Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Dreptul Asigurarilor
Dreptul Asigurarilor
A P A R IT I A S I E V O L U T I A A S I G U R A R I L O R
2
Apari\ia ]i evolu\ia asigur[rilor 3
Menţionări istorice:
- în 1744 o Casă de incendii organizată la Braşov ai cărei membri plăteau o sumă de bani, urmând a fi
despăgubiţi în caz de incendiu;
- în 1823, în Sibiu s-a încercat fără succes înfiinţarea unei instituţii de asigurare pentru incendiu.
Prima instituţie care a avut ca obiect de activitate asigurarea a fost întemeiată de
Asociaţia Meseriaşilor din Braşov care în 1844 înfiinţa Institutul General de Pensii din
Braşov. În partea de sud a ţării - vechiul Regat - în 1871 lua fiinţă prima societate de
asigurări: "Dacia". (Au urmat: "România", "Naţională", "Generală", "Agricolă"ş.a..)
În perioada interbelică, activitatea în domeniul asigurărilor a luat amploare, odată
cu intrarea capitalului străin. (Printre multele societăţi de asigurare, existau şi instituţii precum
Casa Armatei - secţia asigurări - care asigurau caii din proprietatea statului aflaţi în folosinţa ofiţerilor
şi Eforia Bisericii Ortodoxe Române - care asigura prin secţia de specialitate bunurile din proprietatea
parohiilor.)
După cel de-al doilea război mondial, întregul portofoliu al societăţilor de
asigurare a fost preluat de Sovromasigurare. Ulterior, s-a înfiinţat Administraţia
Asigurărilor de Stat la care statul a deţinut monopolul total în materie de asigurări.
După 1990, în baza Legii 47/1991 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor, a Legii 136/1995 şi a
Legii nr. 32/2000 privind asigurarea şi reasigurarea s-au înfiinţat nenumărate societăţi de
asigurare cu capital privat. În 1991, prin hotărâre de guvern s-a înfiinţat Oficiul de
supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare în cadrul Ministerului Finanţelor ale
cărui atribuţii au fost preluate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (articolul 4, al
Legii nr. 32/2000).
3
2. NOTIUNEA DE ASIGURARE
2.1. Noţiune
2.2.Funcţiile asigurării
5
Pentru societăţile comerciale de asigurări, operaţiunea de asigurare este
întotdeauna - faptă de comerţ aşa cum o consideră art.3, pct.17 - 18, C.Com., dar şi din
punct de vedere subiectiv, asiguratorul fiind societate comercială.
Pentru asigurat, operaţiunea poate avea caracter civil.
În cazul asigurărilor comerciale se va aplica întotdeauna legea comercială. Dacă
asigurarea e mixtă, în principiu se aplică tot legea comercială, numai dacă aceasta nu
prevede altfel.
2. În funcţie de modul în care iau naştere raporturile juridice de asigurare:
- asigurarea obligatorie;
- asigurarea facultativă.
Conform art.1 din Legea 136/1995, activitatea de asigurare se desfăşoară în
România sub forma asigurărilor facultative şi obligatorii.
Potrivit art.2 al aceleiaşi legi, în asigurarea facultativă raporturile dintre asigurat şi
asigurator, precum şi drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin contractul
de asigurare.
În asigurarea obligatorie, raporturile dintre asigurat şi asigurator, drepturile şi
obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin Legea 136/1995 (art.3). Este obligatorie
asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule şi
travaie (art.4).
Asigurarea obligatorie se practică numai de asiguratorii autorizaţi de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor .
3. În funcţie de obiectul asigurării:
a) asigurări de bunuri: obiectul asigurării îl reprezintă un bun.
b) asigurări de răspundere civilă: obiectul asigurării îl reprezintă o valoare
patrimonială egală cu despăgubirile ce trebuie să le plătească asiguratul pentru
prejudiciul creat terţilor pentru care răspunde conform legii civile.
c) asigurări de persoane: obiectul îl reprezintă viaţa sau integritatea corporală.
Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurări contra pagubelor
(asigurări de daune).
Asigurarea de persoane nu are caracter de despăgubire, reprezentând un mijloc de
capitalizare a unor sume de bani.
4. În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare:
a) Asigurări directe
În cazul asigurării directe, raportul juridic ia naştere între asigurator şi o altă
persoană.
Coasigurarea este tot o asigurare directă ce presupune existenţa a doi sau mai
mulţi asiguratori. În acest caz, obligaţia plăţii indemnizaţiei de asigurare se divide
conform părţii de risc asumate.
Asigurarea mutuală se realizează între mai multe persoane care au atât calitatea de
asigurat, cât şi pe cea de asigurator. Ea se caracterizează prin aceea că părţile se obligă la
plata primei de asigurare (cotizaţie) în scopul constituirii unui fond comun din care se
6
No\iunea de asigurare 7
7
3. CONTRACTUL DE ASIGURARE
3.1. Definiţie
1. Capacitatea de a contracta
Persoanele juridice (soicietăţile de asigurări) au capacitatea de a încheia contracte
de asigurări direct, prin conducători sau indirect, prin reprezentanţi.
Contractul de asigurare 9
9
suportă riscurile înainte de plata cel puţin a primei rate de primă, formula întâlnită în
contracte fiind : "nu există risc fără plata anticipată a primei".
c) producerea riscului nu trebuie să depindă de intenţia asiguratului sau a altei
persoane.
În consecinţă, asiguratorul nu datorează indemnizaţia atunci când dovedeşte că
evenimentul a fost produs cu intenţie de către asigurat sau beneficiar, ori de alte
persoane prevăzute în art.20 al Legii 136/1995.
Faptele culpabile ale asiguratului sau a persoanelor prevăzute în contract nu-l
îndreptăţesc pe asigurator să refuze plata indemnizaţiei.
3.4.3. Momentul încheiereii contractului
Contractul este încheiat în momentul realizării acordului de voinţă. Forma scrisă,
după cum s-a menţionat, este necesară ad probationem.
Înscrisul pe care părţile îl întocmesc se numeşte:
- poliţă de asigurare (la asigurările de persoane);
- contract de asigurare (în cazul bunurilor).
10
Contractul de asigurare 11
faptelor materiale privind riscul asigurat, chiar dacă asiguratorul întreabă sau nu.
Astfel de împrejurări sunt: fapte care dovedesc că riscul propus este mai mare
datorită unor factori individuali, fapte ce ar determina o pierdere mai mare decât cea
estimată sau respingerea asigurărilor similare de către alţi asiguraţi.
3.5.3. Principiul cauzei proxime
Cauza proximă este cauza efectivă care declanşează un flux de evenimente care
determină o pierdere, nefiind nici prima, nici ultima, ci aceea dominantă.
Atunci când evenimentul produs se datorează unei cauze proxime ce nu a fost
prevăzută printre riscuri, asiguratorului nu-i revine nici o obligaţie.
Ex.: 1918 Leyland Shipping pierdea nava ca urmare a scufundării. Instanţa a
stabilit că nava a fost scufundată în timpul unei furtuni după ce fusese anteriort avariată
de o torpilă.
3.5.4.Principiul despăgubirii
Conform acestui principiu, asiguratul este repus în situaţia financiară pe care a
avut-o înainte de producerea pierderii.
3.5.5. Principiul subrogării:
Asiguratorul se subrogă în toate drepturile asiguratului sau beneficiarului
asigurării, contra celor răspunzători de producerea pagubei în limita despăgubirii plătite.
Prin subrogare, asiguratorul exercită acţiunea în nume propriu, cu toate avantajele
ce decurg din aceasta.
11
În cazul asigurării de persoane, neexistând posibilitatea de evaluare, noţiunile de
subasigurare şi supraasigurare sunt inaplicabile.
Categoriile de prime sunt:
1. Prima pură denumită şi primă de risc sau primă tehnică ce are rolul de a
constitui fondul de asigurare. Ea se calculează înmulţind frecvenţa sinistrelor cu costul
lor mediu.
Ex.: 10 case ce costă în medie 30 milioane.
Conform statisticilor o casă din 10 arde anual
1 10
Frecvenţa este de 10
= 0,1 = 100
.
Suma asigurată este de 30 milioane;
Prima pură = 0,1% x 30 milioane = 3 milioane.
Dacă o casă costă mai puţin, de ex. 20 milioane, prima va fi:
0,1 x 20 milioane = 2 milioane.
2. Prima netă este egală cu prima pură la care se adaugă cheltuielile necesare
pentru încheierea şi gestionarea contractelor de asigurare plus profitul asiguratorului.
3. Prima totală este cea plătită de asigurat şi constă în adunarea la prima netă a
cheltuielilor accesorii şi a taxelor şi impozitelor legale.
Prima se plăteşte la scadenţă organelor de încasare, la casierie sau prin virament.
Dacă se produce cazul asigurat şi nu s-a plătit prima la zi, nu se pot ridica pretenţii de
către asigurat.
Prima de asigurare este guvernată de următoarele reguli:
a) Prima se plăteşte la termenele stabilite în contract. În caz de neplată la scadenţă
a unei rate, asiguratul are dreptul să o plătească în cadrul termenului de păsuire.
Dacă în contract nu e prevăzut un astfel de termen, contractul se reziliază în cazul
în care sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite în termenul
prevăzut în contract (art.17).
b) Plata primelor este portabilă, făcându-se deci, la sediul asiguratorului sau al
împuterniciţilor, dacă nu s-a prevăzut altfel în contract (art.15).
c) Conform art.16 al Legii 136/1995, dovada plăţii primelor revine asiguratului,
înscrisul fiind contractul sau poliţa, chitanţa, dispoziţia de plată sau alt document
probator al plăţii (art.16).
Legea prevede şi posibilitatea ca asiguratorul să compenseze primele ce i se mai
datorează până la sfârşitul anului de asigurare cu indemnizaţia cuvenită asiguratului sau
terţului beneficiar.
2. După producerea evenimentului asigurat, principalul drept al asiguratului
este încasarea indemnizaţiei.
Obligaţiile sunt:
- combaterea elementelor ce ar agrava paguba;
- avizarea asiguratorului în termenele prevăzute de condiţiile de asigurare;
- furnizarea de acte şi date referitoare la evenimentul asigurat.
12
Contractul de asigurare 13
13
Asiguratorul suportă, în cadrul acestui sistem dauna în întregime în limitele sumei
asigurate.
Ex.: Valoarea bunului 20 de milioane.
Suma asigurată 15 milioane (75%).
Paguba este de 10 milioane.
Indemnizaţia = 10 milioane.
Dacă paguba este de 17 milioane, indemnizaţia = 15 milioane.
Sistemul primului risc influenţează şi nivelul primelor, fiind mai avantajos pentru
asiguraţi.
c) Sistemul acoperirii limitate
În cadrul acestui sistem asiguratul suportă paguba numai peste o anumită limită
numită franşiză (franchir - a trece peste). Aceasta poate fi:
- deductibilă (absolută) care se deduce din orice pagubă (de ex. franşiza exprimată în
procente din pagubă) sau
- nedeductibilă (simplă) care nu se deduce din pagubă dacă cuantumul ei depăşeşte
valoarea franşizei.
Ex.: În asigurarea obligatorie de răspundere civilă, franşiza prevăzută de lege este
stabilită la o valoare X lei, nedeductibilă. Dacă paguba terţului este până în X lei,
asiguratorul nu plăteşte despăgubirea. Dacă paguba este mai mare, despăgubirea va fi
integrală, în limita sumei asigurate.
Legea 136/1995 în articolul 27 alin.3 stabileşte că în contractul de asigurare poate
fi stabilă o clauză în baza căreia asiguratul rămâne propriul său asigurator pentru o
franşiză sau o sumă determinată care nu se despăgubeşte de către asigurator.
Sistemul acoperirii limitate poate fi combinat atât cu sistemul acoperirii
proporţionale, cât şi cu sistemul primului risc.
14
Contractul de asigurare 15
15
4. MANAGEMENTUL IN ASIGURARI
17
5. ASIGURARILE FACULTATIVE
19
Obiectul acestui tip de asigurare îl reprezintă clădirile şi construcţiile care servesc
drept locuinţe, depozite, ateliere etc., maşinile şi utilajele, obiectele de inventar,
mărfurile şi materiile prime.
Riscul asigurat poate fi: incendiul şi alte calamităţi, avarii accidentale, furt etc.;
Nu se acordă despăgubiri pentru: uzura normală, război, greve, amenzi, intenţia
sau culpa gravă a asiguratului etc. În cazul gospodăriilor persoanelor fizice nu se acordă
despăgubiri nici pentru bani, hârtii şi bunuri de valoare, autovehicule, bunuri casabile.
Valoarea de asigurare este valoarea reală a clădirii, adică valoarea ei nouă din care
se scade uzura.
Despăgubirea se acordă în caz de daune parţiale pe bază de deviz, iar în cazul
daunelor totale printr-o evaluare globală. Aceasta presupune gruparea clădirilor pe
categorii de tipuri, calitate şi valoare.
5.1.4. Asigurarea maritimă
Riscurile asigurate prin asigurarea maritimă sunt grupate în trei mari categorii:
a) forţa majoră: uragan, furtună, incendiu etc.;
b) pagube provocate de neglijenţa personalului;
c) pagube determinate de persoane străine de navă.
Avariile, pagubele produse pot fi totale sau parţiale. Cea parţială poate fi
particulară ce se adresează forţei majore sau comună ce se datorează faptei
intenţionate a comandantului în ideea de a salva nava (aruncarea unei părţi din marfă,
utilizarea combustibilului etc.). Pierderea rezultată din avaria comună se împarte
proporţional între participanţii la expediţia maritimă indiferent dacă bunul a fost asigurat
sau nu. În cazul avariei particulare, paguba se suportă fie de navă, fie de încărcătură în
funcţie de bunul afectat.
În baza asigurării încheiate se despăgubesc:
a. pagubele datorate incendiului, exploziei, furt, piraterie, coliziune cu altă navă,
accidente la încărcare, descărcare, măsuri de salvare a navei, eroare de
navigaţie etc.
b. cheltuielile pentru prevenirea pagubei;
c. retribuţii de salvare sau asistenţă a navei.
Nu se acordă despăgubiri pentru pagube create de forţarea gheţii sau sau scoaterea
epavei.
Asiguratorii sunt organizaţi în Uniunea Internaţională a Asigurărilor Maritime,
organizaţie ce are ca scop reprezentarea, apărarea intereselor lor etc.
Estimarea pagubelor şi cheltuielile admise în avaria comună se efectuează de experţi numiţi
dispaşori, iar documentul emis de ei dispaşă.
20
21
21
asiguratului (sau a altor persoane prevăzute în contract), ori chiar de lucrul stipulat în
contracte.
Despăgubirea se stabileşte în baza contractului şi prin tranzacţie între asigurat,
terţul păgubit şi asigurator. Atunci când terţul prejudiciat nu este despăgubit, el poate,
conform art. 42, alin.1 al Legii 136/1995, să se îndrepte împotriva celui răspunzător de
producerea pagubei. Hotărârea va fi opozabilă asiguratorului numai dacă a fost introdus
în proces.
O a doua posibilitate a terţului prejudiciat este acţiunea directă împotriva
asiguratorului în limitele obligaţiilor ce-i revin acestuia din contractul de asigurare
(art.42, alin.2).
Dacă asiguratul dovedeşte că l-a despăgubit pe terţul păgubit, asiguratorul e
obligat să plătească indemnizaţia. Asiguratorul poate refuza plata indemnizaţiei numai
dacă paguba a fost cauzată intenţionat de către asigurat ori persoanele prevăzute în
contract.
Despăgubirile stabilite prin tranzacţie sau hotărâre judecătoarească se plătesc
nemijlocit asiguratului, sau terţului păgubit, fără a intra în patrimoniul asiguratului şi în
consecinţă nu pot fi urmărite de creditorii acestuia.
Printre tipurile de contracte de răspundere civilă sunt întâlnite :
asigurarea de răspundere civilă a angajatorului pentru salariaţii săi;
asigurarea de răspundere civilă a cadrelor didactice pentru prejudiciile aduse
terţilor de elevi şi ucenici aflaţi sub supravegherea lor;
asigurarea de răspundere civilă a managerilor pentru prejudicii cauzate societăţii
ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor ce le revin;
5.3.1. Noţiune
Cele mai vechi forme cunoscute ale asigurărilor de persoane sunt indemnizaţiile
de deces şi asigurarea de rentă viageră existente în zona Mării Mediterane în perioada
antică.
În momentul de faţă, în funcţie de riscul asigurat, asigurările de persoane se
împart în asigurări de viaţă şi asigurări de persoane-altele decât cele de viaţă.
Asigurarea de viaţă este acea formă de asigurare prin care se asigură protecţia
financiară a familiei sau a altor persoane în caz de deces al asiguratului. Riscul financiar
legat de deces, boală sau invaliditate este suportat de un grup de indivizi expuşi aceluiaşi
risc, care contribuie la constituirea fondului de plată a sumelor asigurate.
Plecând de la ideea că viaţa nu poate fi evaluată, asigurările de viaţă nu urmăresc
acoperirea unei pagube. Dacă în cazul asigurării de daune indemnizaţia nu poate depăşi
valoarea bunului asigurat în momentul producerii evenimentului, în cazul asigurărilor de
viaţă noţiunea de pagubă nu poate fi privită ca un punct de referinţă. Asigurarea de viaţă
are deci o natură neindemnitară, ceea ce presupune că:
22
23
23
viaţă: asigurări de viaţă (rar întâlnite), asigurări mixte de viaţă, asigurări de accidente,
asigurări de economie şi invaliditate din accidente.
1) Asigurarea de viaţă în forma ei tip acoperă numai riscul de deces. Asiguratul
plăteşte prima, iar la producerea evenimentului asigurat, beneficiarul desemnat va încasa
suma asigurată.
În cazul asigurărilor de viaţă pe termen limitat suma asigurată va fi plătită numai
dacă decesul intervine în perioada de valabilitate a contractului (în interiorul
termenului). Deoarece nu presupune nici capitalizarea şi nici nu acoperă riscul în mod
avantajos pentru asigurat sunt preferate asigurările de viaţă pe termen nelimitat sau cele
mixte de viaţă.
2) Asigurarea mixtă de viaţă este una care pe lângă riscul de deces acoperă şi
riscul de supravieţuire, oferind deci protecţie dublă. Astfel, dacă asiguratul este în viaţă
la expirarea termenului, el va primi suma asigurată, dacă nu ea revine beneficiarului.
Atunci când asiguratul doreşte retragerea banilor, reziliază practic contractul
primind de la asigurator nu suma asigurată, ci una diminuată, denumită valoare de
răscumpărare.
Asigurare tip unit – linked este tot o asigurare mixtă de viaţă care presupune pe
lângă protecţie, economisire şi investire. Protecţia este garantată de o asigurare de viaţă
pentru care plata primelor se face fie până la expirarea termenului, fie până la
pensionare.
Prima plătită de asigurat este investită în mai multe fonduri de investiţii puse la
dipoziţie de asigurator din care asiguratul primeşte un anumit număr de unit-uri. Astfel
se realizează şi componenţa investiţională.
Odată cu plata fiecărei prime se achiziţionează noi unităţi de cont (unit-uri).
Valoarea acestora se stabileşte de regulă săptămânal în funcţie de creşterea oferită de
investirea fondurilor. Asiguratul are şi posibilitatea de a retrage o cotă din numărul unit-
urilor din contul său.
3) Asigurările de accidente acoperă riscurile unui accident: decesul sau
invaliditatea permanentă totală sau parţială. Fac de regulă excepţie accidentele suferite
în timpul săvârşirii unei infracţiuni, în caz de război, cele datorate energiei nucleare.
În caz de producere a evenimentului asigurat, respectiv invaliditatea, asiguratul
are dreptul la:
- o sumă proporţională cu gradul de invaliditate;
- indemnizaţie zilnică de spitalizare;
- indemnizaţie pentru convalescenţă;
- creşterea prestaţiei în funcţie de gradul de invaliditate.
În funcţie de contract, în caz de deces suma asigurată se plăteşte în întregime
numai dacă acesta intervine într-un interval de timp de la accident (de ex. 1 an). După
expirarea termenului, suma asigurată va fi diminuată în funcţie de prestaţiile anterioare
efectuate.
4) Asigurările de economie şi de invaliditate permanentă din accidente nu
24
25
25
6. ASIGURARI OBLIGATORII
26
27
Indiferent de cum au fost stabilite pagubele, ele vor fi plătite direct terţului
prejudiciat, fără a intra în patrimoniul asiguratului. Creditorii acestuia neputând să le
urmărească.
6.2.3. Acţiunea în regres
Asiguratorul are dreptul în toate cazurile şi în condiţiile legii la recuperarea
despăgubirilor plătite terţei persoane păgubită prin fapta asiguratului, prin acţiune în
regres. Aceasta, poate fi exercitată, potrivit art.58, în următoarele cazuri:
a) accidentul a fost produs cu intenţie;
b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminante de dispoziţiile
legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar
dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor
infracţiuni săvârşite cu intenţie.
c) accidentul a fost produs în timp ce autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie încerca să
se sustragă de la urmărire;
d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus autovehicolul fără
consimţământul asiguratului.
În toate cazurile, dacă pe lângă asigurat mai este răspunzător pentru producerea
pagubei şi o altă persoană neasigurată, asiguratorul se poate îndrepta prin acţiune în
regres în temeiul dreptului comun 998, 999, 1000.
Conform art.3, alin2, Decr. 167/1958, în raporturile ce izvorăsc din asigurare,
termenul de prescripţie este de 2 ani, în afara acelor raporturi ce izvorăsc din asigurările
de persoane în care obligaţiile devin exigibile prin ajungerea la termen sau prin
amortizor.
6.2.1. Noţiune
În anii 1930-1960 au apărut primele cazuri în are instanţele engleze au admis că
neglijenţa unor anumite categorii de prestatori de servicii (experţi financiari, evaluatori,
medici, avocaţi) poate crea prejudicii.
Contractul de asigurare de răspundere profesională este contractul prin care,
asigurătorul se obligă, în schimbul plăţii primei, să indemnizeze cealaltă parte
(asiguratul) pentru dauna suferită în urma unei cereri de despăgubire formulată în
legătură cu un serviciu prestat de asigurat în perioada de valabiltate a contractului de
asigurare.
Obiectul contractului de asigurare de răspundere profesională îl constituie
asumarea de către asigurător a riscului indemnizării asiguratului pentru dauna pe care ar
suporta-o acesta în urma constatării veridicităţii cererii de despăgubire.
Condiţia esenţială pentru acordarea indemnizaţiei este existenţa cererii de
despăgubire formulată de beneficiarul serviciului prestat de asigurat, neavând relevanţă
dacă există un litigiu cu acest obiect.
27
Riscurile asigurate sunt pierderile materiale suferite de asigurat ca urmare a
neglijenţei sale şi a cererii de despăgubire. Neglijenţa profesională presupune o omisiune
gravă în exercitarea profesiei sau chiar erori de apreciere a unei situaţii de fapt.
Riscurile excluse sunt în principal plângerea calomnioasă la adresa asiguratului şi
pretenţiile de despăgubire provocate sau agravate intenţionat de asigurat.
Suma asigurată se stabileşte pentru toată perioada de derulare a contractului şi nu
pe fiecare cerere de despăgubire. Astfel, asigurătorul nu va fi obilgat să acopere
prejudicii decât în limita sumei asigurate (oricât de multe ar fi cererile de despăgubire).
6.2.2. Obligaţiile părţilor
Pe lângă obligaţiile rezultate în mod clasic din contractul de asigurare,
asiguratului îi mai revin încă două obligaţii: să anunţe asiguratul de cererea de de
despăgubire şi să se apere în proces atunci când nu e vinovat. Corespunzător,
aigurătorului îi revine obligaţia, dacă apreciază cererea neîntemeiată, de a sprijini
asiguratul în apărarea nevinovăţiei.
6.2.3. Asigurarea de răspundere civilă profesională a experţilor contabili şi
contabililor autorizaţi
Experţii contabili şi contabilii autorizaţi sunt obligaţi să garanteze calitatea
serviciilor prestate printr-o poliţă de asigurare de răspundere profesională (art.12 O.G.
nr. 65/1994).
Contabilii şi evaluatorii pot să acopere prin aceasta următoarele situaţii de culpă:
evidenţă contabilă neglijentă, evaluări contabile greşite, bilanţuri contabile eronate.
Asigurătorul poate plăti imediat sau în urma unei hotărâri judecătoreşti prin care
contabilul este obligat să acopere prejudiciul. Este exclusă despăgubirea atunci când
expertul contabil a acţionat intenţionat, în vederea evitării plăţii impozitelor
(contabilitate dublă, neînregistrarea intrărilor,etc...).
6.2.4. Asigurarea de răspundere civilă profesională a notarilor
Potrivit Legii nr.36 /1995 notarii publici trebuie să se asigure pentru răspundere
profesională la o societate de asigurare constituită în acest scop. Riscurile acoperite sunt
aceleaşi: prejudicii cauzate de erori în exercitarea profesiei, excepţie făcând şi în acest
caz situaţia juridică creată intenţionat.
6.2.5. Asigurarea de răspundere civilă profesională a avocaţilor
Potrivit art. 106 din Statutului profesiei de avocat ( publicat în M.Of. nr. 284 din
31 mai 2001), avocatul este obligat să se asigure pentru răspundere profesională după
cum urmează : avocatul stagiar, pentru un risc asigurat în valoare de minim 3000 de euro
anual, iar avocatul definitiv pentru un risc asigurat în valoare de minim 6000 de euro
anual. Asigurarea va fi obligatoriu reînnoită anual, poliţa depunându-se la secretariatul
baroului până la data de 28 decembrie a fiecărui an. Neîndeplinirea acestor obligaţii
atrage neînscrierea în tabloul annual al avocaţilor.
6.2.6. Asigurarea de răspundere civilă profesională a a personalului medical
Prin această asigurare sunt acoperite prejudiciile materiale şi morale cauzate
pacienţilor din culpa medicului. Existenţa acesteia se constată de Colegiul medicilor.
28
29
29
7. REASIGURAREA
7.1. Noţiune
Contractul de reasigurare este contractul prin care una din părţi, reasiguratorul
preia o parte de risc de la reasigurat în schimbul primei de reasigurare, urmând să-i
plătească acestuia din urmă partea din despăgubirea cuvenită în cazul producerii riscului,
potrivit condiţiilor contractuale.
Conform Legii 136/1995, operaţiunile de reasigurare completează activitatea de
asigurare prin cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţa internă şi internaţională de
asigurări. Contractul de reasigurare e condiţionat deci de existenţa unuia de asigurare,
cele două suprapunându-se ca perioadă de timp.
Reasiguratorul este răspunzător pentru partea sa de risc numai în faţa societăţii
cedente nu şi în faţa asiguratului. Partea din risc care rămââne în sarcina asigurătorului
după deducerea reasigurării se numeşte, potrivit Legii nr. 32/2000, reţinere proprie.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului între asigurat şi reasigurator
nu există nici un raport obligaţional, astfel că asiguratul se va îndrepta, în caz de litigiu,
numai împotriva asigurătorului.
Condiţiile de fond ale contractului de reasigurare sunt în principiu aceleaşi cu cele
ale contractului de asigurare, având aplicare dispoziţiile privind capacitatea,
consimţământul, obiectul şi forma.
Spre deosebire de contractul de asigurare care îmbracă de regulă forma unei
poliţe, reasigurarea se prezintă chiar sub forma unui contract. De altfel, art.6 al Legii
136/1995, prevede că raporturile dintre reasigurat şi reasigurator, drepturile şi obligaţiile
acestora se stabilesc prin contract.
7.2.Legea aplicabilă
8.1. Competenţa
8.2.3. Litigii în asigurarea de răspundere civilă delictuală pentru pagube produse prin
accidente de autovehiule
Legea nr. 136/1995, stabileşte că prin contractul de asigurare, asigurătorul se
obligă să despăgubească terţul pentru paguba de care este răspunzător asiguratul, în
temeiul legii şi în limtele stabilite de aceasta.
În practica judecătorească au apărut probleme de interpretare în privinţa calificării
raportului juridic dintre asigurător şi terţi şi în privinţa determinării cuantumului
despăgubirii în funcţie de prejudiciul moral sau material suferit.
32
33
33
al legii (analizate anterior).
Totodat asigurătorul va putea opune în apărare cazurile prevăzute de art 20
prezentate mai sus şi se va putea subriga în drepturile asiguratului împotriva celor
vinovaţi (art.22).
b. Asiguratul acoperă singur prejudiciul
În acest caz el va avea la îndemână împotriva asigurătorului o acţiune ex contractu
cu şanse de succes dacă nu se află într-unul din cazurile de regres prevăzute de art 58 al
Legii nr. 136/1995.
34
35
Bibliografie
35
CUPRINS
5. ASIGURARILE FACULTATIVE.....................................................................................................................................18
5.1. ASIGURAREA DE BUNURI......................................................................................................................................................18
5.1.2. ASIGURAREA FACULTATIVĂ A AUTOVEHICULELOR PENTRU AVARII ŞI FURT.................................................................................18
5.1.3. ASIGURAREA CLĂDIRILOR, CONSTRUCŢIILOR, ECHIPAMENTELOR, PRECUM ŞI A ALTOR BUNURI.......................................................19
5.1.4. ASIGURAREA MARITIMĂ....................................................................................................................................................20
5.1.5. ASIGURĂRI FINANCIARE.....................................................................................................................................................20
a) Asigurarea de credit intern .........................................................................................................................................21
b) Asigurarea creditelor de export...................................................................................................................................21
5.2. ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ.....................................................................................................................................21
5.3. ASIGURĂRILE DE VIAŢĂ........................................................................................................................................................22
5.3.1. NOŢIUNE .......................................................................................................................................................................22
5.3.2. Reguli speciale în materia asigurările de persoane...............................................................................................23
5.3.3. Principalele forme de asigurări de viaţă................................................................................................................23
5.4. ASIGURĂRI DE PERSOANE-ALTELE DECÂT CELE DE VIAŢĂ...........................................................................................................25
6. ASIGURARI OBLIGATORII...........................................................................................................................................26
6.1. ASIGURAREA OBLIGATORIE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ PENTRU PAGUBE PRODUSE PRIN ACCIDENTE DE AUTOVEHICULE.............................26
6.1.1. Noţiune. Domeniu de aplicare................................................................................................................................26
Legea 32/2000 37
37