Teoria sistemelor din perspectiva lui Niklas Luhmann

Sociologul german Niklas Luhmann, este cel căruia i se aplică

trofeul pentru reînnoire funcţionalistă. Supus criticilor şi având un decalaj tot
mai mare faţă de societatea americană, funcţionalismul începe să piardă
teren la jumătatea anilor ´60 şi îşi recapătă întrucâtva puterile la începutul
anilor ´80. Între timp prestigiul lui Parsons nu este distrus definitiv: Niklas
Luhmann şi Habermas în Germania, François Bourricaud şi François Chazel
în Franţa, au propus o nouă discuţie asupra teoriei şi contribuţiei sociologice
a lui Parsons. Înnoirea conceptuală a analizei sistemice reprezintă, pe de o
parte ocazia de a construi noi alianţe între biologie şi ştiinţele sociale.
Sistemul s-a dovedit a fi cel mai eficient mod de a reaprinde flacăra
funcţionalismului abia începând cu activitatea lui Luhmann.
La adresa operei sociologice a lui Parsons şi în special la adresa
structuro-funcţionalismului, criticii au adus multe acuze:
-Abstractizarea teoretică este prea accentuată;
-Lipsa de atenţie faţă de funcţionarea grupurilor sociale concrete, de relaţiile
efective de putere şi de situaţiile conflictuale;
-Tendinţa de a supraestima procesul de integrare indus de schimbarea
socială.
În urma cercetărilor realizate de către alţi specialişti, referitoare la
schimbarea socială, se poate observa că evoluţia societăţilor este mai puţin
liniară decât crede Parsons, iar diferenţierea nu este întotdeuna o regulă şi, în
plus se pot constata ritmuri de dezvoltare inegale între sferele instituţionale
care alcătuiesc societatea. În dorinţa de a elimina aporiile care au contribuit
la declinul funcţionalismului, Jeffrey Alexander şi Paul Colomy, propun

2
dezvoltare neo-funcţionalismului1. Astfel, Jeffrey Alexander recladeşte
abordarea funcţionalistă gândind societatea după modelul unui corp compus
din elemente interactive, sistem separabil de mediul său şi supus unui joc de
forţe deloc predeterminate de o instanţă superioara oarecare. În al doilea
rând, Jeffrey Alexander îşi doreşte să reabiliteze devianţa aşezând-o alături
de integrare şi acţiune – alături de ordine.
Niklas Luhmann realizează o reducere a complexităţii, astfel încât se
pretinde arhitectul unei sociologii generale, deschisă tuturor curentelor
teoretice străine, de obicei, de teritoriul sociologic.
În primele sale lucrări, Niklas Luhmann încercă să concilieze logica
genetică (cum apar structurile rolului?) şi logica integrativă (cum poate un
sistem incita membrii să contribuie la buna sa funcţionare?). respingând
antropocentrimul sociologiei tradiţionale, Luhmann este mai puţin interesat
de oameni decât de sisteme. La fel ca şi Yves Barel în Franţa, sociologul
german se alătură teoriilor sistemelor autoreferente, analize care apar în anii
´70 la răscrucea dintre biologie, teoriile informării şi cibernetică. Abordări
deschizătoare de drumuri, aceste teorii păstrează ideea că un sistem nu poate
fi conceput independent de mediul său. Ele admit însă un nou postulat, în
virtutea căruia procesul de organizare şi adaptare a sistemului depinde de
efectele aleatorii neprogramate de mediu.
Apar astfel în mijlocul scenei fenomene de autopoieză. În domeniul
lucrărilor din ştiinţele naturii, cea mai completa teoretizare a acestui tip de
fenomen se datorează biologului Francisco Varela (Principles of Biological
Autonomii). Acesta arata ca sistemele vii autonome se autoreproduc (vorbim

1
Ramură autocritică a teoriei funcţionale care urmăreşte să se desprindă de trunchiul funcţionalismului şi
să păstreze doar nucleul teoretic al acestuia.

3
atunci de autopoiesis2) în măsura în care firul ce duce la schimbare este
reprezentat mai degrabă de transformările interne ale sistemelor decât de
efectul mecanic al perturbarilor mediului. Trebuie menţinată aici remarca
făcută de Luhmann la adresa tuturor sistemelor caracterizate de autopoiesis:
din punct de vedere operaţional toate sunt închise, iar din punct de vedere
energetic toate sunt deschise, au relaţii materiale, energetice cu mediul. Însă,
relaţiile de tip autopoesis nu sunt niciodată caracterizate şi declanşate de
mediu. Starea internă a unui sistem este determinată de sistem şi nu de
mediu. Conceptul lui Luhmann ,,autopoiesis” trimite la căutarea unor forme
autonome de producţie şi reproducţie a unităţilor sistemice. Orice sistem are
propiul lui mod de autopoiesis, de a se construi şi de a se reconstrui mereu
din acele elemente din care este compus.
Niklas Luhmann vorbeşte despre trei tipuri de sisteme autopoietice a
căror autonomie se întemeiază pe principii diferite:
-sisteme vii care se autoorganizează bazându-se pe principii de viaţă;
-sisteme psihice care îşi supravegează autopoiezia prin intermediul
conştiinţei;
-sisteme sociale care evoluează cu ajutorul motorului comunicării.
Principala caracteristică a sistemelui de tip autopoiesis este că produce
şi se reproduc singur elementele din care se compune (elemente, structuri,
procese – toate reprezintă unităţi ale sistemului). Într-un sistem autopoietic
nu există nici input nici out put, pentru că acest tip de sistem este unul închis
din punct de vedere operaţional, sistem care îşi produce singur printr-un
proces recursiv propiile elemente de compoziţie şi propia unitate.

2
Autopoiesis nu însemnă doar producerea şi reproducerea în permanenţă ci şi crearea de reţele şi
interacţiuni între componente.

4
 O remarcă importantă pe care o realirează Luhmann este că societatea
nu este un organism viu. Scopul autorului citat nu este de a construi o teorie
sociobiologică, ci una sociologică.
Sistemele psihice operează pe baza autopoiesis, produc şi reproduc
sistemele lor prin propiile lor elemente. Elementele specifice sistemului
psihic sunt ideile şi reprezentările (evenimente), conştiinţa trece de la o stare
a conştiinţei la alta, iar sistemul autopoietic produce idei din idei sau
reprezentări din reprezentări. Însă producţia de idei nu înseamna producţie
exnihilo, producţia de elemente sistemice are o bază materială şi energetică,
există o legătură între conştiinţa şi creier – creierul este suportul material al
conştiinţei. Ideile nu pot exista dacă nu există creier, corp material, iar
activiatatea conştiinţei nu este identică cu activitatea creierului (care
operează cu impulsuri neuronale). Creierul face parte din sistemul conştiinţei
şi este mediu sistemului psihic, al conştiinţei. Ideiile şi reprezentările sunt
specifice conştiinţei şi nu pot fi introduse din afară în sistemul psihic.
Luhmann subliniază faptul ca conştiinţa nu este identică cu creierul. La ora
actulă, se pot măsura impulsurile electrice care trec prin creier, dar pe baza
măsurătorilor la nivelul creierului nu se pot măsura elementele de la nivelul
conştiinţei.
Sistemele sociale
Una din interogaţiile fundamentale pe care le emite Luhmann este
dacă putem descrie faptele sociale ca fiind sisteme autopoietice. Pentru a
găsi răspunsul la această întrebare trebuie să căutăm care sunt elementele
ultime (care nu mai pot fi descompuse) ale unui sistem social: comunicările.
Relaţiile sociale sunt sisteme autopoietice, iar în cadrul tuturor teoriilor
sociologice putem observa descrierea socialului cu ajutorul unui sistem
conceptual în centru căruia se află conceptul de subiect şi subiectivitate
5
(concepte împrumutate din filosofie). Omul reprezintă subiectul acţiunilor
sociale şi este numit actor din punct de vedere sociologic. Societatea este
compusă din oameni şi relaţiile sociale dintre oameni. În acest context
comunicarea a fost înţelesă ca o comunicare între oameni, respectiv o
comunicare între subiecţi. Din perspectivă sistemică, socialul se compune
din comunicări şi nu din oameni, omul în viziunea lui Luhmann, nu este
originea socialului şi nici originea comunicării, iar comunicarea nu e
rezultatul acţiunii umane, ci este produsul sistemului social. O altă precizare
importantă realizată de Luhmann este că omul nu poate comunica, doar
comunicile pot comunica. Conceptul ,,omul” nu este specific teoriei
sistemelor, punctul de pornire al acestei teorii îl reprezintă diferenţa dintre
sistem şi mediu, iar omul nu este sistem, deoarece nu se compune din
sisteme care operează distinct, nu se poate diferenţia, în sensul că nu există
un mediul pentru el, nu se poate reproduce singur şi în concluzie nu este
autopoietic.
Socialul este caracterizat de catre Luhmann ca existând dincolo de
oameni: nu se reduce la oameni, nu omul comunică ci comunicările transmit
acele comunicări, omul doar face parte din mediul sistemului social dar nu
este sistem.

6
 Luhmann realizează analiza sistemelor în trei niveluri distincte:

SISTEM
E

ORGANISM SISTEME SISTEME

MAŞINI E SOCIALE PSIHICE

INTERACŢIUN ORGANIZÃRI
SOCIETÃŢI
I

Sistemele sociale (politic, economic, religios ş.a) sunt autopietice în

măsura în care sunt închise în ele însele, au capaciatea de a-şi produce
propia structură. Unele din ele posedă un mijloc de comunicare specific
(puterea, banii, credinţa) care funcţionează pe baza unui cod binar (a plăti
sau a nu plăti – în cazul banilor; legal sau ilegal pentru situaţia puterii).
Datorită acestui ansamblu comunicaţional fiecare sub-sistem se poate
observa pe sine însuşi, îşi poate observa mediul şi îmbunătăţii modul de
funcţionare. Îmbunătăţirea împlică reducerea complexităţii. În viziunea lui
Luhmann, un ansamblu de elemente este considerat complex când sistemul
care organizează acele elemente nu mai au capacitate de a le combina la
nivel optim. Complexitatea totală este deci sinonimă cu haosul. Informaţia,
vehiculată de mijloacele de comunicare este un mijloc de a reduce
complexiatea. Căci ea lasă să se vadă opţiunile de combinare şi modurile de
control care se vor dovedi a fi cele mai eficiente pentru organizarea
sistemului (banii, spre exemplu, permit coordonarea eforturilor productive în

7
vederea bunăstării materiale de care răspunde sub-sistemul economic).
Reducerea complexităţii priveşte şi mediul societăţii. Pentru a se adapta la
complexificarea acestuia, societăţile contemporane au fost obligate, în
virtutea principiului diferenţirii, să lucreze în scopul înmulţirii sub-
sistemelor (politic, economic, artă, religie, ştiinţă). Astfel se justifică teza
susţinută de Luhmann în faţa lui Habermas în 1971: este vorba despre
autonominarea necesară a sub-sistemului administrativ în raport cu restul
societăţii, sub-sistem care, concentrând mijloacele tehnico-ştiinţifice de
control şi tratare a informaţiei, va putea să câştige monopolul limitelor
propiei sale acţiuni.
În urmatoarele rânduri voi prezenta pe scurt dezbaterea dintre
Luhmann şi J. Habermas pe tema tehnologiei sociale contra tenologiei
critice. La începutul anilor ´70, în cadrul seminarului său de cercetare, N.
Luhmann dialoghează cu sociologul german J. Habermas, care era de alfel
influnţat de abordarea sistemică a lui Parsons. A rezultat o dezbatere
importantă pe teme de comunicare şi organizare administrativă, dezbatere
care va marca ştiinţele sociale germane pe termen lung. N. Luhmann este de
părere că deciziile politice nu se mai ciocnesc astăzi de sitemele de valori,
reprezentări şi credinţe în măsura în care progresele în tratarea informaţiei au
imprimat un salt considerabil raţionalizării tehnico ştiinţifice. Subsistemul
administrativ este înzestrat cu o asemenea competenţa specifică şi astfel de
mijloace de organizare încât deţine oarecum întâietatea funcţională capabilă
să justifice îndepărtarea administrativului de politic. Pentru a analiza mai
eficient complexitate tot mai mare a sistemului social, Luhmann recomandă
elaborarea unei entităţi independente de societate (de sub-siatemul
administrativ) apte sa confere o mai mare consistenţă voinţei politice, să
reflecteze asupra propiilor sale limite şi, cu deosebire, să evite datorită
8
îrudirii dintre ştiinţă şi administrţie, sincopele realităţii sistemului social, să
pună la punct o planificare globală. Privita exclusiv din punct de vedere al
sistemului şi al complexităţii efectelor sale de cauzalitate, sociologia se
metamorfozează după strădania lui Luhmann într-o formă de tehnologie
socială.
Habermas se opune cu străşnicie perspectivei unei administraţii
eliberate de orice control politic. Cum nu se poate hotărî să pună alături
puterea şi adevărul şi să sacrifice astfel autonomia ştiinţei de dragul
exigenţelor administrative, Habermas militează în favoarea planificării
comunicaţionale. Normele susceptibile de a fi justificate seamană cu
propoziţiile adevărate, care susţine Habermas: nu sunt nici fapte, nici valori.
Nu este aşadar vorba, cum ar dori Luhmann, de a se elogia un macrosubiect
social (administraţia) presupus a fi capabil de a ghida în mod raţional
evoluţia sistemului social, ci de a apăra virtuţiile comunicării ca
principiu de coordonare a planurilor de acţiune individuale, principiu
apt să garanteze valabilitate normelor astfel produse.
Teoria sistemelor spune ca doi actori pot comunica doar mediat de
comunicare cu ajutorul căreia se transmit reprezentări sau idei. Luhmann
prezintă o abatare de la tradiţia clasică care pune în centru explicaţiilor
subiectul sau conştiinţa umană. Elementule ultime al sistemului social sunt
comunicările cu sensuri. Sistemele psihice şi sistemele sociale sunt singurele
care vehiculează sensuri. Luhmann prezintă trei dimensiuni ale sensului: a. o
dimensiune obiectivă – ceea ce este în lume (fapte, opinii, atitudini,
concepte, teorii); b. o dimensiune socială – care arată cine comunică despre
fapte, teorii sau concepte şi c. o dimensiune temporală – indică când anume
se comunică ceva. Realitatea este una şi aceeaşi mereu , dar nu numai despre
ceea ce este în realitate se comunică mereu, societatea tematizează în
9
anumite momente anumite chestiuni. Sensurile trimit la alte sensuri, se
realizează cuplări, fără cuplisistemul social se întrerupe deoarece se
întrerupe comunicarea.

Bibliografie

 King, G., Keohane, R. si Verba, S., Fundamentele cercetarii sociale,

Editura Polirom, Iaşi, 2000;

 Zamfir Cătălin, Spre o paradigma a gandirii sociologice, Editura

Polirom, Iasi, 2005;

 Ungureanu, I., Paradigme ale cunoaşterii societăţii, Editura

Humanitas, Bucuresti, 1990.

10