Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PENALA
CAUZELE CARE INLATURA RASPUNDEREA PENALA
SECTIUNEA I
CONSIDERATII GENERALE
Raportul penal de conflict nascut odata cu savarsirea infractiunii se poate stinge ca urmare a
intervenirii unor stari, situatii sau imprejurari ulterioare, care impiedica realizarea raspunderii
penale.
Asemenea imprejurari, situatii sau stari pot fi consecinta manifestarii de vointa a legiuitorului
(amnistia sau dezincriminarea), a persoanei vatamate (lipsa plangerii prealabile, retragerea
acesteia si impacarea partilor) sau a intervenirii unor evenimente straine de manifestarile
umane (decesul inculpatului sau prescriptia raspunderii penale ca urmare a trecerii timpului).
Astfel, cauzele care inlatura raspunderea penala sunt acele fapte juridice in sens larg, care au
ca efect stingerea raportului juridic penal, survenite ulterior savarsirii infractiunii si care fac sa se
stinga dreptul statului de a-l trage la raspundere penala pe infractor si obligatia acestuia de a se
supune vreunei sanctiuni.
Spre deosebire de cauzele care inlatura caracterul penal al faptei si care sunt anterioare sau
concomitente cu infractiunea, cauzele care inlatura raspunderea penala sunt intotdeauna
posterioare acesteia.
Cauzele generale care inlatura raspunderea penala sunt situate in partea generala a codului
penal si privesc orice infractiune, deci sunt incidente pentru orice infractiune. Acestea sunt:
amnistia antecondamnatorie, prescriptia raspunderii penale, lipsa plangerii prealabile si
impacarea partilor. Ele sunt prevazute in art.119-139 din Codul penal, alaturi de cauzele care
inlatura executarea pedepsei sau alte consecinte ale condamnarii.
Cauzele de impunitate sunt numeroase, fiind prevazute in partea speciala a codului penal , in
legatura cu anumite infractiuni, sunt cauze subiective, legate de conduita ulterioara comiterii
faptei(de exemplu, denuntarea faptei de catre mituitor-art 255 alin. 3 din C odul penal;retragerea
marturiei mincinoase-art. 260 alin.2 din Codul penal,etc.).
Pe planul dreptului penal material, cauzele care inlatura raspundera penala au efect extinctiv al
raportului juridic penal.
Pe plan procesual penal, aceste cauze impiedica punerea in miscare a actiunii penale sau
exercitarea acesteia. Daca intervin inainte de inceperea urmaririi penale aceasta nu se va mai
incepe, iar daca procesul penal este inceput, acesta inceteaza, fie in faza de urmarire penala,
printr-o solutie de incetarea urmaririi penale, fie in faza de judecata prin incetarea procesului
penal.
Cauzele care inlatura raspunderea penala nu au in principiu efect asupra raspunderii civile a
infractorului, acesta fiind tinut sa raspunda pentru paguba pricinuita prin infractiune, cu exceptia
cazului in care a intervenit impacarea partilor, care stinge si actiunea civila.
SECTIUNEA II
1. AMNISTIA ANTECONDAMNATORIE
In conformitate cu prevederile art. 119 din Codul penal Amnistia inlatura raspunderea penala
pentru fapta savarsita. Daca intervine dupa condamnare, ea inlatura si executarea pedepsei
pronuntate, precum si celelalte consecinte ale condamnarii. Amenda incasata anterior amnistiei
nu se restituie.
Amnistia nu are efecte asupra masurilor de siguranta, masurilor educative si asupra drepturilor
persoanei vatamate.
1) Notiunea amnistiei.
Amnistia (in limba greaca amnesia inseamna uitare) este actul de clementa al leguitorului prin
care acesta din considerente de politica penala inlatura raspunderea penala si consecintele
condamnarii pentru infractiunile savarsite pana la aparitia actului de clementa.
Desi contestat dealungul istoriei, dreptul de amnistie insoteste pe parcursul timpului dreptul
penal, ca un corelativ al dreptului de a pedepsi. Cel care are puterea sa pedepseasca, are si
dreptul de a renunta la aplicarea sanctiunilor penale. Astfel, dreptul de amnistie este
reglementat in toate legislatiile moderne, fie prin prevederi exclusiv constitutionale, fie prin
prevederi combinate de drept constitutional si de drept penal, fie numai de drept penal[1].
Motivele social-politice care justifica adpotarea legilor de amnistie sunt diverse, cum ar fi
amnistiile pacifiste menite sa reinstaureze pacea sociala intr-o societate zguduita de convulsii
sociale, amnistii jubiliare motivate de aniversarea unor sarbatori nationale sau religioase,
amnistii justificate din ratiuni de stat, de suprapopularea locurilor de detinere, etc.[2]
Constitutia din 1991 confera prerogativa acordarii amnistiei exclusiv Parlamentului Romaniei,
amnistia putand fi acordata numai prin lege organica (art. 72 lit.f din Constitutie).
2) Formele amnistiei.
In raport de obiectul acesteia, amnistia poate fi generala atunci cand este acordata pentru
toate infractiunile savarsite pana la data actului de amnistie ( ipoteza mai mult teoretica )
si speciala, cand este acordata pentru anumite infractiuni de o anumita gravitate, indicata de
regula prin pedeapsa prevazuta de lege pentru asemenea infractiuni.
In principiu amnistia are un caracter obiectiv ( real ), operand in rem, cu privire la infractiune,
fiind neconditionata, dar in anumite cazuri legiuitorul poate sa conditioneze beneficiul amnistiei
si de anumite conditii privitoare la persoana infractorilor ( de varsta, cetatenie, sex, antecedente
penale, etc.), caz in care amnistia are un caracter mixt operand in rem si in personam.
3) Efectele amnistiei.
Prin infractiuni savarsite pana la data indicata in actul de amnistie se inteleg acele infractiuni in
cazul carora activitatea infractionala s-a consumat, respetiv s-a epuizat, pana la data
respectiva. Astfel, in cazul infractiunilor continue, continuate si de obicei, momentul epuizarii
activitatii infractionale trebuie sa se situeze la o data anterioara celei indicate in cuprinsul actului
de clementa.
Infractiunile savarsite in chiar ziua limita indicata in actul de clementa nu intra sub incidenta
amnistiei.
Amnistia antecondamnatorie are ca efect inlaturarea raspunderii penale, astfel ca, daca
procesul penal nu a inceput, acesta nu mai incepe confirmandu-se propunerea de neincepere a
urmaririi penale, iar daca procesul penal a inceput acesta inceteaza, fie in timpul urmaririi
penale (printr-o solutie de incetare a urmaririi penale), fie in timpul judecatii (printr-o solutie de
incetare a procesului penal), indiferent de faza in care procesul se afla (judecata in fond, in apel,
in recurs, sau in caile extraordinare de atac).
Amnistia nu are efecte insa asupra masurilor educative si a masurilor de siguranta, precum si
asupra drepturilor persoanei vatamate ( art. 119 alin. 2 din Codul penal).
Amnistia nu are ca efect repunerea invinuitului sau inculpatului in situatia anterioara, nefiind o
restitutio in integrum, astfel ca daca spre exemplu acestuia i s-a desfacut contractul de munca,
dreptul urmare a comiterii infractiunii, nu poate pretinde reintegrarea in functia anterior detinuta.
In privinta infractiunilor savarsite de minori, legea de amnistie poate insa sa contina dispozitii
derogatorii, in sensul ca se inlatura si aplicarea masurilor educative.
Desi procesul penal inceteaza ca urmare a anmistiei, instanta sesizata cu judecarea cauzei
ramane legal investita cu solutionarea actiunii civile.
Amnistia are in principiu efecte in rem, privind toate modalitatile de participare la comiterea
infractiunii.
Atunci cand insa amnistia are un caracter mixt, in actul de clementa prevazandu-se anumite
conditii cu privire la persoana faptuitorului, efectele amnistiei se vor produce numai cu privire la
cei participanti care indeplinesc conditiile prevazute de legea de amnistiere.
Amnistia priveste toate formele infractiunii, atat infractiunea fapt consumat cat si tentativa.
Determinarea sferei infractiunilor amnistiate se poate realiza prin mai multe procedee, cu ar fi :
indicarea textelor de lege care incrimineaza faptele amnistiate sau care sunt infractiunile
exceptate de la amnistie;
indicarea unui maxim special al pedepsei prevazute de lege in limita caruia sunt amnistiate
toate infractiunile(procedeu uzitat de cele mai multe ori). In acest caz se are in vedere maximul
special al pedepsei prevazute de legea in vigoare la data aparitiei legii de amnistie si nu la
maximul special prevazut de legea in vigoare la data savarsirii faptei. De asemenea, se are in
vedere maximul special prevazut pentru infractiunea fapt consumat si nu maximul special
pentru infractiunea ramasa in faza de tentativa[3];
indicarea obiectului juridic al infractiunilor amnistiate (infractiuni silvice, etc.) sau a formei de
vinovatie ( infractiuni savarsite din culpa, etc.).
Amnistia are un caracter obligatoriu si ea opereaza ope legis, astfel ca organele judiciare
competente trebuie sa aplice din oficiu dispozitiile legii de amnistie, iar invinuitul sau inculpatul
nu poate refuza beneficiul ei.
Cu toate acestea, intrucat amnistia presupune savarsirea reala a unei infractiuni, atunci cand ea
intervine anterior stabilirii vinovatiei printr-o hotarare de condamnare, invinuitul sau inculpatul
are dreptul sa ceara continuarea procesului penal (conform art.13 din Codul de procedura
penala), pentru a-si demonstra nevinovatia. Daca se constata nevinovatia se va dispune, dupa
caz, pe acest temei, scoaterea de sub urmarire penala, cand procesul penal se afla in aceasta
faza, sau achitarea de catre instanta de judecata, daca procesul penal se afla pe rolul instantei.
Daca, dimpotriva se stabileste vinovatia invinuitului sau inculpatului, el nu va putea refuza
beneficiul amnistiei, procesul penal incetand ca efect al acesteia.
Dreptul de a cere continuarea procesului penal apartine doar invinuitului sau inculpatului, nu si
partii vatamate.[4]
1. PRESCRIPTIA RASPUNDERII PENALE
2. Notiune
In conformitate cu prevederile art.121 din Codul penal Prescriptia inlatura raspunderea penala.
Prescriptia raspunderii penale este acea cauza de stingere a obligatiei infractorului de a suporta
consecintele penale ale faptei savarsite, ca efect al trecerii unui interval de timp, anume
determinat prin dispozitii legale.
Ratiunea acestei cauze este strans legata de ratiunea represiunii penale, care este aceea de a
asigura preventia generala si speciala a savarsirii de noi infractiuni. Prin aplicarea si executarea
pedepsei dupa trecerea unui interval mai indelungat de timp, justitia nu ar mai fi eficienta in
raport cu scopul legii penale.
Realizarea scopului legii penale impune ca raspunderea penala a infractorului sa intervina cat
mai aproape de momentul comiterii infractiunii, ca procesul sa se desfasoare cu celeritate.
Trecerea timpului conduce la diluarea probelor cu riscul condamnarii unor persoane nevinovate,
iar rezonanta sociala a infractiunii se diminueaza pana la disparitie. De asemenea, teama de a
nu fi descoperit, pe care timp indelungat infractorul a trebuit sa o infrunte, echivaleaza cu o
pedeapsa indestulatoare pentru fapta penala comisa.[5]
Implinirea termenului prevazut de lege are drept consecinta ca prescriptia isi produce automat
efectul, ducand la stingrea raportului juridic penal si implicit la imposibilitatea apicarii sanctiunilor
de drept penal.
Aceste termenele de prescriptie sunt prevazute de art. 122 alin.1 din Codul penal si ele sunt
fixate in raport de gravitatea infractiunii, mai exact cu maximul special al pedepsei prevazute de
lege.
b) 10 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai
mare de 10 ani, dar care nu depaseste 15 ani;
c) 8 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de
5 ani, dar care nu depaseste 10 ani;
d) 5 ani, cand legea prevede pentru infractiunea savarsita pedeapsa inchisorii mai mare de
1 an, dar care nu depaseste 5 ani;
Termenele de prescriptie se reduc la jumatate pentru cei care la data savarsirii infractiunii erau
minori (art. 129 din Codul penal).
Potrivit art. 122/1 din Codul penal, aceste termene sunt urmatoarele:
Raspunderea penala a persoanei juridice se prescrie in conditiile aratate, iar dispozitiile atr. 121-
124 din Codul penal se aplica in mod corespunzator (art.122 alin. 3 din Codul penal).
Potrivit art. 122 alin. 2 din Codul penal, termenele de prescriptie se socotesc de la data
savarsirii infractiunii ( chiar daca fapta a ramas in faza de tentativa). In cazul infractiunilor
continue termenul curge de la data incetarii actiunii sau inactiunii, iar in cazul infractiunilor
continuate, de la data ultimei actiuni sau inactiuni.
In cazul infractiunilor de obicei, termenul de prescriptie incepe de la data comiterii ultimului act,
dar pana in acel moment trebuie sa se fi comis un numar suficient de acte pentru ca ele sa
denote obisnuinta, deci sa aiba relevanta infractionala.
In caz de participatie, termenul de prescriptie a raspunderii penale curge pentru toti participantii
de la data comiterii de catre autor a actiunii sau inactiunii, indiferent de momentul in care ceilalti
participanti si-au adus contributia.
In cazul comiterii mai multor infractiuni, aflate in concurs real, termenul de prescriptie curge in
mod separat, distinct pentru fiecare infractiune concurenta[8]
Termenele de prescriptie sunt termene substantiale si fiind calculate in ani se implinesc in ziua
precedenta, celei in care au inceput sa curga.
Intreruperea cursului prescriptiei este o cauza legala care lipseste de eficienta timpul scurs
pana la momentul interventiei acesteia, facand sa inceapa un nou termen de prescriptie, dupa
incetarea actului intrerupator.
Potrivit art. 123 alin. 1 din Codul penal, cursul termenului prescriptiei se intrerupe prin
indeplinirea oricarui act care, potrivit legii, trebuie comunicat invinuitului sau inculpatului in
desfasurarea procesului penal.
Dintre actele care, potrivit Codului de procedura penala, se comunica invinuitului sau
inculpatului pot fi mentionate : inmanarea unui exemplar al mandatului de arestare, audierea
invinuitului sau inculpatului, prezentarea materialului de urmarire penala etc.
Pentru a avea efect intrerupator, actul trebuie sa fie facut in conformitate cu dispozitiile legale,
deci sa fie valabil si sa fie comunicat, potrivit legii, invinuitului sau inculpatului ori sa fie indeplinit
in prezenta acestuia ( de exemplu, luarea interogatoriului, ascultarea unor martori in prezenta
invinitului sau inculpatului etc.).
Actele intrerupatoare au drept efect neluarea in calcul a timpului scurs de la data savarsirii
infractiunii si pana la indeplinirea acestor acte. Fiecare intrerupere face sa curga un nou termen
de prescriptie, numarul intreruperilor fiind in principiu nelimitat.
Intreruperea cursului prescriptiei produce efecte in rem, adica efectele sunt fata de toti
participantii la infractiune, chiar daca actul de intrerupere priveste numai pe unii dintre ei ( art.
123 alin.3 din Codul penal).
5. Prescriptia speciala.
Desi legea nu limiteaza numarul intreruperilor, totusi, pentru ca prin reglementarea intreruperii
sa nu se ajunga la insasi negarea prescriptiei, potrivit art. 124 din Codul penal, a fost fixat un
termen maxim, dupa a carui expirare prescriptia va opera independent de numarul intreruperilor.
Astfel, potrivit textului de lege mentionat, prescriptia inlatura raspunderea penala ori cate
intreruperi ar interveni, daca termenul de prescriptie este depasit cu inca jumatate. Cu alte
cuvinte prin intrerupere, prescriptia nu poate fi prelungita la nesfarsit, ci numai cu o jumatate din
termenul de prescriptie prevazut in art. 122 din Codul penal.
Uneori, exista anumite situatii, fie de drept fie de fapt, care impun ca timpul cat dureaza acestea
sa nu se socoteasca in calculul termenului de prescriptie.
Astfel potrivit art. 128 alin. 1 din Codul penal cursul termenului prescriptiei prevazute in art. 122
( cursul prescriptiei raspunderii penale) este suspendat pe timpul cat o dispozitie legala sau o
imprejurare de neprevazut sau de neinlaturat impiedica punerea in miscare a actiunii penale
sau continuarea procesului penal.
Din textul de lege enuntat mai sus, rezulta ca pot fi doua cauze care determina suspendarea
cursului prescriptiei si anume :
a) cand datorita unei dispozitii legale se impiedica punerea in miscare a actiunii penale sau
continuarea procesului penal ( de exemplu, pe perioada cat dureaza autorizarea prealabila a
procurorului general impusa prin prevederile art.5 alin.2 din Codul penal, in cazul savarsirii de
infractiuni, in strainatate, de catre cetateni straini sau apatrizi care nu domiciliaza in tara, care
atrag aplicarea legii penale romane potrivit principiului realitatii.
SI RETRAGEREA ACESTEIA
Prin exceptie de la principiul oficialitatii procesului penal, legiuitorul a prevazut ca, pentru
anumite infractiuni, de regula cu un grad de pericol social mai redus, tragerea la raspundere
penala sa fie lasata la aprecierea persoanei vatamate, punerea in miscare a actiunii penale fiind
conditionata de manifestarea expresa de vointa a victimei.Reglementarea plangerii prealabile a
fost dictata si de anumite ratiuni de politica penala, care impun ca in anumite situatii, sa se
acorde prioritate ocrotirii vietii personale a victimei, careia i se ofera posibilitatea de a hotari
daca este sau nu cazul sa se faca publicitate faptei, ceea ce este inevitabil intr-un proces penal,
chiar daca fapta este mai grava (ca de exemplu, in cazul infractiunii de viol,in forma ei simpla,
tip, de baza, art. 197 alin 1 din Codul penal, cand raspunderea penala este conditionata de o
plangere prealabila).
Plangera prealabila trebuie sa fie facuta de persoana vatamata prin infractiune, cu exceptia in
care victima este un minor sau incapabil, situatie in care pot face o asemenea plangere
reprezentantii lor legali(parinti, tutore, curator),cu precizarea ca pentru aceste persoane,
punerea in miscare a actiunii penale se poate face si din oficiu(art.132 alin. ultim din Codul
penal).
Sub aspect procesual, plangerea prealabila se adreseaza organului de cercetare penala sau
porcurorului, potrivit legii(art.279 alin. 2 din Codul de procedura penala). Plingerea prealabila
trebuie introdusa in termen de 2 luni din ziua in care persoana vatamata a stiut cine este
faptuitorul.Cand persoana vatamata este un minor sau incapabil, termenul de 2 luni curge de
la data cand persoana indreptatita a reclama a stiut cine este faptuitorul(art.284 alin. 1 si 2
dinCodul de procedura penala).
Plingerea prealabila nu trebuie confundata cu plangerea (in sensul art. 222 din Codul de
procedura penala). In timp ce plangerea prealabila reprezinta, asa cum am subliniat, o conditie
de tragere la raspundere penala a infractorului, plangerea reprezinta doar o incunostintare
despre savarsirea oricarei infractiuni a carei victima a fost insasi cel ce face plangerea ori una
dintre persoanele pentru care poate face plangerea potrivit dispoziiziilor legale procesuale.
Plangerea prealabila(ca si lipsa sau retragerea ei) produce efecte in rem.Astfel, in caz de
participatie, fapta atrage raspunderea penala a tuturor participantilor, chiar daca plangerea s-a
facut sau se mentine cu privire numai la unul dintre ei(indivizibilitate pasiva).Tot astfel, daca
prin infractiune au fost vatamate mai multe persoane, fapta atrage raspunderea penala chiar
daca plangerea s-a facut sau se mentine numai de catre una din ele(indivizibilitate activa)(art.
131 alin. 3 si 4 dinCodul penal).
Lipsa plangerii prealabile, in cazul in infractiunilor pentru care punerea in miscare a actiunii
penale este conditionata de introducerea unei astfel de plingeri, inlatura raspunderea penala
(art. 131 alin.1 din Codul penal).
Prin lipsa plangerii prealabile se intelege fie ca o asemenea plangere nu a fost efectiv
introdusa de persoana vatamata sau, prin exceptie de persoanele indrituite, fie a fost introdusa
in termenul legal de alte persoane neandrituite sa faca o astfel de plangere, fie ca plangerea
prealabila nu a fost introdusa in termenul prevazut de lege.
Lipsa plangerii prealabile nu stinge actiunea civila, persoana vatamata printr-o infractiune avand
la indemana cale actiunii civile, pe care o poate introduce in termenul general al prescriptiei
extinctive de 3 ani, pentru recuperarea daunelor suferite prin infractiune.
Potrivit prevederilor atr. 131 alin 2 din Codul penal,retragerea plangerii prealabile, de
asemenea, inlatura raspunderea penala.
b) Retragerea plangerii prealabile trebuie sa fie totala, adica sa priveasca atat latura penala cat
si cea civila a cauzei, cum s-a decis in practica judiciara[11].Ca o consecinta a caracterului total
al retragerii plangerii prealabile ea va avea efecte in cazul indivibizilitatii active si pasive numai
daca este facuta de toate persoanele vatamate si respectiv retrasa fata de toti participantii la
comiterea faptei.
1. IMPACAREA PARTILOR
1.Notiune si caracterizare.
Impacarea partilor constituie un act bilateral, o intelegere intervenita intre partea vatamata si
infractor cu privire la incetarea procesului penal si inlaturarea raspunderii penale.
Impacarea partilor este posibila numai in cazurile prevazute de lege (art. 132 alin. 1 din Codul
penal).De regula, in cazurile cand actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a
persoanei vatamate, legea prevede, de asemenea, posibilitatea impacarii partilor.Exista insa si
infractiuni pentru care actiunea penala se pune in miscare din oficiu, sau si din oficiu, dar legea
acorda posibilitatea partilor de a se impaca(de exemplu,la infractiunea de seductie-art.199 din
Codul penal;la infractiunile de violenta, comise asupra unui membru de familie,prevazute de art.
180-181 din Codul penal)
In cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu, impacarea se face prin reprezentantii lor
legali; persoanele cu capacitate de exercitiu restrinsa se pot impaca cu incuvintarea
persoanelor prevazute de lege.In asemenea situatii, impacarea produce efecte si in cazul in
care actiunea penala a fost pusa in miscare din oficiu(art.132 alin. 3 din Codulpenal).
b) Impacarea partilor este un act bilateral, adica intervine intre cele doua parti.
c) Impacarea este personala, adica are loc intre persoanele care s-au inteles in
conditiile legii sa puna capat conflictului.
3.Efectele impacarii.
Impacarea opereaza in personam, adica inlatura raspunderea penala numai fata de infractorul
cu care partea vatamata s-a impacat, spre deosebire de lipsa plangerii si retragerea acesteia
care opereaza in rem.
Intrucat impacarea are un caracter personal, partea vatamata trebuie sa precizeze clar, in caz
de participatie, care sunt inculpatii cu care s-a impacat, cauza de inlaturare a raspunderii
penale operand numai fata de acesti inculpati.