Sunteți pe pagina 1din 44

Elaborai cinci obiective i cinci ipoteze pe care le-ai utiliza ntr-o cercetare experimental ipotetic

asupra senzaiilor (cutanate, vizuale, auditive etc.)

PSIHOLOGIE EXPERMENTAL
MODULUL II

ABORDAREA EXPERIMENTAL A PROCESELOR SENZORIALE sI


ATENIEI
Continuturi:
1.1 Psihofizica, pragurile senzoriale, variabile experimentale n studiul senzatiilor.
1.1.1.

Pragurile senzoriale

1.1.2.

Metode pentru determinarea pragurilor senzoriale

1.1.3.

Variabile experimentale

1.2 Abordarea experimentala a modalitatilor senzoriale


Obiective:
1. Analiza metodelor pentru de determinare a pragurilor senzoriale.
2. Prezentarea modalitatilor de abordare experimentala a senzatiilor.
Precerinte:
Nu este cazul.
Expunere:
1.1 Psihofizica si pragurile senzoriale
Termenul de psihofizica a fost introdus n vocabularul stiintelor la jumatatea secolului al XIX-lea si
este practic sinonim cu psihologia experimentala pe care o initiat-o prin cercetarile autorilor
enumerati mai sus. Psihofizica este legata inseparabil de problema pragurilor senzoriale si ale
determinarii acestora.
1.1.1.

Pragurile senzoriale

Pragul absolut minimal se defineste fiind cantitatea minima de energie, intensitate a stimulului
necesara pentru ca sa declanseze o reactie din partea subiectului. Cercetarile din domeniul
psihofizicii au determinat pentru fiecare dintre modalitatile senzoriale valorile minimale ale
stimulilor necesare pentru a produce o reactie.
Trebuie sa facem distinctia ntre conceptul de prag si conceptul de sensibilitate. Conceptul de prag
vizeaza particularitatile fizice ale stimulului, iar conceptul de sensibilitate defineste reactivitatea
psihofiziologica a subiectului. Prima lege a sensibilitatii stabileste existenta unui raport invers
proportional ntre valoarea pragului si nivelul sensibilitatii. Cu ct pragul este mai scazut cu att
nivelul sensibilitatii va fi mai ridicat.
Pragul absolut maximal reprezinta cantitatea de energie (intensitate) a stimulului necesara pentru a
produce nca o senzatie specifica. Dincolo de acest prag se instaleaza o senzatie nespecifica de
durere.
Registrul sensibilitatii se defineste ca arie ce se desfasoara ntre nivelul pragului absolut minim si
cel maxim. Evident, acest registru, prezinta particularitati individualizate si exprima capacitatile
omului n privinta acuitatii senzoriale.

Pragul diferential se defineste prin cantitatea minima de energie (intensitate) ce trebuie sa fie
adaugata stimularii initiale pentru a produce o noua senzatie constientizata de catre subiect. Cel care
a studiat cu minutiozitate aceasta problema a fost Weber care a definit un raport legic al ratei de
crestere a intensitatii stimulului necesara pentru modificarea intensitatii senzatiei. Weber a
descoperit ca aceste raporturi sunt constante.
constant. Mai apoi, Fechner a reluat studiile lui
Weber si a descoperit o expresie matematica mai riguroasa bazata pe procedeul covariatiei si al
calculului diferential si integral. Legea lui Fechner sau legea pragului diferential ne spune ca pentru
a obtine o crestere a intensitatii senzatiei n progresie aritmetica este necesara o crestere a
intensitatii stimularii n progresie geometrica. Formula matematica a acestei legi este: E = k log X +
C unde E = estezie, senzatie; X = valoarea stimulului; k si C sunt constante ale analizatorului. Cu
alte cuvinte, daca dorim sa determinam o crestere a intensitatii senzatiei trebuie sa multiplicam
valoarea energetica a stimulului cu o ctime constanta. n timp ce stimul creste ntr-o progresie
geometrica, senzatia va creste n progresie aritmetica. Cercetarile ulterioare au confirmat aceasta
ecuatie logaritmica si au pus n evidenta o serie de raporturi ntre pragul absolut si cel diferential: la
valori mari ale pragului absolut inferior corespund valori ridicate ale pragului diferential si invers.
Pe de alta parte, cercetarile ulterioare au semnalat faptul ca raporturile constante descoperite de
catre Weber sunt valabile n zona de intensitati medii ale stimulului. La intensitati scazute ale
stimulului legea Weber - Fechner este contrazisa de legea semnificatiei. Valoarea de semnalizare
ridicata a unui stimul poate face ca acesta sa fie receptat fara ca sa fie nevoie de cresteri logaritmice
ale intensitatii. La intensitati foarte ridicate legea este contrazisa de catre legea adaptarii.
Mecanismul adaptarii intervine n vederea protectiei analizatorului astfel nct orice cresteri
ulterioare ale intensitatii stimulului peste aceste valori nu mai sunt receptate.
1.1.2. Metode pentru determinarea pragurilor senzoriale
Metoda stimulilor constanti
Aceasta metoda apeleaza la capacitatea discriminativa a subiectului, solicitndu-l sa raporteze
valoarea unui stimul la un stimul etalon. n determinarea pragurilor absolute, cu ajutorul acestei
metode, mai nti se va proceda la o delimitare a ariei stimulilor care vor fi folositi. La una dintre
extreme stimulul va fi foarte slab astfel nct subiectul va relata prezenta acestuia foarte rar iar la
cealalta extrema intensitatea stimulului va fi suficient de mare nct subiectul sau relateze prezenta
lui aproape ntotdeauna. Valoarea pragului absolut se afla undeva ntre aceste extreme.
Experimentatorul va adauga ntre acesti stimuli si altii la intervale egale astfel nct numarul total de
stimuli folositi poate sa varieze ntre 4 si 10. Stimulii sunt prezentati ntr-o maniera aleatorie si
fiecare dintre ei va fi prezentat de acelasi numar de ori. Dupa ce se prezinta ntr-un numar suficient
de ridicat fiecare stimul, se calculeaza procentajul cu care a fost identificata prezenta acelui stimul.
Pragul absolut constituie valoarea cea mai mica a stimulului care poate fi identificata n peste 50%
dintre ncercari. Pentru mai multa precizie se realizeaza o expunere grafica cu valorile stimulului pe
abscisa si procentajul pe ordonata. n raport cu curba obtinuta se coboara o perpendiculara pe
abscisa de la punctul de 50% de pe curba. Acest punct va indica valoarea pragului absolut. O
metoda mai simpla este cea a interpolarii liniare si consta n calcularea mediei distributiei valorilor.
Pentru determinarea pragurilor diferentiale cu ajutorul metodei stimulilor constanti se procedeaza n
modul urmator. Sa luam drept exemplu chiar maniera n care Weber a demonstrat posibilitatea
masurarii pragurilor diferentiale n cazul kinesteziei. n fiecare masuratoare a operat cu doi stimuli,
unul etalon iar celalalt variat. Greutatea etalon este de 100 g iar celelalte greutati sunt de aceeasi
marime, au acelasi aspect dar variaza n greutate. Subiectul este legat la ochi si este solicitat sa
diferentieze fiecare greutate n raport cu cea standard. Cea mai usoara greutate este de 90 g, cea mai
grea de 110 g, cu intervale de cte doua grame ntre ele. Fiecare greutate este comparata cu cea
standard de mai multe ori ntr-o ordine aleatoare. Subiectul lucreaza cu o singura mna, cntarindule pe rnd. Pentru un control mai bun al variabilelor n jumatate din cazuri subiectul ridica prima
data greutatea standard. n cealalta jumatatea variabila. de fiecare data subiectul trebuie sa relateze

daca a doua greutate ridicata este mai usoara sau mai grea dect prima. Weber si-a pus ntrebarea
cu ct trebuie modificata greutate variabila peste greutatea etalon pentru ca subiectul sa sesizeze o
diferenta. Pragul diferential este reprezentat de distanta sau magnitudinea cu care o schimbare se
produce nainte ca ea sa fie sesizata n 50% dintre ncercari.
Metoda limitelor
Pentru determinarea pragurilor absolute stimulii sunt prezentati pe doua coordonate: ascendent si
descendent. n maniera ascendenta se creste treptat intensitatea stimulului pornind de la o valoare
infraliminala pna cnd subiectul relateaza o senzatie. Se consemneaza aceasta valoare si se
continua prezentarea succesiva de stimuli n proportie ascendenta pna n momentul n care
subiectul nu mai suporta intensitatea crescuta a stimulului. n prezentarea descendenta, se porneste
de la o valoare puternica a stimulului si se scade treptat intensitatea pna cnd subiectul declara ca
nu l mai percepe. Pe aceasta cale se obtin doua valori: pragul absolut ascendent si pragul absolut
descendent. Trebuie sa subliniem faptul ca avem de-a face cu un numar mai mare de masuratori
astfel nct va trebui sa realizam o medie aritmetica a valorilor pragului absolut ascendent si o
medie aritmetica a valorilor pragului absolut descendent. Este important de retinut ca aceasta este
media rezultatelor obtinute n urma unui numar de minimum 10 masuratori pentru fiecare directie
ascendent si descendent. Valoarea pragului absolut va fi definita de media aritmetica a valorilor
medii ale pragurilor absolute ascendente si descendente.
Pentru determinarea pragului diferential cu ajutorul metodei limitelor se procedeaza ntr-o maniera
asemanatoare. Stimulii se prezinta n perechi n cadrul carora un stimul este etalon si celalalt
variabil. Experimentatorul va induce modificari ascendente si descendente ale stimulului variabil iar
subiectul va trebui sa aprecieze daca aceste valori sunt inferioare, superioare sau egale cu valoarea
etalonului. n prezentarea ascendenta se porneste de la o valoare inferioara a etalonului apoi se
creste treptat intensitatea trecnd prin etalon pna n momentul n care subiectul declara ca
intensitatea este mai mare dect a etalonului. Prin prezentarea descendenta se procedeaza invers.
Apoi se va calcula media valorilor n sens ascendent si media valorilor n sens descendent, iar
media acestor valori medii ascendente si descendente va constitui valoarea pragului diferential (P.
Fraisse, J. Piaget, 1963, 1989; J. Underwood, 1966; N. Lungu, 2000).
Metoda erorii medii
Este cea mai simpla dintre metodele pentru determinarea pragurilor senzoriale si presupune ca
experimentatorul sa utilizeze un stimul etalon pe care subiectul va ncerca sa-l reproduca. Desigur
ca aceasta metoda este mult mai putin precisa si este influentata de antrenamentul sau experienta
anterioara a subiectului. Se consemneaza fiecare valoare n plus sau minus raportata la stimulul
etalon. n final se calculeaza media aritmetica a acestor abateri fata de etalon. Media aritmetica se
va calcula tinndu-se seama de valorile pozitive si negative. n aceste conditii valorile se vor anula
reciproc bazndu-se pe erori variabile dar n mod obisnuit vom obtine si o valoare reziduala ce
reprezinta punctul egalitatii subiective. n fapt, asa cum arata Al. Rosca (1971), metoda erorii medii
este utilizata n special pentru determinarea erorilor sistematice de tip senzorial a marimii acestora
n studiul iluziilor perceptive.
Teoria detectiei semnalelor s-a impus ncepnd cu anii '70 ai secolului al XX-lea, oferind o noua
directie de abordare n psihofizica si schimbnd conceptul de prag valabil de pe vremea lui
Fechner .
n conformitate cu aceasta teorie, receptia semnalelor este controlata de doua procese interne de
baza. Input-ul (intrarea) unui semnal sau stimul la nivelul unui receptor creeaza o impresie
senzoriala care n general este dependenta de intensitatea stimulului. Totusi, aceas 23523o1412x ta
impresie nu este suficient pentru a determina un raspuns de genul "da" chiar si n cazul unor stimuli
puternici. Acest lucru se ntmpla datorita faptului ca amplitudinea impresiei senzoriale este
evaluata n cadrul unui proces ulterior de decizie. nsa orice decizie este dependenta de costurile si
avantajele asociate acesteia si nu de stimulul n sine. Procesarea senzoriala transmite o anumita

valoare procesului decizional si daca aceasta valoare este mare atunci probabil subiectul va fi
nclinat sa raspunda "da" o data ce pierderile si cstigurile probabile au fost evaluate.
1.1..3. Variabile experimentale
Variabilele dependente. n studiile de psihofizica ce vizeaza atributele senzatiilor n mod obisnuit
subiectii sunt solicitati sa evalueze ntr-o maniera dihotomica prezenta/absenta stimulului. Dar, sunt
situatii n care, aceasta reactie simpla nu este suficienta si se impun estimari, aprecieri cu privire la
anumite proprietati ale stimulului: "ce nuanta cromatica vezi?", "ce greutate simti?!, "din care parte
vine sunetul?",.
Performantele subiectului pot fi cuantificate n valori numerice viznd numarul de raspunsuri
corecte, numarul de raspunsuri eronate, numarul de omisiuni, precizia si finetea unei miscari,
valoarea unor abateri n raport cu un etalon s.a.m.d. n mod obisnuit n determinarile senzoriale cu
stimuli simpli se procedeaza la mai multe aplicari, apoi se exclud din seria de valori, valorile
extreme care se pot datora unor erori de receptie senzoriala si apoi se procedeaza la calcularea unor
indici statistici de baza cum sunt: media aritmetica, mediana, abaterea standard sau cvartila. Aceste
valori ne permit sa comparam serii de performante ntre ele obtinute la acelasi subiect sau la grupuri
diferite de subiecti.
Variabilele independente tin de calitatile stimulilor si aici avem n vedere intensitatea, frecventa,
durata, intervalul dintre stimuli, greutatea, cantitatea, marimea, luminozitatea, stralucirea, nuantele
cromatice s.a.m.d. Avantajul cercetarilor n domeniul psihofizicii l constituie posibilitatea de
manipulare riguroasa a variabilelor independente astfel nct psihologia experimentala clasica a
constituit un real succes si o dovada puternica a faptului ca psihologia este o stiinta pozitiva a
faptelor masurabile ntr-o maniera cantitativa, obiectiva.
Controlul variabilelor
n mod obisnuit studiul senzatiilor este realizat n laboratoarele de psihologie, n conditii controlate.
Aceasta ofera un grad ridicat de ncredere n rezultate si posibilitatea generalizarii rezultatelor. Din
acest motiv, cercetarile de laborator, utilizeaza un numar restrns de subiecti, n mod obisnuit 10
subiecti pe conditie experimentala. Cu toate acestea experimentatorul trebuie sa se asigure ca nu
intervin o serie de variabile care sa modifice particularitatile comportamentului de raspuns. Spre
exemplu n teoria detectarii semnalelor se presupune ca observatorul ofera un raspuns bazat pe o
decizie care depinde att de stimuli ct si de factorii psihologici implicati cum ar fi costurile relative
si avantajele deciziei.
Variabilele de control obisnuite de care trebuie sa tinem seama n studiile de laborator au fost
prezentate detaliat ntr-o lucrare anterioara (M. Anitei, 2003). Enumeram: izolarea subiectului de
influenta unor alti stimuli; asigurarea unei ambiante placute, confortabile; motivarea subiectului
pentru a participa si a oferi raspunsurile ntr-o maniera corecta etc.
Variabila subiect, proiectul experimental de tip "n"
n cercetarile experimentale n psihofizica se utilizeaza n mod obisnuit un numar mic de subiecti.
n acest caz controlul experimental nlocuieste controlul statistic fiind o metoda adecvata de
reducere a erorii de variatie si de crestere a coeficientului de fidelitate. Spre deosebire de
experimentele, cercetarile din psihologia sociala sau din psihologia mediului unde numarul mare de
subiecti este menit sa contracareze dificultatile de control al variabilelor straine implicate n tehnica
experimentului de laborator din psihofizica avem posibilitatea unui control riguros al situatiei
experimentale. Aici putem obtine aceleasi rezultate de fiecare data. Putem folosi aceleasi conditii n
experimente repetate. n acest caz este mai simplu si mai usor de manipulat variabilele
independente ntr-o maniera directa si la fel mai usor de replicat experimente anterioare descrise
ntr-o maniera precisa.
Experimentele din psihofizica impun un numar foarte ridicat de ncercari succesive chiar daca se
foloseste un numar restrns de subiecti. Efortul total din psihofizica experimentala, respectiv

numarul de ncercari nmultit cu numarul de subiecti, l depaseste pe cel din experimentele mai
putin controlate. Astfel, utilizarea unui numar mic de subiecti ("n") nu constituie o economie menita
sa reduca efortul experimental global. n acest gen de experimente sunt utilizate metode statistice
foarte precise care conduc la rezultate mult mai precise dect n alte tipuri de experiment.
La ntrebarea daca este mai bine sa folosim un numar mare de subiecti si analiza diversitatii sau un
numar mic cu o multitudine de ncercari nu exista un raspuns unanim acceptabil dar cei mai multi
psihologi prefera un control experimental riguros al variabilelor dect evaluari statistice ulterioare
necesare analizei diversitatii.
Desi termenul de psihofizica pare desuet l-am preferat, n acord si cu alti autori, ntruct exprima cel
mai bine continutul investigatiei experimentale din domeniul senzorial. n continuare vom analiza
metodele, tehnicile de abordare experimentala ale fiecareia dintre modalitatile senzoriale.
1.2 Abordarea experimentala a modalitatilor senzoriale
Senzatiile proprioceptiv-kinestezice si de echilibru
n laboratoarele de psihologie precum si n investigatiile clinice determinarea starii functionale a
sensibilitatii proprioceptice si a celei kinestezice presupune procedee relativ distincte. Starea
functionala a sensibilitatii proprioceptive se poate verifica prin metoda pozitionarii si miscarii
pasive: subiectul trebuie sa stea cu ochii nchisi si ct mai relaxat din punct de vedere
neuromuscular; experimentatorul va imprima diferitelor segmente ale corpului subiectului mici
deviatii de la pozitia initiala sau va efectua miscari pe diferite traiectorii. Dupa fiecare interventie de
acest tip subiectul trebuie sa relateze modificarea posturala produsa. Variabila dependenta n acest
caz este data de promptitudinea si corectitudinea raspunsurilor ca indicatori ai capacitatilor de
discriminare proprioceptiva.
n cazul sensibilitatii kinestezice se utilizeaza metoda praxiei: subiectul este solicitat sa efectueze
diferite tipuri de miscari (obiectuale, instrumentale, conventionale) cu sau fara control vizual pe
baza unor comenzi si instructaje verbale. n acest caz variabila dependenta este data de
corectitudinea traiectoriei si succesiunii miscarilor, amplitudinea si forma acestora.
n baza experientei acumulate prin utilizarea acestor metode mai simple de investigare a starii
functionale a sensibilitatii proprioceptive si kinestezice s-a ajuns la concluzia ca oamenii pot oferi
informatii mai complete si mai exacte despre postura si miscarile active dect despre cele pasive.
Oamenii tind sa acord prioritar o atentie mai mare modificarilor de postura si de traiectoriile a
miscarilor orict de mici ar fi acestea dect starilor statice, de repaus. n starile de repaus, de confort
si de echilibru postural atentia este mai putin solicitata dect n starile incomode, de disconfort, n
pozitiile nefiresti.
Tehnici, procedee, aparatura
Probe de apreciere a greutatii
Metoda rangului dezvoltata nca de Fechner consta n urmatoarele: se utilizeaza 10 greutati n
ordine aleatoare pe care subiectul trebuie sa le aseze ntr-o ordine descrescatoare sau crescatoare
dupa greutate. Subliniem ca ntre greutati exista greutati de
(pragul diferential stabilit de
Fechner). Diferentele ntre ordinea stabilita de subiect si cea reala constituie diferenta de rang iar
cota acestei diferente este indicatorul capacitatii de discriminare a greutatilor. Se realizeaza mai
multe examinari (minimum 10) iar rezultatul final l constituie media rezultatelor acestor examinari.
Metoda etalonului consta n urmatoarele: se ofera subiectului o greutate etalon si acesta trebuie sa
compare alte greutati oferite cu greutatea etalon. Evaluarea este data de numarul de raspunsuri
corecte.
Metoda cadrului de referinta consta n urmatoarele: se dau subiectului un numar de greutati (de
obicei cinci) ntr-o maniera aleatorie fiecare de cinci ori si i se cere sa-i atribuie o valoare raportata

la o scala cu cinci gradatii (foarte usor, usor, mediu, greu, foarte greu)
Probe pentru determinarea sensibilitatii kinestezice
Kinezimetrul Michotte este un dispozitiv alcatuit dintr-o bara gradata n lungime de 50 cm asezata
pe un suport. Bara dispune de un dispozitiv ce se poate deplasa si fixa ntr-o anumita zona si un alt
dispozitiv care poate fi manevrat de catre subiect de la o extremitate pna la reperul fix. n mod
obisnuit experimentele de acest gen se desfasoara fara control vizual. Subiectul legat la ochi trebuie
sa deplaseze reperul mobil pna la ntlnirea reperului fix apoi experimentatorul aduce n pozitie
initiala reperul mobil, muta reperul fix la extremitatea opusa si conduce mna si degetul subiectului
pe reperul mobil solicitndu-l sa l deplaseze pna unde crede el ca a ntlnit reperul fix. Se masoara
diferenta n centimetri, cu plus daca a depasit pozitia initiala a reperului fix si cu minus daca s-a
oprit nainte de aceasta pozitie. Pe aceasta cale se pot determina tendintele de sub sau supraestimare
n aprecierea pe cale kinestezica si fara control vizual a distantelor. Trebuie sa fie realizate un numar
mai mare de determinari la diferite distante si deplasarea de la stnga la dreapta si de la dreapta la
stnga. n final se realizeaza o medie a abaterilor. Aceasta proba ofera si n acelasi timp indicatii
asupra memoriei kinestezice.
Probe pentru determinarea capacitatii de apreciere a vitezelor si distantelor. Sunt probe mai
complexe realizate pe calculator cu interfata si lucru pe monitor. Un exemplu ilustrativ l constituie
proba DEST (Viena Test Sistem). Pe ecranul monitorului apare o bara fixa verticala amplasata n
stnga sau n dreapta ecranului. Din partea opusa se deplaseaza cu viteze variabile un reper mobil n
directia barei fixe. La o anumita distanta reperul nu mai este vizibil si subiectul trebuie sa evalueze
momentul n care reperul a atins bara fixa. Se accepta o limita de toleranta de 5 mm. Calculatorul
ofera indicatii asupra numarului de reactii corecte, numarului de subestimari si al supraestimarilor
n mm. Proba permite evaluarea complexa a capacitatilor de evaluare complexa, a capacitatilor de
apreciere a vitezelor si distantelor, a comportamentului de asumare a riscului n conditii de control
vizual insuficient. Este implicata si capacitatea de anticipare a vitezei si distantei. Se pot realiza
comparatii ntre capacitatea de evaluare a distantelor pe cale kinestezica fara control vizual si cea pe
cale vizuala fara control kinestezic. Cert este ca semnalele vizuale si cele kinestezice se combina si
ofera posibilitatea realizarii unor comportamente adecvate n raport cu cerintele activitatii.
Probe pentru determinarea senzatiei de echilibru
Statokinezimetrul Dufour este o proba complexa alcatuita din: postament - dotat cu senzori
capabili sa preia micromiscarile corporale, si un dispozitiv electronic, dotat cu osciloscop catodic si
aparat foto polaroid menit sa surprinda pe imagine modificarile de postura ce apar pe osciloscopul
catodic. ntr-o varianta experimentala a acestei probe realizata la Institutul de Medicina Aeronautica
si Institutul National de Medicina Aeronautica si Spatiala de catre V. Ceausu, F. Boanta si Maria
Magureanu subiectul era introdus ntr-o camera obscura si urmarea pe un perete miscarile unei bare
luminoase. S-a constatat o tendinta neconstientizata a subiectilor de a-si modifica postura n functie
de sensul de miscare al barei luminoase. Cercetarile elaborate de catre Maria Magureanu si
Baloescu au demonstrat ca persoanele care prezinta oscilatii majore n mentinerea posturii
manifesta o tendinta marita de sugestibilitate si o rezistenta scazuta la iluziile specifice pilotarii
avionului.
Scaune rotative sunt folosite n special n selectia si expertiza personalului aeronavigant si sunt
menite sa depisteze disfunctiile neurovegetative de la nivelul urechii interne legate de mentinerea
posturii de echilibru si rezistenta la modificarile acesteia. Scaunului n care este asezat subiectul i se
imprima miscari rotative ntr-o directie sau alta pentru ca apoi medicul specialist ORL sa identifice
simptomele dezadaptarii neurovegetative manifestate prin incapacitatea mentinerii unei priviri fixe
si coordonate sau prin tulburari neurovegetative mai severe de ordin digestiv (voma). n medie cca.
30% dintre candidatii la scoala de aviatie sunt eliminati la aceasta proba ceea ce sugereaza slaba
adaptare a aparatului vestibular.
Platforme instabile sunt dispozitive complexe (Firma "Struktura" din Budapesta sau Firma "RQ+"

din Bucuresti) alcatuite dintr-un suport plat amplasat pe o bila; subiectul trebuie sa si mentina ct
mai mult si ct mai bine pozitia de echilibru. Abaterile de la aceasta pozitie sunt prelate pe cale
electronica si calculatorul ofera indicatii asupra numarului de miscari si directiei acestora. Aceasta
proba este folosita mai ales n investigarea capacitatilor de mentinere a echilibrului si de integritate
neuropsihica a personalului care lucreaza la naltime.
Proba electromiografica - EMG, este menita sa determine activitatea electrica a muschilor situati
sub piele. Semnalul electromiografic ofera indicatii asupra variatiei diferentelor de potential electric
n milivolti, variatii masura ntre doi electrozi aplicati pe piele la ctiva cm unul de celalalt deasupra
unui muschi activ. Semnalele EMG constituie un indicator al activitatii de contractie al muschiului
datorita faptului ca activitatea bioelectrica preceda cu cca. 50 ms. aparitia tensiunii mecanice n
muschi. Cercetarile au demonstrat ca exista o relatie de proportionalitate ntre amplitudinea
semnalului EMG si forta dezvoltata de muschiul respectiv.
Probe de nregistrare video a miscarilor. Aceste tehnici moderne asociate si cu programe
computerizate specifice permit analiza tridimensionala a miscarilor complexe executate n anumite
conditii. n general, deplasarea minii dintr-o pozitie spatiala n alta nu se efectueaza cu o viteza
constanta ci dimpotriva mereu variabila. S-a elaborat un anumit profil de viteza ce caracterizeaza
miscarea spatiala orientata ntr-o larga varietate de sarcini si conditii cum ar fi miscari de apucare,
de punctare (tapping), alinierea unui reper pe o tinta, miscari efectuate liber sau cu o singura
articulatie, miscari efectuate n diferite directii, pe diferite distante cu viteze diferite.
Senzatiile cutanate
Putem vorbi despre trei submodalitati senzoriale n cadrul senzatiilor cutanate: senzatiile tactile,
senzatiile termice si senzatiile algice cutanate.
Senzatiile tactile:
Variabile experimentale
a) Variabile dependente - sunt constituite din senzatiile propriu-zise de atingere, presiune sau prurit
si se exprima prin identificarea, discriminarea ct mai rapida si corecta a informatiei
Evaluarea acestor variabile presupune masuratori fine ale presiunii sau ale pragului spatial cu
ajutorul unor dispozitive speciale cum sunt esteziometrele.
b) Variabile independente - presupun manipularea stimulilor mecanici avndu-se n vedere registrul
foarte restrns al trecerii de la un tip de senzatie tactila la altul. Finetea discriminarilor tactile
implica o aplicare gradata si fina a stimulilor.
c) Variabile de control - tin de integritatea morfo-functionala a pielii precum si de starea subiectiva,
afectiva a participantilor la experiment. Faptul ca ntr-un timp foarte scurt se poate ajunge la o
senzatie de durere poate conduce la modificari ample ale setului perceptiv si reactivitatii subiectilor.
O variabila de control relevanta de care trebuie sa se tina seama este nivelul de desensibilizare
prezent la unele persoane pe anumite zone ale pielii, mai ales palma, degete n conditiile exercitarii
intense a unor activitati de munca manuale. Vrsta este o alta variabila de control ntruct o data cu
naintarea n vrsta se constata un declin al sensibilitatii cutanate.
Tehnici, procedee, aparate
1. Metode generale nespecifice:
a) Anestezia locala a unei portiuni a pielii prin care se urmareste ordinea pierderii si restabilirii
formelor de senzatii cutanate. Cercetarile experimentale au stabilit urmatoarea ordine a pierderii
sensibilitatii: rece, cald, durere, tact iar la restabilire ordinea se inverseaza.
b) Abolirea totala a sensibilitatii prin sectionarea nervului, prin injectarea cu alcool sau novocaina
sau prin oprirea circulatiei sanguine. n acest caz ordinea disparitiei si restabilirii formelor specifice

ale sensibilitatii cutanate se modifica n functie de procedeul stabilit.


c) Sectionarea si nlaturarea unor portiuni reduse de piele sau lezarea lor pe cale chimica. n acest
caz sensibilitatea tactila este prima care dispare.
2. Metode specifice. Pentru explorarea pragului senzorial de presiune se utilizeaza urmatoarele
aparate: esteziometre cu fir de par, ace tactile, esteziometre magnetice, tactometre cu placi.
Esteziometrele sunt dispozitive care permit exercitarea unei senzatii de presiune foarte usoare cu
ajutorul unei lamele sau a unui fir de par aspru de camila sau din coama de cal. Esteziometrul
dispune de un cadran pe care se prezinta valoarea presiunii exercitate n mg si g. Tactometrele
permit investigarea sensibilitatii suprafetei interne a degetelor prin discriminarea fina a diferentelor
de suprafata ntre doua placute. Diferenta este reglabila si subiectul trebuie sa relateze momentul n
care resimte aceasta diferenta sau cnd aceasta dispare.
Pentru masurarea pragului diferential al senzatiilor de presiune se foloseste esteziometrul tip
compas care dispune de doua vrfuri cu distanta reglabila. Aplicndu-se pe suprafata pielii se poate
identifica momentul n care subiectul relateaza doua senzatii diferite de atingere.
Senzatiile cutanate termice au un rol adaptativ important n reglarea homeostaziei organismului.
Astfel actiunea stimulilor reci, frigul, declanseaza reactii de conservare a caldurii corpului prin
manifestari de vasoconstrictie, piloerectie, tremuratul si intensificarea miscarilor de ncalzire. n
schimb, actiunea stimulilor calzi provoaca vasodilatatie, deschiderea porilor, ncetinirea arderilor,
diminuare ritmurilor motorii, transpiratie, cautarea unor locuri racoroase.
Variabile experimentale
n studierea si determinarea senzatiilor termice trebuie sa se tina seama de implicarea factorilor
afectivi datorita faptului ca frigul ca si caldura declanseaza rapid stari de disconfort nsotite de
reactii afective negative. De asemenea, trebuie sa se tina seama de fenomenul de contrast care se
manifesta foarte puternic la senzatiile termice. O alta particularitate importanta a senzatiilor termice
este numarul si distributia punctelor sensibile la rece care este mult mai mare dect al celor sensibile
la cald. Desigur aceasta diferenta exprima importanta adaptarii la frig. Apoi, o alta particularitate,
este ritmul si amploarea adaptarii la rece mult mai redus dect adaptarea la cald. n general
adaptarea la rece este dificila si lenta. O alta particularitate o constituie slaba precizie a relatarilor
subiectului privitoare la valorile de temperatura. Oamenii raporteaza n mod obisnuit senzatia de
frig sau de cald, de confort termic, si nu valorile n grade Celsius ale temperaturii. Aceasta
sugereaza ca o variabila de control importanta este antrenamentul, exercitiul.
Tehnici, procedee, aparate
Pentru determinarea senzatiilor termice sunt folosite dispozitive numite termoestiziometre.
Termoestiziometrul este un rezervor pentru apa la diferite temperaturi, permite reglarea temperaturii
lichidului iar aplicarea se face pe puncte cu picatura. Un alt tip de termoestiziometru foloseste tot
lichid ncalzit sau racit n grade variate dar se realizeaza o transmitere indirecta a temperaturii cu
ajutorul unui ac esteziometru. Acesta preia temperatura lichidului si prin aplicarea pe suprafata
pielii se poate evalua cu mai multa precizie nivelul de sensibilitate.
Un alt procedeu de investigare este prin radiere utiliznd surse de caldura amplasate n apropierea
diferitelor zone ale pielii. S-a constatat ca exista diferente semnificative ntre stimularea radianta si
cea de contact. Astfel n stimularea radianta, daca portiunile stimulate sunt mici, senzatia de cald
este aproape insesizabila. La o suprafata mai mica de 7 cm 2 si o radiatie termica mai puternica se
produce senzatia de durere. n procedeul stimularii prin contact senzatia de cald poate fi provocata
stimulnd chiar si o suprafata mai mica de 1 mm 2. n cazul stimularii simultane radiante a doua
zone se produce fenomenul de sumatie: daca este o stimulare simultana prin contact efectul este o
sumatie negativa respectiv cresterea valorii pragurilor cu una-doua unitati n raport cu situatia n
care zonele au fost stimulate succesiv.
Senzatiile algice cutantate

Senzatia de durere semnalizeaza o agresiune mecanica, termica, chimica, electrica asupra


tegumentului. Acest tip de senzatii se elaboreaza relativ lent astfel nct n stare de veghe trebuie sa
treaca cca. o secunda pentru a fi activat cortexul. Problema cea mai delicata din punct de vedere
neurofiziologic este aceea a specificitatii acestui tip de senzatii. S-a conturat ideea ca n realizarea
senzatiilor algice cutanate caile nespecifice au un rol fundamental si s-a conturat modelul celor trei
sisteme de transmisie: doua sisteme "cognitive" si unul "afectiv".
Variabile experimentale
Studiul experimental al durerii este foarte dificil datorita implicatiilor de ordin afectiv astfel nct
nivelul sensibilitatii algice este extrem de variat de la o persoana la alta si la aceeasi persoana n
situatii diferite. Societatea moderna pune un accent deosebit, mai ales n civilizatia occidentala, pe
ndepartarea durerii ca forma de dobndire a senzatiei de bunastare si de fericire. Din acest motiv,
cercetarile farmacodinamice privitoare la analgezice sunt ntr-o expansiune deosebita si numarul,
varietatea analgezicelor creste exponential. n ceea ce priveste studiile experimentale de laborator
acestea sunt orientate n special asupra determinarii pragurilor sensibilitatii algice precum si asupra
dinamicii senzatiilor de durere.
Variabilele dependente sunt exprimate mai ales prin adjective care descriu intensitatea senzatiei de
durere sau prin evidentierea momentului instalarii unei senzatii de durere. Evidentierea n valori
numerice este practic imposibila. Totusi, avndu-se n vedere componenta afectiva, se poate evalua
intensitatea durerii, intensitatea senzatiilor algice pe o scala de intensitati care poate utiliza trepte de
la insesizabil la foarte puternic sau prin solicitarea subiectului sa consemneze pe o linie lipsita de
gradatii cu un punct zona de intensitate resimtita. Daca, sa zicem, segmentul de dreapta are 10 cm
vom putea transpune n valori numerice intensitatea resimtita subiectiv de catre participant. Se mai
poate folosi si scala Lickert n cinci trepte pentru a evidentia masura prezentei unei anumite senzatii
de durere. Variabilele independente sunt foarte dificil de controlat datorita registrului extrem de
limitat al senzatiilor de durere. Stimulii pot fi mecanici, termici, chimici sau electrici. Este
important sa se stabileasca cu precizie intensitatea, magnitudinea, valorile acestor stimuli pentru a
avea un control asupra variabilei dependente.
Variabilele de control sunt puternic implicate si controlul acestora este esential daca dorim sa avem
o masura ct de ct riguroasa a senzatiei de durere. ntre variabilele de control amintim rezonanta
afectiva, starea afectiva, starea de sanatate, particularitatile mediului ambiant (confortul termic) dar
si alte particularitati ce tin de sex, vrsta, etnie, religie, traditii, obiceiuri, cutume.
Tehnici, procedee, aparate
n laboratoarele de psihologie experimentala s-au folosit aparate, numite algometre sau algesimetre,
cu ajutorul carora se realizeaza o crestere treptata a presiunii pna la obtinerea senzatiei de durere.
Avantajul acestui tip de aparate l constituie posibilitatea investigarii pe zone punctiforme cea ce
permite elaborarea unei harti a punctelor de durere. Apar nsa probleme de evaluare subiectiva,
drept urmare, se mai poate folosi ca indicator obiectiv al instalarii durerii nivelul de dilatare al
pupilei.
Alte variante de stimulare algica pot folosi clesti care ciupesc pielea sau stimulare electrica.
O problema majora n ceea ce priveste sensibilitatea cutanata fie ea tactila, termica sau algica este
harta punctelor de sensibilitate. Aceasta harta nu este precis determinata mai ales n ceea ce priveste
punctele de sensibilitate algica. Apoi s-a constatat ca harta nu pare sa fie stabila n timp ceea ce
nseamna ca s-au produs erori de localizare sau variatii n modul de aplicare al stimulilor.
Senzatiile olfactive
Pragurile olfactive
Pragurile olfactive variaza ntre 12 grade de intensitate. Pentru stimulii puternici olfactia poate
functiona la parametri teoretici obisnuiti. Schimbarile minore n molecule pot modifica pragurile.
Aceste modificari reflecta n primul rnd alterarea solubilitatii. Metodele de evaluare a pragurilor nu

reusesc sa masoare solubilitatea si selectivitatea mucoasei nazale. Din acest motiv, pragurile
olfactive, sunt influentate att de nivelul solubilitatii ct si de numarul receptorilor olfactivi excitati.
n ciuda acestor dificultati si probleme se pare ca dintre toate formele de sensibilitate chimica cea
olfactiva poseda acuitatea cea mai nalta. Raportndu-ne la concentratia moleculara, mirosul este de
10 mii de ori mai sensibil dect gustul, n schimb sensibilitatea diferentiala nu este att de ridicata.
Valorile pragurilor absolute cunosc o variabilitate larga si dificultati de masurare. n general valoare
pragului se determina n functie de distanta n cm dintre substanta-sursa si nas. Marimea acestei
distante variaza de la o substanta la alta. Valorile pragului absolut tind sa creasca pe masura trecerii
timpului de expunere. Cercetarile lui Steriver (1958), dupa S.S. Stevens (1989) au aratat faptul ca
pe masura trecerii timpului de expunere pragul se va ridica la nivelul adaptarii concentratiei
substantei stimul. Expunerea la o concentratie adaptabila data va ngreuna mai mult perceperea
valorii concentratiei scazute dect cea a concentratiei crescute. n acest sens olfactia implica vazul,
gustul si simtul tactil. Cercetarile de psihofiziologie olfactiva sugereaza ca durata de actiune a unui
stimul adaptabil are o influenta redusa fata de concentratia stimulului. n ceea ce priveste pragurile
diferentiale dificultatile de masurare sunt si mai mari. Ceea ce se stie sigur este faptul ca nivelul
pragurilor diferentiale depinde de gradul de concentratie al substantei ca si de specificitatea
substantei.
Problematica pragurilor olfactive este indisolubil legata de identificarea mirosului. Olfactia este
modalitatea senzoriala n sfera careia sub posibile discriminari calitative de nivel superior. Acest
lucru reiese din capacitatea oamenilor de a aprecia o varietate de arome, parfumuri fine sau chiar
cele mai fine urme de miros. Aceste discriminari calitative nu par sa implice n mod necesar o
anumita abilitate de identificare a mirosurilor. Experimentele au aratat ca persoane necalificate pot
transmite n medie patru unitati de informatie, adica pot identifica 16 mirosuri fara eroare. n
procesul identificarii un rol important l are memoria implicata n efectuarea unor asociatii ntre
miros si denumirea sau eticheta lui. Exista o anumita disparitate ntre discriminare si identificare
datorita absentei unei asociatii ntre mirosul respectiv si denumirea acestuia sau datorita
incapacitatii de a reactualiza denumirea din memorie. nvatarea acestor asociatii este un proces care
se realizeaza n timp. Pentru un nespecialist mirosul de lamie sau de trandafir s.a.m.d. i apar din
punct de vedere fenomenologic imposibil de analizat. Reiese ca mirosurile difera foarte mult de
gusturi care sunt percepute ntr-o maniera analitica (sarat-acru, dulce-amar). Identificarea
mirosurilor a devenit o tehnica utila n surprinderea diferentelor intergrupale n cadrul proceselor de
informare olfactiva (esantioane cu substante odorifice, parfumuri s.a.m.d. prezente n unele reviste).
Experimentele au aratat ca femeile obtin rezultate mult mai bune dect barbatii n ceea ce priveste
identificarea mirosurilor uzuale, incluzndu-le si pe acelea care sunt considerate, att de femei ct si
de barbati, ca fiind mai usor identificabile de catre barbati (Cain, 1982, dupa S.S. Stevens, 1989)
Timpul de reactie n olfactie
Valorile timpului de reactie la stimulii olfactivi sunt ridicate pornind de la minimum 500 ms pentru
aproape toate mirosurile, iar la concentratii slabe se poate depasi o secunda. Paradoxal, aceste valori
depasesc net intervalul de timp necesar pentru transportul moleculelor de la nivelul narilor spre
mucoasa olfactiva si apoi pentru transmiterea mesajelor neuronale la sistemul limbic. Modelul
explicativ al acestei latente ridicate presupune ca un neuron va fi excitat atunci cnd concentratia
critica a substantei odorante difuzeaza prin mucoasa pna n profunzime la nivelul zonei receptoare,
respectiv la aproximativ 10 - 70 m. Cercetarile sistematice pe variate substante si n diferite
laboratoare sugereaza faptul ca nivelul mediu la care sunt situati receptorii este de 46 m.
Tehnici, procedee, aparatura
Investigarea experimentala a olfactiei este dificil de realizat iar laboratoarele de psihologie obisnuite
nu dispun de aparatura specifica n acest domeniu. Al. Rosca (1971) prezinta pe larg o serie de
probe, aparate clasice n domeniu cum ar fi metoda Toulouse-Pieron, olfactometrul Zwaademaker,
olfactometrul Elsberg-Lewy. n laboratoarele moderne mai ales cele legate de industria parfumurilor
sau n activitatile legate de combaterea traficului cu narcotice se utilizeaza procedee mai complexe

cum ar fi camera olfactoriu sau detectoare de produse chimice numite osmofile ("nasul artificial").
Desi este att de veche, metoda lui Toulouse si Pieron, este accesibila studentilor n laboratoarele de
psihologie experimentala. Cei doi autori si propuneau sa masoare acuitatea olfactiva ntr-o
atmosfera inodora la o atmosfera de 15 grade cu ajutorul unor flacoane ermetic nchise continnd
solutii lichide de substante odorifice. Flaconul este deschis (atentie flacoanele nu trebuie sa fie
pline) si i se da subiectului sa l miroasa timp de trei secunde prin inspiratie naturala, fara efort; i se
cere sa denumeasca mirosul si daca nu-l poate determina va spune ca pur si simplu a mirosit ceva.
Flaconul este agitat nainte si se lasa destupat cteva secunde pentru a permite emanatiilor olfactive
acumulate sa se evapore. Aplicarea se face pentru fiecare nara separat. Se realizeaza 3-4 ncercari
apoi se face o pauza de cteva minute pentru a se evita oboseala olfactiva. O regula importanta este
sa se porneasca de la concentratii slabe spre concentratii mai mari pna ce subiectul recunoaste
mirosul.
Olfactometrele sunt dispozitive mai complexe care permit un control mai bun al variabilelor mai
ales cele care tin de temperatura substantei-stimul si de concentratia acesteia.
Camera olfactoriu permite cel mai bun control experimental ntruct subiectul este n prealabil
supus mbaierii apoi mbracat ntr-un costum special care sa nu permita eliminarea propriilor
mirosuri este introdus ntr-o ncapere si n aceasta ncapere primeste ntr-o maniera dozata
substantele odorifice printr-un control deplin al umiditatii, temperaturii si concentratiei.
n cazul persoanelor care lucreaza n industria cosmetica si parfumerie exista proceduri specifice de
antrenare, pregatire si mentinere a capacitatilor de identificare si discriminare olfactiva.
Senzatiile gustative
Gustul este unul dintre simturile chimice ce se bazeaza pe capacitatea limbii de a dizolva si
de a recepta calitatile chimice ale stimulilor. Limba are un aspect poros dat de cele patru tipuri de
papile aflate pe suprafata ei. Mugurii gustativi se gasesc la suprafata epiteliala a celor patru tipuri de
papile. Mugurul gustativ este o aglomerare de celule globulare aranjate sau dispuse ca o felie dintr-o
portocala. Deschizatura acestor celule care leaga mugurul gustativ de limba este denumita por
gustativ.
Cele patru gusturi de baza si-au dovedit utilitatea pentru descrierea experientei gustului si pentru
organizarea datelor psihofizice (praguri, contrast, adaptare) si probabil ca vor continua sa domine
gusturile psihofizice chiar daca va aparea un sistem mai util.
Dificultati n studiul experimental al senzatiilor gustative
La fel ca si n cazul sensibilitatii olfactive exista o serie de dificultati rezultate din variabilitatea
factorilor care influenteaza sensibilitatea gustativa. n experimentele asupra sensibilitatii gustative
trebuie sa tinem seama de urmatoarele particularitati:
stimularea concomitenta si a altor receptori (termici, de presiune, tactili, algici
si n deosebi olfactivi) poate modifica senzatia de gust;
procedee si metode de stimulare si nregistrare cu un coeficient mai scazut de
siguranta si cu dificultati de control a variabilelor implicate;
absenta unor criterii si parametri riguros-obiectivi de estimare a senzatiilor
gustative;
existenta unor criterii subiective de evaluare ce tin de starile psihofiziologice
interne ale subiectului precum si de alti factori subiectivi amintiti.
Pragurile absolute variaza n functie de:
-

metoda de administrare a excitantului,

cantitatea solutiei utilizate,

marimea suprafetei stimulate a limbii.

Pentru determinarea pragurilor este necesar ca stimulul sa fie administrat pe portiunea limbii care
prezinta sensibilitatea cea mai ridicata fata de el. n acest caz, datorita reducerii suprafetei zonei
stimulate, trebuie marita concentratia solutiei. Se constata ca ntre intensitatea senzatiei de gust si
concentratia minima a substantei stimul este un raport invers proportional cu suprafata excitata,
respectiv cu numarul de papile irigate. n cazul stimularii punctiforme valoarea pragului pentru
clorura de sodiu este 0,19%. n 1887 Schreiber (dupa P. Popescu-Neveanu si M. Golu, 1970) a
masurat urmatoarele valori medii ale pragurilor absolute minimale: 0,1% pentru solutia de zahar la
temperatura de 30C; 0,05% pentru solutia de NaCl; 0,0025% pentru solutia de acid citric si
0,0001% pentru solutia de chinina.
Pentru obtinerea unor senzatii gustative optime care sa determine o dispozitie afectiva pozitiva
concentratia substantelor sapide nu trebuie sa depaseasca anumite limite.
Astfel, pentru o senzatie de dulce agreabila concentratia maxima a solutiei de zahar trebuie sa fie de
20%, cresterea concentratiei dincolo de aceasta limita nu mbunatateste senzatia gustativa ci
conduce la reactii opuse; pentru sare concentratia optima maxima este de 10%; pentru acid
clorhidric - 0,2%; pentru chinina - 0,1% .
Pragurile diferentiale sunt si mai dificil de estimat iar valorile au un caracter relativ. Se utilizeaza
mai frecvent metoda comparari succesive dar inertia ridicata a analizatorului gustativ face ca
intervalele sa fie mari iar adaptarea rapida conduce la riscul transformarii ntr-o proba de memorie
gustativa. Cu toate acestea cercetarile experimentale au impus cteva concluzii valide:
prin trecerea de la solutii slab concentrate la solutii mai concentrate valoarea
pragului diferential scade. Aceasta implica drept regula de baza n cercetarea
sensibilitatii gustative diferentiale pastrarea stricta a acestei ordini;
concentratiile medii favorizeaza obtinerea celor mai mici praguri diferentiale;
concentratiile foarte ridicate conduc la cresterea pragului diferential si la
scaderea sensibilitatii.
Adaptarea la nivelul sensibilitatii gustative este foarte rapida. Spre exemplu, pentru sarat timpul
necesar adaptarii este de 14-16 sec., pentru amar 47-50 sec.
Se impun urmatoarele particularitati ale adaptarii gustative:

adaptarea gustativa este proportionala cu intensitatea sau forta de actiune


a stimulului;

viteza adaptarii difera pentru fiecare dintre cele patru modalitati de baza
ale sensibilitatii gustative. Cea mai rapida adaptare este la dulce si apoi la sarat;

efectul adaptarii gustative nu se generalizeaza astfel nct nivelul


sensibilitatii se pastreaza pentru alte categorii de stimuli sau chiar creste prin
contrast.
Sensibilizarea, contrastul si amestecul sunt foarte bine reliefate la nivelul sensibilitatii gustative.
Astfel, daca vom determina initial concentratia liminala a substantei-stimul si apoi vom stimula la
intervale de aproximativ 2-3 minute zonele receptoare corespunzatoare vom obtine o crestere a
sensibilitatii fata de aceeasi substanta chiar n concentratii subliminale.
Contrastul apare ca efect al interactiunii a celor patru grupe de receptori. Spre exemplu, dupa
badijonarea jumatatii stngi a limbii cu 1,5% solutie de acid acetic, sensibilitatea jumatatii drepte
creste n raport cu toate celelalte substante gustative. Un efect asemanator se nregistreaza daca se
aplica pe jumatatea stnga o solutie de 20% NaCl. Substantele dulci provoaca o crestere a

sensibilitatii fata de substantele acide (A. Allen si Wainberg, Bronstein, 1950 n M. Golu, 1978).
Amestecul se obtine prin combinarea a doua sau mai multe substante cu gust pur. Rezultatul este o
senzatie gustativa complexa ce nglobeaza caracteristicile proprii fiecarei substante combinate.
Pentru un amestec optim concentratia substantei trebuie sa fie mai mica. Daca domina una dintre
substante atunci senzatia de gust va fi dominata de aceasta substanta. Trebuie sa spunem ca un
amestec absolut n sfera senzatiilor gustative este imposibil de realizat.
Curiozitati. Al cincilea gust: UMAMI (n japoneza "delicios").
La baza acestui gust se afla substanta numita acid aminat glutamat, identificata nca n 1909 de
cercetatorul japonez K. Ikeda. Cercetari recente au demonstrat existenta unor receptori specializati
pentru substantele glutamate. Majoritatea cercetatorilor nu l accepta ca gust n sine ci doar faptul ca
substantele glutamate stimuleaza celelalte gusturi fundamentale provocnd un gust particular cum
este cel al: carnii, brnzei, pestelui, ciupercilor.
O dificultate majora n acceptarea acestui gust provine din motive de ordin socio-cultural. Oamenii
sunt obisnuiti cu un anume set de reprezentari asociate cu denumirea celor patru gusturi primare.
Tehnici, procedee, aparatura
1. Procedeul degustarii este cel mai simplu si usor de realizat si de catre studenti n laborator.
Subiectul n prealabil si dupa fiecare ilustrare si va clati gura cu apa distilata la 38C, facndu-se o
pauza de cca. un minut ntre degustari. I se va da subiectului sa soarba o cantitate mica de solutie
care (Atentie! Nu se nghite). Subiectul este solicitat sa identifice, sa discrimineze, sa denumeasca
substanta degustata sau sa descrie anumite calitati ale acesteia.
2. Procedeul stimularii punctiforme, metoda Touluse-Vaschide.
Se utilizeaza 60 de flacoane prevazute cu pipeta si se aplica cu picatura pe ariile gustative ale limbii.
O problema n acest gen de investigatii este cantitatea de lichid care iriga papilele gustative ntruct
picatura contine o cantitate uneori prea mare de substanta sapida. Din acest motiv se prefera
utilizarea unei mici pensule mbibata cu solutia respectiva. Evident fiecare flacon trebuie sa dispuna
de propria pensula. O precautiune importanta a fost amintita ceva mai sus si anume explorarea
ascendenta pornind de la stimulii cu o concentratie foarte scazuta ntruct nceperea cu stimuli
supraliminali produce efecte de mascare sau denaturare. O alta precautiunea este examinarea la cca.
Doua ore dupa masa. Astfel nct sa dispunem de un nivel mai ridicat al sensibilitatii gustative.
3. Aplicatoare gustative. Sunt aparate mai complexe care permit reglarea temperaturii substantei
precum si identificarea temperaturii la suprafata limbii.
Senzatiile auditive
n abordarea experimentala a senzatiilor auditive trebuie sa se porneasca de la particularitatile
stimulilor acustici: frecventa, amplitudinea si forma. Cercetarile de psihofizica auditiva sau
psihoacustica studiaza relatia dintre stimulii fizici (sunetele) si reactiile subiectului la acesti stimuli.
n cercetarea psihoacustica s-au impus trei metode: discriminarea, egalizarea si gradarea senzoriala.
Discriminarea permite masurarea celor mai mici diferente ntre doua sunete care pot fi distinse cu
certitudine. Subiectul trebuie doar sa fie capabil sa distinga n mod cert un zgomot de celalalt. n
mod obisnuit stimulii difera dupa o singura dimensiune fizica cum ar fi de exemplu diferenta de
intensitate ntre doua semnale sinusoidale de aceeasi frecventa. Astfel, se poate reduce intensitatea
unui sunet unic pentru a stabili daca poate fi detectat n prezenta altui sunet. Acesta este un
experiment de detectare.
Egalizarea este folosita pentru a stabili ce se ntmpla atunci cnd doi stimuli sunt egali n ceea ce
priveste perceperea subiectiva chiar daca n mod clar sunt inegali din punct de vedere al unei alte
dimensiuni subiective. Sunetele diferite ca spectru fizic sunt n general usor de distins si trebuie sa
instruim subiectul sa egalizeze o dimensiune cum ar fi intensitatea a doua sunete n timp ce ignora
frecventa lor. Nivelele de intensitate egala a sunetelor ne arata modul n care frecvente sinusoidale

diferite trebuie sa fie modificate pentru a le receptiona la acelasi nivel de intensitate.


Gradarea senzoriala permite modificarea raporturilor de intensitate si frecventa ale sunetului n
conditiile n care un subiect antrenat reuseste sa opereze distinct cu cei doi indicatori. Stevens
(1975) a ncercat pentru prima data aplicarea acestei metode ntr-o varietate de conditii si modalitati
senzoriale. Se poate cere subiectului sa ofere estimari pentru orice dimensiune imaginabila a
stimulilor. Dezavantajul este ca trebuie sa se asigure un consens ntre observatori n ceea ce priveste
dimensiunile evaluate ntruct diferentele individuale introduc surse nedorite de variatie.
Pragurile senzatiilor auditive
Problema pragurilor senzoriale n sfera sensibilitatii acustice trebuie sa fie studiata n raport cu cele
doua particularitati fundamentale ale stimulilor sonori si anume: frecventa si intensitatea. De
asemenea, nu pot fi ignorate raporturile dintre frecventa si intensitate n studiul pragurilor acustice.
n aceste conditii M. Golu (1978) face diferenta ntre sensibilitatea auditiva sub forma ei absoluta si
diferentiala care se raporteaza la frecventa si pragurile auditive absolute si diferentiale care se
raporteaza la intensitate.
Sensibilitatea absoluta reprezinta capacitatea de a aprecia corect, prin intermediul senzatiei de
naltime, frecventa sunetului sau de a identifica dupa naltime un sunet izolat. Registrul sensibilitatii
este cuprins ntre 20 si 20.000 Hz. n studiul experimental al sensibilitatii auditive se impun
urmatoarele variabile: vrsta, starea functionala a analizatorului, specificul organizarii structurale a
analizatorului si exercitiul. Cercetarile au demonstrat faptul ca nivelul sensibilitatii absolute creste
de la nastere pna spre vrsta de 18 ani, cnd atinge valoarea maxima; se mentine relativ constant
pna la 30-35 ani dupa care se constata o curba descendenta tot mai accentuata o data cu naintarea
n vrsta.
Pragul sensibilitatii absolute auditive se exprima si prin capacitatea oamenilor de a descompune n
plan subiectiv un sunet complex n elementele sale componente si de a evalua naltimea, frecventa
fiecarei componente n parte. Aceasta capacitate exprima n fapt o aptitudine nnascuta care prin
exercitiu si antrenament poate atinge un nivel ridicat de performanta la muzicieni.
Sensibilitatea diferentiala evaluata asa cum am aratat mai sus n baza metodei discriminarii
reprezinta capacitatea subiectului de a distinge sub aspectul frecventei doua sau mai multe sunete de
aceeasi intensitate. Valoarea pragurilor sensibilitatii diferentiale este situata ntre 2 si 13 Hz. La
unele persoane se constata fenomenul de surditate fata de naltime, manifestat prin incapacitatea de
a sesiza, sub aspectul naltimii, doua sunete dispuse la o distanta foarte mare pe scala de frecvente
(peste 100 Hz.)
Sensibilitatea diferentiala ofera oamenilor posibilitatea de a realiza o ordonare n sens ascendent sau
descendent a sunetelor dupa naltime si elaborarea unor etaloane interne de comparare-evaluare a
structurilor melodice.
n experimentele care vizeaza studiul sensibilitatii absolute si diferentiale trebuie sa se tina seama si
de nivelul amplitudinii undei sonore ntruct este nevoie de o intensitate optima. n experimentele
care vizeaza studiul desfasurarii frecventelor n cadrul registrului sensibilitatii auditive se
recomanda utilizarea unei intensitati standard de 40 dB.
Pragurile absolute
Pragurile senzatiilor auditive se raporteaza la indicatorul de intensitate sau amplitudine. Pragul
absolut defineste energia sau intensitatea necesara detectarii unui semnal n absenta altor sunete.
Primele cercetari au avut loc n 1933 n Laboratoarele Bell Telephon si au fost realizate de catre
Sivian si White (dupa D. Green, 1989). Cei doi autori au luat n considerare si pragul absolut
masurat cu castile pe ureche. Masurarea pragului intensitatii trebuie sa tina seama si de nivelul
frecventelor. Se constata diferente semnificative n masurarea pragului absolut n conditiile unei
ncaperi fara ecou si cu castile pe ureche. Cea mai simpla explicatie pentru aceasta diferenta este ca
acoperind urechea cu casca se poate introduce un zgomot camuflat ceea ce face ca sunetul

sinusoidal sa fie auzit mai tare. Alte explicatii amintesc despre fluctuatiile de tensiune care apar din
contactul dintre cap si casca, fluctuatii induse de pulsul cardiac. Este vorba despre un asa numit
zgomot fiziologic. Rezulta ca prin acoperirea urechii cu casca se produce un zgomot de o frecventa
scazuta dar care are o intensitate suficient de ridicata pentru a creste nivelul pragului absolut la
aceste frecvente scazute de sub 1000 Hz. Dupa cum sustine David Green (1989) pentru rezolvarea
acestor discrepante este nevoie de un esantion mare de masuratori pe subiecti tineri cu un auz bun n
vederea stabilirii pragului minimal acustic la nivelul unei populatii. Acest gen de studii au fost
realizate n S.U.A. ct si n alte tari iar n 1963 Organizatia Internationala de Standarde a adoptat o
recomandare pentru nivelele de auz normal. Cercetari ulterioare au reliefat, n continuare, diferente
dar, totusi, sunt diferente minore ce tin de sensibilitatea metodelor si aparatelor folosite.
Pragul absolut inferior reprezinta intensitatea minima a tonului standard, cu frecventa de 1000 Hz,
necesara pentru a provoca o senzatie de tarie abia sesizabila. Raportat la scala decibelica, pragul
absolut minimal este 0 dB. Se constata cresteri ale valorilor acestui prag la hipoacuzici, la
persoanele nvrsta si n conditii de oboseala auditiva.
Pragul absolut superior reprezinta intensitatea maxima a sunetului luat la frecventa standard de
100 Hz, intensitate care continua sa provoace o senzatie de tarie specifica. Valoarea medie a
pragului absolut superior este de 140 dB. Intensitatea optima medie pentru audibilitatea umana este
de 60 dB.
Pragul diferential al intensitatii reprezinta cea mai mica modificare de intensitate adaugata la
intensitatea initiala a sunetului si care permite o detectare sesizabila de catre subiect. Valoarea
pragului diferential este de
dar acest raport si mentine valabilitatea doar pentru valori medii de
intensitate. La sunete de intensitate slaba sau puternica apar fenomene de iradiere a excitatiei care
conduc la modificari ale valorii pragului diferential dupa o functie exponentiala descrisa de catre
Stevens (1975).
Cercetari recente au demonstrat ca raportul de
se pastreaza constant pe o plaja ntinsa de
frecventa cuprinsa ntre 200-8000 Hz. Acest consens privitor la ecuatia lui Weber nu se mentine
atunci cnd se discuta despre valoarea exacta a pragului diferential. Cercetatori diferiti au ajuns la
valori diferite ale acestor valori. Se considera ca diferentele se datoreaza procedeelor diferite
utilizate.
Nivelul pragurilor intensitatii este influentat n mod evident si de nivelul frecventelor. Din acest
motiv determinarea pragurilor intensitatii se realizeaza n conditiile unei valori standard de 1000 Hz
a frecventei. Modificari ale valorilor frecventei induc modificari n sfera pragurilor intensitatii astfel
n zonele frecventelor joase si nalte taria subiectiva a sunetului creste mai repede dect n zona
frecventelor medii. Concluzia psihologica a acestui fenomen este ca sunetele puternice joase sau
nalte sunt mai greu tolerabile dect cele cu frecventa medie.
O alta observatie legata de tehnicile de masurare a pragului intensitatii sunetului este aceea ca
senzatia de tarie a sunetului nu constituie o reproducere fidela a intensitatii obiective a sunetului ci
un model aproximativ al ei. Nu vom putea spune cu precizie ca sunetul A este de doua ori mai
puternic sau mai slab dect sunetul B. Pentru ca, n realitate, daca vom reduce intensitatea obiectiva
a unui sunet de la 100 la 80 dB subiectul va relata o diminuare a intensitatii percepute de peste doua
ori.
Determinarea sensibilitatii si pragurilor intensitatii acustice este influentata de auzul monaural sau
binaural. Desigur, valorile pragurilor determinate binaural sunt mai mici dect cele determinate
monaural. Rezulta ca nivelul sensibilitatii binaurale este mai mare dect cel al sensibilitatii
monaurale. Acest fenomen se explica prin efectul de tonifiere si compensare functionala reciproca
realizat n cadrul interactiunii dintre componentele pereche ale analizatorului. Daca un stimul

actioneaza un timp mai ndelungat (peste 30 de minute) se constata ca aparatul receptor din cele
doua urechi intra ntr-un regim de functionare prin rotatie care permite mentinerea la un nivel optim
al sensibilitatii pe o durata mai lunga de timp.
O ultima precizare, n ceea ce priveste raporturile dintre frecventa si intensitate n procesul receptiei
sunetelor, rezulta din cercetarile lui Neff si Diamand (1958), M. Golu (1966, 1978). Imposibilitatea
practica de a disocia frecventa de intensitate poate conduce la urmatoarele manifestari: situatii n
care perceperea naltimii nregistreaza valori maxime iar discriminarea intensitatii se afla la nivel
scazut sau situatia n care discriminarea tariei se realizeaza la un nivel optim iar discriminarea
naltimii este mai slaba. Se pare ca, n timp ce, estimarea naltimii se subordoneaza legilor
distributiei normale dupa o curba gaussiana, evaluarea tariei sau a intensitatii se supune legilor
distributiei dimodale. Rezulta ca diferentierea si identificarea sunetelor se realizeaza alternativ si
succesiv, cnd naltimea, cnd taria.
Variabile experimentale
Variabilele dependente trebuie sa puna n evidenta comportamentul de raspuns al subiectului.
Avem n vedere discriminarea, identificarea semnalului sonor. Modalitatile de masurare pot fi:
apasarea pe un buton, o cheie semnaliznd pe aceasta cale momentul n care subiectul recepteaza
sunetul respectiv. O alta modalitate o pot constitui raspunsurile verbale de tipul DA sau NU, care
sugereaza prezenta sau absenta stimulului. Timpul de reactie este un indicator al acuitatii auditive si
al masurarii pragului auditiv ceea ce presupune latenta ntre prezentarea stimulului si reactia
subiectului. Masuratorile mecanice sau semnalarea pe cale verbala sunt destul de imprecise si din
acest motiv de fiecare data cnd este posibil sunt preferate masuratori electronice si
electrofiziologice.
Variabilele independente sunt constituite n principal din particularitatile undei sonore: frecventa,
intensitatea, forma, durata de expunere, intervalul dintre stimuli, valoarea de semnificatie a
stimulilor, natura stimulilor (zgomote, sunete melodice, cuvinte).
Variabilele de control tin mai ales de valoarea de semnalizare a sunetelor pentru om. Lumea
sunetelor prezinta o importanta exceptional de mare mai ales n conditiile n care informatia vizuala
este deficitara. Din acest motiv cercetarile experimentale asupra sensibilitatii auditive trebuie sa tina
seama de efectele n plan subiectiv ale sunetelor. Astfel cercetarile realizate ntr-un mediu total
izolat fonic realizeaza un bun control al altor variabile dar, n schimb, induc subiectului o stare
anxioasa greu de stapnit. Pe acest fundal, daca se adauga si absenta ecoului asociata cu o
hipersensibilizare n raport cu sunetele emise de propriul organism (puls, respiratie) putem aprecia
ca se dezvolta reactii subiective ce prezinta implicatii majore asupra comportamentului de raspuns
al subiectului. Din acest motiv se impun masuri speciale de pregatire a subiectilor nainte de
nceperea experimentului propriu-zis.
Tehnici, procedee, aparate
Diapazonul constituie un dispozitiv la ndemna, usor de manevrat n experimentele de laborator.
Desigur ca nivelul de precizie este mai scazut se utilizeaza seturi de diapazoane construite astfel
nct sa emita sunete de o anumita frecventa. Tehnica examinarii presupune prinderea capetelor
diapazonului cu doua degete si eliberarea lor brusca, n apropierea urechii subiectului. Subiectul
avnd la ndemna un cronometru trebuie sa l porneasca n momentul n care ncepe sa auda
sunetul si sa l opreasca n momentul n care nu mai aude sunetul. Pe aceasta cale se poate evalua
registrul acuitatii senzoriale acustice pentru variate lungimi de unda ale sunetelor. Desigur, cu ct
timpul de auditie este mai lung cu att acuitatea auditiva este mai buna. Se realizeaza examinarile la
fiecare ureche n parte, iar n timp ce se examineaza cu o ureche, cealalta va trebui sa fie acoperita
sau astupata cu un dop de ceara. Se realizeaza mai multe ncercari si apoi se face o medie a
acestora.
O serie de alte aparate clasice n laboratoarele de psihologie experimentala sunt prezentate n Al.
Rosca (1971).

Generatorul de sunete este un dispozitiv electronic utilizat n vederea studiului pragurilor


frecventei si intensitatii. Avantajul acestui aparat este faptul ca permite o modulare a registrului de
frecvente si intensitati ntr-un spectru foarte larg. De asemenea, un alt avantaj l constituie faptul ca
subiectul poate fi instruit sa realizeze singur modularea anumitor caracteristici n vederea obtinerii
unor indicatii mai fine privitoare la resursele receptorului auditiv.
Audiometrul este un aparat utilizat att n laboratoarele de fonoaudiologie n scop clinic - pentru
determinarea tulburarilor auditive -, ct si n laboratoarele de psihologie experimentala - pentru
determinarea caracteristicilor acuitatii auditive. O conditie importanta este asigurarea unui mediu
izolat fonic, de dorit camere izolate fonic. Semnalele sonore pot fi transmise pe cale aeriana din
surse amplasate n diferite pozitii fata de ascultator, fie prin intermediul castilor. Raspunsul este dat
de catre subiect fie pe cale verbala - la un microfon, fie prin apasarea pe un buton de raspuns.
Audiometrele moderne testeaza capacitatea aparatului auditiv si prin preluarea vibratiilor ce se
transmit pe cale osoasa. Audiometrele permit evidentierea rezultatelor prin intermediul
audiogramelor care prezinta, ntr-o maniera grafica, performantele auditive att monaural ct si
binaural.
Senzatiile vizuale:
Pragurile vizuale
Pragul minim absolut al sensibilitatii vizuale a fost masurat pentru prima data cu o mare acuratete
de catre Hecht, Schaler si Pirenne n 1942 (dupa Bartlett, 1966; I. Ciofu, 1978). Cei trei autori au
procedat n modul urmator: se asigura subiectului n medie 30 min de adaptare la ntuneric, apoi se
proiecteaza timp de
s un flash cu lungimea de unda de 510 m pe o arie retinala restrnsa la
10', diametrul situat la 20 de axul orizontal n partea temporala. Cantitatea minima de unitati
energetice care a provocat un raspuns senzorial a fost de 3,89 x 10-12 ergi.
Valoarea pragului minim pentru foveea centrala se poate determina la o lungime de unda de 560
m, iar pentru zona periferica a retinei la 500 m.
Partea periferica a retinei are o sensibilitate mai crescuta la lumina ceea ce nseamna ca vederea
fotopica (diurna) realizata cu ajutorul celulelor cu cornuri are o sensibilitate mai scazuta la
intensitatea luminii. Dupa cum spunea fizicianul Arago "pentru a percepe un obiect foarte slab
luminat aflat n apropierea pragului minim trebuie sa nu-l privesti" deci sa nu fie fixat vizual, sa nu
fie proiectat pe fovee. Rezulta ca celulele cu bastonase sunt mult mai sensibile la lumina si ca retina
are o sensibilitate maxima la lumina n conditii de obscuritate sau ntuneric.
Determinarea pragului minimal absolut este dependent de marimea suprafetei receptorilor excitati,
de regiunea retinei excitata, de durata stimularilor si a pauzelor dintre acestea.
Metoda mai sus prezentata este una cu caracter electrofiziologic si implica aparatura si procedee de
lucru complicate. n cabinetele de oftalmologie precum si n laboratoarele de psihologie
experimentala expresia pragului minimal este acuitatea vizuala evaluata cu ajutorul tabloului
octometric.
Tabloul octometric prezinta un sir de rnduri de litere, cifre, semne sau imagini diferite ca marime
de la aproximativ 90 mm la 5 mm. Pe tablou n mod obisnuit este specificata distanta de la care
subiectul trebuie si poate sa recunoasca semnele pentru fiecare rnd. Subiectul trebuie sa citeasca
literele sau sa descrie semnele pe care i le arata examinatorul. Se coboara pe fiecare rnd pna cnd
subiectul nu mai reuseste sa identifice semnul sau literele respective. De exemplu, o persoana care
este amplasata la o distanta fixa de 5 m vede doar literele care n mod normal sunt vazute de la 20 m
prezinta urmatoarea acuitate vizuala:
. Examinarea trebuie sa aiba loc n
conditii de ntuneric dar cu tabloul octometric bine iluminat. Se examineaza fiecare ochi separat si

amndoi mpreuna.
Pragul diferential
Determinarea pragului diferential vizual presupune factori si dificultati mai numeroase astfel trebuie
sa se tina seama de:
-

nivelul iluminarii ochiului n momentul anterior;

tehnica utilizata;

forma cmpului vizual;

acuitatea focarului pe retina;

predispozitiile individuale;

dispozitia de moment;

nivelul atentiei;

atitudinea fata de sarcina;

setul pregatitor.

Toti acesti factori se instituie n variabile de control implicate n determinarea pragului diferential.
Metoda cea mai frecvent utilizata n determinarea pragului diferential al sensibilitatii vizuale este
cea a erorii medii. Valorile statistice confirma constanta lui Fechner si nivelul unanim acceptat al
pragului diferential vizual este de
. Se impune precizarea ca nu exista cresteri constante ale
valorii intensitatii care sa reprezinte n acelasi timp si marimi subiective constante. Din acest motiv,
la o intensitate luminoasa extrema, orice adaos nu mai nseamna din punct de vedere subiectiv
nimic ntruct subiectul este "orbit" partial sau total.
Pragul temporal al acuitatii vizuale sau frecventa critica de fuziune (FCF)
Termenul si metoda au fost propuse de catre fiziologul Allen n 1926.
n cazul n care o sursa stationara de lumina produce licariri succesive, atunci cnd intervalul dintre
doua licariri succesive este de o secunda subiectul va percepe numai o serie de licariri dar daca
intervalul dintre doua licariri succesive este redus treptat, la un moment dat, subiectul nu mai
sesizeaza intervalele si va relata existenta unei lumini continue. Lungimea intervalului dintre
licaririle succesive la care subiectul raporteaza perceperea unei lumini continui este numita
frecventa critica de fuziune. Indicatorul FCF desemneaza frecventa licaririlor periodice pe unitatea
de timp data. Cu ct este mai mare frecventa licaririlor cu att este mai mic intervalul dintre
licaririle succesive.
Determinarea FCF se realizeaza n doua sensuri ascendent si descendent pentru a surprinde mai bine
capacitatea de fuziune a imaginilor pe retina.
n sens ascendent determinarea se realizeaza pornind de la o amplitudine mare si frecventa scazuta
care treptat se modifica prin scaderea amplitudinii si cresterea frecventei licaririlor (c/s sau Hz)
pna n momentul n care subiectul relateaza faptul ca vede o lumina continua. n sens descendent
se porneste de la o frecventa foarte ridicata, cu amplitudine scazuta ce apare ca lumina continua si
treptat scade frecventa, creste amplitudinea iar subiectul va trebui sa relateze sau sa semnaleze
momentul n care vede o lumina discontinua, licaritoare. Se considera ca limita de sus a FCF, care
poate fi perceputa, este dependenta mai ales de procesele fotochimice dect de cele corticale. FCF
semnalata verbal nu corespunde cu cea stabilita obiectiv, electroencefalografic. Astfel pe cale
verbala subiectul semnaleaza ca fuziunea are loc la o frecventa mai mica (de exemplu 50 c/s) n
timp ce la EEG este de 70 c/s. Din acest motiv se considera ca FCF este un indicator obiectiv al
proceselor vizuale influentate de anumite conditii subiective cum ar fi: reducerea aportului de hrana,

lezarea creierului, oboseala vizuala


n cercetarile experimentale asupra FCF trebuie sa se tina seama de urmatorii factori (variabile) care
influenteaza dinamica FCF:
-

intensitatea si culoarea licaririlor,

durata licaririlor si intervalul dintre ele,

vrsta subiectilor (odata cu naintarea n vrsta se constata o scadere a FCF),

starea subiectiva, n special oboseala vizuala,

temperatura ambianta care poate influenta ritmul reactiilor fotochimice,

ritmul biologic circadian,

zona retinala excitata,

viteza de recuperare a substantei fotosensibile descompuse sub influenta luminii; s-a constatat
ca marimea intervalului dintre licariri afecteaza aceasta viteza de recuperare.
Pentru determinarea FCF fizicianul Aubert a inventat aparatul numit Episcotister sub forma unui
disc rotativ la nivelul caruia se putea regla proportia de lumina care putea fi perceputa. Atunci cnd
discul este amplasat n fata unei surse de lumina si este rotit cu o viteza tot mai mare la nceput
subiectul percepe o lumina intermitenta pentru ca pe masura ce creste viteza sa se produc frecventa
critica si sa semnaleze existenta unei lumini continui.
n zilele noastre se utilizeaza aparate mai perfectionate denumite Flicker bazate pe dispozitive
electronice si cuplate prin interfata la calculator. Spre exemplu, la aparatul Flicker oferit de catre
firma Viena Test Sistem subiectul priveste n interiorul unui tub iar stimulul este reglat la parametrii
constanti n serii ascendente si descendente, subiectul trebuind sa semnaleze prin apasarea pe un
buton atunci cnd s-a produs modificarea de stare n frecventa de fuziune. Programul computerului
proceseaza n timp real rezultatele si ofera valorile statistice de baza, respectiv media si abaterea
standard a performantelor subiectului. Masuratorile se fac fie doar n sens ascendent sau doar n
sens descendent, fie alternativ.
Tehnici si aparatura
Aparatul Flicker
Studiul fuziunii Flicker are aplicatii variate in diferite domenii, precum: psihologie clinica, farmaco
- psihologie, psihiatrie, neurologie, gerontologie, ergonomie, psihologia muncii, psihologie sportiva,
fiind folosit pentru determinarea frecventei fuziunii stimulilor vizuali prezentati n trei moduri
diferite:
frecventa crescatoare,
frecventa descrescatoare,
frecventa crescatoare si descrescatoare.
Valoarea frecventei poate fi selectata la alegere dintre parametrii programului, cu prezentarea
sirului fuziunii oscilatorii periferice extinse de la 10 - 80 Hz. Schimbarea frecventei se face n
intervale de 0,1 Hz.
Echipamentul testului si tubul de expunere, n special, au fost create n asa fel nct sa minimalizeze
variabilele fiziologice sau de mediu nedorite. Stimularea luminoasa este emisa cu luminozitate
constanta de un LED rosu. Un sistem de lentile acomodeaza ochiul la distante prin axe vizuale
paralele. Structura stimulului luminos este sursa asigurarii excitatiei intrafoveale.
Prin procedura de testare se controleaza testul propriu-zis, se prezinta stimulii, se nregistreaza
reactiile subiectului testat si la sfrsit se stocheaza datele pe harddisk sau pe discheta.
Pentru a familiariza subiectul cu procedeul de testare, exista o prima faza de pregatire in care este

prezentata o lumina constanta. In a doua faza se va prezenta o oscilatie de 10 Hz a luminii. Faza de


pregatire pentru test contine 5 cicluri (crescator, descrescator sau crescator / descrescator) ce au
scopul de a familiariza subiectul cu procedeul de testare, fara a fi luate in consideratie in momentul
evaluarii. Fiecare nceput de ciclu este marcat de un semnal acustic lung de 50ms, urmat de un
interval de 700ms. Apoi lampa stimulatoare este activata.
Masuratoarea ncepe:
- n modul crescator, cu frecventa selectata initial ce va creste continuu n
intervale de 0.1 Hz pna cnd subiectul apasa unul din cele doua butoane. Daca nici unul dintre
butoane nu este apasat, ciclul se va opri la vrful sirului de frecvente selectat.
- n modul descrescator, cu vrful frecventei, care scade continuu n intervale de 0.1
Hz pna cnd subiectul apasa unul din cele doua butoane sau este atinsa cea mai mica frecventa a
sirului.
- n modul crescator/descrescator, cu cea mai joasa frecventa (secventa de frecvente
crescatoare) si continua pna cnd subiectul testat apasa unul din cele doua butoane sau cnd este
atinsa frecventa cea mai nalta. Apoi secventa descrescatoare porneste cu vrful frecventei si
continua sa scada pana cand subiectul apasa o tasta sau este atinsa cea mai joasa frecventa a sirului.
Testul permite afisarea rezultatelor sub forma unui raport ce contine numele programului,
identificarea TS (a subiectului testat, vrsta, sexul si codul evaluarii), data cnd testul a fost realizat,
apoi frecventa realizata, valoarea medie si abaterile standard ale valorii medii pentru fiecare ciclu
masurat.
De asemenea, frecventele realizate sunt reprezentate grafic ntr-o diagrama, n care punctele
frecventelor singulare sunt unite cu linie continua (ciclul crescator) sau linie punctata (ciclii
descrescatori), ce permite dobandirea unei imagini clare si o recunoasterea rapida a frecventei de
fuziune.
UNITATEA DE NVARE 2
ABORDAREA EXPERIMENTA A PERCEPIEI
Continuturi:
2.1. Metodologia abordarii experimentale a perceptiei
2.1.1 Perceptia directa, perceptia indirecta
2.1.2 Perceptia nnascuta, perceptia dobndita
2.2. Perceptia subliminala
2.3. Iluziile perceptive
2.4. Efectele consecutive
2.5. Aprehensiunea perceptiva
2.6. Variabile experimentale
2.7. Tehnici, procedee, aparate
Obiective:
1. Prezentarea metodologiei de abordare experimentala a perceptei
2. Prezentarea abordarii experimentale a variatelor manifestari ale perceptiei
3. Prezentarea variabilelor si tehnicilor experimentale n studiul perceptiei.
Precerinte:

Nu este cazul.
Expunere:
2.1 Metodologia abordarii experimentale a perceptiei
Dupa cum am vazut n capitolul anterior dedicat senzatiilor chiar si la nivelul celor mai simple
senzatii nu se poate vorbi despre o corespondenta deplina ntre prezentarea stimulului, calitatile
acestuia si raspunsul subiectului. Acest fapt este cu att mai bine pus n evidenta n cazul perceptiei,
experimentatorul spera ca subiectul sa relateze ceea ce vede ntr-o maniera obiectiva n schimb
acesta cel mai adesea spune ceea ce crede el ca vede. n experimentele pe care le initiem n studiul
perceptiei ne asteptam ca subiectii sa prezinte relatari obiective si riguroase. Daca avem asteptari
absolute, n aceasta privinta, vom constata ca realitatea ne contrazice. Sa luam de exemplu o
fotografie, o carte postala ilustrata a unui oras dintr-o zona de munte. Prezentnd aceasta imagine ce
are atribute bidimensionale vom constata ca nici unul dintre subiectii nostii nu ntmpina dificultati
n a surprinde indicii de profunzime si de a percepe n relief cu ajutorul unei imagini
bidimensionale. Aceasta aduce n discutie o prima problema metodologica n studiul experimental
al perceptiei si anume relatia dintre perceptia directa si cea indirecta (B. Kantowitz, H. Roediger III,
D. Elmes, 2005).
2.1.1. Perceptia directa - perceptia indirecta
Aceasta polarizare metodologica si are originile ntr-o disputa mai veche de la nceputurile
psihologiei stiintifice, si anume, cea a relatiei dintre senzatii si perceptii. Daca asociationistii
considerau ca perceptia este rezultatul unei sume de impresii senzoriale n schimb gestaltistii
apreciau ca perceptia este primara n raport cu senzatia si rezulta din tendintele nnascute ale omului
spre integralitate perceptiva si spre alte calitati ale perceptiei cum ar fi profunzimea. Mai trziu,
aceasta disputa, o regasim n conceptiile a doi mari cercetatori n domeniul perceptiei.
Gibson (1979) sustine ca impresiile senzoriale ofera ntr-o maniera directa informatii despre
profunzime si perspectiva. Perspectiva de abordare directa presupune ca n procesul perceptiei omul
capteaza informatiile pe care le ofera mediul ntr-o maniera spontana, fara sa reflecteze asupra lor.
Gregory (1970) afirma ca n procesul perceptiei se produce o interpretare a informatiei n vederea
elaborarii impresiei de adncime si perspectiva. De aici rezulta o perspectiva de abordare indirecta
n conformitate cu care perceptia adncimii, profunzimii, distantelor, perspectivei se realizeaza pe
baza experientei anterioare prin utilizarea diferitilor indici asupra acestor calitati perceptive. Atunci
cnd ne propunem sa investigam aceste calitati ale perceptiei va trebui sa definim contributia celor
doua forme de perceptie.
Aceasta controversa ntre abordarea directa si indirecta se regaseste n psihologia cognitiva n
termenii de procesare perceptiva de tip top-down (directa) si bottom-up (indirecta).
Perceptia directa se realizeaza n baza unei procesari a informatiei senzoriale directionata de date.
Este o procesare de tip inductiv, care porneste de la baza de date de tip senzorial si ajunge la
elaborarea unor perceptii mai complexe rezultate din integrarea informatiei senzoriale. Cu alte
cuvinte se accentueaza rolul senzatiei ca fundament si factor determinant al perceptiei.
Perceptia indirecta este rodul unei procesari perceptive orientata de sus n jos, respectiv de la
concepte, experiente si indici ai profunzimii si perspectivei. Este o procesare dirijata conceptual
ntr-o maniera deductiva. Cu alte cuvinte, informatiile despre profunzime si perspectiva sunt deduse
chiar daca acestea nu exista n realitate.
n studiul experimental al variatelor manifestari ale perceptiei putem constata implicarea celor doua
mecanisme explicative. Un prim exemplu sunt figurile imposibile (Atentie! Se vor pune ilustratii.).
n cazul acestor figuri, la o prima privire (directa), ne lasam nselati de informatia senzoriala si
acceptam drept veridice informatiile prezentate. Apoi, n baza unui proces de decentrare perceptiva
(J. Piaget) prin interventia mecanismelor cognitive realizam o interpretare adecvata a informatiei.

Un alt exemplu l constituie fenomenul de constanta a marimii care apare atunci cnd utilizam
indici de profunzime pentru a aprecia distanta dintre noi si un obiect perceput. n acest caz perceptia
directa ar trebui sa creeze probleme serioase ntruct imaginea formata pe retina este cu mult mai
mica pentru obiectele ndepartate dect pentru cele ndepartate. Cu toate acestea raporturile
perceptive functioneaza corect si evaluam adecvat constata de marime a obiectelor. n fenomenul de
constanta a marimii sau a formelor sunt implicate doua categorii de mecanisme care exprima foarte
bine interactiunea dintre perceptia directa si perceptia indirecta. n prima categorie de mecanisme
intra procesele retinale si mecanica oculara care priveste acomodarea ochiului n raport cu distanta.
Aceste procese fiziologice permit o evaluare adecvata a constantei n limitele unor distante mici de
pna la 23 de metri. La distante mai mari intervine perceptia indirecta dirijata de experienta
anterioara si de indicii de profunzime si de perspectiva pe care i acumulam ncepnd de la nastere.
Un alt exemplu din care deducem raporturile dintre perceptia directa si cea indirecta l reprezinta
iluziile ce deriva din perceperea perspectivei. O iluzie clasica n acest fel este cea a sinelor de cale
ferata care dau senzatia ca se unesc. Cercetarile experimentale au ncercat sa analizeze mecanismele
perspectivei prin utilizarea unor iluzii care provoaca erori puternice de perceptie. Asa este cazul
camerei trapezoidale utilizate de catre Kilpatrick (1952). Imaginea prezinta o ncapere rectangulara
cu doua ferestre egal distantate de privitor. Cu toate acestea cele doua persoane prezente n fiecare
fereastra apar ca fiind foarte diferite ca marime. Efectul este dat de forma trapezoidala a camerei
astfel nct persoana aflata n stnga imaginii apare n departare si mica de dimensiuni, iar persoana
care apare n dreapta imaginii apare n apropiere si de dimensiuni mari. Diferite alte iluzii
exploateaza sugestiile de perspectiva si demonstreaza, n acelasi timp, relatia dintre perceptia
directa si cea indirecta. Adevarul este ca majoritatea perceptiilor implica o interactiune ntre
abordarea directa si cea indirecta.
Psihologia cognitiva a demonstrat n mod convingator acest aspect. Sa luam urmatorul exemplu:

sA/-\ M/-\T
Daca vom prezenta acesti stimuli verbali vom constata ca majoritatea covrsitoare a oamenilor nu
vom avea dificultati sa citeasca de prima data corect sah mat, cu toate ca nici litera h, nici litera a nu
apar n aceasta configuratie. Perceptia acestor litere n fiecare dintre cuvinte este determinata att de
literele nconjuratoare (perceptie directa, senzoriala, de tip jos-sus) ct si de ceea ce oameni stiu
despre cele doua cuvinte n limba romna (perceptie indirecta, de tipul sus-jos). Cercetarile lui Mc.
Clelland si Rumelhart (1981) au identificat trei niveluri de procesare perceptiva: nivelul
particularitatilor sau de aspect exterior n care conteaza aspectul, nfatisarea unei litere; nivelul
literei unde unitatile de recunoastere a literei sunt activate de informatia specifica si nivelul
cuvntului n care elementele sunt activate de unitatile literei. Astfel, imediat ce unitatea de cuvnt
este activata de litere atunci ea, la rndul ei, reactiveaza literele. Acest model al conexiunii inverse,
ntre procesarea directa si cea indirecta, este un model circular care dovedeste interactiunea dintre
cele doua tipuri de prelucrari perceptive. ntr-o maniera mai analitica, se poate spune ca, literele
sunt activate pozitie cu pozitie simultan apoi nivelul particularitatilor (aspectul exterior) sau mesajul
vizual activeaza detectorii de trasaturi care vor activa detectorii de litere ce se inhiba reciproc,
pozitie cu pozitie. n continuare detectorii de litere stimuleaza recunoasterea cuvntului care contine
acele litere. La rndul lor unitatile de cuvnt se inhiba reciproc una pe alta astfel nct cuvntul
perceput este acela al carui nivel de stimulare este mai nalt dect al altor unitati de cuvnt.
2.1.2. Perceptie nnascuta - perceptie dobndita
Problema relatiei dintre nnascut si dobndit n perceptie se subordoneaza si ea primei directii
metodologice care se refera la relatia dintre perceptie directa - perceptie indirecta. n fapt, aceasta
problema se reduce la reliefarea rolului experientei anterioare si a factorilor nnascuti n perceptie.
ncercnd o abordare dintr-o perspectiva istorica va trebui sa ne referim pentru nceput la teoria
empirica a lui Helmholtz care aprecia ca toate impresiile noastre despre profunzime sunt rezultatul

experientei anterioare. Atunci cnd percepem o scena vizuala noua tindem sa o interpretam printrun proces de inferenta cu ajutorul caruia deducem impresiile de perspectiva pe care le sesizam n
baza unor indici sau a unor "deductii inconstiente", cum le numea Helmhotz, care apar rapid, fara o
gndire constienta n baza unui automatism vizual. Acest mod de a aborda perceptia ca rezultat al
unor experiente dobndite este superpozabil cu modelul perceptiei indirecte dirijate de date, a
procesarii de tip "sus-jos".
La polul opus se afla teoria nativista proprie curentului gestaltist si care considera ca oamenii
manifesta o tendinta nnascuta spre a percepe aspectele de profunzime, perspectiva. Cel mai
sugestiv experiment invocat este cel realizat de catre Gibson si Walk (1960) cunoscut sub numele de
"prapastia vizuala". Dispozitivul este compus dintr-o platforma centrala flancata pe ambele laturi de
cte o placa orizontala din sticla. Sub sticla, dar numai pe o latura, se afla un spatiu gol (prapastie
vizuala). Suprafetele vazute prin sticla au un desen caroiat. n experimentele lor autorii au utilizat
variate animale si bebelusi. Problema pe care si-au pus-o autorii este daca animalele terestre
manifesta o reactie nnascuta la profunzime sau daca aceasta reactie este nvatata. S-a constatat ca la
puii de gaina, miei, capre, pisici, maimute si la copiii mici se manifesta o tendinta clara de oprire n
fata prapastiei vizuale. Copiii mici, ndemnati de catre mama lor, se vor deplasa totusi si deasupra
prapastiei vizuale. Pentru a demonstra ca profunzimea declanseaza automat reactii de teama
animalelor s-a modificat experimentul astfel nct animalele au fost puse sa stea pe sticla de
deasupra prapastiei vizuale dar avnd o scndura opaca amplasata direct sub suprafata transparenta
pe care stateau ele. Cta vreme scndura ramnea nemiscata, animalele erau linistite, dar imediat ce
era miscata dadeau semne de panica. La fel copiii care puteau sa-si vada mamele de partea cealalta
a prapastiei vizuale ncepeau sa plnga atunci cnd situatia le provoca frica. Se pare ca aceste reactii
sunt cu adevarat nnascute pentru animalele terestre deoarece apare chiar si la animalele crescute pe
ntuneric pna la vrsta cnd se pot deplasa. Un aspect particular a rezultat din experimentele facute
pe sobolani si pisici. Aceste animale nu manifestau reactii de panica la traversarea prapastiei vizuale
deoarece, utiliznd palparea cu ajutorul mustatilor a suprafetei de sticla, se deplasau mai prudent dar
totusi se deplasau. n schimb, daca li s-au taiat mustatile, reactia de panica s-a manifestat la fel ca si
la celelalte animale. Acest experiment este sugestiv pentru a demonstra reactiile de panica ale celor
mai multi oameni fata de adncime, cadere n gol sau fata de cutremur. Faptul ca attia oameni
practica alpinismul, zborul la naltime, parasutismul, plonjarile cu coarda sau ca n zonele marcate
de dese cutremure oamenii manifesta reactii de panica mai scazute sugereaza ca factorii nativi nu
actioneaza n mod absolut si ca cele mai multe dintre actele noastre perceptive constituie rezultatul
unei interactiuni complexe ntre componentele native si cele dobndite.
n urma acestei discutii privitoare la perceptia directa-indirecta, nnascuta-dobndita rezulta ca o
disputa exhaustiva privitoare la relatia dintre senzatii si perceptii este neproductiva. Nimeni nu
poate pune n discutie autonomia functionala a celor doua procese si specificitatea lor. n concluzie,
putem ncerca o definitie a perceptiei mai apropiata de realitatea acestor interactiuni: definim
perceptia ca proces psihic de integrare a informatiei senzoriale ntr-o imagine cu sens pentru
subiect.
2.2 Perceptia subliminala
Investigarea perceptiei subliminale trebuie sa raspunda la urmatoarele ntrebari:
1.

n ce masura stimulii pot fi perceputi subconstient si daca exista sau nu perceptie subliminala?

2.

Care sunt diferentele dintre perceptia constienta si cea subconstienta?

3.

Care este durata de influenta a stimulilor subliminali?

Diverse studii au ncercat sa dovedeasca existenta perceptiei subliminale prin demonstrarea faptului
ca stimulii sunt perceputi atunci cnd subiectii nu sunt constienti de acesti stimuli. n principiu, se
urmareste stabilirea conditiilor n care nu apare perceptia constienta si apoi demonstrarea perceptiei
stimulilor n aceste conditii. Cele mai frecvente metode pentru stabilirea acestui fapt au fost
rapoartele verbale si masurarea obiectiva a comportamentului.

Rapoartele verbale constituie expresia unei evaluari introspective a nivelului de constientizare.


Probabil ca cel mai vechi experiment, de acest tip, a fost realizat de catre Boris Sidis la
Universitatea Harvard, n 1898. El a prezentat subiectilor cartoane ce contineau o singura cifra sau
litera. Subiectii erau plasati foarte departe de acesti stimuli astfel nct continutul nu se afla n
cmpul lor vizual; ei vedeau ceva nedefinit, chiar un punct, iar unii subiecti au reclamat ca nu pot
vedea nimic. Apoi, Sidis le-a cerut sa spuna ce era scris pe cartoane si proportia raspunsurilor
corecte a fost semnificativ mai mare dect ar fi fost normal sa fie n baza ntmplarii. Sidis a
concluzionat ca exista un nivel de constiinta care percepe si stimuli de care eul nostru nu este
constient.
si alti cercetatori au ajuns la rezultate similare cu cele ale lui Sidis: Peirce si Jastrow (1884), Stroh,
Shaw si Washburn (1908). Rezultatele acestor cercetari demonstreaza ca subiectii pot face
discriminari perceptive adecvate chiar daca nu au perceptii constiente care sa le ghideze alegerile.
Totusi, ideea ca rapoartele verbale, evaluarea introspectiva ar fi un indicator valid pentru experienta
perceptiva subliminala a fost supusa unor serioase semne de ntrebare. Motivul cel mai des invocat
a fost ca modul n care subiectii relateaza o experienta constienta nu poate fi controlat. Respectiv,
faptul ca, relatarile ce indica absenta unor experiente constiente relevante pot sugera cel mult o
manifestare individuala a modului n care perceptiile ne orienteaza comportamentul si nu o absenta
reala a perceptiei constiente.
Indicatorii comportamentali ai nivelului de constientizare au intrat n atentia psihologilor n
cercetarile desfasurat n anii '70 si '80 ai secolului al XX-lea: Balota (1983), Eich (1984); Fowler,
Woldford, Slade si Tassinary (1981); Marcel (1974/1983); McCauley, Parmelee, Sperber si Carr
(1980). Rezultatele acestor studii sugereaza ca stimulii sunt perceputi n anumite conditii care nu
permit discriminarea ntre stimuli alternativi. Aceste studii au pornit de la premisa ca incapacitatea
de a discrimina ntre stimuli indica absenta totala a perceptiei constiente. Aceasta ipoteza s-a
dovedit a fi plauzibila si rezultatele au oferit dovezi convingatoare pentru existenta perceptiei
subliminale.
Un exemplu relevant este studiul realizat de catre Kunst-Wilson si Zajonc, n 1980. Cei doi
cercetatori au ncercat sa demonstreze faptul ca stimulii perceputi subconstient tind sa influenteze
reactiile afective consecutive. Proiectul lor experimental pornea de la ipoteza ca preferinta pentru
anumiti stimuli se poate baza pe evenimente percepute subconstient. n cadrul experimentului
subiectilor li s-au prezentat 10 forme geometrice, neregulate, lipsite de semnificatie. Fiecare figura a
fost prezentata la tahistoscop timp de 1 ms, conditie n care nici un subiect nu a raportat ca ar fi
perceput ceva. Apoi, n partea a doua a experimentului, s-a trecut la o sarcina de recunoastere
fortata ca indicator al constientizarii si una de preferinta fortata ca indicator al perceptiei
subliminale. n ambele sarcini subiectilor li s-a prezentat 10 perechi de figuri cu fiecare pereche
constnd dintr-o figura veche (care a fost prezentata la tahistoscop) si una noua (adaugata). n
sarcina de recunoastere fortata subiectii au fost solicitati sa aleaga o singura figura dintr-o pereche,
figura pe care au "vazut-o" n expunerea initiala. Pentru sarcina de preferinta fortata subiectii au fost
solicitati sa selecteze figura preferata. Rezultatele au demonstrat ca subiectii au raspuns la aceste
sarcini mai bine dect n cazul unei alegeri bazata pe simpla probabilitate: 50% raspunsuri corecte
pentru sarcina de recunoastere fortata si 60% raspunsuri corecte pentru sarcina de preferinta fortata.
Mai sugestiv dar mai simplu este experimentul realizat de catre R. Fowler (1981). Acesta a
prezentat subiectilor la tahistoscop mai nti un mesaj subliminal cu un singur cuvnt: lodge
(adapost). Apoi, a expus supraliminal doua cuvinte: hotel si book sarcina subiectilor a fost sa
mentioneze care dintre aceste doua cuvinte are aceeasi semnificatie cu mesajul subliminal.
Procentul de raspunsuri corecte a fost foarte ridicat: 95%. Concluzia autorului a fost ca se poate
vorbi despre o procesare semantica a mesajului subliminal.
Dar poate ca cel mai sugestiv experiment ce utilizeaza indicatori comportamentali obiectivi ai
constientizarii este cel propus de catre Lazarus si McCleary (1951). Cei doi autori au prezentat
subiectilor o lista cu 10 cuvinte fara nteles., iar la 5 din aceste cuvinte n momentul prezentari au

asociat si un mic soc electric. La o prezentare ulterioara a celor 10 cuvinte fara soc electric a
constatat o manifestara electrodermala puternica pentru cele 5 cuvinte ce au fost nsotite initial de
socul electric. n schimb, timpul de recunoastere nu a crescut. Cei doi autori au introdus n
psihologie termenul de subception (perceptie subliminala) si au sustinut ca experimentul lor
demonstreaza existenta unei perceptii subliminale independente de mecanismele de aparare
perceptiva.
n ncercarea de explicare a mecanismelor perceptiei subliminale sunt autori care si-au propus sa
depaseasca explicarea simplista prin mecanismele de aparare perceptiva. Wiener si Schiller (1960);
Wiener si Kleespies (1968) sustin ca identificarea unui cuvnt nu se supune legii "tot sau nimic".
ntr-o prezentare rapida a unui cuvnt subiectul utilizeaza indici de recunoastere (cteva litere)
nainte de a identifica cuvntul. Aceasta informare partiala poate fundamenta decizia de a mpiedica
orice perceptie ulterioara a cuvntului afectogen. Acesti indici partiali sunt suficienti pentru a
declansa o reactie electrodermala nainte chiar de a recunoaste cuvntul. De altfel, n 1956, Eriksen
considera ca raspunsul verbal trebuie sa fie asociat cu raspunsul electrodermal n demonstrarea
existentei perceptiei subliminale. Este foarte adevarat ca diferentele calitative dintre cei doi
indicatori sunt majore: reactia electrodermala este mult mai putin precisa si nu realizeaza distinctii
calitative ntre stimuli ci doar de intensitate afectogena; n schimb raspunsul verbal presupune
constientizare, evaluare, raportare precisa.
Daca punem problema unor indicatori obiectivi comportamentali si daca acesti indicatori exista
nseamna ca perceptia subliminala prezinta consecinte, efecte constatabile asupra
comportamentului.
Influenta perceptiei subliminale asupra reactiilor afective a fost demonstrata ntr-un experiment
realizat de catre Zajonc si Murphy (1993). n cadrul experimentului subiectilor le-au fost prezentate
n mod vizibil ideograme chinezesti si li s-a cerut sa evalueze pe o scala n cinci trepte daca aceste
figuri reprezentau ceva "rau" sau ceva "bun". Subiectii au fost mpartiti n doua grupuri. Primului
grup, imediat dupa fiecare ideograma i-a fost prezentata o figura umana zmbitoare sau
nfricosatoare, pentru o durata foarte scurta de 4 ms (4 miimi de secunda). Pentru al doilea grup,
timpul de prezentare al figurilor umane a fost de 1 s, suficient pentru ca acestea sa fie percepute
constient. Subiectilor din al doilea grup li s-a cerut sa ignore fetele umane si sa se concentreze
numai asupra evaluarii ideogramelor. Rezultatele experimentului au aratat urmatoarele: doar n
prezentarea pentru foarte scurt timp a figurilor umane se constata influenta asupra modului de
evaluare a ideogramelor; astfel, atunci cnd subiectii nu sunt constienti de prezentarea acestor figuri
par sa fie mai mult influentati de ele si tind sa evalueze ideogramele ca fiind "bune" daca sunt
urmate de o fata zmbitoare si "rele" daca sunt urmate de una nfricosatoare. n situatia n care
figurile umane au fost percepute constient subiectii au reusit sa le ignore si sa nu se lase influentati
de ele n evaluarea ideogramelor. Acest experiment demonstreaza ca perceptia subliminala exercita
o influenta calitativa semnificativa asupra reactiilor afective fata de perceptia constienta.
n ceea ce priveste natura procesarii si codurile dominante n perceptia subliminala este semnificativ
sa amintim experimentul lui Groeger (1984). Acesta a utilizat stimuli vizuali avnd un singur cuvnt
tinta la fiecare sesiune experimentala si solicitnd subiectilor sa selecteze acest cuvnt dintr-o
matrice de 24 de cuvinte prezentata imediat dupa cuvntul tinta. Important de retinut pentru
proiectul experimental este faptul ca matrice nu continea niciodata cuvntul tinta prezentat efectiv.
Matricea cuprindea cuvinte care erau similare din punct de vedere semantic precum si cuvinte care
erau similare din punct de vedere structural cu cuvntul tinta. De exemplu, daca era prezentat
cuvntul town (oras) ca si cuvnt tinta, un echivalent semantic putea fi cuvntul city (oras) si unul
structural time (timp). S-a constatat ca, n situatiile n care cuvntul tinta era prezentat pentru o
durata foarte scurta, astfel nct subiectii sa nu fie constienti de el, se realiza o alegere pe baza
similaritatii semantice. n schimb, daca era prezentat o durata suficienta pentru a fi perceput
constient alegerea era bazata pe similaritate structurala. Autorul a replicat acest experiment utiliznd
stimuli auditiv si rezultatele au fost asemanatoare. Concluzia este ca n perceptia subliminala se
realizeaza o procesare semantica.

Dirijarea comportamentului cu ajutorul perceptiei subliminale constituie una dintre convingerile


puternice legate de aceasta forma a perceptiei. Multi considera ca informatiile percepute la nivel
subconstient provoaca reactii automate ce nu pot fi controlate de persoana care le percepe. n
schimb, perceptiile constiente ne-ar permite sa utilizam informatiile percepute pentru a actiona
asupra lumii si a produce efecte constatabile. S-a conturat astfel o directie de cercetare privitoare la
consecintele pasive si active ale perceptiei.
ntr-un experiment realizat de catre Merikle si Joordens (1997) a fost prezentat un singur cuvnt
ntr-o singura sesiune experimentala si calitatea perceptiva a acestuia a fost controlata de timpul de
expunere. Durata a fost fie scurta, de 50 ms astfel nct sa se realizeze o perceptie subconstienta, fie
destul de lunga, de 150 ms astfel nct majoritatea stimulilor sa fie perceputi constient. Dupa
prezentare subiectii au realizat o proba de memorie si li se dadeau drept punct de sprijin primele trei
litere ale cuvntului si li se cerea sa completeze aceasta secventa de litere cu orice cuvnt ce le trece
prin minte cu exceptia celui prezentat anterior. S-a constatat ca subiectii care fusesera stimulati o
durata scurta de timp au ntmpinat greutati n a urma instructiunilor, pe cnd, n cazul n care
durata de expunere a fost de 150 ms subiectii au reusit sa excluda cuvntul afisat nainte.
Un alt exemplu ilustrativ pentru modul n care perceptia subliminala provoaca reactii automate, iar
cea constienta permite oamenilor sa si modifice reactiile, l constituie experimentele care arata ca
predictia pe baza redundantei stimulului survine numai daca stimulii perceputi sunt constientizati. O
serie de experimente realizate de Cheesman si Merikle (1986); Merikle si Cheesman (1987);
Merikle si colab. (1995) au drept punct de pornire comun celebrul experiment realizat de catre
Stroop (1935). Efectul Stroop rezulta din conflictul culoare-cuvnt n conditiile n care subiectul
vede o lista de cuvinte scrise n culori diferite si i se cere sa numeasca rapid culoarea fiecarui cuvnt
n conditiile n care, spre exemplu, cuvntul "verde" este scris cu rosu. Acest conflict determina o
latenta a raspunsurilor mai mare spre deosebire de situatia n care exista o convergenta ntre cuvnt
si culoarea care-l desemneaza (spre exemplu, "albastru" scris cu albastru). Autorii amintiti mai sus
au procedat, pentru nceput, la prezentarea fie a cuvntului ROsU, fie a cuvntului VERDE n doua
variante: cu timp suficient pentru a fi percepute constient si cu o expunere foarte scurta fara sa fie
percepute constient. n continuare, subiectilor le era prezentata o pata de culoare fie rosie, fie verde
si sarcina subiectilor era de a numi ct mai repede pata de culoare. S-a constatat ca raspunsul este
mai dificil atunci cnd culoarea este precedata de cuvntul care desemneaza o alta culoare. Foarte
interesant este faptul ca acest efect se manifesta independent de durata de afisare a cuvntului.
Aceste rezultate ofera un argument n plus n sprijinul teoriei ca perceptia subliminala provoaca
reactii automate.
Un alt aspect pe care cercetatorii l-au avut n vedere n studiul perceptiei subconstiente este
influenta contextului n care sunt percepute obiectele sau evenimentele. Marcel (1980) a avansat
ipoteza conform careia influenta contextului asupra perceptiei este limitata la informatia perceputa
constient. Pentru a verifica aceasta ipoteza Marcel a realizat un proiect experimental n cadrul
caruia a prezentat subiectilor secvente de trei cuvinte: primul cuvnt din serie era contextual, al
doilea era polisemantic, cu doua semnificatii iar al treilea era un cuvnt tinta, cuvnt legat de unul
dintre cele doua sensuri ale cuvntului polisemantic. Cuvintele contextuale au facut posibila
directionarea interpretarii cuvntului polisemantic si ipoteza lui Marcel era doar ca perceptia
constienta a cuvintelor contextuale este de natura sa influenteze interpretarea stimulului
polisemantic. n absenta constientizarii semnificatiile multiple ale cuvntului polisemantic ar fi
activate. Pentru a demonstra daca erau activate ambele semnificatii ale stimulului polisemantic sau
numai una a fost utilizat timpul de reactie la cuvntul tinta. rezultatele au validat ipoteza conform
careia numai cuvintele contextuale, percepute constient influenteaza interpretarea cuvntului
polisemantic. concluzia acestui experiment este ca perceptia constienta a unui stimul este
influentata de context iar cea subconstienta conduce la reactii automate relativ independente de
context.
Ultima ntrebare propusa, la nceputul discutiei noastre, privitoare la perceptia subconstienta se
referea la durata influentei stimulilor perceputi subconstient. n cele mai multe dintre

experimente memorarea informatiilor percepute la nivel subconstient a fost efectuata la intervale


foarte scurte de secunde sau minute, ceea ce limiteaza posibilitatea generalizarii rezultatelor. E greu
de spus, n baza acestor experimente, ct de lunga poate fi durata acestei influente asupra
comportamentului persoanelor supuse stimulilor subliminali.
Fenomenul Poetzl a capatat notorietate n urma cercetarilor ntreprinse de Poetzl (1960, 1971).
Autorul a studiat impactul perceptiei subliminale asupra continutului manifest al viselor. n cadrul
experimentul, subiectilor le-a fost prezentate figuri complexe ce reprezentau scene naturale pentru o
durata foarte scurta de timp (100 ms). Poetzl a masurat reconstructia constienta a acestor scene
naturale dupa expunerea stimulilor cernd subiectilor sa descrie sau sa deseneze ceea ce au vazut.
Apoi, cercetatorul le-a cerut sa si noteze detaliat visele pe care le aveau n timpul noptii si sa revina
a doua zi cu aceste descrieri. S-a constatat ca descrierea viselor continea foarte multe elemente
comune cu stimulii prezentati. Concluzia cea mai importanta a acestui experiment este ca
informatiile percepute la nivel subconstient pot fi pastrate n memorie pentru mai multe ore. Alte
cercetari au demonstrat ca reconstructia imaginilor prezentate subliminal este mai buna daca
subiectii sunt angajati ulterior ntr-o sesiune de asociatii libere nainte de a trece la reconstructia din
perioada visului.
Cercetatorii si-au pus problema n ce masura anumite evenimente, stimuli la care subiectul este
supus ntr-o stare de absenta a controlului constient, se pot instala n memorie si pot fi reamintite
dupa un timp mai ndelungat. Astfel au fost gasite dovezi pentru mentinerea n memorie a
informatiilor percepute n timpul anesteziei. Merikle si Daneman (1966, 1998) sunt optimisti n
aceasta privinta considernd ca informatiile percepute subconstient pot sa-si mentina persistenta n
memorie pe o perioada mai lunga de 24 ore. O problema delicata a studiilor efectuate pna acum
este ca stimulii folositi nu au avut nici o relevanta personala pentru subiecti aflati sub anestezie.
Putem cita un singur experiment, n literatura de specialitate, care afirma ca stimulii cu grad de
relevanta personala au un impact pentru o perioada de timp considerabila. Levinson (1965) descrie
un astfel de experiment. n timpul interventiei chirurgicale, cu subiectul aflat sub anestezie,
experimentatorul a simulat o situatie de criza spunnd urmatoarele: "Un moment! Pacientul acesta
nu-mi place cum arata. E cam albastru! Sa i dam mai mult oxigen." Toti cei zece pacienti s-au
recuperat foarte bine din punct de vedere medical. La o luna dupa interventie, patru dintre ei si
aminteau foarte exact respectivul incident si alti patru subiecti si-au amintit cte ceva despre acest
incident; doua persoane nu si-au amintit nimic.
2.3 Iluziile perceptive
Gregory (1973, 1980) ca reprezentant al traditiei empiriste lansate de catre Helmholtz prezinta o
abordare diferita de cea a lui Piaget. El concepe iluzia drept un esec comparabil celui la care ajunge
uneori cercetarea stiintifica. O perceptie poate fi falsa deoarece se bazeaza pe ipoteze gresite sau
pentru ca recurge la o argumentatie eronata. Cu toate acestea nu toate iluziile deriva dintr-o ipoteza
gresita ntruct unele au la baza tulburari de ordin fiziologic cum ar fi paralizii ale sistemului
oculomotor. Sunt si iluzii cu origine fiziologica dar care nu au nimic patologic. Gregory vorbeste
despre trei categorii de astfel de iluzii:
iluzii datorate adaptarii fiziologice cum ar fi efectele consecutive de miscare, de temperatura
si de culoare;
iluzii datorate functionarii inadecvate a unui mecanism fiziologic, cum ar fi iluzia
autocinetica;
iluziile datorate interventiei inadecvate a unui mecanism fiziologic, cum ar fi miscarea
aparenta.
Facnd aceste precizari, Gregory ncearca sa asigure o definire operationala corecta teoriei sale
asupra iluziilor ca efect al unor ipoteze perceptive eronate. Aceste ipoteze perceptive eronate ar
rezulta din strategii cognitive eronate si nu din motive de ordin fiziologic.

Tipologia iluziilor perceptive, dupa Gregory


1.
Iluzii datorate unei procesari inadecvate a datelor. O serie de iluzii optico-geometrice cum ar
fi Mller-Lyer si Ponzo s-ar explica prin functionarea gresita a mecanismului constantei perceptive
datorita prezentei indicilor de adncime la nivelul stimulilor. n cazul unei procesari directe
subiectul este tributar acestor indici fara sa ia n considerare ipoteza de distanta. Din acest motiv se
impune si o procesare indirecta, descendenta. De exemplu, n cazul cubului lui Necker se compara
dimensiunea fatetei vazuta ca mai ndepartata cu dimensiunea fatetei vazuta ca mai apropiata si se
observa inevitabil ca cea mai ndepartata pare mai mare. O inversare perceptiva a acestor raporturi
antreneaza o corectare a dimensiunilor aparente.
2.
Iluzii datorate incapacitatii de a extrage din stimul o ipoteza privitoare la natura obiectului.
Un exemplu l constituie falsele ipoteze nascute din ncercarea de a identifica figuri lacunare cum
sunt cele ale lui Street. Un alt exemplu sunt formele percepute n plansele testului Rorschach.
3.
Iluzii datorate unor legi nselatoare. Apar atunci cnd avansam ipoteze false neglijnd
schimbarile intervenite si ne servim de ipoteze care au fost corecte ntr-o situatie trecuta. De
exemplu, atunci cnd urmarim cu privirea un obiect acesta tinde sa ocupe o pozitie relativ stationara
pe retina. Daca vom face acelasi lucru pentru o imagine consecutiva aceasta ne va aparea n
miscare. Cu alte cuvinte aplicam o lege care nu exista dect pentru obiecte reale la un obiect care nu
exista n realitate.
4.
Iluzii datorate unor articulari gresite a datelor senzoriale si a faptelor obiective. Unele iluzii
sunt produse de ipoteze ce se sprijina pe probabilitati. De exemplu, n iluzia greutatii probabilitatea
ca un obiect mai mare ca dimensiuni sa fie mai greu l face sa fie perceput ca fiind mai usor dect
este n realitate.
5.
Iluzii bazate pe ambiguitate. Figurile ambiguii declanseaza ipoteze perceptive incompatibile
si echiprobabile cum ar fi de exemplu figura vaza-profil a lui Rubin. n acest caz asistam la
schimbari perceptive spontane care denota mecanismele selectivitatii perceptive n relatia obiectfond.
6.
Iluzii bazate pe paradox. Paradoxul rezulta din suprapunerea unor concepte incompatibile. n
plan perceptiv se pot elabora imagini paradoxale denumite figuri imposibile cum ar fi furca cu doua
sau trei brate sau triunghiul imposibil. Aceste figuri paradoxale sunt posibile pentru ca desenul
poate fi compus din indici perceptivi incompatibili.
7.
Iluziile generate de creativitate cum ar fi iluzia contururilor imaginare, conceputa de catre
Kanisza. Gregory considera ca absenta unei parti presupuse din planul ndepartat indica mascarea
cercurilor de catre o forma apropiata.
2.4 Efectele consecutive
Procesul adaptarii senzoriale provoaca diminuarea sensibilitatii n conditiile unei stimulari
prelungite. La ncetarea stimularii se constata asa numitele efecte consecutive, un gen aparte de
iluzii perceptive. Cele mai interesante fenomene consecutive le regasim n perceptia culorilor:
adaptarea cromatica realizata de timp de cca. un minut prin privirea unei imagini colorate este
urmata de o scurta imagine consecutiva pozitiva de aceeasi culoare cu cea vazuta n faza anterioara
manifestata ca o persistenta a senzatiei cromatice. Apoi, urmeaza o imagine complementara
corespunzatoare culorii complementare. Acest efect consecutiv poate fi de durata mai lunga si este
relevant n privinta consecintelor adaptarii sau a oboselii selective a receptorilor cromatici.
n ceea ce priveste efectele consecutive cromatice, primele cercetari remarcabile apartin tot lui W.
Khler, din 1962 (dupa Delorme, 1994). n experimentul sau a realizat o adaptare cromatica de
lunga durata oblignd subiectul sa poarte ochelari bicolori timp de 60 de zile. Fiecare lentila avea o
jumatate galbena si una albastra; cele doua jumatati erau distribuite la fiecare lentila dreapta galben, stnga - albastru. n aceste conditii cnd subiectul priveste spre dreapta vede n albastru, iar
cnd priveste spre stnga vede n galben. Dupa ce s-a renuntat la purtarea ochelarilor s-a constatat

un efect cromatic de tip complementar a carui natura depindea de directia privirii: cnd subiectul
privea spre dreapta el vedea mai nti n galben, iar cnd privea spre stnga vedea n albastru. S-a
produs un efect consecutiv de tip complementar fenomenului adaptarii.
Un alt experiment remarcabil amintit de Delorme apartine lui McCollough (1965). Acesta a
prezentat alternativ un patrat format din dungi verticale portocalii si negre si un altul din dungi
orizontale albastre si negre. Fiecare stimul a fost prezentat timp de 10 secunde si apoi subiectul este
solicitat sa exploreze ansamblul figurii cuprinznd cele doua patrate. La 10 minute dupa aceasta
alternare i le prezinta din nou dar dungile orizontale si verticale sunt albe si negre. Efectul
consecutiv rezultat este urmatorul: subiectul percepe dungile albe verticale ca fiind albastru verzui
si pe cele orizontale ca fiind portocalii. Aceste culori sunt doar aproximativ complementare
stimulilor de control si efectul consecutiv nu putea fi atribuit oboselii selective a receptorilor retinei
pentru ca aceleasi regiuni au fost adaptate alternativ celor doua culori. Autorul explica fenomenul
prin adaptarea celulelor corticale cu dubla specializare la orientare si culoare.
Explicarea mecanismelor efectelor consecutive ramne o problema deschisa pentru neurostiintele
contemporane. Unii autori avanseaza implicarea mecanismelor de conditionare corticala al caror
substrat psihologic este nca putin cunoscut.
Adaptarea perceptiva si efectele consecutive au fost studiate si prin utilizarea procedeului
inversiunii. Acest procedeu a fost utilizat pentru a verifica constanta, stabilitatea orientarii spatiale
pe verticala si orizontala, prin implicarea factorilor vizuali, kinestezici si proprioceptivi. Anumite
date de observatie clinica au semnalat manifestari episodice de inversiune a raporturilor spatiale
nsotite de senzatia de ameteala. Cercetari experimentale sunt foarte putine, desi procedeul de
investigare este relativ simplu. Experimente remarcabile au fost realizate de catre Stratton (1897) si
de catre Khler (1947), descrise n Popescu-Neveanu (1976) si Delorme (1994).
n experimentul sau, Stratton a purtat el nsusi timp de mai multe zile un monoclu, n conditiile n
care vederea celuilalt ochi a fost obturata. Monoclul era format din lentile prismatice ce produceau
inversiunea sistemelor de referinta sus-jos si dreapta-stnga ale cmpului vizual. Autorul a observat
la nceput, pe lnga producerea unei perceptii vizuale inverse, si o impresie de miscare, deplasare a
mediului la fiecare miscare a corpului sau a capului. Aceste stari erau nsotite de o senzatie de
disconfort neurovegetativ (greata). De asemenea, coordonarea vizual-motorie era puternic afectata
si mersul aproape imposibil. La sfrsitul perioadei de adaptare, nu ajunsese sa reinverseze
perceptiile dar realizase o adaptare vizual-motorie care i permitea sa se deplaseze si sa efectueze
activitati care solicitau o coordonare vizual-manuala. Starile de greata au disparut. Dar observatiile
cele mai interesante se refera la modificarile proprioceptive resimtite n timpul adaptarii. Atunci
cnd si privea membrele, pe care le vedea inversare, reusea sa le resimta acolo unde le vedea mai
degraba dect acolo unde le simtea n baza senzatiilor proprioceptive. Drept efect se produceau
perceptii paradoxale n care noua localizare a membrelor coexista cu cea veche. Dupa revenirea la
normal, pe parcursul a opt zile, imaginea care era rasturnata la nivel cortical a nceput sa redevina
treptat verticala n baza unui mecanism de ajustare mediat, probabil, cortical.
n experimentul sau Khler a aplicat subiectilor prisme construite din doua bucati de lentile astfel
nct privind n jos subiectul vedea normal, dar privind n sus vedea rasturnat. Efectul acestui cmp
cu dubla referinta a fost masurat de catre Khler prin metoda ajustarii. Subiectii au primit drept
sarcina ajustarea unor linii curbe pna deveneau drepte sau a unor romburi pna deveneau patrate.
Experimentul s-a desfasurat n patru conditii: n prima conditie, subiectul priveste n sus prin
prismele rasturnate; n a doua conditie, subiectul priveste n sus fara prisme; n a treia conditie,
subiectul priveste n jos prin prisma; n a patra conditie, subiectul priveste n jos fara prisme.
Principalul efect a fost o perturbare a organizarii spatiale dar si o adaptare treptata astfel nct dupa
15 zile abaterea este redusa la 20% fata de prima zi. Fenomenele de postactiune s-au manifestat mai
puternic n primele trei zile, apoi au ramas constante pentru privirea n jos si s-au accentuat pentru
privirea n sus fara prisma. Dupa ncheierea experimentului s-a realizat procesul de readaptare dar
subiectul avea nevoie de un efort mai mare la privirea n sus dect la privirea n jos. Durata

readaptarii a fost destul de lunga ntruct efectele s-au mentinut si la 40 de zile dupa ncetarea
experimentului.
Cele doua experimente au pus n evidenta modificari proprioceptive paradoxale si sentimentul de a
simti invers ntr-o lume normala. Daca Stratton raporta efecte paradoxale mai ales n ceea ce
priveste proprioceptia, Khler le raporta n special n legatura cu perceptia vizuala precum si relatia
acesteia cu proprioceptia. Se produceau localizari perceptive contradictorii, de exemplu, obiectele
puteau fi localizate corect dar orientarea lor era inversata: afisele de pe ziduri puteau fi localizate
corect n timp ce continutul lor scris era vazut ca n oglinda. Khler a comparat aceasta situatie cu
cea a automobilistului care privind n oglinda retrovizoare localizeaza corect masinile pe care le
zareste dar vede numarul lor de nmatriculare inversat.
n ncercarea de a explica mecanismele adaptarii la inversiune, Harris (1965) a propus o teorie
explicativa care sustine ca adaptarea vizual-spatiala trece n primul rnd printr-un proces de
adaptare proprioceptiva determinata vizual. Astfel, ceea ce se modifica la nceput este perceperea
localizarii bratelor, picioarelor si corpului care sunt accesibile perceptiei vizuale dar nu si
localizarea capului si a ochilor care nu sunt accesibile perceptiei vizuale. Fiind percepute vizual
ntr-o noua pozitie, din cauza dispozitivului optic, segmentele corporale vizibile vor sfrsi prin a fi
percepute si pe cale proprioceptiva n noua pozitie. Pentru a explica aceste rezultate paradoxale,
Harris propune distinctia dintre doua tipuri de perceptie a orientarii spatiale: perceptia directionata
si perceptia picturala. Perceptia directionata priveste localizarea unui obiect, raportndu-l la o parte
a corpului, n special la mna. Perceptia picturala se aplica la orientarea pur vizuala, fara a fi luate
n seama segmentele corpului. Pentru a justifica aceasta distinctie, Harris da exemple de perceptii de
orientare directionata implicata n vizualizarea textelor scrise sau imprimate, a orologiilor sau a
ceasurilor (pozitia acelor, directia lor de miscare) si hartilor geografice (directia punctelor
cardinale). Scrierea este, n schimb, un bun exemplu pentru perceptiile de orientare de tip pictural.
Concluzia lui Delorme (1994) este ca procesele de adaptare la inversiune implica doua tipuri de
perceptie a orientarii spatiale: una fondata pe proprioceptie, si alta pe perceptia vizuala si ca, aceste
doua modalitati, nu sunt adaptabile n mod egal.
Cercetarile asupra adaptarii vizual-spatiale au vizat si alte modificari precum deplasarea, nclinarea,
disparitatea binoculara, curbarea, ngrosarea s.a.m.d. Aceste cercetari au confirmat, n general,
experimentele lui Stratton si ale lui Khler precum si teoria lui Harris, care afirma ca, n conditiile
unui conflict ntre datele vizuale si cele proprioceptive, cele vizuale tind sa domine situatia.
Rolul activitatii a fost pus si el n discutie si a iscat controverse ntre autori. n general adaptarea
perceptiva sugereaza importanta activitatii subiectului n redistribuirea si adaptarea celor doua
sisteme. S-a ajuns la concluzia ca activitatea favorizeaza, fara ndoiala, adaptarea dar nu poate fi
considerata drept factor determinant.
2.5 Aprehensiunea perceptiva
Pentru a ntelege mai bine functionarea perceptiva trebuie sa facem distinctia ntre doua modalitati
de percepere: 1) aprehensiunea perceptiva si 2) comprehensiunea perceptiva. Aprehensiunea se
bazeaza n mod esential pe procesarea senzoriala a informatiei si include un prim nivel de procesare
semantica n limitele unor calitati simple ale stimulului care vizeaza daca acesta este placut,
neplacut, agreabila, periculos. Comprehensiunea perceptiva sau ntelegerea perceptiva se bazeaza n
mod esential pe o procesare profunda a informatiei. Acest tip de procesare evident urmeaza
aprehensiunii perceptive si face ca perceperea sa fie accesibila constiintei. Regasim n aceasta
distinctie diferenta dintre perceptia directa si perceptia indirecta.
Din punct de vedere ontogenetic, comprehensiunea perceptiva intervine mai trziu si este
influentata de o serie de factori exogeni si endogeni si n primul rnd de limbaj.
Putem sa mai operam o distinctie ntre aprehensiune-comprehensiune vizuala si auditiva.
Capacitatea de aprehensiune vizuala se defineste prin numarul de unitati informationale

percepute n urma unei unice explorari n conditiile unei expuneri precis determinate a stimulului.
timpul standard de expunere a stimulilor pentru studiul capacitatii de aprehensiune vizuala este de
0,1 secunde.
Cercetarile semnaleaza urmatoarele particularitati ale aprehensiunii perceptive vizuale:
a.
numarul maxim de elemente care pot fi percepute dintr-o singura privire este de patru pna la
cinci daca sunt fara legatura;
b.

cifrele sunt percepute mai rapid dect literele;

c.
cuvintele cu nteles sunt percepute mai rapid dect cele fara nteles; rapiditatea si numarul de
cuvinte depinde si de numarul de litere din care este alcatuit fiecare cuvnt precum si de tipul de
propozitii: n propozitii simple se percep mai multe cuvinte;
d.

formele geometrice sunt percepute mai rapid dect literele izolate;

e.
la stimulii cuvinte fara sens se percep mai rapid acele cuvinte n care succesiunea literelor
este mai familiara limbii materne.
Stimulii utilizati pentru investigarea capacitatii de aprehensiune perceptiva vizuala sunt n mod
obisnuit litere, silabe fara sens, cuvinte, cifre, figuri, imagini, scene simple sau complexe.
Factorii, variabilele experimentale n studiul aprehensiunii perceptive vizuale pot fi mpartiti n
doua categorii: a) factori obiectivi, care tin de particularitatile materialului, intensitatea si durata
stimularii, modul de prezentare al stimulilor, succesiunea lor, ordinea acestora, gruparea lor,
particularitatile fizice ale stimulului (forma, marime, culoare, profunzime, stralucire, luminozitate);
b) factorii subiectivi se refera la vrsta, sex, nivel de educatie, nivel intelectual, stare afectiva,
implicare motivationala, experienta anterioara.
Aprehensiunea perceptiva auditiva
Deutsch (1970) considera ca n prezentarea auditiva sunt implicate doua tipuri de codaje: unul
pentru stimulii verbali, altul pentru stimulii nonverbali. Dumaurier,(1985, 1992) a comparat
performantele raspunsurilor verbale la un material verbal cu performantele raspunsurilor nonverbale
la un material nonverbal. S-a cerut subiectilor sa reproduca n ordine sunetele pe care le-au auzit. Sa masurat corectitudinea reproducerii si a ordinii elementelor prezentate. Sunetele prezentate aveau
un caracter familiar si durata de expunere a fost de o secunda. La un alt grup s-au realizat
masuratori cu stimuli vizuali prezentati cte un element pe secunda. Autoarea a utilizat drept
subiecti copii cuprinsi n opt grupe, de la copii sugari pna la 10 ani, si adulti. Un prim rezultat
sugereaza ca aprehensiunea sunetelor este la toate grupele de vrsta net inferioara vitezei capacitatii
de aprehensiune a cifrelor. Aceeasi diferenta neta se constata si n ceea ce priveste aprehensiunea
cuvintelor fata de sunete. Absenta familiaritatii unor cuvinte sau gradul lor mare de complexitate nu
reusesc sa anuleze superioritatea performantelor la stimulii vizuali fata de cei acustici. Aceasta
superioritate a performantelor pentru materialul verbal se mentine si dupa o familiarizare prelungita
cu stimulii sonori si obiectele care le produc inclusiv dupa un antrenament special n sarcinile de
reproducere a stimulilor sonori.
Cercetarile privitoare la capacitatea de aprehensiune au ncercat sa identifice, n cazul stimularii
vizuale simultane, numarul de elemente percepute dintr-o singura privire. n medie se vorbeste de
patru-cinci elemente, dar sunt variatii care tin de procedura utilizata, timpul de expunere, tipul de
stimuli. Simultaneitatea prezentarilor si rapiditatea fiecarei prezentari fac verbalizarea improbabila
n momentul prezentarii dar nu si n timpul cautarii raspunsului. Oricum, capacitatea de
aprehensiune auditiva succesiva este de maximum trei elemente. n aceste conditii, succesiunea
auditiva este echivalenta cu simultaneitatea vizuala.
Teoria dublului codaj a fost confirmata si s-a demonstrat ca un sunet ascultat poate fi codat fie sub
forma de imagine auditiva (memorie senzoriala), fie sub forma denumirii sale atunci cnd este
posibil (obiectul care emite sunetul, nota muzicala). Dumaurier (1992), n baza cercetarilor proprii,

avanseaza ipoteza conform careia codajul sub forma de imagine auditiva (codaj senzorial) activeaza
mecanisme subvocale mpiedicnd astfel un codaj verbal. Aceasta localizare a mecanismelor
subvocale n timpul codajului senzorial ar putea face cele doua tipuri de codaj (senzorial si verbal)
incompatibile la un moment dat. Dovada psihologica a codajului senzorial si a efectului sau de
remanenta l constituie imaginile auditive reactivate cotidian atunci cnd ne urmaresc pasaje
melodice derivate din muzica ascultata sau din muzica ce nsoteste un film sau o reclama. Acelasi
lucru se poate ntmpla si n cazul unor zgomote care persista o perioada mai lunga (spre exemplu:
lucrari de santier desfasurate n preajma locuintei, zgomote de masini persistente etc.).
2.6. Variabile experimentale
Variabilele dependente ce descriu comportamentul subiectului n urma perceperii unui obiect, a
unui stimul, a unei scene vizuale sau a unor cuvinte, melodii, zgomote etc. sunt urmatoarele:
a) Raportul verbal care se bazeaza pe raspunsurile verbale emise de catre subiect n timpul
experimentului. O abordare detaliata a rapoartelor verbale si implicatiilor acestora n psihologia
experimentala a fost realizata ntr-o lucrare anterioara (Anitei, 2003). n legatura cu descrierea
verbala trebuie sa subliniem ca cel mai important dezavantaj l constituie faptul ca un observator
neatent rareori va fi capabil sa ofere o relatare precisa. Iar daca intervine un antrenament
corespunzator apare riscul ca acest antrenament sa modifice variabile dependenta. Rapoartele
verbale nu pot fi totusi ignorate. n conditiile unui control riguros al experimentului rapoartele
verbale de obicei simple, clare si distincte ofera informatii adecvate pentru comportamentul de
raspuns, n special atunci cnd avem de a face cu stimuli complecsi.
b) Timpul de raspuns este o variabila mult mai frecvent folosita si mult mai precisa. Putem cere
subiectilor sa ofere raspunsuri prin actionarea unor dispozitive mecanice, electrice, electronice sau
digitale (manete, butoane, taste, pedale etc.).
c) Indicatori ai calitatii performantelor: numarul de raspunsuri corecte, gresite, de omisiuni.
n general este de preferat o combinare a masuratorilor ntr-o maniera convergenta. Datele
convergente ofera un nivel mai ridicat de ncredere dect informatiile partiale.
Variabilele independente au fost ntr-o buna masura descrise n acest capitol la particularitatile
stimulului, avndu-se n vedere complexitatea problemei pentru psihologia experimentala a
perceptiei. n plus putem avansa o clasificare, ordonare mai accesibila studentilor si tinerilor
cercetatori:
a) Modificarea caracteristicilor fizice ale stimulilor respectiv marimea, forma, fundalul,
perspectiva, unghiul de vedere al stimulilor vizuali. Stimulii auditivi pot fi variati n raport cu
frecventa, intensitatea, timbrul, complexitatea.
b) Esalonarea n timp a perceptiei prin prezentarea separata a unor parti ale unui stimul la intervale
scurte de timp sau prin reducerea timpului de actiune a ntregului stimul pna la nivelul
milisecundelor.
c) Aspecte calitative ale variabilei independente cum ar fi: cresterea animalelor n ntuneric,
solicitarea subiectilor sa poarte ochelari speciali care le deformeaza vederea, blocarea miscarilor
motorii sau modificarea caracteristicilor cmpului vizual sub aspectul omogenitatii, cromatismului,
dungilor reiate etc.
Variabilele de control sunt numeroase datorita complexitatii stimulilor perceptivi si reactivitatii
specifice a participantilor la experimente. Pe parcursul acestui capitol am pus n evidenta diferite
variabile de control astfel nct n continuare vom proceda la o sistematizare si enumerare a
acestora.
a) Vrsta: dimensiunea genetica a perceptiei a fost demonstrata n ceea ce priveste dependenta ei
evolutia structurilor operatorii la copil precum si de uzura normala a analizatorilor o data cu
avansarea n vrsta.

b) Sexul este o variabila care intervine n strnsa legatura cu continutul unor situatii stimul. Din
acest motiv situatiile stimul trebuie sa fie pretestate spre a se verifica masura n care diferentele de
sex induc una anumit tip de raspuns. Sunt situatii n care este de preferat ca studiile sa se realizeze
ntr-o maniera distincta pe grupuri de barbati si femei
c) Nivelul intelectual: este un fapt dovedit prin cercetarile lui Piaget si alte cercetari amintite chiar
n acest capitol care demonstreaza legatura dintre perceptie si inteligenta. Din acest motiv se
impune egalizarea subiectilor sub aspectul coeficientului intelectual. Precum se stie inteligenta
dobndeste specializari de ordin verbal sau nonverbal (figurativ) tocmai n raport cu particularitatile
stimulilor perceptivi si, din acest motiv, egalizarea factorului intelectual trebuie sa aiba n vedere si
aceste diferente.
d) Diferente interculturale care au fost analizate pe larg n cadrul acestui capitol.
e) Influenta unor factori emotionali: impactul emotional al situatiei de examinare poate fi n
general controlat, dar impactul emotional al unor stimuli constituie o problema delicata ntruct
unul si acelasi stimul poate sa dezvolte reactii emotionale variate la persoane diferite sau la aceeasi
persoana n momente diferite. Stimulii afectogeni pot constitui att variabila independenta ct si
variabila de control. Pretestarile si solicitarea unor impresii ale participantilor pot sa asigure un
nivel de control satisfacator al acestor variabile.
f) Influenta unor factori motivationali se manifesta n functie de starea subiectului, de
complexitatea trebuintelor care si fac simtita prezenta n contextul experimentului. Trebuintele
nutritive sau alte pulsiuni de ordin sexual, stare de neliniste, anxietate, nevoia de interactiune sau
teama de relationare sociala sunt doar cteva dintre trebuintele de care trebuie sa tinem seama.
n general toti factorii comportamentali descrisi n teoria starilor centrale directoare (F.H. Allport,
1955) constituie variabile care trebuie sa fie mentinute sub control.
Pe lnga aceste variabile o serie de atribute fizice ale stimulilor, care nu sunt investigati, trebuie sa
fie la rndul lor avute sub control: durata, intensitatea, iluminarea, contrastul stimulului trebuie sa
fie mentinute la un nivel constant daca nu sunt manipulate ca variabile independente.
2.7. Tehnici, procedee, aparate
Desene cu ajutorul carora se prezinta variati stimuli sau iluzii perceptive. Iluziile optico-geometrice
au fost realizate n cea mai mare parte n a doua jumatate a secolului al XIX-lea, autorii lor fiind
fizicieni (Poggendorff, Kundt), astronomi (Uollner), mineralologi (Necker), geometricieni
(Delboeuf) sau fiziologi (Hering, Aubert, Mller-Lyer).
Desenele, imaginile pot fi prezentate subiectului n functie de structura experimentului fie separat,
fie grupat, fie simultan, fie ntr-o anumita succesiune. Durata de expunere este si ea variabila.
Aspectul cromatic este variabil, dependent de configuratia experimentului. Plansele cromatice sunt
influentate de particularitatile iluminatului si de unghiul de incidenta al luminii, ceea ce poate
conduce la factori de reflexie si de distorsionare a culorilor.
Tahistoscopul este aparatul cel mai frecvent utilizat n studiul experimental al perceptiei. Cu
ajutorul lui se realizeaza studierea perceptiei vizuale n conditii precis determinate de iluminare a
stimulului si mai ales de durata de expunere. Principiul de baza care sta la functionarea
tahistoscopului l constituie prezentarea cu o durata precis determinata de timp a stimulilor vizuali.
Primele aparate erau mecanice apoi au aparut tahistoscoapele electronice si digitale. Tahistoscopul
electronic este astfel construit nct i se asigura subiectului conditii de adaptare vizuala putnd sa
priveasca n interiorul aparatului prin intermediul unui dispozitiv care izoleaza subiectul de stimulii
vizuali externi. Dispune de fante prin intermediul carora se introduc stimulii desenati pe cartonase
sau imagini simple, complexe, acromatice, cromatice s.a.m.d. Subiectul este instruit sa priveasca
atent n asteptarea stimulului ce va fi proiectat. Timpul de expunere poate fi reglat cu precizie
ncepnd cu o miime de secunda si mergnd pna la zeci de secunde. Timpul standard de expunere a
stimulilor pentru cercetarile obisnuite privitoare la aprehensiunea perceptiva este de 0,1 secunde.

Subiectul are la ndemna un dispozitiv de obicei sub forma unui buton pe care va trebui sa apese
pentru a semnala ca a vazut stimulul. Variabila dependenta poate fi semnalata si pe cale verbala prin
raspunsul DA sau NU sau prin descrierea a ceea ce a vazut. Aparatul permite experimentatorului sa
declanseze un flash care lumineaza stimulul facndu-l ntr-o anumita masura perceptiv pentru
subiect.
n studiul perceptiei subliminale timpul de expunere al stimulilor este de cteva miimi de secunda,
iar pentru comparatie expunerea supraliminala este de o zecime de secunda. n acest gen de studii se
practica un "bombardament" subliminal ceea ce presupune un numar mare de expuneri ntr-o unitate
de timp. n acest caz dispozitivele actionate manual de catre experimentator nu ofera un nivel ridicat
de ncredere si nici nu permit obtinerea unor rezultate viabile. Cea mai buna modalitatea este
nregistrarea unor stimuli subliminali pe un fond supraliminal prin programe speciale de calculator
sau cu ajutorul tehnicii cinematografice.
Cu ajutorul tahistoscopului se pot modela si experimente complexe n cadrul carora se
investigheaza indicatorii fiziologici ca marturie obiectiva a reactivitatii emotionale a subiectului. n
timp ce subiectului i se prezinta stimuli la tahistoscop poate fi conectat la poligraf pentru
determinarea reactiei electrodermale, frecventei cardiace si ritmului respirator. Acest gen de model
experimental este favorabil pentru studiul experimental al stimulilor sau situatiilor afectogene.
Pregatirea subiectului, avertizarea sa n legatura cu prezenta stimulului este importanta pentru a-i
mentine atentia treaza si pentru a avea certitudinea ca fiecare stimul a fost perceput. n mod
obisnuit, nainte cu unu-doua secunde de prezentare, subiectul este atentionat. n cazul prelevarii si
indicatorilor fiziologici momentul atentionarii trebuie sa fie consemnat de catre experimentator pe
hrtia inscriptoare a poligrafului. Acest lucru este necesar pentru a se face distinctia ntre
atentionare, care declanseaza rapid reactia electrodermala, si reactia specifica la stimuli. Astfel, va
trebui sa fie consemnat, cu precizie, si momentul prezentarii stimulului iar apoi trebuie sa asteptam
revenirea curbelor fiziologice la pozitia normala nainte de a prezenta urmatorul stimul.
Procedeul de investigatie tahistoscopica poate fi realizat si cu prezentarea stimulilor pe ecran cu
ajutorul diapozitivelor. Dispozitivele tip magazie de diapozitive care se roteste si fiecare diapozitiv
este expus are avantajul unor imagini complexe ce pot fi obtinute prin fotografiere dar are si
dezavantajul zgomotului care constituie o sursa de preatentionare necontrolata ca si o sursa de
distorsionare a atentiei.
Procedeul tahistoscopiei poate fi modelat pe calculator avnd avantajul unor posibilitati practic
nelimitate de elaborare a stimulilor, de combinatii cromatice, de prezentarea unor scene vizuale; un
alt avantaj l constituie precizia deosebita a masuratorilor. n schimb, dezavantajul l constituie
faptul ca subiectul privind ecranul monitorului primeste n acelasi timp stimulatii externe vizuale
sau distorsiuni ale imaginii pe ecranul monitorului datorita unghiului de incidenta al luminii
ambientale.
Aparate pentru evaluarea miscarilor oculare. Sunt destinate urmaririi modul n care se realizeaza
miscarile oculare n conditiile explorarii vizuale sau ale lecturii. Miscarile oculare pot fi identificate
prin variate procedee (vezi Rosca, 1971). Ele pot fi masurate prin efectul reflexiei cu ajutorul unor
aparate de filmare, pot fi nregistrate fotografic cu ajutorul unor aparate fotografice cu declansare
rapida, pot fi nregistrate pe osciloscopul catodic sau pe cale electrofiziologica cu ajutorul unor
microelectrozi amplasati n apropierea ochilor n functie de directia anticipata a privirii.
Stereoscopul este utilizat n studiul perceptiei tridimensionale. Principiul de baza al acestui aparat
consta n prezentarea a doua imagini plane care redau acelasi obiect dar din pozitii diferite. Fiecare
ochi vede o singura imagine dar aceste imagini fuzioneaza n una singura, care ofera impresia de
profunzime.
Pentru evaluarea distantelor si pozitiei obiectelor n profunzime au fost imaginate aparate numite
stereometre. n mod obisnuit dispozitivul se prezinta sub forma unei cutii paralelipipedice lungi de
aproximativ doi metri, n interiorul careia se deplaseaza pe sina o serie de figuri. Interiorul cutiei

este iluminat astfel nct sa nu creeze efecte de umbra. Subiectul priveste de la un capat n interiorul
cutiei si are posibilitatea sa regleze amplasarea spatiala a figurilor ce se pot deplasa pe sine astfel
nct sa le aduca la acelasi nivel. Marimea abaterilor constituie un indicator al perturbarii capacitatii
de apreciere a distantelor si pozitiilor n profunzime.
n studiul perceptiei auditive se utilizeaza generatoare de sunete dar mai ales casetofonul sau alte
modalitati de nregistrare auditiva cum ar fi CD-ul si calculatorul. Stimulii complecsi melodici,
verbali sau zgomote sunt prezentati prin intermediul castilor care permit izolarea de mediul extern.
n ultimul timp au fost elaborate softuri de stimulare auditiva sofisticate, complexe si care permit un
foarte bun control al variabilelor stimuli. Pentru investigarea localizarii auditive au fost imaginate
perimetre acustice n cadrul carora subiectul legat la ochi primeste stimulii acustici din variate
unghiuri n raport cu amplasarea celor doua urechi. n mod obisnuit se masoara la 0, 90, 180 si
270. Dispozitivele pot permite emiterea sunetelor mult mai gradata n conditiile n care sursa
poate fi deplasata pe un cerc n jurul capului subiectului. Foarte important este ca sursa de stimulare
sa fie amplasata la naltimea urechilor.
n ncheiere trebuie sa precizam ca nu vom putea n nici un caz afirma existenta unor "aparate care
masoara perceptia". Aparatele, dispozitivele, procedeele prezentate constituie doar o mica parte
dintre resursele investigatiei experimentale asupra perceptiei. Experimentatorii pot sa imagineze
procedee de lucru originale si adecvate cercetarilor respective. Cel mai bun exemplu l constituie
camerele nclinate, trapezoidale, circulare care au permis investigarea fructuoasa a variatelor
aspecte ale perceptiei.
UNITATEA DE NVARE III
ABORDAREA EXPERIMENTAL A ATENIEI
Continuturi:
3.1 Reactia de orientare
3.2 Vigilenta, variabile experimentale
3.3 De la vigilenta la atentie
3.4 Tehnici, aparatura
Obiective:
1.

Prezentarea abordarii experimentale a reactiei de orientare si a starii de vigilenta

2.

Prezentarea variabilelor experimentale, tehnicilor si aparaturii.


Precerinte:

Nu este cazul.
Expunere:
3.1 Reactia de orientare
Ivan Petrovici Pavlov a acordat o atentie deosebita reactiei de orientare considernd ca acest tip de
reflex are o importanta remarcabila pentru comportamentele adaptative ale organismelor. Pavlov
considera ca reactia de orientare depaseste simpla orientare a receptorilor catre sursa. El a denumit
acest reflex "ce se ntmpla?" considernd ca aria acestuia se extinde de la declansarea receptorilor
la sesizarea modificarilor din mediului nconjurator ceea ce constituie timpul de pornire a unor
reactii de apropiere de hrana, de sexul opus sau al unor reactii de evitare a pericolului dar, si de
curiozitate, orientata spre cunoastere.
si uniformitatea raspunsului. La prima aplicare a unor stimuli se declanseaza reactii de orientare
caracterizate prin acelasi tablou, indiferent de natura stimulului. S-a constatat o relatie relativ
proportionala ntre intensitatea stimularii si cea a reactiei de orientare, ceea ce semnifica de fapt

mecanismele activarii specifice ale receptorilor n baza legii pragurilor senzoriale.


n conditii de laborator Pavlov (1953), Sokolov (1960), Floru (1967) au identificat urmatoarele
manifestari ale reflexului de orientare la animalele supuse experimentelor de studiu a reflexului
conditionat:
a)
n plan motor se produce ntoarcerea capului, ciulirea urechilor, un ntreg sistem de reactii
ndreptat spre contactul organismului cu obiectele, ceea ce asigura ajustarea analizatorilor si o mai
buna percepere a stimulilor. Dupa Sokolov reflexul de orientare este doar o reactie nespecifica fata
de stimulii noi n timp ce activitatea de investigare ce are drept scop explorarea obiectelor, a
spatiului nconjurator este achizitionata si alcatuieste un veritabil reflex de orientare conditionat. Se
sugereaza astfel doua componente ale mecanismului de functionare a reactiei de orientare: una
nnascuta si mai putin elaborata si una dobndita ca expresie a reflexului de orientare-investigare;
b)

modificari respiratorii, cum ar fi hiperpnea sau oprirea respiratiei pentru foarte scurt timp;

c)

cresterea frecventei cardiace (accelerarea pulsului), bradicardie, vasoconstrictia extremitatilor;

d)

reactia electrodermala care se manifesta amplu n reactia de orientare;

e)

dilatarea pupilei (midriaza).

Acest cortegiu de manifestari neurovegetative si musculare asigura pregatirea organismului pentru


actiune, raspunde la ntrebarea "ce e de facut?". Elementul comun al acestor reactii neurovegetative
este nespecificitatea
Variabilele dependente n cercetarea reactiei de orientare se exprima prin efecte comportamentale
bogate. Spre exemplu, Sokolov identifica urmatoarele manifestari ale reactiei de orientare la un
stimul sonor: midriaza (dilatarea pupilei), cresterea sensibilitatii vizuale, cresterea frecventei
biopotentialelor occipitale la EEG, cresterea perimetrului vizual, modificari ale contractiei inimii,
ale electrocardiogramei, modificari vasomotorii, respiratorii, electrodermale, eliberarea de hormoni
(adrenalina), cresterea tonusului muscular, concomitent cu inhibarea activitatii reflex conditionate
aflate n curs.
n modelele experimentale s-a utilizat stimularea luminoasa intermitenta cu 18 cicli pe secunda n
23 de aplicari, ceea ce a provocat o modificare a ritmului alfa de la 10 cicli pe secunda la 9 cicli pe
secunda. n stimularea auditiva cu un sunet intens s-a produs o crestere a raspunsurilor cortexului
vizual identificate prin EEG (Sokolov, 1960).
Aspectul particular care a atras atentia cercetatorilor este stingerea reactiei de orientare. n mod
obisnuit, un reflex neconditionat, nnascut, poate fi inhibat partial sau total prin stimularea
concurenta a altui receptor sau prin stimularea unei zone centrale a sistemului nervos. Reactia de
orientare se stinge n conditiile n care stimulul si pierde din noutate prin aplicarea sa repetata.
Hernndez-Pon (1960) considera ca stingerea, pna la disparitie, a raspunsurilor n urma aplicarii
repetate a aceluiasi stimul are la baza urmatoarele mecanisme:

stingerea reactiei de orientare;

nvatare negativa, adaptare negativa, oboseala asociativa;

obisnuire.

Termenul de obisnuire (habituation), a fost introdus de catre Dodge (1923, n Floru, 1967) si se
defineste prin pierderea semnificatiei unor stimuli senzoriali n urma aplicarii lor repetate. Mai
direct spus, obisnuirea se defineste ca simpla nvatare de a nu mai reactiona la stimuli care si-au
pierdut importanta vitala.
Se impune distinctia dintre termenii de obisnuire si adaptare senzoriala sau acomodarea
nervului. Obisnuirea este rezultatul aplicarii repetate a stimulilor pe parcursul a mai multelor
minute si poate persista ore sau zile. Efectul obisnuirii este unul specific: absenta raspunsului este

caracteristica numai stimulului repetat, nu si pentru cei apropiati (nruditi), iar reaplicarea stimulului
sau schimbarea conditiilor n care se aplica acesta conduce la reaparitia reactiei de orientare.
Experimentele desfasurate n laboratoarele lui Pavlov au sugerat doua modalitati de manifestare a
stingerii reactiei de orientare: acuta si cronica. n stingerea acuta reactia de orientare se restabileste
dupa 10-15 minute; n stingerea cronica reactia de orientare se restabileste greu, n urma unor
aplicari repetate, apelndu-se si la stimulenti supraadaugati sau cofeina.
Pavlov si scoala sa au interpretat stingerea reflexului de orientare ca dezvoltare progresiva a unui
proces de inhibitie conditionata interna. Stimulul care conduce la reactia de orientare, n urma
repetarii si a stingerii reactiei, devine un stimul conditionat care poate conduce, n conditiile
monotoniei, la instalarea somnului. Pavlov considera somnul ca efect al difuziei procesului inhibitor
pe ntreaga scoarta cerebrala; n aceste conditii stingerea reactiei de orientare este initiata la nivel
subcortical (Pavlov, 1953).
Hernndez-Pon (1960) ncearca o conciliere conceptuala ntre "stingere" (Pavlov) si "habituation"
(Dodge) si propune distinctia dintre nvatarea negativa si cea pozitiva. nvatarea negativa (ca efect
al stingerii) se manifesta prin nlaturarea reactiilor inutile, expresie a capacitatii de a nu mai
raspunde la un stimul dat; nvatarea pozitiva (ca efect al obisnuirii) se manifesta prin capacitatea
unui stimul de a da nastere unei reactii pe care nu o producea nainte. Asadar, obisnuirea
echivaleaza cu disparitia unor reactii nnascute, iar stingerea prin disparitia celor dobndite
(Margareta Sterescu-Volanschi, 1968).
Studiul experimental al reactiei de orientare si al stingerii acesteia se realizeaza prin mijloace
diverse pornind de la microelectrozii implantati n cortexul animalelor la nregistrarea modificarilor
bioelectrice, vasculare, electrodermale, neuromotorii si ajungnd pna la tomografia computerizata
sau rezonanta magneto-nucleara.
n experimentele sistematice ntreprinse de grupul lui Sokolov asupra mecanismului stingerii la om
s-a apelat la tehnica EEG, urmarindu-se reactia de blocare a ritmului alfa asociata cu componentele
senzoriale, motorii si bioelectrice. Un stimul nou (flasch) produce blocarea ritmului alfa nsotita de
urmatoarele manifestari comportamentale: orientarea privirii spre sursa de stimulare, oprirea
respiratiei, reactia electrodermala, cresterea tensiunii musculare. Sub influenta aplicarii repetate a
stimulului se elaboreaza la nivel cortical un "model neuronal" al stimulului care integreaza
informatia cu privire la intensitatea, calitatea, durata si ordinea de prezentare a stimulilor. Reactia de
orientare apare atunci cnd parametrii stimulilor nu mai coincid cu modelul neuronal. Repetarea
aplicarii stimulului conduce la restabilirea ritmului alfa. Obisnuirea este interpretata ca un reflex
conditionat n care stimulul neconditionat consta n ntreruperea excitatiei conditionate sau ca o
forma a inhibitiei conditionate, ceea ce limiteaza dezvoltarea reactiei de orientare.
Reactia de orientare este expresia nnascuta a atentiei, iar modelele de abordare experimentala au
constituit debutul investigatiei stiintifice a atentiei. Studiile experimentale asupra fenomenului de
stingere sau obisnuire au permis elaborarea unui model explicativ adecvat asupra deficitului de
atentie sau a pierderii acesteia precum si asupra modalitatilor de mentinere a atentiei pe o durata ct
mai lunga n conditii de performanta superioara.
3.2 Vigilenta, variabile experimentale
ntelegerea mecanismelor atentiei este indispensabil legata de descoperirea suportului neuronal al
starii de veghe. Descoperirea metodei EEG a permis punerea n relatie a manifestarilor bioelectrice
cerebrale cu starile de veghe si somn. Fondatorul EEG, Hans Berger (1927) a demonstrat ca ritmul
fundamental cerebral este ritmul alfa care descrie repaosul, relaxarea senzoriala n stare de veghe. O
crestere a frecventei undelor bioelectrice echivaleaza cu intrarea n activitatea senzoriala, motorie
sau intelectuala, iar o scadere a frecventei sugereaza trecerea spre somn. Sub aspectul EEG,
trezirea se asociaza cu cresterea frecventei si scaderea amplitudinii undelor cerebrale.
Formatiunea reticulata prezinta diferente de nivel de activitate reunite sub numele de tonus

reticulat. Aceste variatii sunt demonstrate prin efectele lor la nivelul activitatii corticale, sistemului
motor si vegetativ.
Formatiunea reticulata exercita efecte facilitatoare generalizate. Acest lucru este demonstrat de
prelungirile axonice ale neuronilor reticulati care constituie cai aferente ascendente spre cortex, iar
cele descendente spre neuronii motori si efectori de la nivelul sistemului simpatic al maduvei
spinarii
Pornind de la descoperirile lui Moruzzi si Magoun (1949), Lindsley (1951) avanseaza "teoria
activarii" prin care pune n evidenta rolul formatiunii reticulate din trunchiul cerebral care are efecte
de trezire bioelectrica. ntr-un continuum al starilor de activare, la o extrema este situata starea de
somn, iar la cealalta cea de excitatie maxima. teoria activatorie nu acopera doar fenomenul emotiei
ci si alte manifestari specifice somnului, activitatii de orientare, vigilentei, atentiei sau stresului.
Variatiile nivelului de activare se vor regasi, n plan comportamental, si n variatiile starii de
vigilenta, care, la rndul ei, va exercita efecte activatorii asupra proceselor nervoase. Aceasta
corelatie a fost subliniata nca de Head, n 1923 (dupa Fraisse, 1989), care a introdus n vocabularul
neurologiei termenul de vigilenta. El definea vigilenta ca o capacitate cu o valoare adaptativa.
Termenul a fost deseori substituit celui de atentie, totusi trebuie sa subliniem ca vigilenta
desemneaza capacitatea de detectie a semnalelor imprevizibile aflate la un nivel de intensitate
liminala. ntre somn si starea de excitatie extrema putem identifica o serie de nivele de trezire sau
nivele de vigilenta. Nu exista diferenta de continut ntre trezire si activarea atentiei; este o trecere de
la starea de veghe difuza la cea de veghe atenta.
Freeman (1948) si Hebb (1955) subliniau existenta unui nivel optim de vigilenta amplasat ntre
nivelele nalte la care comportamentele sunt perturbate la nivelele scazute unde comportamentul
este inhibat. Acest nivel optim de vigilenta este expresia unui comportament adaptativ.
Variabile dependente - indicatorii starii de vigilenta sunt urmatorii:
biocurentii cerebrali, prelevati cu ajutorul EEG prezinta caracteristici generale comune
pentru starea de vigilenta la toate vertebratele studiate. Traseele EEG specifice somnului si starii de
veghe difuza descriu o activitate sincronizata, iar n starea de veghe activa o activitate
desinscronizata. n starea de veghe putem distinge doua stadii: cel de vigilenta difuza sau "repausul
senzorial", nsotit de ritmul alfa si cel de veghe activa sau "atenta" care se caracterizeaza printr-un
traseu nesincronizat;
debitul sangvin cerebral constituie un indicator valid al fluctuatiilor starii de vigilenta. Chiar
sub influenta unor stimuli de intensitate foarte scazuta se constata variatii ale debitului sangvin din
zone corticale precis localizate (vezi Anitei, 2003);
indicatorii activitatii musculare sunt relevanti pentru rolul acestei activitati n mentinerea
tonusului ceea ce reflecta starea centrilor reglatori ai vigilentei. n conditii de repaus tonusul
muscular poate fi evaluat prin nregistrarile fluctuatiilor de excitabilitate ale neuronilor motori.
Electromiograma (EMG) pune n evidenta potentialul de actiune al musculaturii prin nregistrarile
de pe suprafata pielii. n absenta oricarei miscari se pot constata variatii ale EMG, ceea ce sugereaza
ca aceasta activitate bioelectrica reziduala constituie un indicator al tonusului muscular, reflectnd
un anumit nivel al vigilentei.
Un alt indicator al activitatii musculare sunt reflexele tendinoase care se opun actiunii gravitatiei.
ntinznd muschiul ele antreneaza un raspuns reflex de contractie. Antrenarea acestui reflex prin
lovirea tendonului cu o forta constanta provoaca raspunsuri fluctuante datorate schimbarilor de
excitabilitate a neuronilor motori de la nivelul maduvei spinarii ce coordoneaza motricitatea.
Examenul reflexelor tendinoase constituie un bun indicator al nivelului tonusului muscular si al
vigilentei;
indicatorii activitatii vegetative

Frecventa cardiaca este coborta n timpul somnului pentru a se amplifica n sarcinile


psihomotorii. S-a constatat ca, n situatiile care implica o acomodare la mediu (ascultare sau
observatie vizuala relaxata), frecventa cardiaca scade. n schimb, n situatiile n care implica
participare (calcul mental, construirea de fraze), frecventa cardiaca se amplifica.
Reactia electrodermala (RED) constituie un bun indicator al starii de vigilenta. S-a constatat ca n
stari de vigilenta scazuta proprii repausului, relaxarii, somnului, rezistenta electrica a pielii este
ridicata; n situatiile n care creste nivelul de vigilenta, implicat de efort, tensiune afectiva, trezire a
vigilentei, rezistenta electrica a pielii scade, iar raspunsul electrodermal se amplifica. Bloch, 1965
(n Fraisse, 1989) afirma ca variatiile nivelului de rezistenta electrica a pielii constituie un indicator
consistent si valid pentru variatiile nivelului de vigilenta. Autorul citat afirma ca raspunsurile
electrodermale sunt comandate de la nivelul formatiunii reticulate, astfel nct variatiile acestor
reactii constituie o dovada directa a starii de excitabilitate a sistemului de reglare a vigilentei.

Variabilele independente
"Trezirea", debutul starii de veghe si variatii ale nivelului de vigilenta sunt declansate si sustinute
de afluxul stimulilor senzoriali. si n timpul somnului organismul este supus unui aflux continuu de
stimulari. Sunt mesaje senzoriale care pot ajunge pna la cortex fara sa antreneze trezirea. Fluxul
senzorial trebuie sa ndeplineasca trei caracteristici pentru a produce "trezirea": intensitatea,
noutatea si ncarcatura afectiv-motivationala sau semnificatia. Sunt cele mai importante variabile
independente folosite n studiul experimental al starii de veghe.
1. Intensitatea afluxului senzorial este prima conditie pentru !trezire". Intensitatea poate constitui
o variabila autonoma, existnd situatii cnd actioneaza separat, independent de semnificatia
stimulilor, declansnd SRAA prin intermediul cailor nervoase nespecifice.
Cu toate acestea, intensitatea nu constituie variabila independenta cea mai importanta pentru
realizarea "trezirii" vigilentei. Datele empirice demonstreaza faptul ca, deseori, "trezirea" este
provocata de stimuli slabi ca intensitate, la fel cum somnul poate ramne neperturbat de stimuli
foarte puternici.
2. Noutatea este variabile care desemneaza orice schimbare brusca n afluxul senzorial, capabila sa
produca "trezirea". n timpul somnului tonusul reticular este scazut, la fel ca si tonusul cortical. Pe
masura ce intensitatea stimularii creste, tonusul reticular creste si el lent, iar, n paralel tonusul
cortical se amplifica antrennd/provocnd inhibarea activitatii reticulare a functiilor motrice si
vegetative. Or, daca stimulul (prin noutatea sa) se instaleaza brusc, atunci activarea reticulara este
prea rapida pentru a fi controlata cortical, ceea ce antreneaza o trezire totala a cortexului si
facilitarea functiilor motrice si vegetative (Hugelin si Bouvallet, 1957; n P. Fraisse, 1989).
3. Semnificatia, ncarcatura afectiva sau motivationala constituie cea mai importanta variabila n
declansarea "trezirii". Este o variabila cu dubla acceptiune: pe de o parte este o variabila
independenta a carei manipulare poate produce nu numai "trezirea", dar si variatii ale nivelului de
vigilenta, iar pe de alta parte este si o variabila de control atunci cnd folosim alte variabile. Ca
variabila independenta, ca factor si caracteristica ce declanseaza trezirea, semnificatia este usor de
intuit empiric. De exemplu, mama care se trezeste la scncetul copilului, dar nu reactioneaza la alte
stimulari care ar putea-o trezi. Dar aici apare o situatie paradoxala: cum reuseste sistemul nervos sa
discrimineze stimuli nainte de a se realiza propria sa trezire? nseamna ca, n timpul somnului,
activitatea sistemului nervos, desi puternic inhibata, totusi nu este suprimata, ba chiar ramne
sensibila la o modificare a mediului. Cercetarile de psihofiziologia somnului au aratat ca, n somn,
structurile corticale complexe (scoarta) sunt cel mai puternic deconectate. nseamna ca zonele
subcorticale conserva un anumit nivel de vigilenta cu o capacitate de discriminare senzoriala
aparenta n raport cu semnificatia vitala a stimulilor.
n concluzie, trebuie sa acceptam ca, n timpul somnului, se mentine un anumit nivel al capacitatilor

de discriminare perceptiva, dar si mijloace de activare reziduala n urma unor conditionari


anterioare. Aceste conditionari si au locul n zonele subcorticale, antrennd si discriminari
perceptive.
3.3 De la vigilenta la atentie
Atentia implica un anumit nivel de vigilenta si un anumit grad de mobilizare al activitatii neuronale.
n cadrul unui continuum somn-veghe, atentia se situeaza ntre starea de veghe difuza si starea de
hiperexcitabilitate.
Tabelul - Continuumul somn-veghe si corespondentele sale bioelectrice si comportamentale
(adaptat dupa Lindsley, 1952 si Floru, 1967)
Nivel de activare

Caracteristicile EEG

Nivel de
constientizare

Eficienta
comportamentului

Emotie
puternica; Desincronizata;
Stare de constiinta Slaba: lipsa de conteama, furie, anxie- amplitudine redusa- limitata;
atentie trol,
imobilizare,
tate.
moderata; frecvente difuza, fragmentara, dezorganizare.
rapide amestecate.
confuzie.
Atentie, alerta.

Partial desincronizata; Atentie selectiva care Buna: reactii rapide,


predomina unde ra- se poate comuta; eficiente, selective;
pide cu amplitudine anticipare "concen- comportament
redusa.
trata", "set".
organizat
pentru
raspunsuri n serie.

Veghe relaxata.

Sincronizata; ritm alfa Atentie nefortata, fa- Buna: reactii de rutina


optim.
vorizeaza asociatii si gndire creatoare.
libere.

Somnolenta.

Ritm alfa redus si rare Stare de granita ntre Slaba: necoordonata,


unde
lente
cu somn si veghe; re- sporadica, lipsita de
amplitudine redusa. verie.
continuitate.

Somn superficial.

Salve de fusuri si Reducerea marcata a Absenta.


unde lente (mai starii de constiinta;
ample). Ritm alfa vise.
absent.

Somn profund.

Unde ample si foarte Pierdere totala a cu- Absenta.


lente (sincronizare nostintei (absenta
la frecvente rare); memorarii
stimutablou
bioelectric larilor sau a viseneregulat.
lor).

Atentia este conditionata de activarea proceselor nervoase, de amplasarea la un nivel optim al starii
de veghe. O activare excesiva a starii de veghe suprima comportamentul specific atentiei. Exista o
legatura directa, evidenta ntre mecanismele "trezirii" starii de veghe si atentie ceea ce pune n
corelatie nivelul de vigilenta cu nivelul atentiei. S-a constatat existenta unei corelatii dintre
estimarile subiectilor ale starii de atentie si prezenta unui ritm EEG de sincronizat. Ritmul rapid si
desincronizat ce corespunde stingerii ritmului alfa corespunde unei desincronizari a activitatii

zonelor corticale, astfel nct afluxul senzorial va avea impact pe un cortex activ. Atunci cnd
stimularea este precedata de un semnal de avertisment, timpul de reactie este ntotdeauna mai
scazut. Semnalul de avertisment antreneaza blocarea ritmului alfa, punerea n alerta a organismului
prin activarea reticulara.
Timpul de reactie (T.R.) ilustreaza relatia dintre atentie si vigilenta. S-a constatat ca valorile TR se
asociaza cu nivelul de vigilenta apreciat prin indicatorul RED (reactia electrodermala), astfel nct
se poate vorbi despre un raport direct proportional ntre viteza TR si nivelul conductibilitatii
electrice a pielii. n experimente realizate pe pisici cu masurarea TR simplu auditiv nsotit de
semnalul pregatitor se constata reactii ale formatiunii reticulate mezencefalice declansate cu 500 ms
nainte de semnal. n experimente pe maimute s-a intervenit direct asupra nivelului vigilentei prin
stimulare electrica a formatiunii reticulate si s-a obtinut o reducere semnificativa a TR. S-a ajuns la
concluzia ca exista o valoare optima a activarii reticulare, corespunzatoare unei pozitii intermediare
situata ntre cea a somnului si cea a trezirii bruste.
nregistrarea indicatorilor fiziologici ai vigilentei a demonstrat ca TR este cu att mai scurt cu ct
este mai mare amplitudinea descarcarii RED la semnalul pregatitor. Rolul esential al semnalului
pregatitor este legat de cresterea nivelului vigilentei cu efecte facilitatoare asupra tensiunii
musculare n TR. Raporturile de nlantuire logica integreaza semnalul pregatitor, activarea
reticulara, apoi a vigilentei, ncordarea, tensiunea, orientarea selectiva a atentiei si apoi reactia
motorie.
Convergenta proceselor reticulare, ale vigilentei si atentiei se regaseste deplin exprimata n
focalizarea atentiei realizata simultan cu inhibarea zonelor nvecinate. Se poate vorbi despre nivele
ale focalizarii care pornesc de la organele de simt, cel mai bun exemplu fiind vazul. La nivelul
receptorului vizual avem de a face cu un "reflex de fixare" ce are menirea sa aduca n zona foveei
imaginea obiectului stimul. n realitate, a fi atent asupra a ceva anume, nseamna, n principal, sa-l
fixezi perceptiv. De aici au derivat studiile privitoare la durata fiecarei fixatii succesive prin
nregistrarea miscarilor globilor oculari raportate la structura obiectului-stimul. Tehnicile de
investigare a miscarilor oculare includ fotografierea deplasarilor unghiulare ale unui fascicol
luminos foarte ngust (vizibil sau n infrarosu) reflectat de cornee sau de o oglinda fixata pe ochi;
nregistrarea cinematografica sau nregistrarea variatiilor de potential asociate miscarilor oculare.
Fixatia si atentia sunt indisolubil legate si aceasta relatie se exprima sub forma urmatorului
mecanism: stimularea periferica declanseaza "trezirea" generala n cadrul careia se integreaza
reflexul fixarii care faciliteaza focalizarea ca expresie a atentiei. Centrarea perceptiva nu coincide
ntotdeauna cu directia privirii; fixarea si orientarea atentiei pot fi disociate pentru ca orientarea
selectiva a atentiei implica procesele corticale. Dupa cum sustine P. Fraisse (1989), la variatele
nivele ale vigilentei se pot obtine n cadrul cailor senzoriale sau pe cortex, potentiale evocate care
desemneaza trecerea mesajelor senzoriale si procesarea lor la nivelul zonelor corticale. Problema
este cum se realizeaza amplificarea selectiva si privilegiata a acestor mesaje prin focalizare. Se pare
ca exista mecanisme de intensificare a efectului stimulului prosexigen care actioneaza simultan cu
mecanismele de inhibare a stimulilor concurenti.
Studiile experimentale asupra vigilentei au scos atentia de sub imperiul interpretarilor
introspectioniste. Prima proba standardizata de evaluare a vigilentei a fost realizata de catre
Mackworth n timpul celui de al doilea razboi mondial pentru Royal Air Force (dupa Coquery,
1994). "Testul ceasului" constituie un adevarat prototip al probelor de vigilenta. n aceasta proba
subiectii trebuie sa supravegheze timp de doua ore un cadran de ceas prevazut cu un ac indicator
care-l strabate n 100 de secunde cu o miscare pe secunda. La interval de 45 de secunde, la 10
minute si n medie de 12 ori ntr-o jumatate de ora limba ceasului face un salt de doua ori mai mare
dect normal. Subiectul trebuie sa detecteze aceste discontinuitati si sa le semnalizeze. n
experimente care utilizeaza variante ale acestei probe s-a dovedit ca factorii care intensifica trezirea
cresc si rata detectarii sau rapiditatea acesteia.
Drumul de la vigilenta la atentie trece prin modelul detectarii semnalelor, model diferit de cel al

activarii. Nu putem considera scaderea vigilentei n sarcinile de supraveghere prelungita doar o


consecinta a intensificarii trezirii pentru ca aceasta nu afecteaza dect nivelul mediu al detectarii.
3.5 Tehnici, aparatura
Testul de vigilenta (VIGIL, Vienna Test System) are la baza notiunea de vigilenta ce se foloseste n
psihologie mai ales n sensul mentinerii atentiei n situatiile monotone de excitare. Sub aceste
aspecte operationale, vigilenta desemneaza o stare a disponibilitatii organismului de a reactiona la
evenimente ntmplatoare si care apar rar. Aceasta veghe durabila n situatii de examinare sarace n
excitatii este solicitata de exemplu n activitatile de supraveghere.
Cercetarea conceptului de vigilenta si are originea n supravegherea cu radar. Din acest context
istoric s-a dezvoltat si masurarea vigilentei cu procedee bazate pe aparate de testare. Ca la
supravegherea prin radar, pe un fundal difuz sau monoton sunt descoperite anumite excitatii si se
raspunde la ele prin diverse reactii. Modificari ale capacitatii n asemenea situatii de observare au
fost masurate pentru prima data de Mackworth (1950). Subiectii sai trebuiau sa priveasca timp de 2
ore o foaie cu cifre, pe care se misca un aratator n salturi regulate. Rar si la intervale neregulate
aratatorul facea un salt dublu, la care subiectii trebuiau sa reactioneze prin apasarea unei taste. Pe
parcursul experimentului a putut fi observat ca dupa circa jumatate de ora numarul scaparilor a
crescut clar. Alte explorari ale vigilentei au aratat rezultate analoage, ca de exemplu ordonarea
ncercarilor lui Bakan (1955), la care subiectii trebuiau sa diferentieze flash-uri mai luminoase, ce
apareau rar, de flash-uri de luminozitate constanta.
Cercetari mai avansate au aratat ca puterea de diferentiere, adica eficienta activitatii dupa un timp
mai ndelungat, era cu att mai buna cu ct excitatia critica se deosebea mai mult n intensitate si
marime de fundal.
De asemenea asteptarea aparitiei stimulilor critici a fost investigata de mai multe ori. S-a dedus ca,
la stimuli critici, la intervale regulate, constante, acesti stimuli au fost trecuti cu vederea mai rari
dect la stimuli distribuiti la ntmplare. Deosebit de multi stimuli critici erau omisi cnd un stimul
de raspuns aparea cu putin dupa un alt stimul critic. O distributie la ntmplare a stimulilor
actioneaza contra frecventei asteptarii. Pornind de la aceasta, a fost stabilit experimental de catre
Colquhoun (1961) ca numarul reactiilor false este cu att mai mare cu ct frecventa generala a
semnalului este mai nalta si cu ct frecventa aparitiei unui stimul critic e mai mica.
O serie de experimente au aratat ca pentru studierea vigilentei trebuie ndeplinite urmatoarele
criterii:

n timpul unei perioade de ncercare mai lunga se cere subiectului stare de veghe
nentrerupta,

semnalele ce trebuie observate apar neregulat si fara avertisment,

semnalele nu trezesc atentia, aceasta nseamna ca sunt simtite de cei mai multi
observatori ca slabe (intensitate mica a prezentarii stimulilor),

frecventa evenimentelor critice e mica. Cei mai multi autori propun maxim 60 stimuli
critici pe ora.
n vederea ntelegerii acestui fenomen putem privi si teoriile neuro-fiziologice ale activitatii, ce
considera ca daca scoarta cerebrala nu primeste pentru mentinerea anumitor activitati impulsul de
trezire corespunzator duce la oboseala si la scaderea eficacitatii. De la rationamente asemanatoare
pleaca si teoria dezactivarii: la aport mai mic de informatie (fara stimuli noi sau importanti) si
activarea formatiei reticulare e mica. Aceasta conduce la un nivel al trezirii mai mic si de aici la
omiterea ntmplatoare a semnalelor la activitati pure de supraveghere.
Graf (citat n Arnold, 1980) a introdus n acest context ntelesul de suprasolicitare prin
subsolicitare. Rohracher si Henning (citat n Dorsch, 1987) insista asupra factorilor motivationali
(vointa, interes) care influenteaza actiunile la satisfacerea cererilor de atentie si vigilenta.

Testul VIGIL a fost construit n doua versiuni. n versiunea "Quatember - Maly" ecranul aparatului
de testare prezinta un cerc mare, alcatuit din multe teritorii mici. Ele sunt prezentate printr-un
chenar luminos-stralucitor si sunt, ca si ntregul fundal al ecranului, ntunecate n mijloc. Micile
sectoare se lumineaza unul dupa altul n sensul acului de ceasornic, astfel nct apare o impresie de
miscare. Punctul luminos sare cu un pas mai departe, spre urmatorul sector, iar cteodata este sarit,
n succesiune pseudo-ntmplatoare, un sector. Pentru a ndeplini cu succes tema, subiectul trebuie
sa reactioneze la salturile duble.
n a doua versiune, "Mggenburg", un punct luminos sare n acelasi mod, n sensul acelor de
ceasornic, de-a lungul unui cerc. Acest traseu, n opozitie cu prima versiune, nu este prezentat pe
monitorul subiectului prin sectoare astfel nct acesta sa trebuiasca sa aprecieze salturile duble.
Prelucrarea acestei versiuni necesita de aceea un grad mai nalt de concentrare si astfel prezinta un
nivel al dificultatii crescut.
Testul integreaza o faza de instructaj si o faza de testare propriu-zisa. n faza de exercitiu, punctul
luminos nconjoara o data ntregul traseu. Daca subiectul nu reactioneaza la un stimulul critic
preexistent sau daca apasa tasta fara ca vreun stimul sa existe, pozitia greselii este prezentata pe
monitorul subiectului prin hasurarea punctului corespunzator. La 4 greseli (indiferent daca e
greseala de omisiune sau de iluzie) se ntrerupe pentru informarea conducatorul testului sau pentru
prezentarea din nou a instructiunii.
Dupa terminarea fazei de exercitiu apare pe monitorul subiectului un feedback pozitiv si cererea de
a porni testul propriu-zis. Aparitia itemilor n faza de testare decurge analog fazei de exercitiu. Ca
diferenta fata de faza de exercitiu, aici nu apare nici un feedback la o falsa apasare a tastei sau la
omisiunea stimulului critic, ntregul program de testare decurgnd fara a da atentie tipului si
numarul greselilor.
Indicatori pentru capacitatea de vigilenta sunt exactitatea prelucrarii/recunoasterii stimulilor critici
si viteza cu care subiectul poate sa raspunda la item dupa un lung timp. n acest context pot fi
observate doua tipuri de greseli: greseala de omisiune n care unui stimul critic nu-i urmeaza nici o
reactie si alarma falsa, dupa Mackworth, sau greseala de iluzie, dupa Ables, cnd, fara vreun stimul
critic, este apasata tasta de reactie.
Variabilele dependente masurate cu ajutorul acestui test sunt:

Numarul total al reactiilor corecte la stimuli critici

Aceasta variabila prezinta exactitatea observatiei subiectului de-a lungul ntregului test. La o suma
totala nalta a reactiilor corecte la stimuli critici corespunzatoare unei note T de peste 60 ca valoare
se poate considera ca subiectul are o buna capacitate vizuala de observatie si de cuprindere a
detaliilor n situatii de stimulare monotona. Concret, subiectul este n situatia de a recunoaste
salturile duble si de a-si mentine atentia un timp mai ndelungat.

Numarul total al reactiilor false (greseli de iluzie, respectiv alarma falsa)

Reactiile fara prezentarea unui stimul critic (greseli de iluzie, respectiv alarma falsa) apar rar n
probele comparate respectiv de norme prin sondaj disponibile. Corelatii cu alte variabile nu se pot
reprezenta ntr-un mod interpretabil.
Aceasta variabila este de aceea o variabila de control si se da pentru a putea stabili daca subiectul a
nteles instructia, respectiv daca a prelucrat n mod serios tema.

Numarul reactiilor omise (greseli de omisiune)

Valoarea medie a timpilor de reactie (n secunde)

Aceasta variabila desemneaza valoarea medie a prezentarii stimulilor critici pna la apasarea tastei.
Pentru ca schimbarile activitatii n cadrul unor sectiuni fixate n timpul desfasurarii testului sa poata
fi comparate unele cu altele, testul este mpartit n asa-zisi timpi partiali.

Variabila ne ofera informatii despre viteza de prelucrare a informatiei n situatii de vigilenta si


contine si aspecte ale capacitatii de reactie motorie a subiectului. Timpul mediu de la prezentarea
saltului dublu pna la apasarea tastei se ntinde n blocul de parametrii standard S1 n versiunea
"Quatember - Maly" ntre 0,44 secunde (observat la lotul de "Sportivi" n cercetarea preyentata n
manualul testului) si 0,49 secunde (pentru lotul de "Studenti").

Valoarea medie a reactiilor corecte pe numarul timpilor partiali

Valoarea medie a reactiilor false pe numarul de timpi partiali

Valoarea medie a reactiilor omise, adica al stimulilor critici distribuiti la care n-a urmat
vreo reactie mpartit la numarul timpilor partiali.
Interpretarea evolutiei activitatii nlesneste concluzii asupra modificarilor de activitate ale
subiectului la prelucrarea temelor de vigilenta. Deficiente de activitate se exprima n timpi de
reactie mai lungi si ntr-un numar n scadere al reactiilor corecte la stimuli critici, care si gasesc
expresia n cresterea (scaderea) dreptelor de regresie.
Testul da posibilitatea examinatorului sa obtina o imagine rapida asupra performantei subiectului la
test prin raportul de evaluare rapida. De asemenea exista si o prezentare grafica a rezultatelor, n
care rezultatele timpilor partiali izolati sunt reprezentate ca puncte si legate ntre ele printr-o curba
de evolutie. Pe aceasta curba se aseaza dreapta de regresie. Cresterea dreptelor este masurata, din
motive de exactitate, nu dupa rezultate ale timpilor partiali, ci dupa itemii separati.