1.

ROLUL ONU ÎN DINAMICA

SECURITĂŢI GLOBALE

ONU este cea mai importantă organizaţie mondială cu rol de menţinere a păcii.
ONU a fost înfiinţată oficial în anul 1945, an în care a fost ratificată Carta ONU de
către China, Franţa, Uniunea Sovietică, Marea Britanie, Statele Unite precum şi de o
serie de alţi semnatari. Carta ONU este instrumentul constitutiv al organizaţiei,
consacrând drepturile şi obligaţiile statelor membre şi stabilind totodată organele şi
procedurile ONU.
ONU implică oameni de pretutindeni. Principalele domenii în care ONU joacă
un rol marcant sunt: pacea, dezvoltarea, drepturile omului, asistenţa umanitară,
dezarmarea, dreptul internaţional. În ultimul deceniu, se poate observa faptul că s-au
diminuat considerabil conflictele din întreaga lume. În pofida acestui fapt, se pot
observa evenimentele recente din Orientul Mijlociu.
Carta ONU, ca tratat internaţional, obligă statele membre să rezolve
eventualele diferende prin mijloace paşnice, într-o asemenea manieră încât pacea şi
justiţia internaţională să nu fie periclitate. Statele membre trebuie să se abţină de la
ameninţări sau uzul forţei împotriva oricăror altor state, precum şi să aducă orice
conflict înaintea Consiliului de Securitate.
Consiliul de Securitate este organismul Naţiunilor Unite având drept principală
responsabilitate menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Prin prevederile Cartei
ONU statele sunt obligate să accepte şi să ducă la îndeplinire deciziile Consiliului de
Securitate. Atunci când îi este adus în atenţie un diferend, Consiliul de Securitate
solicită părţilor implicate să-l soluţioneze prin mijloace paşnice. Consiliul de
Securitate poate numi reprezentanţi speciali sau să ceară secretarului General să facă
uz de bunele sale oficii. În unele cazuri, chiar Consiliul de Securitate preia iniţiativa
investigaţiilor şi a medierii.
În situaţia în care un conflict derivă în luptă armată, Consiliul încearcă stoparea
lui imediată. Adesea, Consiliul a dat dispoziţii de încetare a focului, folositoare în
prevenirea amplificării ostilităţilor.
Prin Carta ONU, toţi membrii Naţiunilor Unite au fost de acord să accepte şi să
ducă la îndeplinire deciziile Consiliului de Securitate. În timp ce alte organisme ale
Naţiunilor Unite se limitează la a face simple recomandări guvernelor statelor,
Consiliul de Securitate are puterea de a lua decizii pe care statele membre sunt
obligate, conform Cartei, să le respecte. Consiliul de Securitate este astfel organizat
încât să fie capabil să funcţioneze în mod continuu, cu precizarea că un reprezentant
din partea fiecărui stat membru trebuie să fie prezent în permanenţă la sediul
Naţiunilor Unite.
Într-un sens strict, Consiliul de Securitate nu este totalmente diferit de
Consiliul din 1945, el s-a lărgit, de la cei 11 iniţiali membri ajungând astăzi la 15, cu
perspectiva unei alte lărgiri în viitorul previzibil, pentru a reflecta exigenţele unui
organism mai reprezentativ pentru majoritatea membrilor Naţiunilor Unite. Printre
membrii permanenţi, locul alocat expres Republicii China este ocupat, din 1971, de
Republica Populară a Chinei şi locul alocat Uniunii Sovietice este ocupat din 1991 de
Rusia. Câţiva noi membri permanenţi pot fi adăugaţi dacă şi atunci când reforma în
cursa Consiliului va fi definitivată. O problemă practică este reprezentată de faptul
că, de-a lungul anilor, Consiliul a trecut peste obstacolele procedurale precum dublul
drept de veto şi peste aparenta condiţie a Cartei ce prevedea ca toţi membri să voteze
în favoarea unei rezoluţii ce urma să fie adoptată. Abţinerile au fost tratate ca şi cum
ar fi fost „voturi concurente” în conformitate cu conţinutul art. 271 din Carta ONU.
Acest dispozitiv a împiedicat Consiliul să acţioneze, cel puţin în anumite cazuri în
timpul Războiului Rece; acesta continuă mecanismul procedural necesar funcţionării
Consiliului. Cele mai serioase probleme ale Consiliului, apărute după Războiul Rece,
au fost până în prezent neînsemnate.
Consiliul a invocat Capitolul VII când ameninţarea păcii internaţionale nu era
în sine evidenţiată şi a omis în majoritatea cazurilor orice justificare a constatării unei
asemenea ameninţări. El a invocat Capitolul VII pentru a autoriza statele membre să
folosească forţa armată pentru păstrarea sau restabilirea păcii, fără să se bazeze pe art.
42 şi pe înţelegerile potrivite din art. 43. Pe plan cvasi-legislativ, Consiliul a
constituit tribunale pentru crimele de război şi în legătură cu care a emis directive
pentru ca statele membre să coopereze. El a creat o comisie de compensare pentru a
determina creanţele împotriva unui stat agresor. De asemenea, Consiliul a
împuternicit tribunalele şi Comisia să aplice norme ce nu reflectă, în mod necesar,
vreo dispoziţie legală internaţională preexistentă. În acelaşi timp a făcut determinări
cvasi-judiciare care trec, cu mult, dincolo de cele inerente autorităţii sale pentru a
determina ameninţări ale păcii, încălcări ale acesteia şi acte de agresiune. A trecut, de
asemenea, cu uşurinţă dincolo de autoritatea sa implicită pentru a interpreta şi aplica
prevederi relevante ale Cartei sau pentru a interpreta propriile rezoluţii. A acţionat
astfel, în ciuda caracterului său non-judiciar şi în lipsa garanţiilor procedurale.
Procesul de menţinere a păcii a fost inventat de Consiliu de puţin timp. Acesta nu are
o consacrare expresă sau chiar implicită în Cartă. Cu toate acestea, a fost acceptat
masiv de membrii, cel puţin în forma tradiţională - observarea menţinerii păcii şi
crearea unor zone tampon unde luptele încetaseră. Dar Consiliul a mers mult mai
departe decât atât, în anumite ocazii, nu întotdeauna eficiente. Unele inovaţii sunt mai
discutabile din punct de vedere legal decât altele. În mod special, sunt deranjante
tendinţele Consiliului de a invoca Capitolul VII, fără să demonstreze în ce constă
ameninţarea păcii internaţionale; exemplele recente de stabilire a unor norme cvasi-
legale pentru situaţii particulare care au trecut dincolo de cerinţele legii
internaţionale, fără vreo recunoaştere din partea Consiliului – sau cel puţin fără vreo
confirmare – demonstrează acest lucru; adoptarea declaraţiilor privind
comportamentul statelor sau altor entităţi cărora le erau destinate. Amestecarea
menţinerii păcii tradiţionale cu sancţiunile Capitolului VII este cea mai puţin vizată
dintre problemele legale atunci când există o ameninţare demonstrată la adresa păcii
internaţionale însă acest amestec s-a dovedit valabil şi nu neapărat eficient. Inovaţia,
chiar cea juridică, nu trebuie să fie exclusă, fără doar şi poate, dintr-un asemenea
tablou. În lipsa dezvoltării noilor justificări legale pentru actele sale, Consiliul nu ar
mai avea perspectiva îndeplinirii responsabilităţii sale primare – menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale. Dacă Consiliul trebuie să aştepte semnarea acordurilor art.
2
43 înainte de a autoriza folosirea forţei împotriva oricărui agresor, scena mondială ar
fi un loc mult mai periculos decât este acum. Dacă Consiliul n-ar avea nici o
autoritate să acţioneze în baza art. 24 cu excepţia expresă a capitolelor VI, VII, VIII
şi XII, el ar fi un organism chiar mai ineficient decât este. Dacă Naţiunile Unite n-ar
fi iniţiat şi apoi perfectat operaţiunile de menţinere a păcii, comunitatea internaţională
ar fi avut de suferit.
Consiliul nu a fost singurul organ al Naţiunilor Unite implicat în operaţiunile
de menţinere a păcii, dar a jucat un rol important. Rezultatele din America Centrală şi
din state precum Mozambic, Namibia şi poate Cambodgia apar, în momentul de faţă,
ca fiind operaţiuni de succes. Rezultatele pot părea, bineînţeles, încurcate, dar este
clar că Naţiunile Unite şi Consiliul de Securitate, în special, au fost participanţi
constructivi în operaţiunile de menţinere a păcii şi în cele de impunere ale acesteia.
Sfera în cadrul căreia s-a mişcat Consiliul în primii 50 de ani, provoacă la verificarea
încercărilor cu precizie. Acest lucru este la fel de important pentru domeniul juridic
în aceeaşi măsură în care este important şi pentru cel politic. Carta continuă să
evolueze şi alături de ea Consiliul nu în măsura satisfacerii complete a tuturor
observatorilor juridici şi politici, însă el evoluează inevitabil. Următorii 50 de ani vor
sta mărturie pentru un Consiliu de Securitate constituit diferit de cel constituit din
1995, îndeplinind anumite funcţii pe care astăzi le întrezărim sau nu le vedem deloc.
Eficienţa sa în menţinerea păcii va depinde de o varietate de factori. Unii dintre
ei sunt reprezentaţi de măsura în care guvernele şi alţi importanţi actori ai scenei
internaţionale au încredere în sensibilitatea Consiliului de Securitate faţă de
consideraţiunile esenţialmente juridice relative la folosirea puterii şi a autorităţii.
Consideraţiile juridice nu sunt de neschimbat; ele se extind sau se contractă în cadrul
unor limite rezonabile, ele trebuie însă să canalizeze deciziile Consiliului pe o cale
considerată de majoritate ca legitimă – având în vedere că membrii le acordă o
considerabilă atenţie. Configuraţia actuală a Consiliului de Securitate este dată de
Carta ONU şi amendamentele aduse în anul 1963 articolelor 23 (număr de membri) şi
27 (voturi), urmare a creşterii de la 11 la 15 a numărului membrilor. Există o opinie
majoritară potrivit căreia numărul de membri trebuie mărit, dar reforma nu se poate
limita numai la aspectul strict numeric. Pe lângă membrii permanenţi, în fiecare an se
aleg membrii nepermanenţi pentru o perioadă de 2 ani. România a fost membru
nepermanent în 1962, 1976-1977 şi 1990-1991. De asemenea, începând cu 1 ianuarie
2004, România se bucură din nou de a fi membru nepermanent în Consiliul de
Securitate.
Reforma Consiliului de Securitate, adoptată unanim ca o necesitate în cadrul
efortului general de adoptare a ONU la noile realităţi ale secolului XXI, are un
caracter deosebit de complex, avându-se în vedere că propunerile avansate ar urma să
schimbe conceptul originar care a stat la baza Cartei ONU şi anume acordarea unui
statut special celor cinci mari puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial în
ceea ce priveşte luarea deciziilor politice referitoare la pacea şi securitatea în lume.
La data de 21 august 2000, printr-o scrisoare adresată preşedintelui Adunării
Generale a ONU şi preşedintelui Consiliului de Securitate, Secretarul General ONU,
Kofi Annan, a lansat un program ambiţios de reformă a sistemului operaţiunilor de
menţinere a păcii. Programul a avut la bază raportul întocmit de experţi, condus de
3
fostul ministru de externe algerian, Lakhdar Brahimi. Raportul Brahimi a prefigurat
un program complex de reformă, menit să transforme operaţiunile de menţinere a
păcii dintr-o activitate cu caracter provizoriu, desfăşurată la limita minimă a
resurselor şi cu o organizare precară, într-o funcţie principală a ONU, îndeplinită în
condiţii de coerenţă organizatorică şi eficientă. Este avută în vedere
instituţionalizarea unor proceduri complexe cu caracter preventiv şi de asistenţă a
statelor implicate în conflict pentru a trece de la starea conflictuală la pace,
cuprinzând: prevenirea crizelor, operaţiunile de menţinere a păcii, operaţiunile de
consolidare a păcii. Aplicarea programului este dependentă de două elemente
principale: voinţa politică a statelor membre ONU de a promova schimbarea şi
disponibilitatea lor de a aloca resursele necesare pentru transformarea sistemului
operaţiunilor de menţinere a păcii. Opinia generală este că există voinţa politică din
partea multor state de a sprijini transformarea sistemului.

2. ROLUL OSCE ÎN REALIZAREA SECURITĂŢII

EUROATLANTICE

OSCE şi-a demonstrat utilitatea, într-un mediu ce deseori amintea mai mult de
un război deschis decât de cel rece, precum cel de la începutul anilor `80, OSCE a
fost ultima insulă fragilă de dialog între blocul estic, lansat în aventura din Afganistan
şi alianţa vestică, implicată în războiul stelelor al lui Reagan şi ce păreau a se îndrepta
către un război nuclear.
După jumătatea anilor `90, relevanţa OSCE a început în mod gradual să se
diminueze. Rolul său în promovarea securităţii militare şi strategice pe continent a
devenit treptat un obiectiv al Alianţei Nord-Atlantice, expansiunea graduală a NATO
spre Est în 1999 , 2004 şi 2009 a fost percepută de mulţi ca suficientă pentru a
asigura viitoarea securitate a continentului, în timp ce, alte voci estice au vorbit de o
creştere a tensiunii. După 2001, conceptul global de securitate şi alianţă strategică s-a
deplasat, odată cu lansarea noului concept despre un aşa zis război împotriva terorii.
Aceasta a însemnat o concentrare a zonei de interes în Afganistan, Iraq şi o
concentrare pe Orientul Mijlociu, toate obiective cu care OSCE în acel moment nu
era familiarizat şi nici nu avea voinţa politică de a se axa pe ele. Expansiunea Uniunii
Europene, niciodată controversată precum cea a NATO, a fost un substitut pentru
lucrul în cadrul OSCE pe problemele cooperării economice. Toate acestea îi făceau
pe cei mai optimişti comentatori să considere un viitor în care Uniunea Europeană
devenea actorul central pe continent, ceea ce făcea ca OSCE să rămână un factor
important, dar privit cu mai puţin entuziasm ca odinioară. În ultimii ani, OSCE a fost
confruntată cu noi provocări: lungul război din Afganistan şi Irak , criza legată de
procesul de pace palestinian, tensiunile din regiunea Caucazului, necesitatea
construcţiei unei comunităţi mediteraneene, necesitatea de a oferi Rusiei asigurările
legitime de securitate şi cooperarea în regiunea Marii Negre şi soluţionarea crizelor,
precum Kosovo. Toate acestea necesită un răspuns diplomatic şi conceptual bazat pe
ceea ce anumiţi experţi internaţionali numesc un Nou Acord Helsinki. În această
acţiune OSCE este chemată la un rol important.

4
 În 2010 OSCE (incluzând fireşte CSCE) împlineşte 35 de ani. Presiunea
militară a NATO a constituit doar condiţia pentru începerea procesului perestroika în
URSS. Cauza prăbuşirii imperiului sovietic a fost redeşteptarea spiritului de libertate
al popoarelor şi promovarea drepturilor omului de către CSCE. Acum douăzeci de
ani, la finalul războiului rece, întrebarea era dacă mai este nevoie de CSCE şi
răspunsul a fost sporirea rolului său prin transformarea în OSCE. Sarcina OSCE a
fost mai întâi rezolvarea vechilor conflicte îngheţate, pentru ca apoi să se concentreze
pe prevenirea lor. Azi nimeni nu se mai îndoieşte de necesitatea OSCE, dar pentru ce
şi pentru cine? Dificilă se pare la această nouă răscruce nu alegerea unui drum sau
altul, cât capacitatea de a anticipa unde duc aceste drumuri sau alte drumuri noi care
se pot deschide într-un secol de transformări neaşteptate, în care jocul riscurilor şi
actorii se schimbă cu rapiditate.
Organizaţia reprezintă o grupare interguvernamentală transatlantică, care are
rolul de prevenire a conflictelor şi de management al crizelor post conflictuale şi care
se adaptează la provocările noului secol şi mileniu. Ea acordă ajutor statelor-membre
care au probleme de securitate, economice şi politico-militare, precum şi de
guvernare. Totodată, OSCE şi-a asumat un rol important în coordonarea acţiunilor
tuturor statelor-membre la lupta împotriva terorismului internaţional. Sub auspiciile
OSCE se desfăşoară eforturi comune, în cadrul Pactului de stabilitate pentru Europa
de Sud-Est, pentru stabilizarea regiunii Balcanilor, prin controlul armamentelor şi
dezvoltarea unor iniţiative de stăpânire a armamentelor şi dezarmare a regiunii.
Promovarea dialogului, reprezintă o valoare centrală a OSCE. Evitarea unui război
nuclear pe timpul Războiului rece şi menţinerea deschisă a liniilor de comunicare,
între adversarii de pe continentul european, nu a fost singurul serviciu adus umanităţii
de către OSCE în aceea perioadă. OSCE a devenit singurul spaţiu comun de dialog,
în momentul în care Comunitatea Economică Europeană se reconstruia. În acest
context, OSCE a rămas singurul for general european care a preluat în agenda sa
protecţia drepturilor omului, îmbunătăţirea cooperării între foşti inamici, construcţia
democratică, monitorizarea alegerilor, crearea unui dialog şi a unei detensionări într-o
Europă centrală şi de est ce cunoşteau pasiunile naţionalismului post comunist şi în
final fiind şi o cale de dialog şi cooperare cu Vestul continentului. Conferinţa de la
Bucureşti, organizată de Institutul pentru Relaţii Internaţionale şi Cooperare
Economică şi Misiunea diplomatică a Kazahstanului, din martie 2010, a fost un bun
prilej pentru o abordare deschisă şi sinceră a unor probleme controversate.
Există două tipuri de provocări care stau în faţa OSCE. Prima priveşte câteva
puncte nevralgice ale activităţii organizaţiei care pun în discuţie eficacitatea OSCE şi
care trebuie soluţionate rapid. Cea de-a doua provocare priveşte elaborarea unui
concept strategic pentru activitatea OSCE în prima parte a secolului XXI. Elaborarea
unei strategii pe termen lung nu poate fi amânată în contextul în care alte importante
organizaţii cu care OSCE conlucrează au abordat-o. UE şi-a definit recent o strategie,
iar NATO a adoptat un nou concept strategic la summitul din noiembrie 2010. Din
prima categorie face parte Tratatul Forţelor Convenţionale în Europa. Acesta a
constituit un instrument important de reconstrucţie a încrederii, împreună cu
acordurile START şi negocierea tratatului de control al rachetelor cu rază medie de
acţiune. Deschiderea şi transparenţa tuturor armatelor din Europa au reuşit să
5
înlocuiască neîncrederea şi lipsa de informare, percepţiile greşite şi evaluările eronate
ale ameninţărilor şi ale infrastructurii de securitate necesare. Din păcate, evoluţiile
recente arată o cădere rând pe rând a acestui sistem şi închiderea termenelor de
aplicabilitate a altor acorduri de limitare a armamentelor.
Tratatul adaptat al Forţelor Convenţionale în Europa, semnat în 1999 la
Istambul, a venit să consemneze noile schimbări ale tranziţiei europene, ale prăbuşirii
Uniunii Sovietice, ale extinderii NATO şi ale opţiunilor de securitate ale statelor din
spaţiul post-comunist. Tratatul adaptat nu a intrat însă niciodată în vigoare din punct
de vedere juridic, deoarece el nu a fost ratificat de statele semnatare. În primul rând,
din cauza neîndeplinirii angajamentelor luate în Actul Final al Summit-ului OSCE de
la Istambul, de retragere a forţelor militare din Republica Moldova şi Georgia, pe
baza principiului nestaţionării trupelor unui stat pe teritoriul altui stat suveran, fără
consimţământul acestuia.
În chestiunea acordurilor de reducere şi neproliferare nucleară şi a rachetelor
cu rază medie şi lungă de acţiune, START 1 şi 2 şi a Tratatului INF în legătură cu
rachetele cu rază medie de acţiune, ne apropiem de încetarea funcţionării acordului
START 1, în timp ce START 2 a fost neratificat, iar tratatul INF prezintă probleme
sub motivaţia noului scut antirachetă din Europa. Acestea se vor renegocia, probabil,
până la finele anului în curs, privind forţele nucleare şi forţele convenţionale din
Europa.
În domeniul controlului armelor mici şi uşoare (SALW) şi a muniţiei
convenţionale este nevoie de fonduri pentru distrugerea armelor şi muniţiilor vechi şi
pentru programele de control a securităţii, depozitării şi a circulaţiei armelor mici, al
procedurilor de înregistrare şi licenţiere a posesorilor de arme de foc, al celor de
reducere a numărului şi stocurilor.
Legat de aceste probleme, s-a putut observa în ultimii zece ani interesul unor
state pentru blocarea activităţii OSCE, pentru controlarea ei sau pentru trecerea în
derizoriu a instituţiei sau a unor componente ale ei, în special cele de control a
democraţiei şi a misiunilor de teren. Din fericire, conştientizarea efectelor secundare
şi a costurilor eliminării organizaţiei de pe scena politică şi de securitate europeană
fac imposibilă eliminarea sau blocarea OSCE.
În ceea ce priveşte strategia pe termen lung a OSCE, este necesar un efort de
înţelegere şi de anticipare a tendinţelor de evoluţie sau involuţie a lumii în care trăim.
Schimbările mediului de securitate pot fi înţelese numai dacă luăm în considerare
schimbarea naturii relaţiilor internaţionale, a regulilor, a normelor, a tipologiei
actorilor, a scopurilor urmărite şi a mecanismelor de acţiune.
Un element declanşator al unor noi abordări teoretice l-a constituit războiul
ruso-georgian, din august 2008. Consecinţele sale imediate au evidenţiat slăbiciunile
inerente ale sistemelor de soluţionare a conflictelor îngheţate, gestionate de OSCE -
în Osetia de Sud şi de ONU - în Abhazia. Dincolo de acestea au devenit evidente
blocajele de natură instituţională ale UE în materie de politică externă şi divergenţele
din cadrul NATO. Deşi extinderea conflictului a fost blocată, a devenit vizibilă o
criză instituţională majoră la nivel internaţional. Componentele ei sunt o criză a
mijloacelor, o criză a principiilor şi o criză morală. Revizuirea strategiilor de
securitate pe baza unor noi modele de abordare s-a impus cu necesitate. La fel,
6
consecinţele care privesc logica evaluării şi planificării de securitate. Prevenirea
conflictelor şi gestionarea situaţiilor postconflict cer o viziune comprehensivă care să
dezvolte complementaritatea acţiunilor OSCE cu activitatea altor organisme globale
sau regionale. Fiind singura organizaţie euro-atlantică în care sunt membre toate
statele Europei, OSCE s-a dovedit a fi un instrument eficace de construcţie a unei
culturi a dialogului şi a colaborării în Europa şi a Europei cu lumea întreagă.
OSCE şi-a propus - şi în parte a reuşit – să devină un laborator unde se creează
cultura politică a securităţii prin încredere reciprocă, negociere şi cooperare. OSCE
poate identifica riscurile majore, poate formula şi pune în practică programe de
întărire a încrederii reciproce, atât în interiorul ţărilor cu un grad ridicat de risc cât şi
în zonele cu potenţial conflictual. Marea contribuţie a OSCE la arhitectura de
securitate a Europei şi a lumii va fi, fără îndoială, aceea a războaielor care nu vor fi
avut loc datorită creării unor mecanisme democratice şi de dialog, întăririi colaborării
cu societatea civilă, diplomaţiei preventive.

3. IMPLICAREA NATO ÎN MANAGEMENTUL CRIZELOR

DIN BALCANII DE VEST

Atribuţiile fundamentale ale Alianţei în domeniul securităţii sunt definite prin

intermediul următoarelor calităţi:
- acţionează ca furnizor de stabilitate în spaţiul euro-atlantic;
- serveşte ca forum de consultări în ceea ce priveşte aspectele de securitate;
- contracarează şi apără de orice ameninţare şi agresiune manifestată împotriva
oricărui stat NATO;
- contribuie la prevenirea eficientă a conflictelor şi se angajează activ în
gestionarea crizelor;
- promovează parteneriatul, cooperarea şi dialogul pe scară largă cu alte ţări
din spaţiul euro-atlantic.
Evaluând provocările şi riscurile previzibile la adresa securităţii, Conceptul
Strategic NATO concluzionează că mediul strategic este într-o continuă schimbare, în
general pozitivă, şi că, de la sfârşitul Războiului Rece, prin comparaţie cu alte
organizaţii, Alianţa a jucat un rol esenţial în consolidarea securităţii euro-atlantice.
Cu toate acestea, deşi ameninţarea unui război generalizat în Europa practic a
dispărut, membrii Alianţei şi alte ţări din regiunea euro-atlantică se confruntă cu alte
riscuri şi incertitudini, inclusiv conflicte etnice, încălcarea drepturilor omului,
instabilitate politică şi fragilitate economică. În plus, proliferarea armelor nucleare,
biologice şi chimice, precum şi a mijloacelor de transport al acestora reprezintă un
motiv serios de îngrijorare, iar răspândirea tehnologiilor s-ar putea solda cu sporirea
accesului potenţialilor adversari la capacităţi militare sofisticate. Mai mult decât atât,
securitatea Alianţei trebuie să ţină seama de contextul global şi poate fi afectată de
riscuri mai mari, ca de pildă acte teroriste, sabotaj, crimă organizată şi întreruperea
fluxurilor de resurse vitale.

7
 Acoperirea mediatică a NATO se concentrează în mod inevitabil asupra
diplomaţiei la nivel înalt, precum şi asupra summit-urilor şi campaniilor militare ale
Alianţei. Totuşi, cea mai mare parte a activităţii Alianţei se desfăşoară fără să se
bucure de publicitate.
NATO este implicat, zilnic, în derularea unei game de proiecte care contribuie
la îmbunătăţirea mediului de securitate al Europei. Acestea cuprind sprijinul acordat
reformei armatelor est-europene, elaborării programelor de reconversie a foştilor
militari pentru integrarea în viaţa civilă şi oferirea de asistenţă în vederea deminării şi
a distrugerii stocurilor de muniţie expirată.
În plus, NATO joacă un rol activ în coordonarea asistenţei umanitare în cazul
producerii dezastrelor. În 1999, Alianţa a înfiinţat un Centru Euro-Atlantic pentru
Coordonarea Asistenţei la Dezastre (EADRCC), prin intermediul căruia coordonează
asistenţa de urgenţă şi umanitară din partea ţărilor NATO şi partenere în cazul
producerii dezastrelor naturale sau a celor produse de oameni. De exemplu, în
septembrie 2005, NATO a oferit asistenţă victimelor inundaţiilor, imediat după
Uraganul Katrina din SUA. O lună mai târziu, un cutremur devastator în Pakistan a
produs moartea a circa 73.000 oameni şi a lăsat fără adăpost aproape 4 mil. Consiliul
Nord Atlantic a convenit extinderea asistenţei prin intermediul EADRCC. În
numeroase ocazii, EADRCC a mobilizat resurse pentru a oferi asistenţă ţărilor din
spaţiul euro-atlantic care s-au confruntat cu inundaţii, incendii în regiuni împădurite
şi cutremure.
NATO derulează un program ştiinţific care sponsorizează cooperarea practică
în privinţa aspectelor legate de securitate şi în domeniile civile ale ştiinţei, mediului şi
tehnologiei. Programul Ştiinţei pentru Pace şi Securitate (SPS) al NATO urmăreşte să
elaboreze recomandări şi soluţii practice în privinţa unei varietăţi de probleme,
căutând în acelaşi timp să răspundă la nevoile specifice ale participanţilor. Oamenii
de ştiinţă din ţările NATO, partenere şi membre ale Dialogului Mediteranean
participă la aceste activităţi, care contribuie în mod real la realizarea în general a
securităţii prin facilitarea colaborării, formării de reţele şi construirea capacităţilor.
În perioada de după dezintegrarea fostei Iugoslavii, NATO a intervenit militar
pentru a pune capăt sau a împiedica desfăşurarea în continuare a conflictului din
Bosnia şi Herţegovina în 1995, din Kosovo în 1999 şi din Fosta Republică Iugoslavă
Macedonia în 2001.
În Bosnia şi Herţegovina, statele NATO au desfăşurat operaţiuni aeriene
împotriva forţelor sârbe bosniace în august şi septembrie 1995. Această acţiune a
contribuit la modificarea raportului de forţe între părţile din teren şi la convingerea
conducerii sârbilor bosniaci să accepte pacea, care a fost negociată la Dayton, Ohio.
Participanţii NATO la misiunea de menţinere a păcii au sosit în Bosnia şi
Herţegovina în decembrie 1995 în cadrul Forţei de Implementare (IFOR). IFOR a
fost urmată de Forţa de Stabilizare (SFOR), care s-a încheiat cu succes, zece ani mai
târziu, în decembrie 2005. Mandatul misiunii de menţinere a păcii a fost preluat apoi
de Uniunea Europeană.
Intervenţia militară a NATO în Kosovo a urmat după mai mult de un an de
violenţă crescândă şi încălcarea repetată de către Belgrad a rezoluţiilor Consiliului de
Securitate al ONU solicitând acestuia să pună capăt represiunii pe care o exercita
8
împotriva populaţiei albaneze din Kosovo. Mandatul Forţei Kosovo (KFOR) condusă
de NATO, are ca bază atât un acord militar tehnic între NATO şi comandanţii
iugoslavi, cât şi Rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, ambele din 1999.
KFOR are ca sarcini descurajarea unor noi ostilităţi, instaurarea unui mediu sigur şi
demilitarizarea Armatei de Eliberare a Kosovo. În plus, aceasta sprijină efortul
umanitar internaţional şi cooperează cu structura prezenţei internaţionale civile,
Administraţia Interimară a ONU din Kosovo (UNMIK), în vederea creării unui
mediu stabil pentru asigurarea în continuare a dezvoltării în Kosovo. NATO va
menţine o forţă semnificativă ca mărime în Kosovo, pe baza Rezoluţiei 1244 a
Consiliului de Securitate, atâta vreme cât Consiliul de Securitate nu va lua o altă
decizie.
În august 2001, preşedintele Fostei Republici Iugoslave Macedonia a solicitat
sprijinul NATO pentru dezarmarea grupurilor etnicilor albanezi care deţineau
potenţialul de a destabiliza ţara. NATO a fost de acord, cu condiţia ca guvernul să
reintroducă anumite drepturi pentru minorităţi. Reprezentanţii comunităţii albaneze
din ţară şi guvernul au ajuns la un aranjament politic, care a fost arbitrat de trimişii
speciali ai diferitelor organizaţii internaţionale, inclusiv NATO, şi ai Statelor Unite.
Acest lucru a oferit NATO posibilitatea de a disloca circa 3500 militari într-o misiune
de 30 zile vizând dezarmarea etnicilor albanezi pe baza voluntariatului. La solicitarea
Skopje-ului, trupele NATO au rămas în ţară pentru asigurarea protecţiei personalului
de monitorizare din Uniunea Europeană şi Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare
în Europa până la sfârşitul lui martie 2003, când misiunea a fost preluată de Uniunea
Europeană.
Aceste iniţiative au contribuit la împiedicarea continuării conflictului civil şi la
pregătirea terenului în vederea reconcilierii şi a reconstrucţiei în ţară. KFOR este
acum singura forţă aliată de amploare dislocată în Balcani, în timp ce NATO menţine
comandamente în Sarajevo şi Skopje pentru a oferi asistenţă guvernelor gazdă în
domeniul reformei apărării.

9
10