Sunteți pe pagina 1din 21

Universitatea Bucureşti

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian


Marina”

Teologie şi Cultură
în gândirea lui Nichifor Crainic

Teză de doctorat

Îndrumător ştiinţific
Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu

Doctorand
Ierom. Teofan (Tudor) Popescu

Bucureşti
2009
REZUMAT

Teza de doctorat Teologie și cultură în gândirea lui Nichifor Crainic, a


Părintelui Teofan (Tudor) Popescu, este alcătuită din o introducere, nouă
capitole, și concluzii. La anexe se află opt articole inedite scrise de Nichifor
Crainic.
În introducerea lucrării se arată că Nichifor Crainic a fost unul dintre cei
mai străluciți cărturari români din anii interbelici. Opera sa, care conţine idei
actuale şi poate fi considerată o reală cheie hermeneutică pentru în țelegerea
teologiei și culturii românești dintre cele două războaie mondiale. Tot în
acest capitol se prezintă importanţa operei teologice a lui Nichifor Crainic aşa
cum a fost evidenţiată de trei mari profesori români de teologie din perioada
interbelică: părintele Dumitru Stăniloae, Teodor M. Popescu şi Emilian
Vasilescu. Părintele Stăniloae considera că, prin Nichifor Crainic, teologia
românească interbelică şi-a găsit o adevărată împlinire de sens, deoarece
restaurarea tradiției ortodoxe, în ceea ce are ea mai esen țial, a fost meritul
aproape exclusiv al acestuia. Rectorul Facultă ții de Teologie din Sibiu
considera că teologia lui Crainic este de o densitate, de o intensitate și de o
bogăție în preocupări ne mai ajunse până la el, în spațiu românesc. Profesorul
Teodor M. Popescu observa că singurul teolog român din anii interbelici care
putea purta un dialog la nivel înalt cu oamenii de cultură și care putea uza de
cunoștințe solide în domenii foarte variate, era Crainic.
Profesorul Emilian Vasilescu îl considera pe acesta cel mai activ şi cel
mai râvnitor dintre apologeţii români tocmai datorită activităţii neobosite de
răspândire a învăţăturii ortodoxe de către acesta, nu numai prin cursuri şi
cărţi, dar şi prin orice tip de articol sau conferinţe ţinute de teologul român în
toată ţara. Nichifor Crainic, spunea Emilian Vasilescu, este teologul care a
reuşit cel mai mult să răspândească mesajul Evangheliei în cercuri neteologice

2
şi, în acest sens, el este un caz unic în cultura românească. Crainic a avut un
rol foarte important în apariţia unui climat creştin în cultura românească
modernă. Se poate spune că, în afara cursurilor de teologie, el nu şi-a
îndreptat atenţia atât spre rotunjirea propriei opere, cât mai ales spre crearea
acestui climat ce a influenţat benefic operele unora dintre marii noştri
scriitori, precum: Vasile Voiculescu, Vintilă Horia, Radu Gyr sau Ioan Pilat.
După căderea comunismului, Crainic a fost pus în circuitul polemicilor
de idei mai mult prin aportul oamenilor de litere, fiind aşteptată din partea
teologiei o lucrare în care să se analizeze opera profesorului român.
În primul capitol intitulat Viaţa şi opera lui Nichifor Crainic se prezintă
mai multe episoade din traseul devenirii spirituale al cunoscutului poet şi
teolog român. Astfel, în lucrare se pot găsi informaţii importante referitoare
la anii copilăriei, la perioada de Seminar, la studiile universitare, la
activitatea didactică şi culturală, la revista „Gândirea” al cărei director şi
mentor a fost profesorul Crainic, la perioada temniţei şi a ultimilor ani de
viaţă. În ceea ce privește perioada vieții lui Crainic de la momentul
instaurării comunismului în România, până la moartea acestuia din 1972, în
teză se aduc informa ții inedite care au fost culese din arhiva Consiliului
Național Pentru Studierea Arhivelor Securității
Cel de-al doilea capitol se intitulează Cinci perspective ale raportului
Revelaţie-cultură la Nichifor Crainic. Profesorul Crainic, în cunoscuta sa
lucrare Nostalgia Paradisului, încearcă să prezinte punctul de vedere al
Bisericii în mult dezbătuta problemă a culturii, abordată în epoca modernă
românească prea mult autonom şi prea puţin creştin. Întreaga argumentaţie a
lucrării converge spre ideea că doar concepţia creştină pune în lumină justă
raportul dintre religie şi cultură. Acest raport este analizat teologic din cinci
perspective: din punct de vedere originar sau genetic, din cel al simbiozei
istorice, din cel al influenţelor reciproce, din cel al exclusivităţii (al
conflictelor dintre religie și cultură) şi din punctul de vedere al finalităţii
culturii în corelaţie cu Revelaţia.
Profesorul Crainic observă că toate epocile de înflorire spirituală sunt
transfigurate de perspectiva religioasă. Adevărata cultură nu are un scop în
sine, ci este parte integrantă a concepţiei religioase. Ea exprimă un raport
simbolic cu cerul, pe când religia exprimă un raport real. Între acest simbol şi

3
această realitate nu există o distanţă de netrecut, de vreme ce realitatea aruncă
lumină şi înţeles asupra simbolului corespunzător.
În subcapitolul intitulat Conflicte se arată cum, pentru a înţelege
originea disputelor apărute între teologie şi cultura modernă secularizată,
Nichifor Crainic susţine că mai întâi trebuie cercetate cauzele teologice care
au dus la această situaţie. El crede că fenomenul de descreştinare a culturii
moderne n-ar fi căpătat o asemenea amploare dacă romano-catolicismul
medieval n-ar fi făcut mari greşeli de ordin doctrinar.
Pentru a demonstra acest lucru, Crainic surprinde, într-o captivantă
sinteză eseistică, sincretismul şi îndepărtarea de Tradiţia Bisericii a doctrinei
catolice medievale. El scria că marea înflorire a filozofiei teologice, care
poartă numele de scolastică şi culminează în veacul al XIII - lea, e rezultanta
unor influenţe eterogene. Filosofia arabo-mahomedană, pătrunsă în Europa
apuseană prin Spania maurizată, cugetarea evreiască reprezentată îndeosebi
prin Maimonide şi aristotelismul prezidează formarea curentului scolastic.
Printr-o surprinzătoare confuzie de planuri a teologiei occidentale,
datorată unui raţionalism pedant şi a pierderii simţului tainei, aristotelismul a
devenit într-un mod neaşteptat dogma naturală a catolicismului. Nici un
scriitor creştin, observă Nichifor Crainic nu s-a bucurat în Apus de un
asemenea monopol al cugetării ca acest filosof păgân, căruia i s-a dat în
concesiune exclusivă, pentru veacuri, explicarea şi sistematizarea raţională a
dogmelor creştine. Revelaţia a ajuns în acest fel dependentă de filozofie la fel
cum în toate ereziile se observă o folosire exclusivă şi excesivă a raţiunii în
interpretarea Descoperirii dumnezeieşti şi în formularea învăţăturii de
credinţă.
Nichifor Crainic abordează problematica raţiunii autonome, un concept
larg răspândit în cultura modernă. Profesorul român spunea că epoca
Renaşterii este uşa prin care a intrat în spiritul european revolta împotriva
Revelaţiei, ceea ce a însemnat, practic, dezagregarea şi decadenţa culturii
europene. Negativismul culturii moderne faţă de Revelaţie a însemnat, în fapt,
declararea raţiunii drept Dumnezeu. Gândirea modernă crede că prin
autonomia raţiunii se readuce în prim-plan doar moştenirea greco-latină, însă,
observa profesorul Crainic, din perspectivă creştină, acest principiu nu

4
reprezintă altceva decât o repetare a neascultării lui Adam, care a dus la
ruperea comuniunii dintre om şi Dumnezeu.
Analizând opera celui mai mare romancier al lumii, Nichifor Crainic
spune că, pentru Dostoievski, sursa tuturor nenorocirilor omenirii este
raţiunea autonomă. De aici, pornesc crimele, sinuciderile şi crimele în masă,
care sunt revoluţiile, precum şi nebuniile oamenilor, iar remediul pentru
ieşirea din nihilismul lumii moderne este întoarcerea la sensul primar al
vieţii, adică la iubirea divină, iubirea în libertatea harică. Întoarcerea la
Hristos este o refacere, o reafirmare a tuturor potenţelor de frumuseţe înscrise
în om.
Ca o contrapondere la relativismul conceptual modern şi la toate
repercusiunile ideii de raţiune autonomă, Nichifor Crainic propune o viaţă şi
o cultură cu fundamente creştine, căci Hristos e locul suprapersonal unde
raţiunile omeneşti se pot unifica într-un acord atât de necesar pulverizatului
spirit modern.
Profesorul Cainic prezintă cu claritate raportul dintre Revelație, rațiune
și raționalism. Dacă termenii de Revela ție și raționalism (tot ansamblul de
idei ce decurg din conceptul de rațiune autonomă) se exclud, în schimb religia
nu exclude rațiunea, adică instrumentul omenesc care este vasul ales al
Revelației. Prin rațiune, omul este capabil să cunoască în mod conștient, în
lumina Revelației, raționalitatea cosmosului și a propriei sale naturi.
Cauzele divorţului cultural dintre Lucian Blaga şi mişcarea gândiristă
sunt în legătură tot cu principiul raţiunii autonome. În discursul de recepţie
rostit de Blaga în anul 1941 cu ocazia primirii lui Nichifor Crainic în
Academia Română, filosoful român a lăsat să se înţeleagă că nu poate accepta
Revelaţia creştină decât dintr-o perspectivă mitică. În 1942 el a publicat
volumul Religie şi spirit în care punea sub semnul întrebării dumnezeirea lui
Iisus Hristos. Nichifor Crainic a trebuit să se delimiteze de prietenul său care
fusese în deceniul al patrulea principalul colaborator al revistei Gândirea.
Profesorul Crainic constata cu amărăciune că Lucian Blaga preconiza o
metafizică românească elaborată din superstiţiile folclorice, din miturile
indiene şi din ereziile creştine, toate acestea fiind elemente antiortodoxe.
Ultimul subcapitol, din capitolul al doilea, se referă la finalitatea culturii
în raport cu religia. Aici se prezintă concepția lui Crainic conform căreia

5
adevărata cultură şi civilizaţia îşi au resortul adânc în nostalgia paradisului,
sentiment comun tuturor credinţelor religioase. Cultura autentică îşi are
impulsul primar în aspiraţia către paradisul ceresc, iar civilizaţia îşi are
impulsul primar în memoria paradisului terestru.
În următoarele cinci capitole ale tezei se prezintă principalele teme din
opera teologică a lui Nichifor Crainic: Persoana divino-umană a
Mântuitorului, harul ca fundament al îndumnezeirii, Biserica pancosmică,
modul teandric al existenței umane ce tinde spre desăvârșire, teologia în
înțelesul ei mistic și teologia estetică.
În capitolul intitulat Persoana Mântuitorului, se arată că, în centrul
teologiei lui Nichifor Crainic, stă Persoana Logosului înomenit. Toată
învăţătura creştină nu este, în fond, decât o luminare asupra tainei Persoanei
Sale şi o chemare de a lua ca model această Persoană. Nichifor Crainic
reliefează imaginea lui Iisus Hristos în perspectiva cosmică a mântuirii unde
toate lucrurile izvorăsc din Dumnezeu și prin raționalitatea lor, se întorc în
El ca într-un centru unificator.
Unitatea lumii în Hristos îşi are temeiul în raţiunile fiecărei creaturi,
raţiuni care sunt întocmite dinainte de veacuri şi sunt fixate în Raţiunea
Supremă. În acest sens, Crainic spune că Dumnezeu posedă lumea în cauza ei,
adică în înţelepciunea divină, care este modelul ideal al lumii create. Lumea
există mai întâi ca idealitate eternă în Dumnezeu, dar ca realitate cum o ştim
noi există în timp şi spaţiu. În timp şi în spaţiu lumea e suma variatelor
moduri şi forme de existenţă, dar în Dumnezeu ea e o unitate ideală.
Crainic arată că Logosul nu este numai Creator, Mântuitor ci şi Recreator
(Restaurator), acest lucru constituind, aşa cum observa părintele Dumitru
Stăniloae, una din caracteristicile originale ale operei teologice a profesorului
român de Mistică. Domnul Iisus Hristos este capul Bisericii şi Cel din care
izvorăşte harul dumnezeiesc ce-l recreează spiritual pe om, îl cheamă la o
înnoire continuă întru Duhul Sfânt.
Dragostea, ca esență a creștinismului, ocupă un loc central în scrisul
teologic al lui Nichifor Crainic. Hristos este însăşi Iubirea și atrage
umanitatea prin iubire și prin dorința de iubire sădită în fiecare om. Crainic
susţine că iubirea e substanţa imponderabilă a lumii şi iubirea e însuşi
Dumnezeu. Ce este Dumnezeu în natură sau în fiinţa Sa intimă noi nu ştim şi

6
nu putem şti, pentru că ceea ce ni se descoperă din partea Lui nu e natura Sa
intimă, ci bunătatea, lumina, frumuseţea sau iubirea Sa. Trăind bucuria
existenţei, trăim şi gustăm de fapt iubirea lui Dumnezeu, bunătatea Sa, care se
revarsă în cosmos ca lumina soarelui în orizontul zilei. Maximum de trăire e
maximum de iubire de la Creator la făptură şi de la făptură la Creator, şi
aceasta se poate numi viaţa desăvârşită. Dragostea este în fond realitatea cea
mai adâncă a existenţei umane, avându-şi temei în comuniunea cea mai presus
de fire din sânul Sfintei Treimi.
Nichifor Crainic spune că Na șterea Domnului reprezintă cel mai mare
eveniment al istoriei omenești, deoarece atunci s-a petrecut a doua crea ție a
omului și s-au pus temeliile morale ale lumii celei noi. Întruparea din
Fecioara Maria prin puterea Duhului Sfânt, ca act divino-uman, este semnul
marii iubiri a lui Dumnezeu faţă de umanitatea care nu se mai putea ridica
singură din păcat şi, în acelaşi timp, reprezintă temeiul fundamental al
perfectibilităţii sufletului omenesc. Prin Întrupare, Hristos îşi asumă
umanitatea şi întreaga zidire pentru a o aduce pe drumul mântuirii.
Nașterea lui Hristos nu este doar un eveniment al trecutului, ci este o
permanentă prezență înnoitoare prin Taina Sfântului Botez. Hristos se na ște
în noi, haric, prin Taina Botezului. Și nașterea Lui, scrie Crainic, e o
necontenită reînnoire a lumii. Prin botez Hristos intră în adâncul sufletului
omului, şterge păcatul strămoşesc şi aduce chipul omului la forma la care a
fost creat. Din interiorul persoanei umane angajate teandric pe calea
mântuirii, Hristos îl conduce pe credincios spre o asemănare nesfârşită cu
Dumnezeu. În această devenire fiinţială a omului-microcosmos este angajată
totalitatea zidirii datorită unităţii din interiorul creaţiei prezentă simfonic
Logosul dumnezeiesc.
În cel de-al patrulea capitol intitulat Biserica, mediul prin care se
revarsă harul, se arată că harul este fundamentul teologic al îndumnezeirii.
Harul este o energie necreată, cu efecte necreate. Dumnezeu nu comunică
oamenilor nici natura sa divină, nici Persoanele Sfintei Treimi, ci energiile
necreate şi dumnezeieşti ce izvorăsc din fiinţa divină. Prin aceste energii
participăm la viaţa divină, Îl cunoaştem pe Dumnezeu şi ne îndumnezeim.
Harul regenerează natura căzută şi este uşa de intrare în tainele împărăţiei
cerurilor. Harul este energia necreată dumnezeiască, revărsată de Duhul Sfânt

7
peste oameni, prin umanitatea înviată şi înălţată a lui Iisus Hristos. Harul nu
este decât comuniunea cu Hristos întru Duhul Sfânt. Harul este semnul tainic
al iubirii lui Dumnezeu prin care întreaga lume poate fi scoasă la lumină.
Profesorul Nichifor Crainic accentuează diferenţa majoră dintre teologia
latină, care consideră harul o creaţie a lui Dumnezeu şi învăţătura răsăriteană
după care harul este necreat, este o iradiere veşnică din fiinţa divină, prin
care se sălăşluieşte în persoana umană Sfânta Treime (Ioan 14, 23). Dacă
romano-catolicismul nu ar fi respins teologia energiilor necreate, evoluţia
gândirii moderne ar fi luat poate un alt curs, nemaiajungându-se la procesul
atât de grav al secularizării contemporane. Epoca modernă este una mai
degrabă a separărilor subiective şi abstracte, decât una a contrastelor
obiective, reale. Odată cu sfârşitul Evului Mediu, creaţia s-a scindat de
Creator, imanentul de transcendent şi,în urma lor, cultura de cult, adevărul de
morala creştină etc. Energiile necreate sunt tocmai puntea de legătură care
uneşte întru Hristos naturalul cu supranaturalul, omenescul cu dumnezeiescul,
timpul cu veşnicia.
Nichifor Crainic este primul teolog român care dezvoltă cu limpezime
conceptul teologic de panbisericism. El îşi întemeiază patristic expunerea
privitoare la Biserica pancosmică, făcând o referire specială la scrierile
sfântului Dionisie Areopagitul. Ultimul studiu teologic publicat de Crainic
înaintea venirii comunismului în România, a fost dedicat exclusiv lui Dionisie
Areopagitul a cărui gândire, spune Crainic, ne ajută mai mult decât oricare
scriitor creştin, să pătrundem sensul integral al Bisericii, ca aşezământ
dumnezeiesc de renaştere a creaturii.
În viziunea lui Crainic universul întreg apare ca o Biserică de proporţii
cosmice, unde fiecare creatură participă, după putere, la îndumnezeire, la
Frumuseţea divină, în virtutea unei ierarhizări universale. Dumnezeu este
Soarele duhovnicesc în jurul căruia viaţa universală văzută şi nevăzută apare
ca o grandioasă liturghie a tuturor făpturilor.
Dintr-o altă perspectivă, se poate spune că Biserica este sistemul de
organizare a vieții cosmice reînnoite prin har, este însăși opera de rezidire a
lumii săvârșită de Mântuitorul. Biserica este un reflex al frumuse ții divine,
este mediul prin care se revarsă în lume harul dumnezeiesc, iar u șa ei e poarta
redeschisă a paradisului. Biserica este cosmică întrucât cuprinde lumea

8
întreagă şi supracosmică întrucât esenţa ei spirituală este harul sau iubirea
dumnezeiască.
Omul este aşezat la intersecţia dintre lumea sensibilă şi cea spirituală. El
intră în contact prin simţuri cu lumea văzută, iar prin sufletul înduhovnicit
poate fi în contact cu lumea nevăzută. Astfel, corespunzător acestor două
lumi, există două aspecte ale Bisericii: ceea ce se numeşte Biserică văzută sau
luptătoare şi Biserica nevăzută sau triumfătoare. Între aceste două aspecte ale
Bisericii este o comunicaţie continuă, accentuează Nichifor Crainic.
Ca un argument în sprijinul viziunii pancosmice a Răsăritului, Crainic
aduce în discuţie o temă iconografică prezentă de obicei în registrul inferior
al turlei lăcaşului ortodox. Este vorba de scena numită Liturghia cerească în
care este reprezentată slujba săvârşită în ceruri de către Mântuitorul, ca Mare
Arhiereu, înconjurat de îngeri-preoţi şi diaconi. Liturghia din Sfântul Altar, al
cărei miez este sacrificiul Mântuitorului, se desfăşoară în acelaşi timp cu
liturghia îngerească închipuită în cupola cea mare. Îngerii din cer liturghisesc
dimpreună cu preoţii de pe pământ şi tot ce este viu participă împreună cu ei.
Biserica dă astfel încă o mărturie a solidarităţii şi a unităţii care există în
totalitatea zidirii lui Dumnezeu. Puterea Sfintei Liturghii, ca o nouă
Cincizecime, structurează lăuntric pe credinciosul care se împărtăşeşte
euharistic, preschimbându-l într-o biserică tainică. Din orice loc al Bisericii,
creştinul poate participa umil la taina liturghiei cosmice şi a liturghiei văzute,
atunci când se unifică lăuntric întru Hristos Pantocratorul.
În capitolul Modul teandric se arată că Nichifor Crainic a pus în
circulaţie atât în lumea teologică românească cât şi în cea intelectuală, ideea
teandrică.
Nichifor Crainic abordează problema vieţuirii teandrice a omului
îndeosebi în trei registre de analiză: teandria ca lucrare a omului angajat
eclesial spre dobândirea Duhului Sfânt, teandria ca o posibilitate de înţelegere
a raportului dintre sfinţenie şi genialitate, precum şi teandria ca manifestare a
specificului neamului românesc în istorie, specific esenţializat prin ideea de
lege românească.
Atunci când omul îşi asumă Revelaţia, el dobândeşte libertatea de fiu
adoptiv a lui Dumnezeu şi, mai mult decât atât, dobândeşte demnitatea
teandrică, de colaborator al lui Dumnezeu la opera de desăvârşire a făpturii.

9
Modul teandric reprezintă împreună-lucrarea, uniunea intimă dintre om şi
harul dumnezeiesc prin care nu se anulează identitatea persoanei umane, ci,
dimpotrivă, se îmbogăţeşte. Lucrarea teandrică este drumul pe care-l face
omul, în deplină libertate, de la chip spre asemănarea cu Dumnezeu.
Profesorul Crainic foloseşte conceptul de teandrie pentru înţelegerea
raportului dintre teologie şi cultură, arătând că toate actele superioare ale
omului renăscut din credinţă sunt făcute prin conlucrarea acestuia cu harul
divin. Prin lucrarea teandrică, creştinul poate ajunge să fie în acelaşi duh cu
Hristos Domnul. Atunci, păstrând limitele şi proporţiile, omul poate gândi
lumea precum Dumnezeu o gândeşte, el o poate iubi precum Dumnezeu o
iubeşte, el poate lucra în lume precum Dumnezeu lucrează. Acesta este modul
teandric al credinţei şi al înţelepciunii creştine.
Teandria nu anulează libertatea persoanei. Dumnezeu fiind iubire, îi lasă
în permanenţă omului putinţa de a alege, fiindcă numai ceea ce este asumat în
libertate de persoana umană, poate dobândi valoare veşnică. Condiţia oricărei
creaţii autentice, spune Crainic, este libertatea şi dragostea. Cu atât mai mult,
condiţia recreării harice a omului prin vieţuirea teandrică presupune libertatea
alegerii, în virtutea dragostei de Dumnezeu a persoanei umane. Dumnezeu
vrea să înnoiască lumea cu colaborarea omului.
Plecând de la universalitatea chipului lui Dumnezeu în om, profesorul
Crainic spune că gradul culminant al chipului lui Dumnezeu în om este geniul,
care poate fi sau nu creştin. Geniile sunt profeţi naturali ai lui Dumnezeu,
deoarece ei reprezintă treapta culminantă a oamenilor care colaborează cu
Dumnezeu pentru citirea semnelor Revelaţiei naturale şi împlinirea unora din
îndemnurile acesteia. Geniul ajunge cu atât mai multă uşurinţă la descifrarea
unora din înţelesurile Revelaţiei naturale, cu cât rămâne mai mult fidel
sensului veşnic al chipului lui Dumnezeu din el. Conceptul de chip al lui
Dumnezeu are o accepţie general omenească, pe când cel de asemănare una
specific creştină. Sfântul este treapta supremă a asemănării cu Dumnezeu, la
care poate năzui orice creştin care se angajează existenţial în viaţa eclesială,
într-o comuniune tot mai personală cu Iisus Hristos.
Cunoaşterea şi asumarea căii teandrice aduce o îmbogăţire, o luminare, o
reaşezare a valorilor şi a căutărilor umane. Într-o perspectivă teandrică,
Crainic propune o împreună-lucrare între teolog şi omul de cultură. La

10
nivelul schimburilor de idei dintr-o epocă, o teologie dezîntrupată, fără o
comunicare cu valorile culturale ale societăţii, nu convinge şi nu este, în cele
din urmă, o teologie vie, mărturisitoare. La rândul său, creaţia artistică care
nu este transfigurată într-o oarecare măsură de lumina Revelaţiei, devine o
simplă mărturie a limitelor lumii de aici şi, în cele din urmă, ea nu reprezintă
adevărata cultură care-l conduce pe om în veşnicie. În cele mai multe cazuri,
atunci când vorbeşte despre teologie şi artă, Nichifor Crainic are în vedere
sensul autentic, înnoitor şi veşnic al acestor cuvinte.
Nichifor Crainic extinde ideea de teandrie de la persoana creştină care
conlucrează cu Dumnezeu la colectivitatea unui popor. Pentru neamul
românesc este revelatoare, în acest sens, vechea expresie de Lege românească
ce înseamnă etnicitate şi creştinism contopite în aceeaşi concepţie şi
disciplină de viaţă. Legea românească are un înţeles dogmatic întrucât se
referă la credinţa ortodoxă, un înţeles etnic, întrucât românul se identifică în
această credinţă şi un înţeles moral întrucât reprezintă disciplina tradiţională
a vieţii autohtone.
Omul nu este complet decât în unire cu transcendentul. El a fost creat
pentru veşnicie, iar păcatul reprezintă atât distrugerea libertăţii harice în care
se împlineşte omul, cât şi o neconformitate cu ideea veşnică după care l-a
creat Dumnezeu. Păcatul este refuzul de a trăi cu Dumnezeu şi el reprezintă,
spune Crainic, un accident apărut în limitele creaturii din propria libertate de
voinţă. Distrugând comuniunea teandrică, păcatul produce o desfigurare a
frumuseţii şi a armoniei cosmice. Dimpotrivă, dobândind o existenţă harică,
persoana umană se integrează în frumuseţea şi sensul totalităţii zidirii lui
Dumnezeu: spre deosebire de toate religiile şi filosofiile pământului, Iisus
Hristos a adus omului acest dar îndoit: de a-l ridica dintr-odată deasupra
universului pentru a-i pătrunde înţelesul din perspectiva gândirii divine şi de
a-i pune la îndemână modul teandric, prin care să se reintegreze în sensul
descoperit.
Al şaselea capitol poartă numele de Teologie şi Spiritualitate . Nichifor
Crainic este cel care a introdus pentru prima oară în programa învă țământului
teologic românesc disciplina de Teologie Mistică. În acest capitol al lucrării
se arată că, cine a conlucrat cu harul şi a gustat din frumuseţea lui, a intrat în
viaţa mistică, deoarece harul, sub orice formă, este o atingere de Dumnezeu şi

11
simţământul viu al acestei atingeri îl constituie însăşi viaţa mistică. Faptul
central al misticii îl reprezintă unirea omului cu Dumnezeu. Mistica este o
viaţă de participare la firea dumnezeiască. În cunoscutele sale prelegeri de
mistică Nichifor Crainic subliniază că omul îmbunătăţit duhovniceşte trăieşte
dumnezeieşte, dar nu prin sine, ci prin participare.
Crainic analizează cele trei faze clasice ale vieţii spirituale aşa cum sunt
înţelese de obicei în spiritualitatea ortodoxă. El inaugurează în teologia
românească metoda de a înfăţişa cele trei faze ale misticii individuale în
legătură cu momentele corespunzătoare misticii celor trei taine de iniţiere în
viaţa creştină. Profesorul Crainic subliniază simbioza firească existentă în
Ortodoxie între mistica individuală şi cea liturgică, chiar în actele cele mai
înalte ale contemplaţiei marilor anahoreţi. Mistica liturgică este suportul şi
cadrul firesc al misticii pure. Cultul ortodox reprezintă tradiţia vie a Bisericii,
el este spiritualitatea creştină plasticizată sub adumbrirea Duhului Sfânt.
Asumarea dimensiunii liturgice reprezintă specificul vieţuirii ortodoxe de la
primii paşi făcuţi în cunoaşterea dreptei credinţe, până la trăirea desăvârşită
întru Hristos. Mistica liturgică, organizată în Biserică după acel principiu
dionisian al simbolismului proporţionalizat slăbiciunii noastre omeneşti, e
însăşi temelia oricărei vieţi creştine. Ea are o valoare universală fiindcă stă la
îndemâna fiecărui om, indiferent de capacitatea lui intelectuală sau de gradul
lui de pregătire.
Pe cele mai înalte trepte ale rugăciunii şi ale unirii cu Hristos, apare ceea
ce Crainic numeşte cunoaşterea experimentală supranaturală. El subliniază
că aceasta este ideea de bază a misticii sfântului Dionisie Areopagitul cel care
a formulat pentru prima dată în creştinism modul cunoaşterii mistice. Prin
Revelaţie, spune Crainic, intrăm în sfera cunoaşterii teologice, o cunoaştere
în enigmă ce este superioară cunoaşterii naturale. Mai presus de aceste două
tipuri gnoseologice exista contemplaţia mistică ce reprezintă un mod de a
cunoaşte cu totul neobişnuit pentru condiţia terestră. Această contemplaţie
este simplă, imediată, pură, spirituală, unitivă.
O altă preocupare pe care o întălnim în scrierile crăiniciste se referă la
modalitatea în care un intelectual îşi asumă valorile religioase. Dacă omul de
cultură se opreşte la elaborările intelectuale privitoare la viaţa religioasă, el
nu va putea experimenta adâncimea şi frumuseţea vieţii mistice.

12
Fondatorul gândirismului susţinea apariţia unei mişcări culturale care să
depăşească viziunea apuseană de tip raţionalist asupra Tainelor divino-umane
şi să-şi asume creator demersurile religioase şi intelectuale dintr-o
perspectivă apofatică.
În acelaşi timp, căutările profunde de ordin intelectual duc de multe ori
la o conştientizare smerită a limitelor unui domeniu de cercetare. El ajunge
astfel la ceea ce în limbaj mistic se numeşte ignoranţa savantă, apropiindu-se
cu alte cuvinte de cunoaşterea mistică a lui Dumnezeu care presupune
ignorarea momentană a tot ce ştim noi despre lume, despre noi înşine şi chiar
despre Dumnezeu. Când aprofundarea ştiinţei, a filozofiei, a artei sau chiar a
studiului teologiei, nu-l duce pe om la smerenia celei de a doua ignoranţe
(prima fiind cea de ordin mistic), se poate spune că e preferabilă pentru opera
mântuirii, ignoranţa naturală şi evlavioasă a omului mai puţin instruit. Pe
acesta nu-l împiedică nici o ştiinţă să vină în atingere cu modelul vieţii
desăvârşite, Iisus Hristos.
La rândul său, teologia în înţelesul ei mistic înseamnă participarea harică
şi personală la viaţa intimă şi tainică a lui Dumnezeu. A teologhisi nu
însemnă a dezbate probleme teologice, ci, în primul rând, a trăi în Dumnezeu.
Adevărata teologhisire, spune Crainic, o pot face numai sfinţii. Fără atingerea
sfinţitoare a Duhului Sfânt nu se poate concepe o spiritualitate, spunea
profesorul român. Atribuirea unui alt sens termenului de spiritualitate în afara
celui care exprimă o viaţă, o lucrare, o gândire luminată de Duhul Sfânt, este
dovada unei mentalităţi secularizate, încurcată în hăţişul doctrinelor
filosofice. A nu vedea spiritualitatea ca pe o relaţie vie, întru Duhul Sfânt, cu
Hristos şi cu Biserica Sa, înseamnă a te împotmoli în câmpul conceptelor
filosofice străine de Viaţă, concepte care împietresc societatea într-o falsă şi
nocivă raportare la Dumnezeu. Singură Ortodoxia, prin înţelegerea dogmatică
şi prin legătura cu Hristos în Duhul Sfânt, este capabilă să ofere o
spiritualitate deplin duhovnicească.
Nichifor Crainic distinge clar între folosirea termenului spiritual în
sensul de duhovnicesc şi folosirea lui pentru a arăta activităţi umane al căror
subiect este ancorat preponderent în lumea ideilor, a conceptelor etc. şi mai
puţin în realitatea materială. Într-o perspectivă creştină, despre acest tip de
activităţi spirituale, care cuprind îndeosebi artele, literatura şi filozofia şi în

13
care nu se observă o prezenţă a Adevărului dumnezeiesc, se poate spune că nu
sunt altceva decât o formă camuflată de materialism. Aceasta pentru că tot
ceea ce are în centru pe om şi puterea lui de acţiune rămâne în această lume.
Pentru a înveşnici cu adevărat ceva, pentru a-l scoate nu numai din sfera
senzorialului, ci, în general, din sfera mărginită a lumii căzute, omul are
nevoie să apeleze la Cel veşnic, Cel necuprins. Oricât ar fi de înaltă cugetarea
unui om de geniu, oricât ar fi de măreaţă jertfa unui erou, fără infuzarea lor
cu ceva de dincolo de această lume, ele rămân aici, impresionante, dar
muritoare.
Este un curaj şi un merit al lui Nichifor Crainic că a vorbit răspicat
despre necesitatea verticalităţii într-o epocă în care multitudinea de curente
culturale, politice, ideologice în general, au propus felurite spiritualităţi,
proclamând împlinirea omului prin atingerea lor. La puţină vreme după primul
război mondial, metoda de lucru a lui Nichifor Crainic putea părea
anacronică. Un trecut, pe care mai toate grupările intelectuale îl voiau
depăşit, era aprofundat şi propovăduit ca fiind singurul izvor posibil al
adevărului. În centrul acestui trecut, Crainic descoperea şi le descoperea
celorlalţi că viază Domnul Iisus Hristos.
Spiritualitatea ortodoxă îl cheamă pe credincios la viaţa întru Hristos şi
îl ajută să simtă şi să conştientizeze faptul că transfigurarea e sensul ultim al
teologiei şi al Ortodoxiei. Datorită faptului că Nichifor Crainic s-a oprit cu
insistenţă asupra scrierilor filocalice, teologia sa a căpătat un caracter viu,
dinamic şi dens. El a devenit, astfel, cel dintâi teolog român din epoca
modernă care a scos teologia din cercul specialiştilor şi a reuşit să o prezinte,
într-o formă impunătoare, atenţiei generale a lumii intelectuale.
În cursurile sale mentorul gândirismului face mai multe referiri
competente la problematica lumii monahale deoarece aproape tot ce este
creaţie creştină în ordinea spirituală şi în ordinea generală a întregului
fenomen creştin, a pornit din mănăstire, e creaţie monahală, călugărească. Un
loc aparte în analizele crăiniciste îl ocupă sfântul Paisie Velicicovski.
Datorită influenţei acestui sfânt, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, mânăstirea
Neamţ a devenit supremul centru de iradiere spirituală pentru întreaga
Ortodoxie. Ea era atunci ceea ce fusese Athosul în secolul al XI-lea şi al XIV-
lea şi ceea ce fusese Sinaiul în veacul al VII-lea.

14
Al şaptelea capitol se intitulează Teologia Estetică . Profesorul Crainic
este unul dintre primii teologi ortodocşi ai timpurilor moderne care deschide
drumul pentru o nouă disciplină apologetică: Teologia Estetică . În Biserică,
spune Crainic, estetica nu este ceva străin. Întreaga structură a Bisericii poate
fi privită ca un sistem estetic. Biserica este spiritual-materială, transcendent-
imanentă şi reprezintă o capodoperă magnifică a Întemeietorului ei. În
conformitate cu simţurile fizice şi spirituale umane, există o frumuseţe
sensibilă care este obiectul restrâns al esteticii moderne şi o frumuseţe
suprasensibilă sau inteligibilă care, împreună cu cea dintâi, formează obiectul
esteticii teologice.
Adevărata artă este un dar divin ce preînchipuie credința. Ea poate
obișnui sufletul să guste din frumusețea intelegibilă. Arta, considerată în
apariția ei istorică, e marea fiică a religiei și în funcția ei cea mai glorioasă,
este mijlocitoarea cultului divin. Primul suspin pe care l-a scos Adam după
alungarea lui din rai, poate fi considerat începutul artei omenești. Arta
autentică se află la intersec ția dintre timp și veșnicie, căci prin perfecțiunea
sensibilă ne împărtășește bucuria infinitului.
În prelegerile sale de estetică, Nichifor Crainic se apleacă în mai multe
rânduri asupra raportului dintre sfinţenie şi genialitatea artistică. În
perspectiva teologică, genialitatea artistică este un dar de la Dumnezeu, iar
geniile apar ca nişte profeţi naturali ai dumnezeirii. Printr-o lucrare teandrică,
artistul de geniu devine proorocul de dincolo de timp al umanită ții, iar creația
sa poate fi socotită vehicul al Revela ției. Dacă sfântul, pe calea transfigurării
personale, este chemat să fie împreună-lucrător cu Dumnezeu la desăvârşirea
creaţiei, misiunea creatorilor de artă se aseamănă cu aceea dată lui Adam: de
a fi colaboratorii şi continuatorii creaţiei divine, în ordinea finalităţii pe care
Dumnezeu a încredinţat-o acestei lumi.
În următorul capitol se vorbeşte despre Cultură autohtonă şi deschidere
spre universal. Pe fundalul unor mişcări masive de promovare a culturii
naţionale în Europa interbelică, profesorul Crainic sublinia ideea că, pentru
români, creaţia autohtonă este legată în mod indestructibil de credinţa
ortodoxă, întrucât la acest popor, Biserica drept slăvitoare este amestecată
pretutindeni cu substanţa etnică. Cel mai frumos capitol din opera apologetică
a profesorului Crainic este rechizitoriul culturii româneşti occidentalizate

15
care s-a dezvoltat în afara sau împotriva Ortodoxiei congenitale a neamului
românesc. Nichifor Crainic susţinea că procesul forţat de modernizare
(occidentalizare) a culturii româneşti va duce în cele din urmă la dispariţia
acesteia şi la decăderea neamului. Crainic era un admirator şi un susţinător al
culturii vestice care îl apropia pe om de Dumnezeu. Cu aceeaşi tărie, el
combătea însă cultura nihilistă şi secularizarea de provenienţă occidentală
care îi pot îndepărta pe creştini de la calea mântuirii. Opera de falsificare a
culturii româneşti a început odată cu reformele revolu ției de la 1848.
Paşoptismul a reprezentat o prăbuşire a românismului din spiritualitatea
ecumenică.
Nichifor Crainic observă că, în comparaţie cu romanticii europenizanţi ai
veacului al XIX-lea românesc, care erau interesaţi de strămoşi şi de folclor,
intelectualii occidentalizaţi dintre cele două războaie mondiale nu mai erau
interesaţi nici de Ortodoxie, nici de autohtonism cultural. Aceştia din urmă,
seduşi de Occident, deveniseră nişte simpli reporteri intelectuali care imitau
ceea ce alţii au gândit deja. Mimetismul intelectual s-a dovedit a fi una dintre
cele mai grave boli care a afectat sufletul românesc de-a lungul timpului. În
raport cu valorile Occidentului Crainic propunea nu imitaţia, nici respingerea,
ci asimilarea selectivă a elementelor oricărei culturi mai înaintate.
Nichifor Crainic defineşte spiritualitatea românească drept modul istoric
în care s-a răsfrânt spiritul în gândul şi fapta poporului român. Această
spiritualitate el o mai numeşte tradiţie sau tradiţionalism dinamic. Tradiţia
reprezintă tehnica vieţii sufleteşti şi ea este puterea propulsivă a unor noi
forme de frumuseţe. Duhul iniţial în care s-au format Ţările Române, păstrat
viu până la domniile fanariote, a fost – spune Crainic – un duh cruciat. Acesta
a influenţat decisiv tradiţia românească sau, altfel spus, a influenţat modul de
a gândi şi de a lucra specific românesc.
Nichifor Crainic şi întreaga şcoală gândiristă aduc un aport important la
nivel european pentru înţelegerea felului în care cultura autohtonă se poate
integra în cea universală. Pentru poporul român care s-a născut ortodox,
adevărata sa cultură naţională, izbăvită de capcanele imitaţiei şi hrănită din
seva credinţei răsăritene, devine universală în spaţiul ecumenicităţii
religioase. Ortodoxia este ecumenică în spirit şi este particulară sau naţională,

16
în modul de administrare a elementului ecumenic. Cultura poate deveni
universală în măsura în care va purta valorile universale ale Ortodoxiei.
Ultimul capitol al lucrării se intitulează Secularizare şi Transfigurare.
Nichifor Crainic este unul dintre primii teologi români care abordează acest
fenomen. El se apleacă mai mult asupra aspectului cultural al secularizării,
realizând pagini sintetice de mare forţă privitoare la dimensiunea
antropocentrică a culturii renascentiste şi moderne, în comparaţie cu
perspectiva teocentrică pe care o aveau plăsmuirile culturale din epoca
medievală. De asemenea, profesorul român face câteva referiri şi la
secularizarea învăţământului teologic şi a vieţii bisericeşti din România
interbelică şi analizează dintr-o perspectivă creştină raportul dintre Biserică
şi Stat. Crainic arată că secularizarea poate fi depăşită printr-o existenţă, o
teologie şi o cultură axate pe sensul transfigurator al vieţii în Hristos, pe
împărtăşirea din Taina Persoanei Mântuitorului.
Crainic arată cum cultura modernă a suferit un proces de secularizare
când, începând cu Renașterea, forțele creatoare ale omului s-au rupt de
adâncul spiritual, de Dumnezeu. În Evul Mediu exista un sens unitar, o
formidabilă unitate a culturii creştine, ceea ce a contribuit decisiv la crearea
unui mod de viaţă preponderent orientat spre dobândirea Împărăţiei lui
Dumnezeu. Cultura modernă are un dinamism extraordinar care angajează
puterile omeneşti până la sleire; ea dă dovadă de o mare putere creativă, însă
are atâtea sensuri, încât toate la un loc alcătuiesc un nonsens.
Evul Mediu a fost o epocă ordonată ierarhic, o epocă cu o gândire
teocentrică. Atunci Dumnezeu era măsura tuturor lucrurilor, iar omul îşi
conştientiza mai bine insuficienţele, propriile limite, şi căuta, astfel, cu mai
multă ardoare să se împlinească în perfecţiunea divină. Nichifor Crainic arată
că modernitatea este antropocentrică, că în ea omul a ajuns măsura lucrurilor
sale şi din acest moment plăsmuirile lui au pierdut sensul eternităţii. În cea
mai mare parte, gândirea modernă îşi etalează rebel propria suficienţă,
refuzând Revelaţia. În această epocă, intensitatea spirituală în care trăia
lumea medievală se risipeşte în exteriorul omului, în planul terestru.
Nichifor Crainic scria că în cultura popoarelor europene, umanismul şi
creştinismul sunt cele două puteri care au influenţat simultan sau în
divergenţă cultura continentului, creând momente istorice deosebite unele de

17
altele. Dacă, în Bizanţ şi în Evul Mediu occidental, elementul umanist juca un
rol secundar şi era asimilat creştinismului, Renaşterea separă cele două
concepţii şi acordă un rol dominant clasicismului antic, opunându-l
creştinismului. Acest moment de laicizare a culturii europene va avea
consecinţe nefaste secole de-a rândul, deoarece umanismul izolat de
creştinism nu e în stare să boltească o concepţie unitară de viaţă. El s-a
dovedit fecund pentru spiritul popoarelor numai în doza pe care le-a
administrat-o creştinismul, - şi în mod exemplar de proporţional, creştinismul
ortodox al Bizanţului, - integrând acest umanism ca parte secundară în
ansamblul concepţiei creştine de viaţă. Umanismul rupt de creştinism va
deschide în cele din urmă calea laicismului pulverizator al Revoluţiei
franceze şi va pregăti, aşa cum s-a văzut, invazia barbară a comunismului.
Nichifor Crainic zăboveşte puţin asupra unui alt aspect al secularizării
atunci când descrie reticenţa cu care noua disciplină de Ascetică şi Mistică a
fost primită la început de către o parte din profesorii de teologie de la
Chişinău şi Bucureşti. Aceşti profesori îşi motivau atitudinea de respingere
spunând că nu există o mistică ortodoxă. Un asemenea argument trăda de fapt
impactul pe care îl avea fenomenul secularizării chiar şi în mediile teologice
ortodoxe. În dimensiunea autonomă, caracteristică acestui fenomen, nu poate
fi înţeleasă în profunzime lucrarea teandrică şi tainică a desăvârşirii creştine.
În lupta de despătimire şi de unire cu Hristos devine evident faptul că
persoana umană nu este o realitate închisă în sine, ci ea deţine potenţialitatea
unei deschideri continue spre Dumnezeu, spre transfigurare, sub puterea
harului necreat.
În acest sens, Nichifor Crainic observa, într-o conferinţă ţinută în 1939
la Facultatea de Teologie din Bucureşti, cu ocazia pensionării profesorului
Irineu Mihălcescu, că teologia românească de la sfârşitul secolului al XIX-lea
şi începutul secolului XX s-a aflat sub influenţa Facultăţii de Teologie din
Cernăuţi, care îşi sorbea resursele nu din Răsăritul ortodox, ci din sfera
culturii germane. Profesorul Crainic evidenţia faptul că această înrâurire a
dinamizat pe de o parte cercetarea ştiinţifică după tiparele occidentale, dar a
adus cu sine şi o încărcătură eterodoxă care se resimţea în anii ’30.
Nichifor Crainic era atent nu numai la deviaţiile apărute la nivelul
sistemului universitar teologic, ci se preocupa şi de secularizarea dinlăuntrul

18
vieţii bisericeşti, care se manifesta printr-un mod neortodox de a gândi, a trăi
şi a acţiona. Chiar dacă nu se opreşte sistematic şi cu insistenţa asupra acestei
probleme, Crainic nu poate să nu observe că politica românească din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, formatată pe clişeele ateiste ale revoluţiei
franceze, a intrat în antagonism cu viziunea Bisericii.
Pictura românească din secolul al XIX-lea a fost un martor involuntar în
care s-au oglindit mentalităţile secularizate care existau, din păcate, chiar în
interiorul vieţii bisericeşti, în special datorită influenţei factorului ideologic.
Această pictură, remarca Nichifor Crainic înseamna o devastare şi o
sugrumare a artei bizantine sub spoiala mondenă de imitaţie apuseană şi ea
era în total dezacord cu sensibilitatea şi timbrul evlaviei noastre răsăritene.
Prin aceste consideraţii, Crainic arăta că trecerea de la teologia transfigurată
a icoanei la realismul tabloului religios era de fapt o traducere în planul
artistic-bisericesc a unei dominante gândiri antropocentrice susţinută şi
dinamizată cu tenacitate de mediul politic.
Relaţia dintre Biserică şi stat este considerată de Nichifor Crainic o
problemă de importanţă majoră pentru comunităţile creştine. El subliniază că
Biserica militează de aceea pentru un stat cu o concepţie de viaţă spiritualistă,
un stat care să accepte – după modelul simfoniei bizantine – că învăţătura
creştină trebuie să preschimbe, să lumineze, să creeze spiritual întreaga
societate.
Tot în acest capitol se arată cum Nichifor Crainic accentuează importanţa
transfigurării ca putere dinamică ce pune în mişcare întreaga viaţă religioasă
a Răsăritului. Dreapta vieţuire întemeiată pe teandrie şi pe modelul taboric
este exemplul cel mai elocvent al felului în care lucrează Dumnezeu în viaţa
oamenilor spărgând cercul închis al raţiunii autonome. Principiul care stă la
baza acestei perspective ortodoxe este credinţa în prefacerea naturii create din
stricăcioasă în nestricăcioasă, din vremelnică în eternizată, din păcătoasă în
sfântă, din omenească în îndumnezeită.
Credinţa vie, transfiguratoare, întemeiată pe o comuniune reală cu
Dumnezeu, este soluţia pe care Nichifor Crainic, în acord cu Tradiţia
Bisericii, o propovăduieşte pentru a se putea depăşi întregul sistem de gândire
al secularizării. Atâta timp cât credinciosul nu va simţi o atracţie, o chemare
pentru credinţa lucrătoare, pentru dobândirea Duhului Sfânt, atunci viaţa sa,

19
gândirea, cât şi lucrarea pe care o împlineşte vor purta inevitabil pecetea unei
Ortodoxii neautentice, influenţată de duhul unei lumi închisă în ea însăşi.
De-a lungul întregii opere teologice, Crainic vorbeşte în mai multe locuri
despre puterea credinţei trezvitoare de a-l preschimba pe om şi lucrările sale.
Credinţa vie transfigurează viaţa credinciosului pregătindu-l pentru veşnicie.
Credinţa vie transfigurează studiul teologic şi cultura neamului, deschizându-
le noi orizonturi şi conferindu-le mai multă autoritate. Credinţa vie poate
transfigura existenţa neamului şi inclusiv organizarea sa politică în aşa fel
încât legea lui Hristos să devină legea statului.
Nichifor Crainic analizează nu numai taina spiritualizării persoanei și a
operei culturale, ci zăbovește și asupra problematicii transfigurării
cosmosului. Dacă toată zidirea a suferit în urma păcatului strămo șesc, trebuie
înțeles că, de la căderea protopărinților până astăzi, creația în totalitatea ei
tânjește după lumina sfințitoare a lui Hristos, căci nu numai omul, dar lumea
întreagă rezumată în el, e încorporată acestui destin al transfigurării. Dacă
prin căderea omului s-a tulburat armonia crea ției dumnezeie ști, omul angajat
pe calea desăvârșirii își aduce o contribu ție proprie prin puterea harului
nezidit, la restabilirea acestei armonii.
Precum Mântuitorul S-a schimbat la Faţă în timp ce se ruga, tot astfel
preschimbarea vieţii lăuntrice a creştinului nu se poate face în afara
rugăciunii particulare şi cultice.
În privinţa rugăciunii particulare, Crainic se opreşte cu atenţie asupra
practicii rugăciunii inimii. Întemeindu-se pe texte filocalice, el arată cum
această rugăciune poate influenţa pozitiv întreaga creaţie, omul în rugăciunea
lui contemplativă aducând în faţa lui Dumnezeu lumea sensibilă şi
inteligibilă. Rugăciunea inimii este o refacere a stării paradisiace şi un
rezumat sintetic al întregii vieţi spirituale. În creştinul trezvitor, înrădăcinat
în rugăciune, se răsfrânge transfigurat întregul univers. În ceea ce priveşte
mistica liturgică, un rol foarte important în naşterea din Dumnezeu a
credinciosului îl are Taina Sfintei Euharistii, sâmburele de foc al cultului
ortodox. Crainic spune că hrana euharistică îl asimilează pe om vieţii
necreate.
Operele culturale făurite de creştinul angajat pe calea transfigurării
întregii sale vieţi, vor purta inevitabil pecetea harului necreat. Cultura nu mai

20
este în acest caz afişarea unui scop în sine sau simplă staţionare în imanent şi
secularizare, ci ea devine o mărturie pentru Hristos. De aceea Crainic spune
că sensul culturii este acela de a hrăni spiritul cu sugestia vieţii de dincolo de
lume, cu imaginea anticipată a unei ordini eterne pentru care el are afinităţi
substanţiale. Decăzută din această funcţie spirituală, cultura nu mai are sens.
Lumina taborică a rămas de-a lungul veacurilor un irezistibil centru de
atracţie al contemplaţiei ortodoxe. Se poate spune că întreaga operă teologică
a profesorului Crainic se dezvoltă pe fundalul frumuseţii luminii necreate.
Într-o inspirată simbioză harul poetic şi vocaţia de teolog au reuşit să
contureze la Nichifor Crainic o prezentare dinamică, luminoasă şi actuală a
învăţăturilor revelate, atât la nivel dogmatic şi apologetic, cât şi la nivelul
misticii şi esteticii.

21