar la poliţele
"toate riscurile" sunt suportate: furtul autovehicolului sau al unor părţi componente, la
care se adaugă riscurile prevăzute la poliţa "standard".
La ambele tipuri de poliţe se acordă despăgubiri şi pentru cheltuielile legate de
transportul la atelierul de reparaţii şi pagubele datorate măsurilor luate în timpul
producerii evenimentului.
Asiguratorul nu acordă despăgubiri în următoarele cazuri:
- accidentul a fost produs cu intenţie sau în timpul conducerii autovehicolului
sub influenţa alcoolului;
- pentru pagube produse prin întrebuinţare, uzură normală;
- pentru pagube datorate temperaturii motorului, a lipsei ungerii sau îngheţării
apei;
- pentru cheltuielile făcute pentru îmbunătăţirea stării autovehicolului;
- pentru pagube produse de război, revoluţie, greve, confiscare, explozie atomică
etc…..
Pentru riscul de furt nu se acordă despăgubiri: dacă poliţia nu confirmă furtul,
dacă la comiterea acestuia au luat parte membri ai familiei asiguratului, dacă paguba s-a
mărit prin neluarea măsurilor necesare de către asigurat. Asiguratorul nu acordă
despăgubiri nici atunci când cererea de despăgubire este frauduloasă şi în legătură cu
dauna a fost declanşată o anchetă penală.
Autovehiculele se asigură la valoarea reală a acestora la data încheierii sau
reînnoirii asigurării. Valoarea reală este cea a autoturismului nou din care se scade uzura
stabilită în raport de vechime. Poliţa de asigurare se poate încheia prin aplicarea unei
franşize (stabilită contractual), ce reprezintă partea din daună suportată de asigurat.
Prima de asigurare se achită integral sau în rate la datele scadente, conform
regulilor generale.
Constatarea şi evaluarea pagubelor se face de asigurator împreună cu asiguratul,
iar în afara ţării de împuterniciţii asiguratorului. În caz de producere a riscului asigurat,
asiguraţii au obligaţia de a aviza în scris asiguratorul, într-un termen stabilit în condiţiile
generale de asigurare.
Dosarul de daune auto va conţine: înştiinţarea asiguratorului în termenul prevăzut,
certificatul de înmatriculare, procesul verbal al poliţiei, al inspectorului de daune, poliţa
de asigurare, fotografii concludente, actele de reparaţie, referatul de plată privind dauna
auto.
 5.1.3. Asigurarea clădirilor, construcţiilor, echipamentelor, precum şi a altor
bunuri
Obiectul acestui tip de asigurare îl reprezintă clădirile şi construcţiile care servesc
drept locuinţe, depozite, ateliere etc., maşinile şi utilajele, obiectele de inventar,
mărfurile şi materiile prime.
Riscul asigurat poate fi: incendiul şi alte calamităţi, avarii accidentale, furt etc.;
Nu se acordă despăgubiri pentru: uzura normală, război, greve, amenzi, intenţia
sau culpa gravă a asiguratului etc. În cazul gospodăriilor persoanelor fizice nu se acordă
despăgubiri nici pentru bani, hârtii şi bunuri de valoare, autovehicule, bunuri casabile.
Valoarea de asigurare este valoarea reală a clădirii, adică valoarea ei nouă din care
se scade uzura.
Despăgubirea se acordă în caz de daune parţiale pe bază de deviz, iar în cazul
daunelor totale printr-o evaluare globală. Aceasta presupune gruparea clădirilor pe
categorii de tipuri, calitate şi valoare.
5.1.4. Asigurarea maritimă
Riscurile asigurate prin asigurarea maritimă sunt grupate în trei mari categorii:
a) forţa majoră: uragan, furtună, incendiu etc.;
b) pagube provocate de neglijenţa personalului;
c) pagube determinate de persoane străine de navă.
Avariile, pagubele produse pot fi totale sau parţiale. Cea parţială poate fi
particulară ce se adresează forţei majore sau comună ce se datorează faptei
intenţionate a comandantului în ideea de a salva nava (aruncarea unei părţi din marfă,
utilizarea combustibilului etc.). Pierderea rezultată din avaria comună se împarte
proporţional între participanţii la expediţia maritimă indiferent dacă bunul a fost asigurat
sau nu. În cazul avariei particulare, paguba se suportă fie de navă, fie de încărcătură în
funcţie de bunul afectat.
În baza asigurării încheiate se despăgubesc:
a. pagubele datorate incendiului, exploziei, furt, piraterie, coliziune cu altă navă,
accidente la încărcare, descărcare, măsuri de salvare a navei, eroare de
navigaţie etc.
b. cheltuielile pentru prevenirea pagubei;
c. retribuţii de salvare sau asistenţă a navei.
Nu se acordă despăgubiri pentru pagube create de forţarea gheţii sau sau scoaterea
epavei.
Asiguratorii sunt organizaţi în Uniunea Internaţională a Asigurărilor Maritime,
organizaţie ce are ca scop reprezentarea, apărarea intereselor lor etc.
Estimarea pagubelor şi cheltuielile admise în avaria comună se efectuează de experţi numiţi
dispaşori, iar documentul emis de ei dispaşă.

5.1.5. Asigurări financiare

 Asigurările financiare fac parte din categoria asigurărilor facultative de bunuri şi
au ca scop transformarea riscurilor de pierderi financiare ce pot apare în activitate către
asigurator.
a) Asigurarea de credit intern
Asigurarea de credit are drept scop protejarea asiguraţilor împotriva pierderilor
financiare datorate neplăţii, incapacităţii de plată sau insolvabilităţii cumpărătorilor ce
au cumpărat pe credit sau beneficiarilor de credit.
a. Evaluarea riscului se face având în vedere: bonitatea şi reputaţia
cumpărătorului, natura afacerii, numărul şi dimensiunea conturilor etc.
Riscul asigurat (neplata) poate apare în intervalul de timp de la livrarea mărfii sau
a serviciilor şi momentul plăţii acestora.
b. Răspunderea asiguratorului încetează la data rambursării integrale a creditului
sau a plăţii, produsului sau odată cu plata indemnizaţiei.
c. Constatarea pierderilor şi plata despăgubirilor se face având în vedere:
franşiza, plăţile făcute de cumpărător până la declanşarea insolvabilităţii, plăţi în contul
datoriei făcute în alt mod decât cel prevăzut în contractul de vânzare de bunuri sau de
creditare şi sumele obţinute din realizarea garanţiilor.
În funcţie de clauzele contractuale, despăgubirile se plătesc: după expirarea
perioadei de aşteptare, după dovedirea neplăţii prelungite, declanşarea procedurii
falimentului etc....
Printre riscurile acoperite, pe lângă cele comerciale amintite se află şi riscul
politic. Acesta se poate concretiza în imposibilitatea transferului unor sume de bani ca
urmare a unor decizii sau acţiuni guvernamentale.
b) Asigurarea creditelor de export
Asigurarea creditelor de export are rolul de a proteja importatorul, care cumpără
pe credit, împotriva riscului de neplată, insolvabilitate sau riscului politic.
Avantajele poliţei de asigurare a creditelor de export:
1. reducerea costurilor prin asigurare în comparaţie cu garanţia bancară;
2. reducerea răspunderii conducerii societăţii;
3. protecţia împotriva unor pierderi majore.
La stabilirea primei de asigurare se au în vedere ţara cumpărătorului (şi riscul de
ţară), modalitatea de plată şi termenul de livrare.
Organizaţia ce a reglementat contractele de asigurare a creditelor este Uniunea de
la Berna. Aceasta a fost înfiinţată în 1934 pe baza Codului Civil Elveţian sub numele
Asociaţia Internaţională a Asiguratorilor de Credite şi Investiţii. În 1974, organizaţia şi-a
modernizat statutul, iar în prezent are 43 de membri. (Eximbank - cu statut de
observator).
5.2. Asigurarea de răspundere civilă
 Asigurarea facultativă de răspundere civilă acoperă în limita sumei prevăzută în
contract daunele pe care asiguratul le-a cauzat unor terţe persoane. Asigurarea poate
acoperi şi prejudiciile create prin angajarea răspunderii civile a altor persoane, de ex.
soţul sau alte persoane aflate în întreţinere.
Terţa persoană poate fi una fizică sau juridică păgubită prin fapta proprie a
asiguratului (sau a altor persoane prevăzute în contract), ori chiar de lucrul stipulat în
contracte.
Despăgubirea se stabileşte în baza contractului şi prin tranzacţie între asigurat,
terţul păgubit şi asigurator. Atunci când terţul prejudiciat nu este despăgubit, el poate,
conform art. 42, alin.1 al Legii 136/1995, să se îndrepte împotriva celui răspunzător de
producerea pagubei. Hotărârea va fi opozabilă asiguratorului numai dacă a fost introdus
în proces.
O a doua posibilitate a terţului prejudiciat este acţiunea directă împotriva
asiguratorului în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare
(art.42, alin.2).
Dacă asiguratul dovedeşte că l-a despăgubit pe terţul păgubit, asiguratorul e
obligat să plătească indemnizaţia. Asiguratorul poate refuza plata indemnizaţiei numai
dacă paguba a fost cauzată intenţionat de către asigurat ori persoanele prevăzute în
contract.
Despăgubirile stabilite prin tranzacţie sau hotărâre judecătoarească se plătesc
nemijlocit asiguratului, sau terţului păgubit, fără a intra în patrimoniul asiguratului şi în
consecinţă nu pot fi urmărite de creditorii acestuia.
Printre tipurile de contracte de răspundere civilă sunt întâlnite :
 asigurarea de răspundere civilă a angajatorului pentru salariaţii săi;
 asigurarea de răspundere civilă a cadrelor didactice pentru prejudiciile aduse
terţilor de elevi şi ucenici aflaţi sub supravegherea lor;
 asigurarea de răspundere civilă a managerilor pentru prejudicii cauzate societăţii
ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor ce le revin;

5.3. Asigurările de viaţă

5.3.1. Noţiune
Cele mai vechi forme cunoscute ale asigurărilor de persoane sunt indemnizaţiile
de deces şi asigurarea de rentă viageră existente în zona Mării Mediterane în perioada
antică.
În momentul de faţă, în funcţie de riscul asigurat, asigurările de persoane se
împart în asigurări de viaţă şi asigurări de persoane-altele decât cele de viaţă.
Asigurarea de viaţă este acea formă de asigurare prin care se asigură protecţia
financiară a familiei sau a altor persoane în caz de deces al asiguratului. Riscul financiar
legat de deces, boală sau invaliditate este suportat de un grup de indivizi expuşi aceluiaşi
risc, care contribuie la constituirea fondului de plată a sumelor asigurate.
Plecând de la ideea că viaţa nu poate fi evaluată, asigurările de viaţă nu urmăresc
acoperirea unei pagube. Dacă în cazul asigurării de daune indemnizaţia nu poate depăşi
valoarea bunului asigurat în momentul producerii evenimentului, în cazul asigurărilor de
viaţă noţiunea de pagubă nu poate fi privită ca un punct de referinţă. Asigurarea de viaţă
are deci o natură neindemnitară, ceea ce presupune că:
1. suma asigurată are caracter forfetar
La încheierea contractului părţile stabilesc suma ce se va plăti în caz de apariţie a
riscului asigurat, fără a se ţine cont de valoarea pagubei. (Art. 38: "Suma se plăteşte
indiferent de sumele din asigurările sociale, despăgubiri de la vinovat sau în baza
răspunderii civile delictuale").
2. suma asigurată nu are caracter de reparaţie a prejudiciului fiind doar obligaţia
asumată la încheierea contractului.
3. asiguratorul nu are dreptul de recurs împotriva celor responsabili de producerea
evenimentului. Legea 136/1995 în art.22 stabileşte că asiguratorul este subrogat în
drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării contra celor responsabili de
producerea pagubei, doar în cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă.
Asigurările de viaţă clasice ce acopereau riscul decesului, au fost înlocuite treptat
de asigurările mixte de viaţă ce presupun economisiri, investiţii, pensie, tratament
medical etc.

5.3.2. Reguli speciale în materia asigurările de persoane

Contractul de asigurare fiind unul de adeziune, toate societăţile de asigurare
elaborează, potrivit Legii 32/2000 privind societăţile de asigurare, propriile condiţii de
asigurare. Prin semnarea contractului, asiguratul acceptă şi condiţiile generale ale
contractului elaborat de asigurator.
Pe lângă regulile generale ce guvernează un contract de asigurare, Legea
136/1995 prevede şi următoarele reguli speciale în privinţa beneficiarului asigurării:
a. în asigurararea de persoane asiguratorul se obligă ca la producerea riscului asigurat să
plătească suma asigurată persoanei asigurate sau beneficiarului desemnat (art.31, 32);
b. desemnarea beneficiarului se face la încheierea contractului, în timpul derulării sau
prin testament (art.33);
c. dacă nu s-a desemnat un beneficiar, suma se plăteşte moştenitorilor (art.32);
d. înlocuirea beneficiarului se poate face oricând în timpul derulării contractului;
e. când sunt mai mulţi beneficiari, aceştia au drepturi egale dacă asiguratul nu a dispus
altfel (art.34)
Legea 136/1995 prevede în art.35 cazurile în care asigurătorul nu este obligat la
plata sumei la care e obligat prin contract:
a. atunci când riscul asigurat s-a produs prin sinuciderea asiguratului într-o perioadă de
2 ani de la încheierea contractului;
b. riscul asigurat s-a produs prin comiterea cu intenţie de către asigurat ori beneficiar a
unor fapte grave prevăzută în contract;
c. riscul asigurat a fost produs intenţionat de beneficiarul asigurării, caz în care suma
asigurată poate fi plătită celorlalţi beneficiari desemnaţi sau moştenitori.

5.3.3. Principalele forme de asigurări de viaţă

În funcţie de riscul care se asigură sunt întâlnite următoarele forme de asigurări de
viaţă: asigurări de viaţă (rar întâlnite), asigurări mixte de viaţă, asigurări de accidente,
asigurări de economie şi invaliditate din accidente.
1) Asigurarea de viaţă în forma ei tip acoperă numai riscul de deces. Asiguratul
plăteşte prima, iar la producerea evenimentului asigurat, beneficiarul desemnat va încasa
suma asigurată.
În cazul asigurărilor de viaţă pe termen limitat suma asigurată va fi plătită numai
dacă decesul intervine în perioada de valabilitate a contractului (în interiorul
termenului). Deoarece nu presupune nici capitalizarea şi nici nu acoperă riscul în mod
avantajos pentru asigurat sunt preferate asigurările de viaţă pe termen nelimitat sau cele
mixte de viaţă.
2) Asigurarea mixtă de viaţă este una care pe lângă riscul de deces acoperă şi
riscul de supravieţuire, oferind deci protecţie dublă. Astfel, dacă asiguratul este în viaţă
la expirarea termenului, el va primi suma asigurată, dacă nu ea revine beneficiarului.
Atunci când asiguratul doreşte retragerea banilor, reziliază practic contractul
primind de la asigurator nu suma asigurată, ci una diminuată, denumită valoare de
răscumpărare.
Asigurare tip unit – linked este tot o asigurare mixtă de viaţă care presupune pe
lângă protecţie, economisire şi investire. Protecţia este garantată de o asigurare de viaţă
pentru care plata primelor se face fie până la expirarea termenului, fie până la
pensionare.
Prima plătită de asigurat este investită în mai multe fonduri de investiţii puse la
dipoziţie de asigurator din care asiguratul primeşte un anumit număr de unit-uri. Astfel
se realizează şi componenţa investiţională.
Odată cu plata fiecărei prime se achiziţionează noi unităţi de cont (unit-uri).
Valoarea acestora se stabileşte de regulă săptămânal în funcţie de creşterea oferită de
investirea fondurilor. Asiguratul are şi posibilitatea de a retrage o cotă din numărul unit-
urilor din contul său.
3) Asigurările de accidente acoperă riscurile unui accident: decesul sau
invaliditatea permanentă totală sau parţială. Fac de regulă excepţie accidentele suferite
în timpul săvârşirii unei infracţiuni, în caz de război, cele datorate energiei nucleare.
 În caz de producere a evenimentului asigurat, respectiv invaliditatea, asiguratul
are dreptul la:
- o sumă proporţională cu gradul de invaliditate;
- indemnizaţie zilnică de spitalizare;
- indemnizaţie pentru convalescenţă;
- creşterea prestaţiei în funcţie de gradul de invaliditate.
În funcţie de contract, în caz de deces suma asigurată se plăteşte în întregime
numai dacă acesta intervine într-un interval de timp de la accident (de ex. 1 an). După
expirarea termenului, suma asigurată va fi diminuată în funcţie de prestaţiile anterioare
efectuate.
4) Asigurările de economie şi de invaliditate permanentă din accidente nu
acoperă riscul decesului. În caz de invaliditate, asiguratul va primi pentru o perioadă de
timp sume suplimentare. La expirarea contractului, indiferent de plata acestora,
asiguratul va încasa suma asigurată integral.

5.4. Asigurări de persoane-altele decât cele de viaţă

Cele mai întâlnite în practica internaţională sunt asigurările medicale. Acestea

acoperă total sau parţial costurile de spitalizare, atunci când acesta depăşeşte un număr
de zile, a costurilor tratamentului unei boli sau vătămări corporale. Nu este acoperit
riscul de deces.
Sumele asigurate vor acoperi costurile de spitalizare, convalescenţa, consultaţii
servicii private de ambulanţă etc....
Aceste asigurări pot fi întâlnite în una dintre următoarele forme:
1. asigurare pentru boli incurabile - acoperă riscul diagnosticării unei boli incurabile.
Suma asigurată va compensa, în principiu, cheltuielile cu tratamentul medical. Printre
factorii de calcul al primei se află: sistemul internaţional de clasificare a bolilor conform
Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi frecvenţa apariţiei bolilor pe categorii de vârstă şi
sex.
2. clauza de asigurare pentru intervenţii chirurgicale - riscul acoperit este cel al unei
intervenţii chirurgicale ca rezultat al unei boli sau accident. Suma asigurată este plătită
în momentul intervenţiei chirurgicale. Contractul nu va înceta însă, el producându-şi
efecte până la expirarea lui.
În România este reglementat sistemul asigurărilor de sănătate ca sistem naţional şi
obligatoriu. Astfel, toate persoanele care realizează venituri sunt obligate să vireze o
cotă lunară în Contul Casei Naţionale de Sănătate. În aceste condiţii, ele primesc carnet
de asigurat ce acoperă cheltuielile de spitalizare şi parţial pe cele de tratament
ambulatoriu.
 6. ASIGURARI OBLIGATORII

6.1. Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagube produse prin

accidente de autovehicule

6.1.1. Noţiune. Domeniu de aplicare

Potrivit Legii 136/1995, este obligatorie asigurarea de răspundere civilă pentru
pagube produse prin accidente de autovehicule supuse înmatricultării în România sau
care se folosesc pe teritoriul României fiind înmatriculate în străinătate.
Asigurarea este obligatorie şi pentru societăţile de asigurări, autorizate în acest
sens , care nu pot refuza cererea deţinătorului de autovehicule de a încheia contractul.
Au obligaţia de a încheia contractul persoanele fizice sau juridice care deţin
autovehicule supuse înmatriculării în România. Persoanele care intră pe teritoriul ţării cu
autovehicule înmatriculate în străinătate nu au obligaţia de încheia contracte de asigurare
dacă:
- posedă documente internaţionale de asigurare valabile pe teritoriul României (cartea
verde sau albastră) sau,
- numărul de înmatriculare atestă existenţa asigurării conform convenţiei bilaterale
încheiată între Birourile asiguratorilor din România şi ţara de origine.
Persoanele care nu îndeplinesc una dintre condiţii sau cărora le expiră asigurarea
pe teritoriul României sunt obligate să încheie contracte de asigurare chiar la punctul de
trecere a frontierei pe o perioadă de timp scursă între data intrării şi cea a ieşirii.
6.2.2.Reguli aplicabile
Cazul asigurat constă în accidentul cauzator de prejudicii terţelor persoane.
Răspunderea civilă delictuală acoperită prin această asigurare poate fi: pentru fapta
proprie culpabilă, pentru fapta altuia sau a lucrului.
În baza asigurării, asiguratorul acordă despăgubiri pentru pagubele cauzate,
inclusiv eventualele cheltuieli de judecată.
Limitele indemnizaţiei sunt cele stabilite prin hotărâre de guvern şi pornesc de la
franşiză ca limită minimă şi merg până la limită maximă care poate incude, în caz de
deces sau vătămare corporală, chiar despăgubiri pentru prejudicii fără caracter
patrimonial (daune morale).
Legea permite stabilirea despăgubirilor pe baza tranzacţiei tripartite asigurator,
asigurat, terţ păgubit. În caz de neînţelegere, litigiul va fi soluţionat prin hotărâre
judecătoarească, conform art.54, alin.1 al Legii nr. 136/1995. Tranzacţia consfiinţită prin
hotărâre, dar la care nu a luat parte asiguratorul nu îi este opozabilă acestuia.
Persoana păgubită poate acţiona în instanţă: asiguratul care e şi persoana
responsabilă delictual sau asiguratorul. În primul caz, legea prevede însă şi
obligativitatea citării asiguratorului (art.54, alin.4). În ambele cazuri, hotărârea
judecătorească îl poate obliga numai în limitele legii (minimă şi maximă).

2
 2

Indiferent de cum au fost stabilite pagubele, ele vor fi plătite direct terţului
prejudiciat, fără a intra în patrimoniul asiguratului. Creditorii acestuia neputând să le
urmărească.
6.2.3. Acţiunea în regres
Asiguratorul are dreptul în toate cazurile şi în condiţiile legii la recuperarea
despăgubirilor plătite terţei persoane păgubită prin fapta asiguratului, prin acţiune în
regres. Aceasta, poate fi exercitată, potrivit art.58, în următoarele cazuri:
a) accidentul a fost produs cu intenţie;
b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminante de dispoziţiile
legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar
dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor
infracţiuni săvârşite cu intenţie.
c) accidentul a fost produs în timp ce autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie încerca să
se sustragă de la urmărire;
d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehicolul fără
consimţământul asiguratului.
În toate cazurile, dacă pe lângă asigurat mai este răspunzător pentru producerea
pagubei şi o altă persoană neasigurată, asiguratorul se poate îndrepta prin acţiune în
regres în temeiul dreptului comun 998, 999, 1000.
Conform art.3, alin2, Decr. 167/1958, în raporturile ce izvorăsc din asigurare,
termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările
de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin
amortizor.

6.2. Asigurarea de răspundere profesională

6.2.1. Noţiune
În anii 1930-1960 au apărut primele cazuri în are instanţele engleze au admis că
neglijenţa unor anumite categorii de prestatori de servicii (experţi financiari, evaluatori,
medici, avocaţi) poate crea prejudicii.
Contractul de asigurare de răspundere profesională este contractul prin care,
asigurătorul se obligă, în schimbul plăţii primei, să indemnizeze cealaltă parte
(asiguratul) pentru dauna suferită în urma unei cereri de despăgubire formulată în
legătură cu un serviciu prestat de asigurat în perioada de valabiltate a contractului de
asigurare.
Obiectul contractului de asigurare de răspundere profesională îl constituie
asumarea de către asigurător a riscului indemnizării asiguratului pentru dauna pe care ar
suporta-o acesta în urma constatării veridicităţii cererii de despăgubire.
Condiţia esenţială pentru acordarea indemnizaţiei este existenţa cererii de
despăgubire formulată de beneficiarul serviciului prestat de asigurat, neavând relevanţă
dacă există un litigiu cu acest obiect.

2
 Riscurile asigurate sunt pierderile materiale suferite de asigurat ca urmare a
neglijenţei sale şi a cererii de despăgubire. Neglijenţa profesională presupune o omisiune
gravă în exercitarea profesiei sau chiar erori de apreciere a unei situaţii de fapt.
Riscurile excluse sunt în principal plângerea calomnioasă la adresa asiguratului şi
pretenţiile de despăgubire provocate sau agravate intenţionat de asigurat.
Suma asigurată se stabileşte pentru toată perioada de derulare a contractului şi nu
pe fiecare cerere de despăgubire. Astfel, asigurătorul nu va fi obilgat să acopere
prejudicii decât în limita sumei asigurate (oricât de multe ar fi cererile de despăgubire).
6.2.2. Obligaţiile părţilor
Pe lângă obligaţiile rezultate în mod clasic din contractul de asigurare,
asiguratului îi mai revin încă două obligaţii: să anunţe asiguratul de cererea de de
despăgubire şi să se apere în proces atunci când nu e vinovat. Corespunzător,
aigurătorului îi revine obligaţia, dacă apreciază cererea neîntemeiată, de a sprijini
asiguratul în apărarea nevinovăţiei.
6.2.3. Asigurarea de răspundere civilă profesională a experţilor contabili şi
contabililor autorizaţi
Experţii contabili şi contabilii autorizaţi sunt obligaţi să garanteze calitatea
serviciilor prestate printr-o poliţă de asigurare de răspundere profesională (art.12 O.G.
nr. 65/1994).
Contabilii şi evaluatorii pot să acopere prin aceasta următoarele situaţii de culpă:
evidenţă contabilă neglijentă, evaluări contabile greşite, bilanţuri contabile eronate.
Asigurătorul poate plăti imediat sau în urma unei hotărâri judecătoreşti prin care
contabilul este obligat să acopere prejudiciul. Este exclusă despăgubirea atunci când
expertul contabil a acţionat intenţionat, în vederea evitării plăţii impozitelor
(contabilitate dublă, neînregistrarea intrărilor,etc...).
6.2.4. Asigurarea de răspundere civilă profesională a notarilor
Potrivit Legii nr.36 /1995 notarii publici trebuie să se asigure pentru răspundere
profesională la o societate de asigurare constituită în acest scop. Riscurile acoperite sunt
aceleaşi: prejudicii cauzate de erori în exercitarea profesiei, excepţie făcând şi în acest
caz situaţia juridică creată intenţionat.
6.2.5. Asigurarea de răspundere civilă profesională a avocaţilor
Potrivit art. 106 din Statutului profesiei de avocat ( publicat în M.Of. nr. 284 din
31 mai 2001), avocatul este obligat să se asigure pentru răspundere profesională după
cum urmează : avocatul stagiar, pentru un risc asigurat în valoare de minim 3000 de euro
anual, iar avocatul definitiv pentru un risc asigurat în valoare de minim 6000 de euro
anual. Asigurarea va fi obligatoriu reînnoită anual, poliţa depunându-se la secretariatul
baroului până la data de 28 decembrie a fiecărui an. Neîndeplinirea acestor obligaţii
atrage neînscrierea în tabloul annual al avocaţilor.
6.2.6. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a personalului medical
Prin această asigurare sunt acoperite prejudiciile materiale şi morale cauzate
pacienţilor din culpa medicului. Existenţa acesteia se constată de Colegiul medicilor.

2
 2

În caz de reclamaţie pot apare următoarele situaţii:

- dacă dauna nu e contestată şi medicul recunoaşte culpa, asiguratorul plăteşte suma
direct terţului ;
- prin negociere se stabileşte şi se plăteşte indemnizaţia ;
- litigiul este soluţionat de instanţă iar hotărârea este baza de indemnizare pentru
asigurător.
6.2.7. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a arhitecţilor şi inginerilor
constructori
Potrivit Ordinului Minister al Lucrărilor Publice şi Amenajării Teritoriului nr.
34/1998 , antreprenorul, inginerul constructor se asigură pentru orice daună sau pierdere
intervenită asupra unor bunuri sau persoane.
Suma asigurată este aceea pe care asiguratul o declară şi poate fi valoarea maximă
la care el se aşteaptă ca ar putea fi obligat pentru un prejudiciu creat din culpa lui.

2
 7. REASIGURAREA

7.1. Noţiune

Contractul de reasigurare este contractul prin care una din părţi, reasiguratorul
preia o parte de risc de la reasigurat în schimbul primei de reasigurare, urmând să-i
plătească acestuia din urmă partea din despăgubirea cuvenită în cazul producerii riscului,
potrivit condiţiilor contractuale.
Conform Legii 136/1995, operaţiunile de reasigurare completează activitatea de
asigurare prin cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţa internă şi internaţională de
asigurări. Contractul de reasigurare e condiţionat deci de existenţa unuia de asigurare,
cele două suprapunându-se ca perioadă de timp.
Reasiguratorul este răspunzător pentru partea sa de risc numai în faţa societăţii
cedente nu şi în faţa asiguratului. Partea din risc care rămââne în sarcina asigurătorului
după deducerea reasigurării se numeşte, potrivit Legii nr. 32/2000, reţinere proprie.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului între asigurat şi reasigurator
nu există nici un raport obligaţional, astfel că asiguratul se va îndrepta, în caz de litigiu,
numai împotriva asigurătorului.
Condiţiile de fond ale contractului de reasigurare sunt în principiu aceleaşi cu cele
ale contractului de asigurare, având aplicare dispoziţiile privind capacitatea,
consimţământul, obiectul şi forma.
Spre deosebire de contractul de asigurare care îmbracă de regulă forma unei
poliţe, reasigurarea se prezintă chiar sub forma unui contract. De altfel, art.6 al Legii
136/1995, prevede că raporturile dintre reasigurat şi reasigurator, drepturile şi obligaţiile
acestora se stabilesc prin contract.

7.2.Legea aplicabilă

Cedarea în reasigurarea pe piaţa internaţională este permisă numai în măsura în

care riscurile care fac obiectul reasigurării nu pot fi plasate pe piaţa internă. În aceste
condiţii poate apare elementul de extraneitate şi odată cu el şi cel al conflictului de legi.
Părţile pot decide prin contractul de asigurare - reasigurare legea aplicabilă în caz
de litigiu. În cazul în care nu fac acest lucru, Legea 105/1992 cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internaţional privat prevede în art. 103 că în contractele de
asigurare (şi implicit de reasigurare) se aplică legea sediului asiguratorului. Aceeaşi lege
se va aplica şi în caz de cesiune sau gajare a poliţiei.
 8. ASPECTE PROCESUALE IN MATERIA ASIGURARILOR

8.1. Competenţa

În funcţie de felul asigurării competenţa soluţionării litigiilor născute revine

astfel:
A) acţiunea în pretenţii a asiguratului împotriva societăţii de asigurări, ca urmare
a refuzului de plată a indemnizaţiei, indiferent de felul asigurării, revine datorită
caracterului comercial al litigiului:
- în primă instanţă, judecătoriilor pentru procesele şi cererile în materie comercială al
căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei vechi (100 000 lei);
- în primă instanţă , tribunalelor judeţene, pentru procesele şi cererile în materie
comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei(100 000 lei); (art.1 şi 2 C.
Pr.civ).
B) În cazul asigurării pentru răspundere civilă delictuală pot fi întâlnite două
situaţii:
a) când terţul păgubit s-a constituit parte civilă în procesul penal, competentă va fi
instanţa penală sesizată (de regulă judecătoria în primă instanţă, având în vedere că toate
infracţiunile ce pot apare ca urmare a unui accident auto sunt de competenţa acesteia)
b) când terţul alege potrivit art. 42 alin 1 al Legii 136/1995 să cheme în judecată
doar persoana responsabilă de producerea pagubei în funcţie de valoarea obiectului
competente sunt judecătoria în primă instanţă, când valoarea este de până în 2 miliarde
şi Tribunalul, ca primă instanţă, când valoarea este mai mare;
c)când terţul alege, potrivit art. 57 alin. 1 al Legii nr. 136/1995, să cheme în
judecată direct asigurătorul, cu citarea obligatorie a asiguratului, datorită caracterului
civil al litigiului, competenţa este aceeaşi cu cea imediat mai sus arătată,
judecătoria,respectiv,tribunalul.

8.2. Litigii posibile

8.2.1. Litigii în asigurările de bunuri

a) Asigurătorul poate refuza să plătească indemnizaţia în principal atunci când
riscul a fost produs cu intenţie de asigurat, beneficiar, un membru al conducerii
persoanei juridice asigurate, peroanele fizice care locuiesc şi gospodăresc împreună cu
asiguratul ori beneficiarul precum şi de prepuşii asiguratului, conf. art. 20 al Legii nr.
136/1995.
Un alt motiv ţine de cuantumul despăgubirilor având în vedere prevederile art. 27
care se referă la imposibilitatea acordării unor despăgubiri mai mari decât valoarea
bunului, cuantumul pagubei şi suma asigurată.
În astfel de cazuri asiguratul are posibilitatea unei acţiuni în pretenţii ex contractu.
El va face dovada contractului de asigurare cu documentul de asigurare, precum şi
dovada plăţii primelor cu ordinul de plată, chitanţă sau alt înscris
O probă importantă este de regulă expertiza judiciară. Astfel, atunci când instanţa
consideră necesar poate numi la cererea părţilor sau din oficiu unul sau trei experţi,
desemna experţi asistenţi care să supravegheze modul de efectuare a expertizei, fără a
putea pronuţa însă un punct de vedere oficial.
b. Asigurătorul poate cere rezilierea contractului pentru nerespectarea obligaţiilor
ce revin asiguratului: întreţinerea bunului respectând normele de protecţie, anunţarea
modificărilor survenite în privinţa stării de fapt, plata primei.

8.2.2. Litigii în asigurările de viaţă

În asigurările de viaţă regulile sunt aceleaşi fiind vorba în caz de litigiu de un
raport juridic născut din contract.
Problema cumulului sumei asigurate cu alte sume este reglementată de art. 38 al
Legii nr. 136/1995. Astfel, asiguratul sau beneficiarul unei astfel de asigurări va primi
suma asigurată independenta de plata altor sume precum cele cuvenite din asigurările
sociale, din repararea prejudiciului de cei răspunzători, din asigurarea obligatorie pentru
accidente auto.

8.2.3. Litigii în asigurarea de răspundere civilă delictuală pentru pagube produse prin
accidente de autovehiule
Legea nr. 136/1995, stabileşte că prin contractul de asigurare, asigurătorul se
obligă să despăgubească terţul pentru paguba de care este răspunzător asiguratul, în
temeiul legii şi în limtele stabilite de aceasta.
În practica judecătorească au apărut probleme de interpretare în privinţa calificării
raportului juridic dintre asigurător şi terţi şi în privinţa determinării cuantumului
despăgubirii în funcţie de prejudiciul moral sau material suferit.

A. Calificarea raportului juridic asigurător-terţ

Prin această calificare se determină implicit şi poziţia procesuală a asigurătorului
în litigiul dintre asigurat şi terţul păgubit.
În majoritatea cazurilor instanţele au considerat că ne aflăm în faţa solidaritaţii
între asigurat (autorul culpabil al accidentului) şi asigurător. În procesele penale, s-a
reţinut calitatea asigurătorului de parte responsabilă civilmente în baza contractului de
asigurare, fiind citat alături de inculpat.
Astfel, de regulă inculpatul a fost obligat în solidar cu societatea de asigurări la
plata :
- unei despăgubiri, reprezentând diferenţa între retribuţia pe care ar fi primit-o pe
perioada concediului medical şi indemnizaţia de boală primită,
- a unei sume reprezentând daune materiale;
- cheltuielilor de spitalizare (ex: sentinţa penală nr.5204/1999 a Judecătoriei Craiova).
}i alte soluţii judecătoreşti au statuat calificarea raportului dintre asigurat şi
asigurator ca unul de solidaritate, considerându-se că pentru aceasta este suficientă
existenţa contractului de asigurare.
Într-o opinie mai apropiată de spiritul legii se apreciază că răspunderea
asigurătorului este una subsidiară faţă de cea a asiguratului. Argumentele sunt:
a) art. 42 alin. 1 al Legii nr. 136/1995 prevede că ″ drepturile persoanei păgubite se
vor exercita împotriva celor răspunzători de producerea pagubei″ ;
b) asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limita
contractului -alin. 2 al art. 42
c) dacă voinţa legiuitorului ar fi fost solidaritatea ar fi precizat acest lucru având în
veder că ″ solidaritatea nu se prezumă″ aşa cum prevede art. 1041;
d) dacă asiguratul are mai multe asigurări valabile art. 52 al legii nr. 136/95 prevede
că despăgubirile se suportă în părţi egale de toţi asigurătorii.
În concluzie, asigurătorul nu are poziţia unui debitor solidar cu asiguratul, în
raport cu terţul păgubit, ci poziţia unui garant personal cu un regim juridic asemănător
fideiusorului.
În susţinerea acestei comparaţii vin următoarele asemănări:
a. creditorul creanţei întemeiată pe art 998 şi 999 C.civ. poate urmări în principal pe
asigurat şi doar în subsidiar pe asigurător.
b. asigurătorul poate opune excepţii precum limita maximă a prejudiciului acoperit şi
pluralitatea de asigurători similar beneficiilor de discuţiune şi diviziune de care
beneficiază fideiusorul;
c. în cazul în care asigurătorul a despăgubit terţul păgubit se poate interpreta că faţă de
debitorul principal s-a realizat o compensaţie prin palta anterioară a primelor, lucru
similar cu dreptul de regres al fideiusorului.
B. Valoarea despăgubirii acordate
Asigurătorul se obligă prin contract să acopere întreg prejudiciul moral sau
material dovedit, ţinându-se cont de limitele minimă şi maximă stabilite prin hotărâre de
guvern. Atunci când daunele depăşesc suma maximă, calitatea de vinovat de producerea
acestora îl fac pe asigurat să acopere singur diferenţa. Aceeaşi este şi situaţia în care
dauna nu depăşeşte franşiza.
C. Situaţii litigioase
a. Terţul prejudiciat nu este despăgubit nici de asiguratul culpabil, nici de
asigurător.
El are două posibilităţi fie să cheme asiguratul potrivit art. 42 alin. 1 caz în care
citarea asigurătorului este obligatorie potrivit art.54 alin. 4 al Legii nr. 136/1995, fie să
cheme direct asigurătorul în baza art. 42 alin. 2 al aceleiaşi legi. În acest din urmă caz
instanţa va obliga asigurătorul la acoperirea prejudiciului în limitele arătate.
Asigurătorul va avea la îndemână acţiunea în regres în cele 4 cazuri prevăzute de art. 58
al legii (analizate anterior).
Totodat asigurătorul va putea opune în apărare cazurile prevăzute de art 20
prezentate mai sus şi se va putea subriga în drepturile asiguratului împotriva celor
vinovaţi (art.22).
b. Asiguratul acoperă singur prejudiciul
În acest caz el va avea la îndemână împotriva asigurătorului o acţiune ex contractu
cu şanse de succes dacă nu se află într-unul din cazurile de regres prevăzute de art 58 al
Legii nr. 136/1995.

9.3. Taxa de timbru

În materia asigurărilor pretenţiile asiguraţilor sau terţilor păgubiţi pot fi

recunoscute, aşa cum s-a arătat anterior, ca urmare a unui litigiu comercial sau ca urmare
a unui proces penal.
În primul caz, persoana care promovează acţiunea de natură comercială are
obligaţia să plătească o taxă de timbru proporţională cu valoarea pretenţiilor aşa cum
prevede Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru.
Dacă însă prejudiciul a fost cauzat ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni
(vătămare corporal, ucidere din culă), persoana prejudiciată se poate constitui parte
civilă în procesul penal fără a mai avea obligaţia de plata a taxei de timbru.
 3

Bibliografie

1 V. Ciurel Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici

internaţionale, Ed. ALL Beck, Bucureşti, 2000
2 Gh. Caraiani Asigurări. Probleme juridice şi practice, Ed. Lumina Lex,
M. Tudor Bucureşti, 2000,
3 Fr. Deak Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti,
1999
4 I. Galiceanu Asigurări interne şi internaţionale, Ed. Spirit Românesc, Craiova,
M. 1999
Galiceanu
5 C. Iliescu Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. ALL Beck,
Bucureşti, 1999
Gh. Ilinca Risc şi asigurare în comerţul interna-ţional, Editată sub egida
C. Jianu Centrului de consultanţă şi management pentru comerţul
I. Stoian internaţional, 1991
6 Y. Lambert Droit des assurances, Ed. Dalloz, Paris 2001
-Faivre
7 I. Purcaru Asigurări de persoane şi de bunuri. Aplicaţii. Cazuri. Soluţii. Ed.
I. Mircea Economică, Bucureşti, 1998
Gh. Lazăr
8 I. Văcărel Asigurări şi reasigurări, Coediţie a Ed. Marketer şi Ed. Expert,
F. Bercea Bucureşti, 1993

3
 CUPRINS

1. APARITIA SI EVOLUTIA ASIGURARILOR.................................................................................................................1

1.1. RELAŢIA ASIGURARE – RISC..................................................................................................................................................1
1.2. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA...........................................................................................................................................................1
1.3. ASIGURĂRILE ÎN ROMÂNIA.....................................................................................................................................................2
2. NOTIUNEA DE ASIGURARE............................................................................................................................................4
2.1. NOŢIUNE.............................................................................................................................................................................4
2.2.FUNCŢIILE ASIGURĂRII............................................................................................................................................................4
2.3. NOŢIUNI UTILIZATE ÎN ASIGURĂRI............................................................................................................................................5
2.4. CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR.................................................................................................................................................5
3. CONTRACTUL DE ASIGURARE.....................................................................................................................................8
3.1. DEFINIŢIE............................................................................................................................................................................8
3.2. CARACTERE JURIDICE.............................................................................................................................................................8
3.3. CONDIŢIILE DE VALABILITATE ALE CONTRACTULUI......................................................................................................................8
3.4. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI....................................................................................................................................................9
3.4.1. Cererea de asigurare................................................................................................................................................9
3.4.2. Evaluarea riscului şi reguli generale referitoare la acesta......................................................................................9
3.4.3. Momentul încheiereii contractului..........................................................................................................................10
3.5. PRINCIPII PE CARE SE BAZEAZĂ ÎNCHEIEREA ŞI DERULAREA CONTRACTULUI...................................................................................10
3.5.1. Interesul asigurabil.................................................................................................................................................10
3.5.2. Principiul maximei bunei credinţe..........................................................................................................................10
3.5.3.Principiul cauzei proxime........................................................................................................................................11
3.5.4.Principiul despăgubirii ...........................................................................................................................................11
3.5.5. Principiul subrogării:............................................................................................................................................11
3.6. EFECTELE CONTRACTULUI DE ASIGURARE................................................................................................................................11
3.6.1. Drepturile şi obligaţiile asiguratului......................................................................................................................11
3.6.2. Drepturile şi obligaţiile asiguratorului..................................................................................................................13
3.6.ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE ASIGURARE...............................................................................................................................14
4. MANAGEMENTUL IN ASIGURARI..............................................................................................................................16

5. ASIGURARILE FACULTATIVE.....................................................................................................................................18
5.1. ASIGURAREA DE BUNURI......................................................................................................................................................18
5.1.2. ASIGURAREA FACULTATIVĂ A AUTOVEHICULELOR PENTRU AVARII ŞI FURT.................................................................................18
5.1.3. ASIGURAREA CLĂDIRILOR, CONSTRUCŢIILOR, ECHIPAMENTELOR, PRECUM ŞI A ALTOR BUNURI.......................................................20
5.1.4. ASIGURAREA MARITIMĂ....................................................................................................................................................20
5.1.5. ASIGURĂRI FINANCIARE.....................................................................................................................................................20
a) Asigurarea de credit intern .........................................................................................................................................21
b) Asigurarea creditelor de export...................................................................................................................................21
5.2. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ.....................................................................................................................................21
5.3. ASIGURĂRILE DE VIAŢĂ........................................................................................................................................................22
5.3.1. NOŢIUNE .......................................................................................................................................................................22
5.3.2. Reguli speciale în materia asigurările de persoane...............................................................................................23
5.3.3. Principalele forme de asigurări de viaţă................................................................................................................24
5.4. ASIGURĂRI DE PERSOANE-ALTELE DECÂT CELE DE VIAŢĂ...........................................................................................................25
6. ASIGURARI OBLIGATORII...........................................................................................................................................26
6.1. ASIGURAREA OBLIGATORIE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ PENTRU PAGUBE PRODUSE PRIN ACCIDENTE DE AUTOVEHICULE.............................26
6.1.1. Noţiune. Domeniu de aplicare................................................................................................................................26
 6.2.2.Reguli aplicabile .....................................................................................................................................................26
6.2.3. Acţiunea în regres...................................................................................................................................................27
6.2. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE PROFESIONALĂ..........................................................................................................................27
..............................................................................................................................................................................................27
6.2.1. Noţiune....................................................................................................................................................................27
6.2.2. Obligaţiile părţilor..................................................................................................................................................28
6.2.3. Asigurarea de răspundere civilă profesională a experţilor contabili şi contabililor autorizaţi............................28
6.2.4. Asigurarea de răspundere civilă profesională a notarilor.....................................................................................28
6.2.5. Asigurarea de răspundere civilă profesională a avocaţilor...................................................................................28
6.2.6. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a personalului medical...............................................................28
6.2.7. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a arhitecţilor şi inginerilor constructori...................................29
7. REASIGURAREA..............................................................................................................................................................30
7.1. NOŢIUNE...........................................................................................................................................................................30
7.2.LEGEA APLICABILĂ...............................................................................................................................................................30
8. ASPECTE PROCESUALE IN MATERIA ASIGURARILOR......................................................................................31
8.1. COMPETENŢA.....................................................................................................................................................................31
8.2. LITIGII POSIBILE..................................................................................................................................................................31
8.2.1. Litigii în asigurările de bunuri...............................................................................................................................31
8.2.2. Litigii în asigurările de viaţă..................................................................................................................................32
8.2.3. Litigii în asigurarea de răspundere civilă delictuală pentru pagube produse prin accidente de autovehiule.......32
A. Calificarea raportului juridic asigurător-terţ..............................................................................................................32
B. VALOAREA DESPĂGUBIRII ACORDATE........................................................................................................................................33
9.3. TAXA DE TIMBRU ...............................................................................................................................................................34
CUPRINS.................................................................................................................................................................................36