Idealismul utopic în perioada interbelică

Contextul istoric în care a apărut liberalismul (idealismul).

Conform Dicţionarului de Relaţii Internaţionale idealismul este un
concept care se referă la o abordare a relaţiilor internaţionale din perspectiva
valorilor morale, a normelor legale, a internaţionalismului şi a armoniei de
interese, ca linii directoare pentru factorii de decizie din politica externă şi mai
puţin consideraţiile referitoare la interesul naţional, putere şi supravieţuirea
statului independent în cadrul unui sistem multistatal descentralizat.
Idealismul s-a impus în gândirea politică după Primul Război Mondial şi
este considerat cel care a inaugurat domeniul relaţiilor internaţionale, ca
disciplină academică aparte.
Consecinţele dezastruoase ale Primului Război Mondial au determinat
falimentul concertului european, care avea la bază o politică a balanţei de putere,
condusă de o diplomaţie aristocratică. Noul model de abordare a relaţiilor
internaţionale a fost iniţiat şi susţinut de preşedintele american Woodrow Wilson
şi era o confirmare a poziţiei pe care SUA o câştigase pe plan internaţional în
urma războiului. Creşterea rolului SUA pe plan mondial, a avut loc în condiţiile
în care Europa, puternic afectată de război, nu mai era în măsură să-şi gestioneze
în mod corespunzător problemele securităţii.
Ca domeniu distinct de cercetare academică, diferit de Teoria Politică,
Istoria Diplomatică şi Dreptul Internaţional, relaţiile internaţionale au fost
percepute odată cu înfiinţarea Universităţii din Ţara Galilor, în anul 1919
(Alfred Zimmern ) . Având în vedere situaţia generată de prima mare
conflagraţie mondială, preocuparea principală a noii discipline era studierea
fenomenelor păcii şi războiului, stabilirea cauzelor care determină conflictele în
general şi războaiele în special, precum şi a modalităţilor de a realiza un climat
internaţional ca să prevină asemenea disfuncţii pe plan internaţional.
Una din ideile de bază ale idealismului pleca de la afirmaţia că natura
umană nu se reduce la motivaţii egoiste, că aceasta presupune o serie de scopuri
specifice şi în acest context trebuie analizat modul cum idealurile influenţează
aceste scopuri. Plecând de la faptul că idealurile determină ţelurile umane şi deci
implicit comportamentul uman, se aprecia că interesele indivizilor, ale statelor şi
ale întregii comunităţi mondiale se află într-o potenţială armonie. Altfel spus,
idealismul susţinea că este posibil cu ajutorul raţiunii ca principiile universale să
fie transformate în norme şi legi comportamentale ale indivizilor şi autorităţilor
care să înlocuiască starea de natură existentă în relaţiile între state .
În consecinţă, idealismul propunea două soluţii interesante pentru
realizarea acestui deziderat, în primul rând educarea cetăţenilor, pentru ca
aceştia să-şi înţeleagă propriile interese şi în al doilea rând democratizarea zonei
politice.
În abordarea idealistă războiul era considerat ca o întrerupere a
comunicării raţionale iar principala responsabilitate pentru declanşarea acestuia
revenea guvernelor şi nu sistemului. De aici, concluzia că acele guverne care
folosesc războiul sunt nedemocratice deoarece acţionează împotriva intereselor
propriilor cetăţeni.
O cauză de ordin subiectiv era vechea diplomaţie, care luase decizii fără
să ţină cont de opţiunile poporului pe care îl reprezenta. Acest lucru era posibil
deoarece diplomaţia îşi rezerva primatul informaţiei în domeniul politicii
externe şi nu admitea o dezbatere raţională între diverşi factori abilitaţi, pentru
ca soluţia cea mai adecvată momentului să prevaleze. În acest sens se aminteşte
situaţia premergătoare declanşării primului război mondial, când lipsa de
informaţii şi de comunicare între principalii actori internaţionali a condus la
precipitarea evenimentelor şi la transformarea incidentului dintre Serbia şi
Austro-Ungaria într-un război mondial. Idealismul condamna vechea diplomaţie
şi pentru că promova aroganţa şi egoismul marilor puteri, care foloseau arena
internaţională ca pe un teren de joc, războiul fiind perceput ca un mijloc pentru
a-şi satisface anumite interese şi capricii de moment .
O preocupare de bază a idealismului a fost introducerea de noi principii şi
practici în politica internaţională, care în esenţă se inspirau din principiile
politicii interne de sorginte liberal-democratică. Ţinând cont de rolul major pe
care l-au avut marile imperii multinaţionale în declanşarea primului război
mondial, se accentua pe dreptul popoarelor la autodeterminare. Politica
alianţelor cu efectele sale de multe ori destabilizatoare, trebuia să fie înlocuită cu
un alt model, al securităţii colective, a cărei raţiune de a fi era găsirea
instrumentelor necesare pentru ca în ansamblul său, comunitatea internaţională
să împiedice folosirea forţei. Mijlocul pentru a realiza un asemenea obiectiv s-a
considerat a fi Liga Naţiunilor. Se spera că prin înlăturarea cauzelor de ordin
naţional al conflictelor internaţionale să se poată realiza un sistem de securitate
internaţională în care să fie depăşite acele interese care ameninţau pacea. Pentru
ca sistemul internaţional să fie durabil se pleca de la necesitatea ca toate statele
participante să fie cu un statut egal, iar implementarea deciziilor luate să fie
urmarea unor dezbateri publice în care să se impună acele norme şi principii
unanim acceptate şi care să permită sistemului internaţional să funcţioneze.
Cu toate aceste mesaje generoase idealismul a eşuat, deoarece, aşa cum
preciza principalul său critic Edward Carr: principiile idealismului, aşa-zis
absolute şi universale nu erau deloc principii, ci reflecţii inconştiente ale politicii
naţionale, bazate pe o anumită interpretare a intereselor naţionale într-un anumit
moment de timp.
Desigur, utilizarea unor termeni precum ,,idealism” sau ,,utopism” se face
în asociere cu naivitatea şi, mai ales, cu accentuarea caracterului ne realist atât al
premiselor teoretice, cât şi al propunerilor derivând din acestea. Astfel, Herz
refuză ancorarea în realitate a idealurilor liberale, întrucât idealismul politic
fundamentat politic este fundamentat pe premise defectuoase ce împiedică
transformarea lor în realitate [...] utopia este transformată în idealism politic în
momentul încercării de impunere a unei legături între ideal şi istoria reală atât
prin promovarea idealurilor politice ca motor al acţiunii politice, cât şi prin
tentativa de demonstrare a realizării idealurilor politice în prezentul istoric.