Legumiculturu0103 Specialu0103 PDF

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI
MEDICINA VETERINARĂ
FACULTATEA DE HORTICULTURĂ
ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ
LEGUMICULTURĂ SPECIALĂ
Conf. univ. dr. Lagunovschi-Luchian Viorica
BUCUREȘTI
2013
1
CUPRINS
U
n
i
t
a
t
e
a
d
e
î
n
v
ă
ț
a
r
e
n
r
.
1
Cultura plantelor legumicole din grupa tehnologică a

rădăcinoaselor
1.1 Morcovul 4
1.2. P ă trunjelul de r ă d ă cin ă 13
1.3. P ă stârnacul 16
1.4. Ţ elina pentru r ă d ă cin ă 18
1.5. Sfecla ro ş ie 22
1.6. Ridichile 25
Unitatea de înv ăț are nr.2
Cultura plantelor legumicole din grupa tehnologică a bulboaselor
2.1. Ceapa comun ă 31
2.2. Ceapa e ș alot ă 43
2.3.Usturoiul 44
2.4. Usturoiul rocambole 48
2.5. Prazul 49
2 are nr. 3
Unitatea de înv ăţ
Cultura plantelor legumicole din grupa tehnologică a vărzoaselor
3.1. Varza alb ă de c ă p ăţ ân ă 54
3
Unitatea de înv ăţ are nr. 6

Cultura legumelor pentru tuberculi
6.1. Cartoful timpuriu 138
Cultura porumbului zaharat
7.1. Porumbul zaharat 148
Cultura plantelor legumicole solanaceae
8.1.Tomatele 151
8.2. Ardeiul 184
8.3. Vinetele 199
Cultura legumelor verdețuri
9.1. Spanacul 206
9.2. Salata 211
Cultura legumelor perene
10.1. Hreanul 220
10.2. Reventul 222
10.3. Sparanghelul 225
Anexe 233
Bibliografie 236
Unitatea de învăţare nr. 1
Cultura plantelor legumicole din grupa tehnologică a rădăcinoaselor
Obiective:
◄cunoașterea speciilor care aparţin acestei grupe tehnologice
◄cunoașterea originii și a particularităților botanice si biologice ale speciilor
◄cunoașterea exigențelor ecologice a speciilor și implicațiile lor în
tehnologia de cultură
◄cunoașterea principalelor verigi tehnologice specifice fiecarei specii
Din grupa rădăcinoaselor fac parte specii care aparţin unor familii botanice
diferite dar care au o tehnologie de cultură asemănătore:
Fam. Apiaceae (Umbelliferae): morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina;
Fam. Chenopodiaceae: sfecla roşie;
Fam. Cruciferae (Brassicaceae): ridichiile de lună, de vară şi de iarnă, brojba,
napul comestibil;
Fam. Asteraceae (Compositae): scorţonera, barba caprei.
1.1. Morcovul
Foto 1.1. Plante și rădăcini de morcov
Denumirea stiinţifică: Daucus carota L. conv sativus (Hofm) Hajek

Familia botanică: Fam. Apiaceae (Umbelliferae)
Denumiri străine: engleză - carrot; franceză - carotte;
Centrul de origine: Morcovul provine din formele spontane apărute în regiunea
Mării Mediterane, Asia Mică, Podişul Anatoliei, Transcaucazia, Iran, Turcmenia,
nord-vestul Indiei, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan, în vestul munţilor Tian-Şan.
Aria actuală de răspândire
4
Suprafaţa cultivată cu morcovi pe glob a fost în anul 2010 de 1.151.271 ha. Cea
mai mare cultivatoare de rădăcinoase este China cu 452471 ha, Mexic cu 14030 ha,
SUA 31810 ha. În Europa cea mai mare suprafaţă este cultivată în Federaţia Rusă
66100 ha şi Ucraina 44200 ha. În România suprafaţa cultivată în anul 2010 este de
16360 ha.
Producţia totală realizată la nivel mondial este de 33719934 t, cel mai mare
producător fiind China cu 15899078 t, SUA cu 1341700 t în timp ce în Europa,
Federaţia Rusă realizează 1303300 t. Producţiile medii sunt de 29,2 t/ha la nivel
mondial, China realizând o producţie medie de 35,1 t/ha iar în SUA se realizează o
producţie de 42,1 t/ha. În Anglia producţia medie este de 66,8 t/ha în timp ce în
România producţia medie este de 13,5 t/ha (tabelul 1.1.).
Tabelul 1.1.
Suprafeţele cultivate cu morcovi şi napi şi producţiile obţinute
în anul 2010, în principalele ţări din Europa
Ţ ara Suprafa ţ a Produc ţ ia

(ha)
totală
(t) Produc ţ ia medie
(t/ha)
Anglia 11548 763100 66,8
Belgia 5050 314100 62,1
Germania 10367 553972 53,4
Italia 12395 489171 39,4
Olanda 8518 481000 56,4
Polonia 27970 814932 29,1
Federa ţ ia Rus ă 66100 1303300 19,7
Spania 8000 424300 53,0
Ucraina 44200 714600 16,1
România 16360 221082 13,5
(După - FAOSTAT, 2010)
Ciclul de viaţă: Morcovul este o plantă bienală care formează în primul an o

rădăcină pivotantă şi o rozeta bogată de frunze, iar în anul al doilea formează tulpina
floriferă, florile şi fructele.
5
Importanţa culturii Partea comestibilă a morcovului o reprezintă rădăcina care
se consumă atât în stare proaspătă, cât şi preparată în diverse moduri coaptă, gătită
sote, murată, deshidratată, congelată, sau sub formă de suc. Se utilizează şi la
prepararea unor mâncăruri cu carne: grătare, supe, ruladă sau mâncăruri picante.
Morcovii prăjiţi pot fi serviţi ca înlocuitori de cafea. Consumul de suc de morcovi este
benefic pentru organism. Uleiul volatil obţinut din morcov este utilizat pentru a aroma
lichioruri şi parfumuri.
Rădăcinile de morcov au un conţinut de 6,0-9,3 % glucide, 0,7 - 1,2 % proteine,
0,1-0,3 % lipide, săruri minerale: calciu 41 mg, fier – 0,66 mg, fosfor 18 - 124 mg,
potasiu 240 mg, cantităţi mari de vitamine, dintre care cea mai importantă fiind
provitamina A sau β carotenul. În rădăcinile de morcov sunt prezenţi şi unii acizi:
acidul malic (293 mg/ 100 g), citric (51 mg/ 100 g) şi quinic (51 mg/ 100 g). (Burzo I.
şi colab., 2005)..
Durata de păstrare rădăcinile de morcov recoltate în toamnă pot fi păstrate (5-6
luni) fapt ce permite consumul proaspăt și în timpul iernii.
Rentabilitatea culturii
Cultura de morcovi este rentabilă deoarece majoritatea lucrărilor de la
înființarea culturilor până la recoltare pot fi executate mecanizat daca există gama de
mașini necesară. Cererea pe piață pentru morcov proaspăt este mare în tot timpul
anului, deci și prețul de valorificare va fi bun. Existența unor cultivaruri cu perioade
diferite de vegetație și pretențiile scăzute față de temperatură fac posibilă cultivarea
morcovului atât primăvara devreme, astfel încât producţiile se pot valorifica începând
cu prima decadă a lunii mai cât și în culturi succesive pentru producții care vor fi
recoltate toamna după căderea brumelor și vor fi destinate păstrării peste iarnă şi
comercializării la preţuri avantajoase.
Morcovul este o specie care se industrializează deci există cerere și pentru acest
segment.
Frunzele și materialul impropriu consumului poate fi utilizat şi în hrana
animalelor.
Particularităţi botanice şi biologice și implicațiile lor tehnologice
Sistemul radicular al morcovului poate pătrunde în sol până la adâncimi de 0,5-
0,6m, dar unele rădăcini izolate pot ajunge şi la 2 m dacă solul este bine afânat
(Apahidean Al.S. şi colab.,2004). Pe rădăcina principală sunt prezente rădăcinile
secundare, puţin viguroase, aşezate pe patru rânduri.
Partea comestibilă a morcovului (rădăcina metamorfozată) începe să se formeze
după 40 - 60 de zile de la germinare când în rădăcina şi în axa hipocotilă se depun
substanțe de rezervă iar acestea încep să se tuberizeze. În această perioadă este foarte
important ca umiditatea solului să fie constantă fără oscilații mari, deoarece dacă după
o perioadă de secetă prelungită se intervine cu irigări puternice sau se înregistrează
6
precipitațiile abundente rădăcinile de morcov crapă longitudinal iar calitatea producției
este compromisă.
De asemenea, se vor evita solurile foarte fertile și îngrășarea cu îngrășăminte
organice în anul culturii, dar și solurile grele deoarece în aceste condiții improprii
partea comestibilă a morcovului suferă deprecieri de calitate.
Rădăcina metamorfozată poate avea formă alungită, rotundă, tronconică,
cilindrică şi culoare portocalie, galbenă, purpurie, albă sau orange (Bejo, 2006).
În centrul rădăcinii îngroşate sunt dispuse vasele conducătoare sub forma unui
cilindru central, înconjurate la exterior de ţesut parenchimatic. Calitatea morcovului
este dată de culoare, care trebuie să fie cea caracteristică cultivarului, dar cât mai
intensă, cu cilindrul central de dimensiuni mai reduse şi de culoare apropiată cu cea a
parenchimului (Bălaşa M., 1973).
Frunzele formate în primul an sunt lung peţiolate, dispuse în rozetă, de 2 - 4 ori
penat sectat, acoperite cu perişori fini.
Frunzele de pe tulpinile florale din anul al doilea sunt scurt peţiolate la bază iar
spre vârf sunt sesile.
Tulpina floriferă care apare în anul al 2-lea de cultură, poate ajunge la înălţimi
de 1,2 – 1,5 m în funcție decultivar, este ramificată, striată, fistuloasă, pubescentă.
Floarea la morcov este lung pedicelată alcătuită din 5 sepale mici, 5 petale albe,
5 stamine şi un gineceu bicarpelar sincarp, care are ovarul inferior, două stile şi două
stigmate. Florile sunt grupate în inflorescenţe de tip umbelă compusă. Morcovul este o
plantă alogamă cu polenizare entomofilă (Maier I., 1961).
Fructul este o dicariopsă elipsoidală. Acest fruct este numit în practica
tehnologică sămânță. Pentru a ușura distribuția semințelor este necesară îndepărtarea
țepilor care sunt prezenți pe suprafața lor.
Un gram de seminţe conţine 800-1100 seminţe.
Datorită înfloririi eşalonate facultatea germinativă are valori relativ scăzute,
respectiv 65-70% şi se păstrează 2-3 ani.
Exigenţele ecologice
Morcovul este o specie puţin pretenţioasă la căldură. Temperatura minimă de
germinare este de 3-4° C, dar în aceste condiții răsărirea va fi dificilă (aproximativ 20-
25 de zile), la temperatura optima de germinare de 20-22°C plantele răsar în
aproximativ 10-15 zile. Temperatura optimă de creştere și formare a părții comestibile
este de 18 – 20°C.
Pentru morcov sunt foarte importante temperaturile din sol care determină
calitatea rădăcinilor. Astfel la temperaturi în sol de 20°C rădăcinile se dezvoltă cel mai
bine, fiind scurte, groase şi bogate în caroten. La temperaturi sub 16°C rădăcinile cresc
lungi, subţiri, decolorate, cu conţinut scăzut în substanţe nutritive (White şi
Strandberg, 1978, citaţi de Burzo I. şi colab., 2005)
7
Dacă temperaturile scăzute sunt asociate şi cu secetă prelungită
există riscul ca plantele să formeze tulpini florifere chiar din primul an de
cultură.
La temperaturi ridicate, asociate cu secetă, rădăcinile sunt mici, cu un conţinut
mare de celuloză şi lipsite de frăgezime.
Cerinţele faţă de apă sunt mari, la germinarea seminţelor când este nevoie de o
umiditate a solului de 80% din capacitatea de câmp, apoi cerinţele sunt moderate 65 %
din capacitatea de câmp a solului pentru apă datorită dezvoltării sistemului radicular
profund.
În scopul îngroşării rădăcinilor se va avea în vedere menţinerea unui plafon de
umiditate constant, respectiv 75% din capacitatea de câmp.
Morcovul are cerinţe moderate faţă de lumină, dar pentru obținerea unor
producții mari și de calitate se recomandă să se evite umbrirea, mai ales în perioada
îngroşării rădăcinii, deoarece în lipsa luminii se depun mai puţine substanţe de rezervă
în partea comestibilă. În condiţii de zi lungă (peste 14 ore lumină/zi) calitatea
morcovului este mai bună deoarece cantitatea de carotenoizi din rădăcină creşte (Burzo
I. şi colab., 2005).
Soluri. Morcovul se va cultiva pe soluri uşoare sau mijlocii, bine structurate, cu
pH 6,5 – 6,8 %, cu un conţinut în humus de 4-5%, se vor evita solurile grele şi cele
fertilizate cu gunoi de grajd, deoarece rădăcinile se depreciază prin deformare şi
ramificare.
Gunoiul de grajd se va aplica la cultura premergătoare deoarece

morcovul valorifică foarte bine materia organică bine descompusă din anul
anterior.
Cultivaruri:
În Catalogul Oficial al soiurilor de plante de cultură din România, 2010 sunt
menţionate grupe de cultivaruri, la acestea se mai adaugă şi o serie de cultivaruri
comercializate de firmele de profil (cataloage de prezentare firme: Bejo, Enza Zaden,
Agrosel, 2010; Bakker Brothers, Rijk Zwaan -2012). După perioada de vegetaţie
gruparea este următoarea:
- timpurii 70-90 zile – Napoli F 1 , Bangor F 1 , Mokum F 1, Royal Chantenay F 1 ,
Muscade, Jerada RZ F 1 , Nansen F 1
- semitimpurii 100 – 120 zile – Niagara F 1 , Nandrin F 1 , De Nantes, Nectar
F 1 , Nevis F 1 , Morelia RZ F 1
- semitârzii – 120-130 zile – Berlicum 2 Bejo, Chantenay Red Core, Espredo
F 1 , Nantes-3-Tip-Top, Kuroda
- târzii – 130-160 zile – Cupar F 1 , Narbone F 1 , Canada F 1 , Florida F 1 , Joba,
Flakkeer, Nogales, Rekord, Warmia RZ F
8
Tehnologia culturii
În ţara noastră se practică două tipuri de cultură a morcovului în câmp: cultura
în ogor propriu, cu semănare primăvara devreme, producţia fiind destinată în principal
consumului proaspat dacă se folosesc cultivaruri cu perioadă scurtă de vegetaţie sau
industrializării dacă se utilizează cultivaruri cu perioadă lungă de vegetaţie şi cultura
succesivă, cu semănat la începutul lunii iunie sau luna iulie, producţia obţinuta fiind
destinată în principal păstrării peste iarnă în depozite.
Bune premergătoare pentru cultura în ogor propriu sunt speciile care părăsesc
terenul toamna devreme şi îl lasă curat de buruieni (tomate, ardei, castraveţi, etc),
specii care au fost fertilizate cu gunoi de grajd. Pentru a evita riscul înmulţirii excesive
a bolilor şi dăunătorilor şi a buruienilor în cadrul asolamentului revenirea pe sola
cultivată cu rădăcinoase trebuie să se facă după 3-4 ani. Morcovul nu se va cultiva
după legumele din grupa vărzoaselor şi nici după cerealele, floarea soarelui sau
porumb deoarece există pericolul apariţiei unor boli (Sclerotinia sp. şi Pythium sp.),
(Chaux F. şi colab., 1994).
Toamna se execută defrişarea culturii anterioare, fertilizarea de bază şi o arătură
adâncă la 25-30cm. Fertilizarea se va efectua numai după o cartare agrochimică a
terenului, orientativ, dozele administrate pot fi: 250-350 kg/ha superfosfat şi 250-300
kg/ha sare potasică.
Primăvara devreme, imediat ce se poate intra pe teren, se face fertilizarea cu
azotat de amoniu, în doze de 150 kg/ha, mărunţirea şi afânarea superficială a solului.
Pentru a evita formarea crustei mărunţirea solului se face chiar înainte de semănat.
Pentru a preveni riscul apariţiei buruienilor se poate face o erbicidarea folosind
Stomp 330 CE sau Prometrex 50 SC, doar pe suprafeţe mari.
Înfiinţarea culturii se realizeaz prin semănat direct în câmp.
Este recomandat ca semănatul să se facă pe teren modelat în brazde înălţate
pentru a se evita stagnarea apei în exces care duce la deprecierea producţiei de morcov.
Se poate semăna după schema cu 3 sau 4 rânduri pe brazdă (figura 1). Distanţa între
plante pe rând este de 4-5 cm, realizând o densitate a culturii de 600-700 mii plante/ha.
Dacă se folosesc semănători de precizie se poate semăna cultura de morcov la o
densitate de aproximativ 0,8-1,2 – 1,5 mil plante la hectar, semănatul se execută în
chincons, iar dacă se însămânțează morcovi destinați industrializării utilizând hibrizi a
caror parte comestibilă este de dimensiuni mari semănatul se face pe rigole înguste de
50 cm câte un rând pe rigolă.
9
Distanța între plante pe rând 4-5 cm
Distanța între plante pe rând 4-5 cm

Figura 1.1. Scheme de semănat pentru cultura de morcov
Norma de seminţe utilizată la semănat este diferită în funcție de sistema de

mașini utilizată. Totuși pentru a elimina pe cât posibil lucrarea de rărit chiar atunci
când se seamănă cu semănători clasice și cu sămânță nedrajată cantitatea de semințe
utilizată va fi de 3,5-4 kg, iar în cazul seminţelor drajate sau dacă se utilizează
semănători de precizie cantitatea de semințe va fi de 2,5-3 kg/ha. Dacă semănatul se
face toamna cantitatea de sămânță utilizată va fi mai mare decât la semănatul din
primăvară.
Adâncimea de semănat este de 2,5-3cm. Semănatul se face mai adânc pe
terenurile mai grele şi mai reci şi mai superficial pe terenurile uşoare şi în perioadele
calde. Pentru a asigura un bun contact al seminţelor cu solul se recomandă tăvălugirea
cu un tăvălug neted, imediat după semănat (Voican V. şi colab., 2006).
Lucrările de întreţinere. Dacă semănatul se execută în perioade secetoase sau în
sol se constată lipsa apei, este necesară efectuarea irigărilor. Irigarea se face prin
10
aspersiune, cu norme mici de udare 80-100 m 3 /ha şi se repetă, dacă e necesar, în aşa fel
încât solul să se menţină umed până la răsărire (Voican V., şi colab.2006). În timpul
vegetaţiei se mai execută 4-5 udări cu norme de 250 – 400 m³/ha, pe rigole sau prin
aspersiune. Se va evita alternanța perioadelor de secetă cu aplicarea de irigații
abundente deoarece acest lucru duce la deprecierea rădăcinilor de morcov.
Pentru combaterea buruienilor şi afânarea solului se execută praşile mecanice
pe suprafeţe mari şi manuale mai ales pe suprafeţe mici.
Dacă se constată prezenţa unui număr mare de buruieni se poate executa şi
erbicidatul preemergent cu Afalon –1,5 – 2 kg/ha sau Linurex 1,5 – 2 l/ha, în 400 - 600
l apă/ha, sau se poate erbicida cu Gesagard 3-4 kg/ha în timpul vegetaţiei când plantele
de morcov au 3-4 frunze bine formate.
Răritul culturii se realizează doar pe suprafeţe mici deoarece este o lucrare
costisitoare şi dificilă, pentru a asigura o distanță între plante pe rând de 4-5 cm.
Pentru a asigura o bună dezvoltare a rădăcinilor de morcov, pe solurile cu
fertilitate scăzută se recomandă efectuarea a 2 fertilizări faziale, prima imediat după
rărit iar următoarea în perioada îngroşării rădăcinilor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se va face respectând mai întâi asolamentul
şi rotaţia culturilor, precum şi regulile de fertilizare, iar dacă frecvenţa atacului
depăşeşte pragul economic de dăunare se va interveni prin tratamente chimice. În
culturile de morcov se semnalează atacuri ale agenţilor patogeni: Erwinia carotovora
(putregaiului umed) şi Sclerotinia sclerotiorum (putregaiului alb) – tratamente cu
Rovral 0,1%; Alternaria porri f. sp. dauci (alternarioza) care se combate prin
tratamente la semnalarea atacului cu Ronilan 50 DF 0,05%; Dithane M 45-0,2 %;
Folpan 50 0,025%; Turdacupral 0,4 %, Captadin 0,02 % sau Erysiphe umbeliferarum
(făinarea) – Afugan 0,05%, Tilt 0,015%, Karathane 0,1% (Gheorghieş C. şi colab.,
2002).
Dăunătorii care pot provoca pagube în culturile de morcov sunt: Psila rosae
(musca morcovului) larvele produc galerii în rădăcinile morcovului tratamentele se fac
la apariţia în masă a adulţilor cu Sinoratox 10 G 30 kg/ha; şi Semiaphis dauci
(păduchele verde al morcovului), care atacă frunzele, se combate prin tratamente cu
Thiodan 35 S 0,2%, Sinoratox 35 EC 0,15% (Roşca I. şi colab., 2001).
Musca morcovului se mai poate combate prin realizarea de asocieri cu plante
bulboase (ceapă, praz), sau prin plantarea unor tufe de pelin sau lavandă în grădinile
mici.
Recoltarea morcovului se poate executa: manual, semimecanizat sau mecanizat.
Indiferent de metoda de recoltare, aceasta se va face numai pe vreme uscată, evitând
perioadele ploioase care duc la deprecieri ale materialului şi îngreunarea recoltărilor.
Recoltarea manuală se face cu ajutorul unor unelte (furci) apoi prin smulgere cu
mâna. Lucrarea se execută mai ales în cazul suprafeţelor mici şi pentru morcovul
destinat consumului proaspăt.
11
Recoltarea semimecanizată se execută prin dizlocarea morcovului cu ajutorul
unor utilaje, apoi morcovul se smulge cu mâna, se adună în grămezi, se fasonează şi se
sortează, îndepărtând exemplarele lovite, bolnave sau necorespunzătoare calitativ.
Recoltarea mecanizată se execută cu ajutorul unor combine speciale, toate
lucrările, inclusiv fasonatul, fiind executate mecanizat.
Producţiile ce se pot obţine variază între 20 t/ha şi 40 t/ha, în funcţie de cultivar
şi de tehnologia de cultură.
Cultura succesivă a morcovului se practică în vederea obţinerii unor rădăcini
destinate în primul rând păstrării peste iarnă.
Bune premergătoare sunt speciile care eliberează terenul devreme (salată, ceapă
verde, mazăre).
Semănatul se face în prima decadă a lunii iunie folosind cultivaruri
semitimpurii sau luna iulie cu cultivaruri timpurii. Pregătirea terenului trebuie să
urmărească obţinerea unui pat germinativ bine mărunţit şi cu o umiditate favorabilă
răsăririi seminţelor. Lucrările de îngrijire trebuie să urmărească menținere unei
umidități constante care să asigure o dezvoltare normală a rădăcinilor de morcov,
irigând des cultura cu cantități mici de apă, combaterea buruienilor, a bolilor și
dăunătorilor ca la cultura timpurie.
Recoltarea morcovului se face la sfârşitul lunii septembrie începutul lunii
octombrie după ce au căzut una-două brume. Imediat după recoltare materialul se
fasonează şi se sortează în vederea păstrării.
Producţia (25-35 t/ha) depinde de cultivarul utilizat.
Test de autoevaluare numărul 1.1

a) Care sunt principalele specii din Fam Apiaceae (Umbelliferae )incluse în
grupa tehnologică a rădăcinoaselor?
b) Care este durata ciclului de viață la morcov?
c) Care sunt cerințele față de temperatură a morcovului?
d) Ce metodă de înființare a culturii cunoașteți la morcov?
e) Care sunt sistemele de cultură a morcovului în câmp?
12
1.2. Pătrunjelul de rădăcină
Foto 1.2. Plante şi rădăcini la pătrunjel
Denumirea stiinţifică: Petroselinum crispum Mill, conv. radicosum Mill

Denumiri străine: engleză – parsley; franceză – persil;
Centrul de origine: Specia se găseşte în stare sălbatică în regiunea Mării
Mediterane. Pătrunjelul a fost cunoscută încă din antichitate, fiind iniţial folosit ca
plantă medicinală şi mai apoi ca plantă alimentară (Maier I., 1963).
Se cultivă în aceleași zone ca și morcovul, doar că suprafețele ocupate cu
pătrunjel sunt mai mici, având o pondere de aproximativ 20% din totalul suprafețelor
cultivate cu rădăcinoase (Lazăr V.1999).
Ciclul de viaţă: Pătrunjelul la fel ca și morcovul este o plantă bienală care
formează în primul an o rădăcină pivotantă şi o rozeta bogată de frunze, iar în anul al
doilea tulpina floriferă, florile şi fructele.
Importanţa culturii
Rădăcinile de pătrunjel se utilizează proaspete la aromatizarea unor ciorbe sau
mancaruri, dar se poate uitiliza și în stare congelată sau deshidratată. Datorită
capacității mari de păstrare în depozite rădăcinile pot fi utilizate în stare proaspătă pe o
perioadă lungă de timp. Rădăcinile conțin 14-15 % s.u., 1,7 - 2,6% glucide, 2,1 - 3,4%
proteine, 0,60% lipide, 1,51 - 1,74% săruri minerale (Ca, P, Fe, K) vitamine, cantităţi
mari de acid ascorbic 35 mg/100 g substanţă proaspătă. De asemenea, pătrunjelul
conţine 5,3mg beta caroten şi 340 mg vitamina C la 100 g. produs proaspăt (Pokluda
R., 2003)
Pătrunjelul este și o excelentă plantă medicinală putând fi utilizat în combaterea
unor boli de rinichi, ficat sau inimă (Valnet, J., 1967)
Durata de păstrare rădăcinile de pătrunjel recoltate în toamnă pot fi păstrate ca
și morcovul 5-6 luni ceea ce permite consumul proaspăt și în timpul iernii.
13
Fiind o specie rustică foarte bine adaptată la condițiile din țara noastră poate fi
cultivată fără mari problem chiar și în agricultura ecologică.
Tehnologia de cultura poate fi mecanizată integral, durata de păstrare pe timpul
iernii este mare, prețul de valorificare al pătrunjelului este bun deoarece se cultivă încă
pe suprafețe mici, deci cultura poate fi rentabilă.
Particularităţi botanice şi biologice
Rădăcinile de pătrunjel au o formă conic-alungiă cu dimensiuni variabile funcţie
de cultivar (18- 30 cm lungime şi 3-5 cm diametrul la colet), culoarea albă, alb-gălbuie
sau cenuşie. Pulpa şi cilindrul central au culoare albă, gust dulce, miros caracteristic şi
suculenţă redusă. Rădăcinile de pătrunjel au un ritm de creştere mai scăzut decât la
morcv.
Frunzele din rozetă sunt de 2-3 ori penat - sectate, lucioase, netede sau gofrate,
de culoare verde închis, prezintă gust şi aromă caracteristică. Nu este bine să se
utilizeze frunzele de la pătrunjelul de rădăcină în timpul perioadei de vegetaţie,
deoarece rădăcinile vor rămâne mici. După recoltare şi fasonare frunzele pot fi utilizate
la aromatizarea mancarurilor.
Tulpinile florifere se formează în anul al doilea de cultură sunt ramificate de la
bază, au înălţimea de 0,8-1,5 m, cu inflorescențe sub formă de umbele compuse și flori
mici alb verzui. Pe tulpina floriferă frunzele inferioare sunt peţiolate, iar cele
superioare sunt sesile.
Fructul este o dicariopsă fără perişori, în practica tehnologică este numit
sămânţă, are puritatea de 90-96 % şi facultatea germinativă de 75-60 %, se păstrează 2-
3 ani. Într-un gram sunt aproximativ 600 de seminţe (Catalog Bakker Brothers, 2012 ).
Exigenţe ecologice
Pătrunjelul este o plantă cu pretenţii mici faţă de temperatură. Seminţele
germinează la 2-3°C, iar plantele tinere pot rezista până la temperaturi de –8 -10°C,
plantele mature pot ierna în câmp deoarece rezistă şi la –25-28°C. Temperatura optimă
pentru creştere şi dezvoltarea rădăcinilor este de 20-22°C.
Cerinţele faţă de umiditate sunt ridicate (75-80 % din capacitatea de câmp a
solului pentru apă). Excesul de umiditate poate favoriza apariţia bolilor iar lipsa
umidității din sol duce la obținerea unor rădăcini de dimensiuni reduse.
Pentru a obţine producţii bune şi de calitate culturile de pătrunjel nu trebuie
amplasate în locuri umbrite iar solurile trebuie să fie luto-nisipoase, adânci, bogate în
humus, afânate, permeabile, cu pH 5,5-6,8. (Voican V. şi colab., 2006).
14
Cultivaruri:
În Catalogul Oficial al Soiurilor de plante de cultură sunt menţionate soiurile:
Félhosszú soi semitimpuriu şi Zaharat soi semitârziu, la acestea se mai adaugă cele
comercializate de diferite firme (cataloage de prezentare firme: Bejo, Enza Zaden,
Agrosel, 2010; Bakker Brothers, Rijk Zwaan -2012): Halblange (Berliner) – perioada
de vegetaţie 120 zile, Berliner Bero- 150 de zile, Bardowicker - 170 zile, Arat – 153
zile, Bubka RZ – 170 zile.
Tehnologia culturii
Pătrunjelului se cultivă prin semănat derect în câmp. Deoarece, cultivarurile de
pătrunjel au o perioadă mai lungă de vegetație cultura se înființează numai în ogor
propriu prin semănat primăvara devreme sau din toamnă. La pregătirea terenului se va
ține seama de faptul că pătrunjelul ca și morcovul folosește efectul remanent al
gunoiului de grajd de la cultura anterioară, deci se vor allege ca premergătoare specii
care au fost fertilizate cu îngrăşământ organic. Deoarece răsărirea la pătrunjel este
foarte dificilă (25-30) de zile se recomandă ca înainte de semănat sămânța să se
umecteze.
Pentru înființarea unui hectar de pătrunjel avem nevoie de o cantitate de 4-4,5
kg de sămânţă. Pentrui semănat se pot utilize schemele de semănat de la cultura de
morcov doar că distanțele dintre plante pe rând trebuie să fie de 5-6 cm, astfel că
densitatea culturii va fi de 450-500 mii plante/ha. După răsărire lucrările de îngrijire
trebuie să urmărească menținerea culturii fără buruieni cu ajutorul prașilelor mecanice
și manuale, iar pe suprafeţe mari utilizarea erbicidelor (Gesagard 50 WP sau Stomp
330 EC), fertilizări faziale (1-2) cu îngrășăminte ușor solubile (de tip Universol) sau cu
îngrășăminte foliare.
În culturile de pătrunjel pot apărea o serie de agenţi patogeni: Erysiphe
umbelliferarum (făinarea) şi Septoria petroselini (septorioza) care se combat cu
Benlate 0,05 %, Dithane 0,2 %, Afugan 0,1 % ş.a.
Recoltarea rădăcinilor de pătrunjel se poate face când acestea au diametrul de
1,5 cm la colet, pentru consum imediat. Pentru păstrarea în timpul iernii, recoltarea se
va face după ce au căzut una - două brume. Pentru a putea valorifica și frunzele acestea
se cosesc înainte de recoltare și se livrează sub formă de mănunchi. Înainte de
depozitare se sortează materialul, îndepărtând rădăcinile lovite sau atacate de boli şi
dăunători şi pe cele care nu corespund claselor de calitate.
Producţia obţinută este de 15-20 t/ha.
a) Cum se consumă rădăcinile de pătrunjel?
b) Care sunt lucrările de îngrijire la pătrunjelul de rădăcină?
15
1.3. Păstârnacul
Denumirea stiinţifică: Pastinaca sativa L. conv. hortensis Ehrh
Denumiri străine: engleză – parsnip; franceză – panais
Centrul de origine: Păstărnacul provine din bazinul Mării Mediterane unde se
găseşte în formă sălbatică.
În țara noastră se cultivă în aceleaşi zone ca şi morcovul, însă deoarece se
consumă în cantitate mai mică şi suprafeţele cultivate sunt mult mai reduse.
Ciclul de viaţă: Păstârnacul este o plantă bienală care formează în primul an
rădăcina pivotantă și rozeta de frunze, iar în anul al doilea tulpina floriferă, florile şi
fructele.
Durata de păstrare rădăcinile de păstârnac recoltate în toamnă pot fi în depozite
5 luni ceea ce permite consumul proaspăt și în timpul iernii.
Fiind o specie rezistentă la condițiile climatice din țara noastră poate fi cultivată
destul de ușor iar tehnologia de cultura poate fi mecanizată integral. Datorită și
producțiilor bune care se pot obține și duratei de păstrare pe timpul iernii mare, cultura
poate fi rentabilă.
De la păstârnac se folosesc rădăcinile care au un gust plăcut și o aromă specific
ele fiind utilizate pentru prepararea unor mâncăruri şi a unor conserve. Capacitatea
bună de păstrare în depozite permite consumul acestuia în stare proaspătă o perioadă
lungă de timp. Este recomandat consumul rădăcinilor de păstârnac deoarece acestea
conţin cantităţi mari de glucide, proteine şi săruri minerale precum şi vitamine. Uleiul
volatil extras din rădăcinile de păstârnac este bogat în furano-cumarine (pasticina),
ceea ce îi conferă un gust şi un miros specific (Burzo I. şi colab., 2005).
Rădăcina la păstârnac are formă alungită, conică, sferică de culoare alb -
gălbuie cu numeroase lenticele. Pulpa este de culoare alb-gălbuie, aromată, suculentă,
cu gust plăcut.
Frunzele din rozetă sunt lung peţiolate, penat sectate, cu lobii mari, lucioase pe
partea superioară şi cu pubescenţă pronunţată pe partea inferioară care fac ca frunzele
de păstârnac să nu poată fi utilizate nici macar în hrana animalelor.
16
Tulpinile florifere ajung la înălţimea de 1,5 – 2 m, prezintă pe ea frunze sesile și
este destul de puțin ramificată.
Florile formează umbele mari, compuse, sunt galbene, pe tipul 5. Este o plantă
cu polenizare alogamă. Se poate încrucișa doar cu păstârnacul sălbatic. Fructele sunt
dicariopse oval-turtite au o culoare cafenie și prezintă aripioare. Facultatea germinativă
a seminţelor este de 50-70% şi se păstrează 1-2 ani în condiții optime. Seminţele sunt
mici 250 de seminţe la un gram (Ugas R. şi colab., 2000).
Exigenţe ecologice
Păstârnacul este o specie cu cerințe reduse față de temperatură chiar
rezistentă la ger, plantele mature pot rămâne peste iarnă afară în teren.
Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este de 1-2° C iar cea optimă de
vegetaţie este de 18-20° C. Cerinţele faţă de umiditate sunt moderate, sistemul
radicular profund conferă chiar o rezistență la secetă. Condiţii optime pentru creştere şi
dezvoltare se înregistrează la o umiditate de 75% din capacitatea de câmp.
Se cultivă pe soluri mijlocii, lutoase, cu reacţie neutră, gunoiul de grajd fiind
recomandat a se aplica la cultura anterioară.
Cultivaruri:
Alb lung – cu greutatea rădăcinii de 180-200g; Semilung – 150-180g, Rotund –
120-150g - recomandat pentru culturi irigate pe soluri mai puţin profunde, Suttons
Student – rădăcini conice, semilungi (150-180g). Perioada de vegetaţie a sortimentului
actual este de 145-170 zile.
Tehnologia culturii
Înființarea culturii se face numai prin semănat direct în câmp. Bune
premergătoare pentru cultura păstărnacului sunt: tomatele, ardeiul, vinetele, castraveţii,
leguminoasele, fiind foarte important respectarea asolamentului și revenirea pe aceiași
solă după 3-4 ani.
Pentru cultura păstârnacului terenul se pregăteşte ca şi pentru cultura de
morcov.
Se seamănă primăvara foarte devreme, folosind norma de sămânţă de 6-8 kg/ha,
la adâncimea de 1-2 cm, două rânduri pe brazdă la 35 cm între ele, pe rând se va
asigura o distanţă dintre plante de 10-12 cm. După semănat se recomandă o tăvălugire
a terenului pentru a realiza un bun contact al seminței cu solul.
Pentru a obţine o producţie sigură se recomandă irigarea culturii (3-4 irigări cu
norme de 300-400 m 3 apă/ha) mai ales în perioada îngroşării rădăcinii, 2-3 fertilizări
faziale deoarece perioada de vegetație a cultivarurilor este lungă. Combaterea agenţilor
patogeni se face la semnalarea atacurilor de Plasmopora pastinacae (mana) şi
Cercospora apii (pătarea frunzelor) utilizând produse cuprice (Cocide 0,2% sau
Funguran 0,3%) (Gheorghieş C. şi colab., 2002
17
Recoltarea se execută toamna, înainte de venirea îngheţului. Rădăcinile se
dizlocă la adâncime mai mare deoarece sunt lungi. Se va evita contactul cu frunzele de
păstârnac deoarece acestea pot provoca alergii. După dizlocare rădăcinile se smulg cu
mâna, se curăţă de pământ, se fasonează şi se sortează îndepărtând toate cele rănite sau
cu atacuri de boli și dăunători.
a) Care sunt cerințele față de factorii ecologici ai păstârnacului?
b) Când și cum se recoltează păstârnacul?
1.4. Ţelina pentru rădăcină
Foto 1.3. Rădăcini de țelină
Denumirea stiinţifică: Apium graveolens L. var. rapaceum Mill. Gaud.

Denumiri străine: engleză - celeri; franceză - celeri rave;
Centrul de origine: Ţelina este originară din bazinul Mării Mediterane, unde
creşte şi acum în stare sălbatică.
Este o plantă cu origini foarte vechi fiind cunoscută de greci şi romani şi
cultivată ca plantă decorativă (în antichitate) apoi ca plantă medicinală (evul mediu)
(Indrea D.1979).
Se cultivă pe suprafeţe mari în Franţa, Olanda, Germania. La noi în ţară se
cultivă în aceleaşi regiuni ca şi morcovul dar pe suprafeţe mult mai mici.
Ciclul de viaţă: Ţelina este o plantă bienală care formează în primul an rădăcina
pivotantă și rozeta de frunze, iar în anul al doilea tulpina floriferă, florile şi fructele.
Durata de păstrare rădăcinile de țelină au capacitate bună de păstrare în
depozite.
18
Deoarece cultura la noi în țară se înființează prin plantare de răsad cultura este
mai dificil de realizat. Totuși în ultimii ani se înregistrează o tendință în creșterea
suprafețelor ocupate cu această cultură.
Rădăcinile de ţelină se folosesc la prepararea unor salate, la diferite mâncăruri,
se murează sau se poate păstra peste iarnă.
Conţine cantităţi însemnate de glucide solubile, proteine şi săruri minerale,
vitamine, acid poliuronic 1,13 %, acid cafeic 10,5 mg/ 100 g, acid ferulic 3,5 mg/ 100
g şi cumarine, cele de sfeclă roşie mai conţin acizi fenolici: acidul ferulic (4,5 mg/ 100
g), acidul cafeic (0,5 mg/ 100 g), acidul p-cumaric (0,5 mg/ 100 g). (Burzo I. şi colab,
2005).
Rădăcinile pot fi folosite şi în scop medicinal deoarece consumul de ţelină poate
combate anemiile şi stimulează activitatea sistemului nervos şi circulator.

Partea comestibilă la țelină este formată din rădăcina pivotantă, axa hipocotilă
și o parte din axa epicotilă care se tuberizează. Forma părții comestibile este conic
alungită sau globuloasă, pe partea inferioară formându-se numeroase rădăcini
secundare. Culoarea rădăcinii la exterior este alb-cenuşie sau alb gălbuie. Pulpa are
culoare albă, alb cenuşie, cu gust şi aromă specifică.
Tuberizarea începe din momentul în care plantele au 3-4 frunze şi durează 180-
200 de zile funcţie de cultivar.
Frunzele sunt lung peţiolate, penat-sectate, glabre, lucioase, de culoare verde
închis cu aromă caracteristică speciei.
Tulpinile florale se formează în anul II sunt ramificate şi prezintă o înălţime de
0,8-1,2 m. Inflorescenţele sunt umbele compuse cu flori mici albe sau gălbui pe tipul 5,
polenizarea este alogamă, entomofilă. Fructul este o diachenă de dimensiuni foarte
mici, cenuşie, globuloasă. Într-un gram se găsesc 2600 semințe (Catalog Bakker
Brothers, 2012). Facultatea germinativă a seminţelor ca la toate umbeliferele este mai
redusă 65-70% şi se păstrează 3-4 ani.
Exigenţe ecologice
Temperatura minimă pentru încolţirea seminţelor este 2-3°C, temperatura
optimă de creştere şi dezvoltare este de 16-21°C, chiar dacă plantele tinere în faza de
răsad suportă temperaturi de –3 – 5° C rădăcinile tuberizate nu rezistă la temperaturi
sub 0 o C, ceea ce impune recoltarea rădăcinilor înainte de îngheţ.
Ţelina este o plantă de zi lungă, având însă pretenţii reduse faţă de intensitatea
luminii.
19
Pretenţiile faţă de umiditate sunt mari în toate fazele de vegetaţie de la răsărire,
la plantare, la formarea rozetei şi la tuberizare, culturile de țelină necesitând cantități
mari de apă deoarece în lipsa apei producţia scade, rădăcina se ramifică mult şi se
depreciază calitativ prezentând goluri în interior.
Ţelina se cultivă pe soluri cu textură mijlocie, profunde, fertile cu pH 6,5 – 6,8
reacționând foarte favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd în anul culturii (Indrea D.
şi colab., 1979)
Cultivaruri:
Luna şi Ilona – timpurii (130-135 zile perioadă de vegetaţie); Briliant,
Alabaster, Dacia - soiuri semitimpurii (140-160 zile); Diamant, Bistriţa, Hegyköi şi
Maria - soiuri semitârzii (165-170 zile) .
Tehnologia culturii
Înfiinţarea culturii de ţelină în ţara noastră, la momentul actual, se face numai
prin răsad, deoarece lipsa unor semănători de precizie și terenurile îmburuienate
împiedică efectuarea semănatului mecanizat a unor seminţe foarte mici.
Bune premergătoare pentru țelină sunt leguminoasele şi solano – fructoasele. În
asolament ţelina se cultivă pe sola îngrăşată cu gunoi de grajd, întrucât rezultatele
obținute la fertilizarea cu gunoi de grajd sunt foarte bune.
Pregătirea terenului începe din toamnă cu desfiinţarea culturii anterioare,
cartarea agrochimică a terenului și apoi fertilizarea. Orientativ pe un sol mediu
aprovizionat fertilizarea poate să fie efectuată cu 30-40 t/ha gunoi de grajd, 400 kg/ha
superfosfat, 150-200 kg/ha sare potasică. Înainte de venirea înghețului se efectuează şi
arătura la 28-30 cm adâncime. Primăvara se fertilizează cu 150-200 kg azotat de
amoniu, se erbicidează pe suprafeţe mari cu Treflan 24 EC sau Dual 500 3-4 l/ha
ambele erbicide fiind volatile se încorporează imediat în sol, se mărunţeşte terenul cu
grapa cu discuri sau cu combinatorul.
Producerea răsadurilor. Semințele de țelină sunt foarte mici și spre deosebire
de seminţele altor specii, cele de ţelină încep procesul de creştere nu prin alungirea
radiculei, ci a embrionului apoi la sfârşitul procesului de germinare are loc creşterea
radiculei la exteriorul seminţei. Alungirea axei hipocotile determină împingerea
cotiledoanelor la suprafaţa solului, caracteristică pentru creşterea epigee. Nutriţia
plantulelor în această perioadă este heterotrofă, dar după câteva zile de la răsăritul
plantulelor se face trecerea la autotrofie (Burzo I. şi colab., 2005).
Aceste lucruri colaborate cu lipsa semănătorilor de precizie și gradul destul de
ridicat de îmburuienare al terenului obligă practic cultivatorii de țelină din țara noastra
la producerea de răsaduri.
Pentru obținerea lor se seamănă la sfârşitul lunii februarie în răsadniţe calde sau
semicalde sau în luna martie în răsadniţe reci, 2–3g seminţe/m 2 . Pentru producerea
20
răsadului necesar unui hectar de cultură sunt necesare 200 g seminţe şi 80 - 100 m 2
suprafaţă pentru semănat. Dacă se produc răsaduri pentru suprafețe mici acestea se pot
repica, dar pentru suprafeţe mari răsadurile nu se repică.
Plantarea în câmp pentru culturile destinate consumului de vară se face la
sfârşitul lunii aprilie, iar pentru culturile de toamnă la sfârşitul lunii mai. Un răsad bun
de plantat trebuie să aibă 45-55 zile iar înainte de plantare răsadul se sortează, se
fasonează şi se mocirlesc rădăcinile. Plantarea se face introducând răsadul în sol până
la nivelul coletului nu mai adânc deoarece este împiedicată tuberizarea.
Se plantează pe brazde înălţate cu lăţimea la coronament de 94 cm, câte 3
rânduri pe brazdă (la 32 cm) şi la 15-20 cm pe rând (figura 3)
Figura 3 Schema de plantare la ţelină pe teren modelat

(Indrea D şi colab, 1979).
Pe teren nemodelat se poate planta în rânduri echidistante la 40-50 cm între

rânduri şi 25-30 cm pe rând. Pentru asigurarea prinderii se va face o udare, fie prin
aspersiune fie pe brazde odată cu plantarea sau imediat după, plantarea se poate
efectua manual pe suprafete mici sau mecanizat pe suprafețe mari.
Lucrări de îngrijire. În grădinile mici se realizează completarea golurilor la 5-6
zile de la plantare, folosind material din rezerva de răsad reţinută în acest scop.
Irigarea culturii se face o dată pe săptămână atunci când lipsesc precipitațiile, la
început cu norme de udare moderate 200 - 250 m 3 /ha şi apoi cu norme mai mari 300-
350 m 3 apă/ha. Pe parcursul perioadei de vegetație se aplică 10-12 udări pentru a se
menţine în sol o umiditate de 60-70 % din capacitatea de câmp pentru apă a solului.
Pentru a obține rădăcini de calitate bună sunt necesare și 1-2 fertilizări faziale în
perioada formării părţii comestibile, cu îngrăşăminte chimice ușor solubile.
Culturile de țelină pot fi distruse de o serie de agenţii patogeni: Plasmopara apii
(mana); Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul alb al rădăcinii) Septoria apii
(septorioza), Phoma apiicola (râia ţelinei) (Hatman M. şi colab.). Dacă se depășește
pragul economic de dăunare se vor executa tratamente cu produse precum: Benlate,
Topsin, Bavistin 0,05-1%.
Dăunătorii Phyophylla heraclei (musca ţelinei) se combat prin tratamente cu:
Confidor 20 SL 0,075%, Spinosad 24 SC 0,05%.
Recoltarea pentru consum imediat se face în august-septembrie iar pentru
păstrarea peste iarnă în octombrie-noiembrie. Recoltarea se face numai pe vreme
uscată, cu dislocatorul de rădăcinoase pe suprafețe mari sau manual pe suprafețe mici.
Pentru consum în stare proaspătă ţelina se valorifică cu frunze, iar pentru păstrarea se
21
fasonează, se sortează și apoi se depozitează doar exemplarele bune fără lovituri sau
atacuri de boli și dăunători
Producţia de rădăcini de ţelină este 20-25 t/ha în cazul în care se aplică o
tehnologie de cultură adecvată.

a) Care este metoda de înființare a culturii de țelină în țara noastră?
b) Care sunt cerințele față de sol la țelină?
c) Ce producție de țelină se obține în cayul unei tehnologii adecvate?
1.5. Sfecla roşie

Denumirea stiinţifică: Beta vulgaris L. conditiva Alef.
Familia botanică: Fam. Chenopodiaceae
Denumiri străine: engleză - beetroot; franceză - betterave potagère
Centrul de origine: Sfecla roşie se întâlneşte în flora spontană din zona Mării
Mediterane, a Mării Negre şi a Mării Caspice.
Prezenţa sfeclei de la care se consumau frunzele a fost semnalată încă de asiro-
babilonieni cu 2000 ani I.C., iar cea pentru rădăcină cu 600 - 700 ani I.C. (Maier I.,
1963).
În prezent sfecla roşie se cultivă pe toate continentele. Cele mai mari
cultivatoare de sfeclă roşie sunt: Anglia, Franţa, Italia, Germania. În ţara noastră se
cultivă pe suprafeţe relativ mici, în aceleaşi regiuni ca şi morcovul.
Ciclul de viaţă: Sfecla roșie este o plantă bienală.
Durata de păstrare au capacitate bună de păstrare în depozite, dar este și o
excelentă materie primă pentru industria de conserve.
Rentabilitatea culturii Cultura de sfeclă roșie poate fi rentabilă mai ales dacă
se utilizează hibrizi iar cultura se mecanizează integral.
Pentru a putea consuma rădăcinile de sfecla roşie acestea se prepară prin
fierbere sau coacere și se utilizează la prepararea unor salate. Pot fi folosite și la
prepararea unor mancaruri dar sfecla roșie se murează reprezentănd o materi primă
importantă pentru industria de conserve. Valoarea alimentară este dată de conţinutul
ridicat glucide, proteine, vitamine şi săruri minerale de Ca, Fe, P, Mg, Na.
22
În partea comestibilă sunt prezente cantităţi mari de acid citric (195 mg/ 100 g),
oxalic (53,4 mg/ 100 g) şi acid malic (37 mg/100 g).
Culoarea roşie este dată de pigmentul betaină, cu valoare în industria alimentară
şi a coloranţilor.
La fel ca toate rădăcinoasele se foloseşte în scopuri medicinale având un rol
deosebit în reglarea tensiunii arteriale, stimularea funcţiilor fiziologice ale
organismului, precum şi în refacerea globulelor roşii (Valnet J., 1987).

Partea comestibilă provine din îngroşarea epicotilului, hipocotilului şi a părţii
superioare a rădăcinii principale. Forma părții comestibile poate fi rotundă, rotund
turtită sau cilindrică. Culoarea rădăcinii este roşu închis, roşu – violaceu funcţie de
cultivarul utilizat. Întrucât la această specie cambiul îşi încetează activitatea timpuriu,
îngroşarea rădăcinii se datorează generării spre exterior a unui cambiu nou, care
formează fascicule liberolemnoase, separate de ţesut parenchimatic. Acest proces se
repetă de mai multe ori, formând mai multe inele alcătuite din fascicule
liberolemnoase. Cu cât culoarea rădăcinilor este mai intensă iar sistemul libero lemnos
mai mic cu atat calitatea rădăcinilor este mai bună.
Rădăcinile secundare se formează pe rădăcina principală, sunt numeroase și
ajung până la adâncimea de 0,8 – 1 m aprovizionând planta cu apă din straturile mai
adânci ale solului.
În primul an de cultură frunzele din rozetă sunt mari, lung peţiolate de culoare
verde închis cu nervuri roşietice, limbul întreg ondulat sau gofrat (Indrea D. şi colab.,
1983).
Tulpinile florifere care apar în anul al doilea şi au înălţimea de 1,0 - 1,2 m, fiind
striate, glabre, ramificate, erecte. Frunzele de pe tulpinile florifere sunt mici lanceolate.
Inflorescenţele sunt de tip cimă cu flori albe verzui, hermafrodite pe tipul 5,
grupate în glomerule. Polenizarea este alogamă, entomofilă, ceea ce necesită distanţe
mari de izolare la producerea de seminţe pentru a se evita încrucişarea, în special cu
sfecla furajeră, care duce la deprecierea calitativă a rădăcinilor.
Fructul este o poliachenă (glomerul) care conţine până la 4-5 seminţe, din
fiecare sămânță putând răsări o plăntuță ceea ce înseamnă că lucrarea de rărit se
impune obligatoriu dacă se utilizează acest gen de semințe. La această dată există însă
hibrizi monogermi care vor da naștere unei singure plăntuțe dintr-o sămânță iar în
acest mod se poate elimina răritul.
Într-un gram se găsesc aproximativ 50-60 de glomerule cu facultatea
germinativă 90-95 %, care se păstrează 4-5 ani.
Exigenţe ecologice
Sfecla roşie este mai pretenţioasă la căldură faţă de celelalte rădăcinoase.
Temperatura minimă de germinare a semințelor este de 6-7 o C iar optima de creştere şi
23
dezvoltare este de 18-25 o C. Plantele tinere rezistă la -3 o C, iar plantele mature la -8 o C.
Plantele expuse la temperaturi de 5-10 o C se vernalizează şi emit tulpini florifere chiar
din primul an de cultură (Bălaşa M., 1973).
Sfecla este o plantă de zi lungă cu pretenții moderate față de intensitatea luminii
dar la care micşorarea duratei de iluminare sub 10 ore are influenţă negativă asupra
dezvoltării rădăcinii.
Pretenţiile faţă de umiditatea solului sunt moderate (65 % din capacitatea de
câmp pentru apă), la răsărire şi la tuberizare pretenţiile faţă de umiditate sunt mari.
Sfecla roşie preferă soluri cu pH 5,8-7,5, cu textură mijlocie şi bogate în humus,
sunt contraindicate solurile tasate şi cele pe care apa băltește avînd drenajul redus.
Cultivaruri:
- timpurii 70-90 zile – Boltardy, D’Egypte, Bordo, Regat, Reta, Rubin, Belushi RZ F 1 ,
Akela RZ
- semitimpuriu 90-100 – De Arad, Pablo F 1 , Action F 1 , Zeppo RZ F 1 ,
- semitârzii şi târzii 105-130 zile - Boro F 1 , Rocket
Tehnologia culturii
Se cultivă prin semănat direct în câmp, fie în ogor propriu fie în cultură
succesivă.
Plante premergătoare pentru cultura în ogor propriu sunt solano-fructoasele,
cucurbitaceele sau leguminoasele iar pentru cultura succesivă mazărea, ceapa verde
sau salata.
Pe solurile îmburuienate se poate erbicidea cu Ro-neet 3-5 l/ha + 400 l apă
aplicat cu 5-6 zile înainte de semănat.
Semănatul pentru cultura în ogor propriu se face în martie–aprilie, iar pentru
cultura succesivă în mai-iulie.
Adâncimea de semănat este 2-4 cm, folosind o normă de însămânţare este 12 -
15 kg/ha, în rânduri echidistante la 35-40 cm sau în benzi cu câte patru rânduri la 30
cm între rânduri şi 50 cm între benzi realizând densități de 145-160 mii plante/ha.
Lucrări de îngrijire. Se face răritul culturii în situaţiile în care s-a folosit
sămânţă plurigermă lăsând 15 cm între plante pe rând.
În timpul perioadei de vegetaţie se fac una sau două fertilizări faziale. La
soiurile cu perioadă scurtă de vegetaţie la care dimensiunile rădăcinilor sunt mai mici
se recomandă o singură fertilizare fazială, folosind 100 kg/ha azotat de amoniu, iar la
soiurile tardive se recomandă 2 fertilizări faziale.
Se aplică udări în perioadele secetoase.
24
Dacă nu s-a respectat asolamentul culturile pot fi atacate Cercospora beticola
(pătarea frunzelor) şi Peronospora schachtii (mana sfeclei) care pot produce pagube
însemnate fiind necesar tratamentul cu Turdacupral 0,5% sau Dithane 0,2%.
Dintre dăunători: Aphis fabae (păduchele sfeclei) Chaetonema tibialis (puricele
sfeclei) sunt cei mai periculoşi. Tratamentele se fac la semnalarea atacului cand se
depășește pragul economic de dăunare cu Ecatox 0,06 %, sau Lindatox 20-30 kg/ha.
Recoltarea la cultura în ogor propriu se poate începe în luna iulie iar la cultura
succesivă la sfârşitul lunii octombrie (înainte de îngheţ). Lucrarea se execută doar pe
vreme uscată cu dizlocatorul sau cu mașini speciale de recoltat. Înainte de introducerea
în depozit rădăcinile se fasonează și se sortează.
Producţia medie obţinută este 25 - 30 t/ha.

a)Din ce familie botanică face parte sfecla roșie?
b)Ce forme pot avea rădăcinile de sfeclă roșie?
c)Care este lucrarea de îngrijire obligatorie daca la semănat se utilizează semințe
poligerme?
1.6. Ridichile
Foto 1.4. Ridichi de lună
Denumirea stiinţifică: Ridichea de lună - Raphanus sativus L. conv. radicula

Pers.
Ridichea de vară şi ridichea de iarnă - Raphanus sativus L. conv. niger Mill
Familia botanică: Fam. Brassicaceae (Cruciferae)
Denumiri străine: ridichea de lună: engleză - small radish; franceză - radis;
ridichea de vară: engleză – summerradish, franceză – radis d'été
ridichea de iarnă: engleză – winterradish, franceză radis d’hiver;
25
Centrul de origine: Ridichile sunt originare din bazinul Mării Mediterane şi
Oceanului Alantic după unii autori, unde se găsesc plante sălbatice de ridichi. Alţi
autori consideră ca zonă de origine Asia (Mongolia, China) unde se cultivau cu circa
4000 de ani I.C (Maier I., 1963)
Cultura ridichilor este cunoscută încă din antichitate, iar în prezent se cultivă pe
toate continentele, cele mai mari suprafețe fiind însă în țările asiatice (China, Japonia,
Corea).
În Europa se cultivă în principal în: Franţa, Olanda, Spania, Italia.
La noi în țară se cultivă ridichea de lună și ridichea de iarnă și destul de putin
ridichea de vară
Ciclul de viaţă: Ridichea de lună este o specie anuală iar ridichile de vara și
ridichile de iarnă sunt specii bienale.
Durata de păstrare: Ridichile de lună au capacitate redusă de păstrare ele
trebuie să fie valorificate și consumate la scurt timp după recoltare, ridichile de vară și
ridichile de iarnă au capacitate bună de păstrare în depozit.
Deoarece au perioadă de vegetație scurtă ridichile de lună pot fi cultivate cu
suces atat în spațiile protejate cât și în camp, iar ridichile de vară și cele de iarnă
pot fi cultivate în camp prin semănat direct.
Perioada scurtă de vegetație și prețul bun de valorificare fac ca ridichile de lună
să fie destul de mult cultivate.
Ridichile de lună se consumă numai în stare proaspătă fiind un produs foarte
apreciat de consumatori mai ales primăvara devreme.
În Extremul Orient se consumă ridichile murate și există chiar câteva mâncăruri
care au în compoziţia lor ridichi. Această legumă este foarte mult apreciată în arta
culinară, însoțind aproape întotdeauna mâncărurile cu orez.
Au gust specific, picant, înţepător (datorită prezenţei sulfurii de alil-de la 7 mg
la ridichea de lună la 14 mg la ridichea de vară la 100 g substanţă proaspătă). Ridichile
conţin următoarele vitamine: C, B 1 şi B 2 , acidul citric (200 mg/ 100 g), săruri minerale.
Ridichile pot fi considerate legume medicament având proprietăți
antiscorbutice, colecistochinetice, antigripale, antialergice, antireumatismale.

Partea comestibilă la ridichile de lună provine din îngroşare hipocotilului, iar la
ridichile de vară şi de iarnă din epicotil, hipocotil şi rădăcina propriuzisă.
26
Rădăcinile tuberizate la ridichile de lună sunt rotunde sau alungite de culoare
roşie, albă, sau bicolore. Forma părţii comestibile la ridichea de vară şi de iarnă poate
fi rotundă, cilindrică-alungită, conică-alungită, cu epiderma de culoare albă la ridichea
de vară şi neagră la cea de iarnă.
Rădăcinile secundare care se formează pătrund în sol până la adâncimea de 30-
40 cm la ridichea de lună şi la adâncimi mai mari de 0,5-0,8 m la ridichile de vară şi de
iarnă.
Frunzele cresc în rozetă sunt de culoare verde, lirat-penat-sectate, dinţate,
pubescente.
Tulpina floriferă la ridichea de lună apare la 50-70 de zile de la răsărire şi în
anul al II-lea la ridichea de vară şi de iarnă. Tulpinile florifere sunt dreapte, ramificate,
înalte de 60-100cm, cilindrice și prezintă și ele perişori aspri. Frunzele de pe tulpina
floriferă sunt scurt peţiolate şi lanceolate.
Inflorescenţa este un racem lax cu flori albe sau violacee pe tipul 4. Polenizarea
este alogamă, entomofilă, iar din această cauză la producerea de seminţe sunt necesare
spaţii de izolare (Bălaşa M., 1973).
Fructul de formă cilindrică, este o silicvă indehiscentă, de 3-6 mm lungime care
conţine 6-7 seminţe globuloase de culoare cafenie-violacee. Într-un gram intra 90-100
seminţe aproximativ.
Exigenţe ecologice
Ridichile sunt specii puțin pretențioase la temperatură. Minima de germinare a
semințelor este de 2-3 o C. Temperatura optimă de vegetaţie este de 15-18 o C. Dacă sunt
bine călite plantele rezistă la temperaturi negative de -3 - 6 o C pentru o perioadă de
timp. Temperaturile scăzute din primele faze de vegetaţie pot determina însă apariţia
tulpinilor florifere încă din primul an de cultură la ridichile de vară. La ridichile de
lună temperaturile ridicate asociate cu seceta determină deprecierea rădăcinilor prin
prezenţa unui ţesut spongios şi apariţia gustului iute determinat de acumularea unor
uleiuri eterice.
Ridichea de lună este o plantă tipică de zi lungă dar pentru a obține rădăcini
tuberizate bune de consum trebuie cultivată doar primăvara sau toamna când ziua este
scurtă ele realizând în aceste condiții un aparat foliar bogat și o rădăcină tuberizată de
bună calitate. În condiții de zi lungă ridichea de lună se depreciază și emite foarte ușor
tulpina floriferă.
Ridichile au pretenţii mari faţă de umiditate, nivelul optim fiind la 70-80 % din
capacitatea de câmp a solului pentru apă. Seceta, determină deprecieri ale părţii
comestibile prin lignificare şi intensificarea gustului iute.
Ridichile se cultivă pe soluri mijlocii, afânate, bogate în humus şi substanţe
nutritive, cu capacitate bună de reţinere a apei, cu pH 5,5 – 6,8. (Apahidean Al.S. şi
colab., 2004).
27
Cultivaruri:
Ridichi de lună, cu perioada de vegetaţie de 28-45 zile:Helro RZ, Mondial RZ,
Rudolf, Cherry Belle, Rondar F1, Rotunde timpurii, Rodos; Saxa 2, Redo, Rose, Roşii
cu vârful alb; Roşioară, Scharo, Beret, Icicle
Ridichi de vară – cu perioada de vegetaţie de 80-110 zile: Bere de Munchen,
Dumbrăveni, Roşie de Iernut, Bianca, Ţepuşă de Bacău
Ridichi de iarnă –:Mino Early cu perioada de vegetație de 50 zile, Jaba 55 zile,
Rex și Negre rotunde cu perioada de vegetaţie de 100-120 zile
Tehnologia culturii
Ridichile de lună se cultivă în câmp şi în spaţii protejate. Deoarece au perioadă

de vegetaţie scurtă se cultivă în cadrul culturilor succesive înainte de înfiinţarea
culturii de bază.
Pregătirea terenului se realizează pentru cultura de bază iar înainte de semănatul
ridichilor se face o mărunţire a terenului.
Semănatul se face eşalonat, primăvara devreme, imediat ce se poate intra pe
teren, de la sfârşitul lunii februarie, ultima perioadă de semănat trebuie să fie 5-10
aprilie. Se pot semăna 3-4 epoci la interval de 10-12 zile între ele, pentru a avea şi o
recoltare eşalonată (Indrea D. şi colab., 1983).
Semănatul se face în benzi de 6 rânduri la 15 cm între rânduri, iar între benzi
distanţa este de 40 cm. Adâncimea de semănat 1,5-2cm. Pentru un hectar de cultură se
folosesc 12-15 kg de sămânţă.
Lucrările de îngrijire constau în menţinerea culturii curată de buruieni prin
plivit pe suprafeţe mici, 1-2 praşile şi udarea culturii în perioadele secetoase cu norme
de 200 m 3 /ha.
Recoltarea se face după 25-30 zile, pe alese, în momentul în care rădăcinile au
ajuns la mărimea caracteristică cultivarului. Pentru o epocă de semănare recoltarea
durează 8-10 zile. După recoltare rădăcinile se spală şi se comercializează cu tot cu
frunze pentru a preveni deshidratarea. Funcţie de cultivarul utilizat producţiile sunt de
8-10 t/ha.
După ridichile de lună, pot fi cultivate solano-fructoase, bostănoase, vărzoase
de vară şi de toamnă.
Pentru cultura de toamnă a ridichilor de lună semănatul se face la sfârşitul
lunii august şi începutul lunii septembrie. În această perioadă deoarece precipitațiile
sunt mai reduse se va iriga cultura și se va menține curată de buruieni. Recoltarea se
face eşalonat, pe măsură ce rădăcinile ajung la dimensiunea caracteristică cultivarului,
producțiile fiind aproiate de cele de la cultura de primăvară fiind destinate consumului
în stare proaspătă.
28
Cultura protejată şi forţată a ridichilor de lună se poate face în solarii, sere
sau în câmp prin protejare cu tunele scunde sau folii microporoase de tip Agryl.
În solarii culturile de ridichi de lună se pot realiza în intervalul ianuarie –
aprilie, înainte de înființarea culturilor principale, în acest fel terenul se poate utiliza
mai intensiv. În sere se poate semăna în intervalul octombrie-martie, între cele două
cicluri de bază.
Se seamănă manual, în rânduri la 8-10 cm, iar între plante pe rând 2-2,5 cm,
aproximativ 350-400 plante/m 2 .
Lucrările de îngrijire aplicate sunt: irigarea culturii, combaterea buruienilor și
afânarea solului. La culturile protejate o atenție deosebită se va acorda aerisirii, pentru
a se evita expunerea plantelor la temperaturi de peste 18-20 o C care pot duce la apariția
unor boli.
Se obţin producţii de 2-2,5 kg/m 2 în sere şi 2,5-3 kg/m 2 în solarii.
După recoltare rădăcinile se sortează şi se vând în legături.
Ridichile de vară se seamănă de la sfârşitul lunii martie până la sfârşitul lunii

iunie sau jumătatea lunii iulie la o densitate de 210 -350 mii plante/ha, folosind 10-12
kg sămânţă/ha (Voican V., şi colab, 2006). Adâncimea de semănat este de 1,5-2,5 cm.
Lucrările de îngrijire constau în menţinerea solului curat de buruieni prin plivit sau
erbicidare pe suprafeţe mari, irigarea de 3-4 ori cu norme de 300-350 m 3 /ha la o udare
pentru menținerea unei umidități constante în sol mai ales în perioada de formare a
rădăcinii tuberizate, combaterea bolilor şi dăunătorilor, mai ales în cazul perioadelor
secetoase când ridichile pot fi atacate de purecii de sol.
Recoltarea se face în funcţie de cerinţele pieţei, din iunie până în octombrie
când rădăcinile sunt turgescente, crocante și nu sunt lemnificate. Producţiile care se
obţin sunt 15-20 t/ha.
Ridichea de iarnă se seamănă la sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie,
după verdeţuri timpurii, leguminoase pentru consum, cartofi timpurii, mazăre sau
fasole verde. Terenul se pregăteşte ca la cultura morcovului succesiv.
Se seamănă în rânduri la 40 cm, iar pe rând se răresc plantele la 15-20 cm.
Norma de semănat este de 8 - 10 kg sămânţă/ha.
Se face combaterea buruienilor prin praşile (1-3) sau prin erbicidare, irigarea de
4-5 ori, cu norme de 200-300 m 3 apă/ha.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face în primul rând prin respectarea
rotaţiei culturii şi apoi prin tratamente specifice la avertizare. Ridichile pot fi atacate de
Aphanomices raphani (înnegrirea rădăcinilor) şi Plasmodiophora brasicae hernia
verzei) care se previn prin respectarea rotaţiei și revenirea pe aceiași solă după minim
trei ani de zile (Gheorghieş C. şi colab.2002).
Dăunătorii Phyllotreta sp. (puricii negri) şi Delia brassicae (musca verzei) se
combat cu Onevos 31,5 CE 0,15%. Recoltarea ridichilor de iarnă se face după căderea
29
brumelor. După recoltare, se fasonează imediat prin îndepărtarea frunzelor, se sortează
îndepărtând exemplarele bolnave sau lovite și se păstrează ca şi celelalte rădăcinoase
pentru consum în sezonul rece.
Producţiile sunt de 15-25 t/ha în funcție de cultivarul utilizat și de tehnologia de
cultură.

a) Din ce familie botanică fac parte ridichile de iarnă?
b) Unde pot fi cultivate ridichile de lună?
c) Care este perioada optimă de cultură a ridichilor de lună?
Rezumat
Din grupa legumelor rădăcinoase fac parte specii bienale ca: morcovul,
pătrunjelul, păstârnacul, țelina, ridichile de vară și de iarnă, sfecla roșie și specii
anuale ridichile de lună.
Rădăcinoasele valorifică efectul remanent al gunoiului de grajd, acesta se va
aplica la planta premergătoare. O excepție de la această regulă o prezintă țelina care
reacționează favorabil la fertilizarea organică în anul culturii. La morcov în cazul în
care se fac fertilizări exagerate cu îngrăşăminte conţinând azot rădăcinile acumulează
cantităţi mari de nitraţi care sunt dăunători organismului uman.
Rădăcinoasele au pretenții reduse față de căldură și se dezvoltă bine pe
terenuri ușoare, afânate, lucrate adânc.
Tehnologia de cultură a rădăcinoaselor este destul de simplă, înființarea
culturii se face prin semănat direct în câmp, cu excepția țeliniii la care semințele
extrem de mici fac dificil semănatul direct în câmp și este necesară producerea de
răsaduri.
După recoltare se pot păstra pentru perioade destul de mari putând fi
consumate proaspete pe timpul iernii fiind foarte bogate în zaharuri și vitamine.
30
Cultura plantelor legumicole din grupa tehnologică a bulboaselor
Obiective:
◄cunoașterea speciilor care aparţin grupei tehnologice a bulboaselor
◄cunoașterea originii, importanței și a particularităților botanice si biologice
ale speciilor
2.1. Ceapa comună
Foto 2.1. Bulbi de ceapă recoltați
Denumirea stiinţifică: Allium cepa L.

Familia botanică: Fam. Alliaceae (Liliaceae)
Denumiri străine: engleză - onion; franceză - ognon, oignon;
Centrul de origine: Ceapa cultivată provine din Asia Mică unde creşte spontan
în țări ca: Iran, Afganistan, Turkestan, Caucaz.
Ceapa a fost cultivată cu câteva mii de ani înaintea erei noastre pe Valea Nilului
de egipteni, greci, romani, iar în America a fost introdusă odată cu descoperirea
acesteia de către Cristofor Columb.
În prezent se cultivă pe suprafeţe mari în Europa, Asia, America de Nord şi de
Sud.
În Europa cea mai mare suprafaţă cultivată cu ceapă în anul 2011 era în
Federaţia Rusă 95500 ha, Ucraina 66600 ha şi România 33108 ha. Producţia medie cea
mai mare se înregistrează însă în Austria 62,0 t/ha, Germania 53,5 t/ha şi
31
Spania53,3t/ha. În anul 2011 în România suprafeţele ocupate cu ceapă erau de 33108
ha şi producţiile realizate erau de 394305 t (tabelul 2.1).
Tabelul 2.1.
Suprafeţele cultivate cu ceapa uscată, şi producţiile obţinute în anul 2011, în
principalele ţări din Europa
Ţ ara Suprafa ţ a (ha) Produc ţ ia Produc ţ ia medie
totală (t) (t/ha)
Albania 5908 103049 17,4
Anglia 8448 300900 35,6
Austria 3229 200497 62,0
Belarus 10332 169330 16,3
Belgia 1677 76377 45,5
Fran ţ 9012 420515 46,6
a
Germania 9442 505594 53,5
Grecia 7300 243000 33,2
Italia 13004 413793 31,8
Olanda 29842 1540900 51,6
Polonia 26629 676956 25,4
Romania 33108 394305 11,9
Federa ţ ia Rus 95500 2122740 22,2
ă
Spania 24526 1307531 53,3
Suedia 1005 41623 41,4
Ucraina 66600 1174900 17,6
Ciclul de viaţă: În condiţiile din ţara noastră ceapa comună este bienală (cultura
prin semănat direct şi prin răsad).
Dacă se înfiinţează cultura prin plantare de arpagic ceapa poate deveni specie
trienală.
Importanţa culturii Partea comestibilă a cepei este reprezentată de bulbii săi,
care se folosesc pentru consum proaspăt, în salate şi mâncăruri, sau pentru conserve.
Valoarea alimentară este dată de conținutul de glucide ce variază între 9,4 şi 10,5%,
32
preoteine, lipide precum şi vitamine: (vitamina C 25 mg%, vitamina B2 6 mg%,
vitamina B1 0,05 mg%). Ceapa are o largă utilizare şi în industria farmaceutică având
rol de prevenire şi chiar curativ al multor boli: astenie, rahitism, arteroscleroză,
reumatism, obezitate, diabet..
Aroma caracteristică pentru ceapă este determinată de prezenţa tiosulfinaţilor şi
a tiosulfonaţilor (Nurstein, 1970, citat de Burzo şi colab., 2005).
Durata de păstrare ca ceapă uscată aceasta poate fi păstrată pentru o perioadă
lungă de timp, ordinea fiind ceapa de apă, ceapa din arpagic și cu cea mai mare
capacitate de păstrare ceapa semănată direct în câmp.
Prin faptul că poate fi cultivată atât ca ceapă verde cât și ca ceapă uscată
asigurând un consum eșalonat pe tot timpul anului, capacității bune de păstrare dar și
datorită tehnologiei de cultură care poate fi mecanizată cultura este rentabilă și poate fi
realizată cu succes.
Rădăcinile sunt fibroase şi pătrund în sol la adâncimi mici 20-25 cm, având o
capacitate redusă de absorbție a apei și a substanțelor minerale. Tulpina plantei este
sub forma unui disc care are pe partea inferioară rădăcinile iar la partea superioară pe
acest disc sunt prinse frunzele cărnoase, care se acoperă una pe alta formând bulbul.
Bulbul reprezintă de fapt partea comestibilă principală, are forme diferite fiind sferic,
turtit sau oval. La exterior acest bulb este învelit în mai multe frunze (foiţe)
pergamentoase numite catafile de culoare albă, galbenă sau roşie violacee, funcţie de
cultivar. Frunzele din interiorul bulbului sunt cărnoase, suculente și dispuse concentric,
pot avea culoare albă sau roşie iar în ele sunt depozitate substanţele de rezervă.
Greutatea bulbilor este variabilă, de la 60-80 g până la 150-200 g în medie.
Frunzele adevărate (aeriene) ale cepei sunt fistuloase, tubulare la partea
superioară şi sub formă de teacă la cea inferioară, formând tulpina falsă. Frunzele au
pe suprafaţa lor un strat gros de pruină.
Pe disc, în interiorul bulbului, se formează unul sau mai mulţi muguri, care vor
da naştere la tulpinile florale.
Tulpinile florale în număr de 2-4 pe plantă sunt fistuloase se formează în anul al
doilea sau al treilea, au terminal inflorescenţe de formă globuloasă, acoperite la început
cu o membrană subţire de culoare albă-verzuie care mai târziu se rupe. O inflorescenţă
este formată din 200 - 800 flori hermafrodite, de culoare alb – verzuie, formate din 3
sepale, 3 carpele sudate fiecare conţinând 2 ovule, un pistil lung, 3 stamine interne şi 3
stamine externe. Florile înfloresc de la margine spre centru. O floare înfloreşte în 3-4
zile şi întreaga inflorescenţă înfloreşte în 10-25 zile (Maier I., 1963). Seminţele ajunse
la maturitatea fiziologică se scutură uşor dacă se întârzie recoltarea.
Polenizarea este alogamă, entomofilă.
33
Fructul la ceapă este o capsulă triloculară (în fiecare lojă formându-se 1-2
seminţe, de formă triedrică), deci în total maximum 6 seminţe.
Seminţele de ceapă sunt mici, triedrice, cu suprafaţa zbârcită, de culoare neagră,
facultate germinativă de 70-80 % şi se păstrează 3 – 4 ani. Într-un gram se găsesc
aproximativ 250-260 seminţe (Catalog Bakker Brothers, 2012).
Germinarea seminţelor şi răsărirea la ceapă prezintă o particularitate importantă
şi anume: vârful plantulei rămâne un timp fixat în tegumentul seminal în sol şi
deasupra solului apare o arcuire a axului, dacă pământul este afânat acest arc se
destinde şi trage vârful plăntuţei din sol după câteva zile. Dacă solul are crustă vârful
plantulei nu reuşeşte să iasă afară cu tot cu tegument în schimb iese din pământ
rădăcina.
După răsărire se disting 5 faze de creştere a plantelor de ceapă.
Figura 1 Fazele de creştere la ceapă I – răsărire; II formarea rădăcinilor

secundare; III – începerea formării bulbului; IV – formarea bulbului;V – maturizarea
bulbului (după Bălaşa M., 1973)
Exigenţe ecologice
Ceapa este o specie puțin pretențioasă față de temperatură, fiind

foarte bine adaptată zonei temperate. Minima de germinare a seminţelor este de 3-
4 o C cu un optim de 18 şi 20 o C. Bine înrădăcinată ceapa rezistă la temperaturi de -8 o
C.
Temperatura optimă pentru creştere şi maturarea bulbilor este de 25-30 o C.
Temperaturile cuprinse între 3-17 o C determină diferenţierea tulpinilor florale.
Pretenţiile cepei faţă de lumină sunt destul de mari. Frunzele cresc la 8 - 12 ore
de zi lumină, iar bulbii la 16-18 ore/zi, ceapa fiind o specie de zi lungă. Se va evita
cultivarea plantelor de ceapă la umbră deoarece nu se mai formează bulbi şi tulpini
florifere.
34
Cerinţele faţă de apă sunt mari, cu precădere datorită sistemului radicular
superficial. Umiditatea necesară este de 80-90 % (din capacitatea de câmp pentru apă a
solului) în perioada creşterii frunzelor, 70-80 % în perioada formării bulbilor şi 60-70
% la maturitatea bulbilor (Ciofu R. şi colab., 2004). Pentru a grăbi maturarea bulbilor,
cu 3-4 săptămâni înainte de recoltare nu se mai aplică udări.
Culturile de ceapă se irigă, de obicei, pe rigole sau prin picurare

fiind interzisă irigarea prin aspersiune, deoarece umiditatea atmosferică mare
favorizează apariţia manei.
Ceapa se cultivă pe terenuri uşoare, fertile, cu capacitate bună de reţinere a apei,
bine drenate, cu expoziţie favorabilă şi cu grad scăzut de îmburuienare, cu pH 5,8-6,5.
Îngrăşămintelor organice se aplică la planta premergătoare, întrucât ceapa
valorifică efectul remanent al gunoiului de grajd. O cantitate mare de azot aplicată la
culturile de ceapă are efecte nefavorabile deoarece poate provoca încolțirea bulbilor și
scade foarte mult capacitatea lor de păstrare în depozit. Pentru o reuşită a culturilor de
ceapă se recomandă aplicarea unor îngrăşăminte cu microelemente: mangan, bor, zinc.
Cultivaruri:
Pentru ceapă semănată direct (ceaclama) se pretează soiurile: Diamant, Roşie

de Arieş şi Roşie de Făgăraş, Wolsca. În sortimentul actual s-au introdus o serie de
hibrizi F 1 care realizează producţii foarte bune şi care se caracterizează printr-o
timpurietate accentuată (100-125 zile): Daytona, Django, Romito, Spirit, Armstrong,
Milena, Musica, Tamara, Cortland. Există chiar și unele cultivaruri la care culoarea
este roșie intensă: Red King F1, Red Creole, violet: Violet de Galmi sau albă – White
Grano
Dintre cultivarurile de ceapă de apă (prin răsad): Aurie de Buzău
Dintre cultivarurile de ceapă din arpagic: De Stuttgart, Androna, Enigma, Elena şi
hibrizii F 1 : Forum, Hercules, Stur BC 20.
Există și cultivaruri speciale utilizate ca ceapă verde, de exemplu Long White
Ishikura la care tulpina falsă poate avea 50 cm lungime.
Tehnologia de cultură a cepei

Ceapa comună se cultivă în câmp pentru obţinerea bulbilor destinaţi consumului
prin: semănat direct (ceaclama); prin arpagic; prin răsad (ceapa de apă).
Tehnologia culturii cepei prin semănat direct în câmp (ceapa ceaclama)
Cultura se pretează pentru zonele cu climat umed sau cu posibilităţi de irigare,
acolo unde există posibilitatea înfiinţării culturii mecanizat.Bune premergătoare pentru
35
cultura cepei sunt prăşitoarele, care părăsesc terenul devreme şi îl lasă curat de
buruieni. Este o specie la care este foarte bine să se respecte asolamentul și rotația
culturii iar ceapa să nu revină pe aceiași solă sau pe o solă pe care au fost cultivate alte
bulboase decât după 4-5 ani.
Nerespectarea asolamentului are drept consecință pe lângă apariția

unor boli și a unor dăunători (în special nematozii) și crearea fenomenului de
oboseală a solului prin consumul unor elemente nutritive specifice din straturile
superficiale ale solului.
Pregătirea terenului constă în desfiinţarea culturii anterioare, o nivelare de
întreţinere, administrarea îngrăşămintelor chimice şi arătura la 25-28 cm adâncime,
executate în toamnă. Dacă înființarea culturii se face toamna se va trece imediat la
mărunțirea solului și pregătirea patului germinativ, orice întârziere duce la pierderea
rezervelor de apă din sol. Rezultate bune s-au obţinut prin înfiinţarea culturii în
intervalul 1-10 septembrie (Popandron N., şi colab., 2005).
Daca se seamănă primăvara devreme se va avea în vedere pregătirea unui pat
germinativ foarte bun prin mărunţire imediat ce se poate intra pe teren. Pe suprafeţe
mari se face erbicidarea pentru combaterea buruienilor aplicând erbicide în funcâie de
grupele de buruieni care se semnalează pe teren. Ceapa se seamănă imediat când
umiditatea solului permite efectuarea acestei lucrări, la sfârşitul lunii februarie sau
începutul lunii martie. Dacă terenul este prea afânat, se recomandă tăvălugirea, înainte
sau după semănat, cu un tăvălug inelar. Pentru a grăbi răsărirea seminţele de ceapă pot
fi tratate cu sare potasică 1-2% + borax 0,05% (Bălaşa M., 1973).
Pe terenurile modelate se seamănă 4 rânduri pe coronamentul de 94 cm, fie
echidistant (25 cm) fie în două benzi cu distanţa de 20 cm între rândurile benzilor şi 44
cm între benzi, folosind semănători clasice (SUP 21).
Cu semănători de precizie (Delta MAX) seminţele se distribuie la distanţa de 22
mm cu abateri de +/- 2 mm (cc.45 de seminţe /metru liniar), realizând o densitate a
culturii de aproximativ 1.000.000 de seminţe (Popandron N., şi colab.2005).
La semănatul cu SUP 21 norma de semănat este de 6 kg/ha, iar la semănatul de
precizie se utilizează o cantitate de seminţe de 3,5-4 kg/ha.
Lucrări de îngrijire
Combaterea buruienilor prin praşile (mecanice şi manuale) sau plivit pe
suprafeţe mici şi prin erbicidări pre sau postemergente cu atenţie maximă mai ales în
primele 2 luni de la înfiinţarea culturii (Stomp 330CE 6 l/ha; Dual 500 CE3-4 l/ha.
Rărit la 4-5 cm între plante pe rând, pentru asigurarea unei densităţi de 500-
600.000 plante/ha, în cazul semănatului cu semănători clasice. Lucrarea se efectuează
când plantele au 3-4 frunze adevărate bine formate.
36
Irigarea culturii în perioadele secetoase cu 6-8 udări pe rigole sau prin picurare
cu norme de udare de 250-350 m 3 apă/ha la udarea pe rigole, iar la udarea prin picurare
se reduce consumul de apă. Dacă terenul nu permite irigarea prin brazde sau nu există
sistem de irigare prin picurare și se fac udări prin aspersiune se vor efectua tratamente
cu produse sistemice (la acoperire) pentru combaterea manei. Cu 3-4 săptămâni înainte
de recoltare se opresc udările pentru a grăbi maturarea bulbului.
Fertilizări faziale se pot executa la 10-12 zile după rărit şi în perioada creşterii
bulbilor, folosind 50 kg azotat de amoniu, 80 kg superfosfat şi 60 kg sulfat de potasiu
la hectar, sau se folosesc îngrășăminte de tip Universol.
Pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se fac tratamente la
avertizare și se va respecta foarte strict asolamentul și rotația culturii. Cea mai
periculoasă boală a acestei specii este Peronospora destructor (mana cepei). Atacul
poate fi prevenit şi combătut prin tratamente cu Dithane M-45 – 0,15 %, Turdalcupral
0,5 %, Aliette Cu – 6 l/ha, Ridomil Gold MZ 0,25%, Sandofan M80 0,25%, sau alte
produse recomandate în Codexul Produselor Fitosanitare. Dacă se utilizează produse
de contact tratamentele trebuie să fie repetate după fiecare ploaie. Pentru ca
tratamentele să adere pe frunze, în soluţii se adaugă aracet 0,15%, iar pentru o eficiență
foarte bună a tratamentelor este recomandată alternanța produselor utilizate.
Erwinia carotovora (putregaiul bacterian al bulbilor de ceapă) se previne în
principal prin respectarea asolamentului de 3-4 ani.
Botrytis allii (putregaiul cenuşiu al cepei) se combate prin tratamente cu
Ronilan 0,25% Sumilex 0,25% sau Rovral 0,25% şi prin expunerea la soare a bulbilor
recoltaţi timp de 5-7 zile.
Dăunătorii Delia antiqua (musca cepei), atacul acestui dăunător poate fi
prevenit tratând solul cu Lindatox 3 PP – 30 kg/ha cu 10 zile înainte de plantare sau
efectuarea unor tratamente în vegetaţie la apariţia adulţilor cu Sinoratox 35 CE – 0,15
%, Dipterex 80 SP – 0,15 %.
Recoltarea se efectuează la sfârşitul lunii august sau septembrie, în cazul în care
se folosesc soiuri, sau în luna iulie, atunci când se folosesc hibrizi.
Producţia este de 20-25 t/ha dar poate ajunge şi la 45-50 t/ha în cazul folosirii
hibrizilor și a semănatului cu semănători de precizie și prezintă o buna capacitate de
păstrare în depozit.
Tehnologia culturii cepei din arpagic

Acest sistem de cultură se practică la noi în țară, deoarece producţiile sunt mai
sigure decât în cazul culturilor semănate direct în câmp.
Tehnologia de cultură necesită doi ani deoarece în primul an are loc producerea
arpagicului şi în anul următor producerea bulbilor pentru consum.
37
Producerea arpagicului
Pentru producerea arpagicului se ale ca premergătoare plantele prăşitoare care
au fost fertilizate cu gunoi de grajd și care au lăsat terenul curat de buruieni.
Terenul destinat producerii de arpagic trebuie să aibă o fertilitate medie, să fie
afânat, să nu formeze crustă și să nu prezinte risc de îmburuienare.
În toamnă se face o fertilizare cu cantităţi mai mici de elemente nutritive pentru
a nu ridica foarte mult fertilitatea solului care să asigure obţinerea unui material de
plantat de calitate cât mai bună. Orientativ dozele sunt: superfosfat 80-100 kg/ha şi
sare potasică 130 kg/ha (P şi K ajută la maturarea arpagicului), dup fertilizarea se va
executa o arătura adâncă la 30 cm.
Primăvara se aplică azotat de amoniu, se erbicidează şi se mobilizează solul cu
grapa la adâncimea de 10-12 cm.
Semănatul se face imediat ce se poate intra pe teren la începutul lunii martie. Se
seamănă mecanizat de obicei pe straturi înălțate la 12,5 cm între rânduri, adâncimea de
semănat fiind de 1-2 cm, folosind o cantitate de 100-120 kg de sămânţă pentru un
hectar. Pentru a avea siguranța unui contact bun al seminței cu solul imediat după
semănat se tăvălugește cultura.
Lucrările de îngrijire
Pentru a sigura răsărirea plantelor se va evita formarea crustei prin aplicarea
irigarii până în momentul în care plantele răsar apoi se fac udări la cultură numai în caz
de secetă excesivă altfel cultura nu se irigă. Pentru combaterea buruienilor se fac
praşile repetate şi, eventual, se pliveşte pe rândul de plante. Dacă se constată prezenţa
unui număr mare de buruieni se vor aplică erbicidări având în vedere și faptul că
densitatea plantelor este foarte mare. Pentru prevenirea atacului de boli şi dăunători se
fac tratamente ca la ceapa semănată, având grijă la cele de combatere a manei în anii
cu precipitaţii abundente.
Recoltarea arpagicului începe în luna iulie când se observă uscarea vârfului
frunzelor. Pentru a grăbi maturarea bulbililor cultura se poate tăvălugi pentru a opri
creșterea. Plantele se smulg cu mâna şi se lasă 2 – 3 zile să se usuce, în brazde, la
soare. Pe suprafețe mari recoltarea se poate face și mecanizat.
După uscare, se îndepărtează frunzele şi se calibrează bulbii cu site portabile,
realizând 3 categorii STAS: I – 7-14 mm; II – 14-21 mm; III-21-25 mm. Pentru
producerea bulbilor destinaţi consumului se va utiliza numai arpagic din clasele I şi II,
cel din categoria a III-a se va folosi pentru producerea cepei de stufat deoarece emite
tulpini florale anticipate (fuşti).
Producţia este de 10-12 t/ha, în funcţie de mărimea arpagicului obţinut și de
tehnologia de cultură aplicată.
Arpagicul sortat se păstrează la temperaturi de –2 +2° C sau 18-20° C.
Temperaturile dintre aceste intervale favorizează apariţia tulpinilor florifere în număr
mare.
38
Producerea bulbilor pentru consum din arpagic
Pentru cultura de ceapă din arpagic bune premergătoare sunt culturile
prășitoare) fertilizate cu gunoi de grajd în anul culturii (varză, tomate, ardei, vinete). În
toamnă terenul se eliberează de resturile vegetale de la cultura anterioară se nivelează
şi se fertilizează cu 200-300 superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică, apoi se execută
arătura. Se poate planta arpagicul chiar din toamna caz în care se continuă cu
mărunțirea terenului și pregătirea pentru plantare la data de 1-10 octombrie.
Dacă se va planta primăvara imediat ce se poate intra pe teren se fertilizează cu
150 kg/ha azotat de amoniu, se erbicidează pe suprafeţe mari şi se mărunţeşte terenul
cu grapa cu discuri.
Plantarea se face cât mai devreme, imediat ce vremea permite acest lucru
(prima decadă a lunii martie). Se plantează manual pe suprafețe mici sau mecanizat cu
(MPB-4). Pe teren modelat se plantează mecanizat în benzi de 4 rânduri (la 25 cm între
rânduri) şi la 3-4 cm între plante pe rând, realizând densitatea de 700-900 mii
plante/ha. Se foloseşte o cantitate de 600 – 800 kg arpagic calitatea I-a.
Adâncimea de plantare depinde de calitatea solului astfel pe solurile mai grele și
mai compacte se va planta la 3-4 cm iar pe solurile afânate și ușoare la 4-5 cm
adâncime.
Deoarece și aici densitatea culturii este mare și riscul de îmburuienare este
accentuat pentru distrugerea buruienilor se fac praşile mecanizate cu cultivatorul şi
manuale. Pe suprafețe mari acolo unde este posibil se va erbicida cultura cu erbicide
specifice (Goal 2 E 1 l/ha, Nabu EC 1,5 -3 l/ha. Pentru a obține bulbi de calitate bună
se aplică două fertilizări faziale cu azot 150 kg/ha şi 70-80 kg/ha sare potasică sau cu
îngrășăminte de tip SCOT sau Universol prima în faza de 3-5 frunze şi a doua în faza
de îngroşare a bulbilor.
Se menţine umiditatea solului la 75 % din IUA pe adâncimea de 30-40 cm, prin
aplicarea a 2-3 udări în anii cu precipitaţii normale.
Cu 20-25 de zile înainte de data programată pentru recoltare, pentru a se
favoriza maturarea bulbilor, cultura nu se mai irigă.
Tratamentele fitosanitare se fac în cazul în care se semnalează prezența bolilor
și dăunătorilor.
Recoltarea se face în iulie-august prin dislocarea mecanică sau manuală. Bulbii
se lasă în benzi la soare timp de 5-7 zile, după care se condiţionează, se sortează şi se
transportă la locul de păstrare.
Producţia este de 25-30 t/ha cu o durată de păstrare mai mică decât cea de la
ceapa semănată direct.
39
Tehnologia culturii prin răsad (ceapa de apă)
Deoarece cultura se face prin răsad în timpul vegetaţiei se aplică foarte multe
udări de unde derivă şi denumirea de “ceapă de apă”. Este o cultură care se practică în
anumite zone din țara noastră unde există tradiție pentru acest tip de cultură (Buzău,
Galați și în câteva județe din vestul țării: Cluj, Arad, Timișoara).
Pentru înfiinţarea culturii este necesară producerea de răsaduri. Acestea se
produc prin semănat pe brazde reci în câmp, în decada a doua a lunii martie utilizând
3,5 – 4 kg seminţe pentru obţinerea răsadurilor necesare plantării unui hectar de
cultură. Pentru un hectar de cultură sunt necesari aproximativ 350-400 m 2 suprafaţă
semănată, iar răsadul nu se repică.
Până la plantare răsadurile se îngrijesc la locul de producere prin udări,
tratamente fitosanitare (se fac stropiri cu zeamă bordeleză preventi de 2-3 ori) și
fertilizări cu îngrășăminte ușor solubile sau chiar îngrășăminte foliare. Vârsta răsadului
la plantare trebuie să fie 50-55 zile. La această dată răsadurile trebuie să aibă lungimea
de 15 cm, diametrul tulpinii false de 4-5 mm şi cel puţin 3 frunze bine formate pentru a
fi bune de plantat.
Înainte de plantare răsadurile se sortează alegând pentru plantat doar răsadul de
bună calitate și sănătos, se fasonează (prin scurtarea rădăcinilor la 2-3 cm şi a 1/3 din
lungimea frunzelor), se mocirlesc, se plantează manual cu plantatorul pe suprafeţe mici
sau mecanizat pe suprafeţe mari cu MPR 4, având grijă ca adâncimea de plantare să fie
aceeaşi la care plantele au crescut la locul de producere.
Se plantează în a doua jumătate a lunii mai, câte 2 rânduri pe coronamentul de
50 cm, la distanţa de 30 cm între rânduri şi la 5-6 cm între plante pe rând, asigurându-
se o densitate de 350-400.000 plante/ha.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la ceapa ceaclama, cu
menţiunea că la această cultură se vor completa golurile mai ales pe suprafețele mici și
se vor aplica mai multe udări (10-12 udări cu norme de 300-350 cm 3 /ha), prima udare
este însă obligatoriu a se efectua imediat după plantare pentru asigurarea prinderii
răsadurilor. O atenţie deosebită se va acorda combaterii buruienilor şi prevenirii
atacului de boli şi dăunători, dacă e cazul se vor executa mai multe tratamente
fitosanitare. Pentru o bună dezvoltarea a bulbilor și la această cultură se recomandă
aplicarea a 1-2 fertilizări suplimentare.
Recoltarea bulbilor se efectuează la începutul lunii septembrie iar după recoltare se
recomandă uscarea bulbilor la soare, fasonarea pentru îndepărtarea frunzelor și a
rădăcinilor, sortarea și apoi depozitarea în vederea păstrării doar a bulbilor bine uscaţi,
fără vătămări şi cu o stare fitosanitară foarte bună, pentru a se reduce pierderile.
40
Producţia este de 35-40 t/ha însă capacitate de păstrare a bulbilor este mai scăzută
având practic cea mai redusă capacitate de păstrare.
Ceapa se păstrează în adăposturi uscate cu o umiditatea relativă a aerului de
85%, temperaturi –1°C + 3°C. Pierderile în cursul păstrării sunt mai mici dacă
grosimea în care este aşezată ceapa nu depăşeşte 40 cm.
Tehnologia cepei pentru stufat (ceapă verde)

Ceapa verde poate fi cultivată în câmp (cu plantări de toamnă şi primăvară), în
solarii sau în sere pentru obținerea unui produs care poate fi consumat în stare
proaspătă primăvara devreme, toamna sau chiar în cursul iernii. Pentru producerea
cepei verzi se folosesc bulbi de arpagic mai mari de 21 mm sau bulbi de ceapă de
dimensiuni mici, improprii consumului.
Cultura în camp neprotejat
Pentru producerea cepei verzi plantarea se poate face toamna sau primăvara.
Pregătirea terenului se va executa pentru cultura de bază urmănd ca ceapa verde să fie
cultivată ca o cultura anticipată.
Toamna se plantează arpagicul la sfârşitul lunii septembrie şi începutul lunii
octombrie, în rânduri la 15- 20 cm între ele şi 4-5 cm între plante pe rând, asigurând o
densitate de 100-120 plante/m 2 . Cantitatea de arpagic care se utilizează variază în
funcţie de greutatea bulbilor şi poate fi cuprinsă între minimum 250-300 g/m 2 şi
maximum 900-1000 g/m 2 , plantarea bulbilor realizându-se la adâncimea de 4-5 cm.
Plantarea se poate face manual pe suprafețe mici și mecanizat pe suprafețe mari.
Primăvara plantările se fac imediat ce umiditatea solului permite intrarea pe teren
(sfârşitul lunii februarie – începutul lunii martie). Schemele de plantare sunt la fel ca la
plantarea de toamnă, însă se foloseşte o cantitate ceva mai mică de bulbi deoarece nu
mai există pericolul ca unii dintre ei să îngheţe ca în cazul plantărilor din toamnă.
Adâncimea de plantare este de 3-4 cm.
Pentru a asigura o calitate bună cepei verzi (tulpinile false drepte), este bine ca
bulbii de arpagic să fie plantaţi în poziţie verticală.
Cultura trebuie prăşită, pentru spargerea crustei, combaterea buruienilor şi
afânarea superficială a solului, iar în anii secetoşi se aplică și o udare. Dacă terenul
este prea sărac în elemente nutritive se poate face și o fertilizare pentru a obține o
ceapă verde de calitate cât mai bună.
41
Foto 2.2. Cultura de ceapă verde în câmp (original)
Recoltarea începe în a doua jumătate a lunii martie sau prima decadă a lunii
aprilie pentru culturile plantate în toamnă şi a doua decadă a lunii aprilie pentru
culturile plantate primăvara.
Recoltarea se face manual, eșalonat în funcție de cerințele pieței, prin smulgerea
plantelor, sortare, spălarea şi efectuarea de legături (4-8 fire/legătură) în vederea
valorificării cât mai rapide, deoarece ceapa este foarte perisabilă.
Producţia este de 90-100 fire/m 2 .
Cultura protejată a cepei verzi

Culturile efectuate în cîmp se pot proteja în iernile reci, fără zăpadă, prin
mulcire cu resturi vegetale (paie), gunoi de grajd păios sau folie Agryl. Mulcirea cu
folie Agryl determină o timpurietate a culturilor de ceapă cu cel puțin 8-10 zile față de
culturile din câmp neprotejate.
Pentru accentuarea și mai mult a timpurietăţii, toamna, culturile de ceapă verde
se plantează sub scheletul solarului urmând ca primăvara, imediat ce vremea permite,
acesta să fie acoperit cu folie de polietilenă, sunt avantajați din acest punc de vedere
cultivatorii care au solaria acoperite cu folie de polietilenă rezistentă care rămâne pe
solar și 4-5 ani de zile și unde culturile de ceapă verde se pot obține și 15-20 de zile
mai devreme.
Pentru protejarea culturii de ceapă se pot construi şi tunele scunde din arcuri
acoperite cu folie de polietilenă.
În aceste adăposturi plantările se fac mai des decât în camp liber, având în
vedere faptul că plantele se recoltează mai repede.
Lucrările de îngrijire sunt la fel ca cele din câmp, la care se adaugă aerisirea
pentru evitarea creșterii temperaturilor la peste 18-20°C care favorizează apariția
bolilor..
Recoltarea se face în mod asemănător cu operaţiunile efectuate la cultura din
câmp în funcție de cerințele pieței, iar produsul se vinde foarte repede deoarece este
perisabil.
42
Cultura forţată a cepei verzi se practică în sere, prin plantarea arpagicului
înainte de înființarea culturii principale în ciclul I însă suprafeţele cultivate sunt mici,
deoarece lipsa luminii determină obţinerea unei producţii slabe calitativ. Lucrările de
îngrijire sunt prașile, udări și combaterea bolilor și dăunătorilor dacă aceștia apar.
Recoltarea începe din ianuarie –februarie și se face eșalonat.
Producţia este de 90-100 fire/m 2 .

a) Din ce familie face parte ceapa și care este centrul de origine a acestei specii?
b) Care sunt principalele cerințe ecologice ale acestei specii?
c) Care sunt metodele prin care se pot înființa culturile de ceapă în câmp?
d) Ce metodă de irigare nu este recomandată culturilor de ceapă și de ce?
e) Care sunt producțiile ce se pot realiza la cultura de ceapă în câmp în funcție de
sistemul de înființare a culturii?
2.2. Ceapa eșalotă

Denumirea stiinţifică: Allium ascalonicum L.
Denumiri străine: engleză - shallot; franceză - echalote;
Centrul de origine: Ceapa eșalotă provine din speciile sălbatice care cresc
spontan în bazinul Mării Mediterane și în Asia Orientală.
Se cultivă în aceleași zone ca și ceapa comună dar suprafețele sunt mai mici. La
noi în țară se cultivă pe suprafețe mici în zona Olteniei și în Moldova.
Ciclul de viaţă:este o plantă perenă dar la noi în țară este tratată ca plantă
anuală.
Importanța culturii:
Ceapa eșalotă se cultivă pentru consum ca ceapă verde și mai rar ca și bulbi.
Bulbii pot fi utilizați în industria conservelor.
Particularități biologice
Ceapa eșalotă prezintă o rădăcină fibroasă, tulpina sub forma unui disc pe care
se prind mai mulți bulbi, fiecare având o tulpină proprie și fiind acoperiți cu o foiță
pergamentoasă de culoare roșie –cărămizie. Bulbii frați sunt mai mici ca dimensiune
față de bulbii obișnuiți de ceapp și au un gust mai iute.
Frunzele au limbul fistulos și sunt mai mici decât la ceapa comună.
Exigenţe ecologice
Este o specie rezistentă la frig, bulbii pot fi plantați din toamnă deoparece
rezistă până la -8-10ºC.
43
Pentru cultură sunt necesare terenuri afânate, ușoare, bogate în humus.
Celelealte exigențe ecologice sunt asemănătoare cu cele de la ceapa comună.
Cultivaruri
Există în cultură populații locale de ceapă eșalotă: De Câmpulung, Daneză,
Rusească.
Tehnologia culturii
Cultura de ceapă eșalotă se practică în zonele cu terenuri uşoare cu posibilităţi
de irigare după plantare. Pentru obţinerea de ceapă verde bulbii se plantează toamna.
Plantarea se face manual ca la ceapa din arpagic, iar lucrările de îngrijire sunt la
fel ca la ceapa din arpagic.
Recoltarea se face în luna iulie prin smulgere cu mana și uscare la soare a
bulbilor.
Producții 10-20 t/ha/

a)Care sunt principalele cerințe ecologice ale acestei specii?
b)Care sunt producțiile ce se pot realiza la cultura de ceapă eșalotă
2.3.USTUROIUL
Denumirea stiinţifică: Allium sativum L. ssp. vulgare

Denumiri străine: engleză - garlic; franceză - ail blanc, ail commun;
Centrul de origine: Usturoiul provine din speciile sălbatice care cresc spontan
în bazinul Mării Mediterane, Egipt, Grecia, Asia Mică şi de Sud, Kazahstan,
Uzbekistan, Iran, Afganistan, India.
Usturoiul este vechi în cultură, fiind cunoscut cu 5000 - 6000 ani î.e.n.
După diverşi autori usturoiul A fost cultivat încă din vremea egiptenilor,
grecilor şi romanilor şi a fost folosit iniţial ca plantă medicinală apoi ca plantă
alimentară.
În prezent se cultivă în foarte multe ţări. În anul 2011 în Europa, cea mai mare
suprafaţă cultivată cu usturoi o deţine Federaţia Rusă cu 26800 ha, Ucraina cu 21200 ha
şi Spania cu 15750 ha. Producţiile totale cele mai mari se realizează în Federaţia Rusă
233948 t, iar producţia medie cea mai mare o realizează Albania şi Italia cu 9,6 t/ha
(tabelul 2.2).
44
Tabelul 2.2.
Suprafeţele cultivate cu usturoi şi producţiile obţinute

totală (t) (t/ha)
Albania 1586 15330 9,6
Belarus 2454 21575 8,7
Fran ţ 2615 19539 7,4
a
Italia 3155 30585 9,6
Romania 12128 66602 5,4
Federatia Rusa 26800 233948 8,7
Serbia 7744 21149 2,7
Spania 15750 140762 8,9
Ucraina 21200 171900 8,1
Ciclul de viaţă: La noi din ţară usturoiul se comportă ca plantă anuală (nu
formează tulpini florifere, flori şi seminţe), deși în zonele de origine este plantă perenă.
Usturoiul se cultivă pentru bulbii săi, tulpina falsă şi frunzele verzi care se
consumă în stare proaspătă sau se utilizează pentru condimentarea unor mâncăruri sau
conserve. Se poate industrializa prin deshidratare, liofilizare sau se transformă în pastă.
Căţeii de usturoi conţin 22,6 - 27,9% glucide, 5,3 - 6,8% protide, 0,06 - 0,20 %
lipide, 0,7 % , săruri minerale de Na 32,0 mg/100 g.s.p. şi K 515 mg/100 g.s.p, 30 mg
acid ascorbic/100 g material proaspăt.
Usturoiul poate fi considerat și o plantă medicinală fiind mult utilizat în
industria farmaceutică deoarece extractul de usturoi conține alcaloizi, mici cantități de
ajeon precum și o substanță bioactivă – alicină. Toate aceste substanțe au rol
antitrombotic, inhibă creșterea tumorilor și diminuează conţinutul de lipide din
sânge(Clavey ş.a. (1997), Leighton ş.a. (1992) citaţi de Burzo I. şi colab., 2005
Bulbii de usturoi acumulează o cantitate mare de potasiu, calciu, magneziu şi
sodiu, precum şi de nitraţi. Conţinutul de nitraţi a fost de 3.115 ppm în frunze şi 1.193
ppm în bulbi (Burzo I. şi colab., 2005).
45
Durata de păstrare usturoiul uscat poate fi păstrată pentru o perioadă lungă de
timp. Sooiurile de toamna pot fi păstrate pănă în luna ianuarie iar cele de primăvară cu
două luni mai mult.
Cultura este destul de dificil de realizat deoarece este necesară o cantitate mare
de material la înființarea culturii, dar prețul de valorificare este mare la recoltare.
Particularităţile botanice şi biologice
Sistemul radicular este superficial, fiind alcătuit din rădăcini fasciculate, albe,
subţiri care străbat straturile superficiale ale solului. Tulpina plantei este un disc pe
care la partea inferioară sunt prinse rădăcinile iar la partea superioară se formează
bulbul. Bulbul (căpăţâna) este format din mai mulţi bulbili (căţei) fiecare fiind acoperit
cu o foiţă pergamentoasă iar la exterior toţi sunt înveliţi în 2-3 foiţe pergamentoase de
culoare albă, alb-murdar, roz sau violaceu. Bulbilii au mărimi şi greutăţi diferite
funcţie de cultivar, într-un kilogram se găsesc aproximativ 800-1000 bulbi.
Fiecare bulbil prezintă un mugur vegetativ care permite înmulţirea speciei fiind
practic singura metodă de înmulțire care se poate practica deocamdată la noi în țară.
Frunzele sunt lineare, netede, de culoare verde albăstruie iar la partea inferioară
se îmbracă unele pe altele formând tulpina falsă. Frunzele ca și la ceapă sunt acoperite
cu un strat gros de pruină încă din fazele tinere ale plantei.
Exigenţe ecologice
Usturoiul este o plantă cu o rezistenţă mai mare la temperaturi scăzute faţă de
ceapă. Temperatura minimă de vegetaţie a bulbilor este 3-4 o C, optima 18-20 o C, dacă
sunt bine înrădăcinate plantele de usturoi pot rezista și până la -25 o C.
Dacă bulbilii destinaţi înmulţirii se păstrează la temperaturi de 20 o C- 24 o C și se
plantează primăvara aceștia nu mai formează bulbi. Temperatura optimă de păstrare a
bulbilor destinați plantării este de 0-3 o C.
Usturoiul are pretenţii mari faţă de lumină, plantat în zone umbrite nu mai
formează căţei.
Faţă de umiditate are cerinţe moderate dar nu suportă nici seceta excesivă nici
băltirea. În condiţii de secetă se reduce mult producţia, iar dacă apa stagnează
putrezesc mai întâi frunzele pergamentoase care acoperă bulbul iar dacă băltirea este
pe o perioadă mai lungă putrezesc bulbii de usturoi.
Usturoiul preferă soluri uşoare, bine structurate, bogate în substanţe organice, dar
fertilizarea cu gunoiul de grajd este bines ă se aplice la cultura premergătoare,
deoarece usturoiul valorifică efectul remanent al acestui îngrăşământ.
46
Cultivaruri:
La noi în țară în cultură există două grupe de cultivaruri: de toamnă şi de
primăvară.
Cultivaruri de primăvară caracterizate printr-o capacitate bună de păstrare în
depozite şi o rezistenţă scăzută la temperatură. Datorită acestor caracteristici aceste
cultivaruri este bines ă se planteze primăvara devreme. Din această grupă fac parte
soiurile: De Dărăşti cu o perioadă de vegetație de 150 -155 zile și De Cenad cu
perioada de vegetație mai lungă 160-170 zile.
Cultivaruri de toamnă Acestea au o capacitate de păstrare redusă, dar sunt
foarte rezistente la temperaturi scăzute din câmp. Datorită acestei calităţi înfiinţarea
culturii se poate face toamna. În ţara noastră se cultivă următoarele soiuri: De Cioroiu,
De Dărăşti, Ludar, De Moldova, Favorit, Luris, Record. Aceste soiuri au perioada de
vegetație de 155-190 de zile.
Tehnologia culturii în câmp
Usturoiul se cultivă în țara noastră în câmp prin plantare de bulbili.
Bune premergătoare pentru cultura usturoiului sunt solano-fructoasele şi
leguminoasele. La cultura usturoiului se va respecta obligatoriu asolamentul şi rotaţia
de 4-5 ani, deoarece usturoiul poate fi atacat de nematozi care pot compromite
producţia.
Lucrările de pregătire a terenului încep în toamnă, prin desfiinţarea culturii
anterioare, fertilizarea cu 300-350 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sare potasică,
arătura adâncă la 28-30 cm. Dacă plantarea se realizează toamna terenul se mărunţeşte
imediat cu grapa cu discuri iar plantarea bulbililor se va face obligatoriu în luna
octombrie, pentru ca plantele să fie bine înrădăcinate până la instalarea îngheţului.
Pentru plantările de primăvară arătura se lasă în brazdă crudă. Imediat ce se poate intra
pe teren primăvara se fertilizează cu 150 kg/ha azotat de amoniu sau îngrăşăminte
complexe, se mărunțește terenul cu grapa cu discuri iar pe suprafeţe mari și în cazul
terenurilor foarte îmburuienate se va erbicida cu Treflan 24 Ec, sau Dual 500 3-4 l/ha.
Plantarea de primăvară se va face în luna martie alegând ca material de
înmulţire doar bulbii sănătoşi, neinfectaţi cu nematozi. Cantitatea necesară de bulbili
este de 400 - 1000 kg/ha în funcţie de mărimea celor care se folosesc la plantare.
Se plantează manual sau mecanizat (ca la arpagic – MPB 8 sau 12) 4 rânduri (la
25 cm) pe o brazdă de 94 cm, la distanţa pe 4-5 cm pe rând, realizând o densitate de
600.000-700.000 pl/ha.
Adâncimea de plantare este de 5 cm toamna şi 3-4 cm primăvara.
Lucrările de îngrijire Combaterea buruienilor se va face cu mare atenție
deoarece acestea pot concura usturoiul atât pentru hrană cât şi pentru lumină. În
perioada formării bulbilor se aplică 2-4 udări cu norme de 300-350 m3 apă/ha dacă
lipsesc precipitațiile.
47
Pentru asigurarea unor producţii bune se aplică şi o fertilizare fazială, mai ales
pe solurile sărace în elemente nutritive, folosind îngrăşăminte complexe 150-200 kg/ha
sau îngrășăminte de tip Universol.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face respectând în primul rând rotaţia
culturii şi la avertizare în cazul în care se semnalează prezenţa unor boli sau dăunători.
Suillia lurida (musca usturoiului) se combate prin tratamente cu Carbetox 37
EC 1,5 l/ha sau Zolone 35 EC 0,2%. În cazul apariție nematodului Ditylenchus dipsaci
se vor aplica tratamente la sol cu Vydate 2,5-4 l/ha.
Pentru ca picaturile de soluție sa adere pe frunzele de usturoi se
recomandă adăugarea de aracet în soluțiile de stropit.
Recoltarea se face manual sau mecanizat, în luna iunie la usturoiul plantat de
toamnă iar la cel plantat primăvara în luna iulie când tulpinile false s-au înmuiat iar
frunzele sunt uscate. Bulbii se lasă să se usuce la soare 8-10 zile şi apoi se transportă la
locul de depozitare.
Producţia obţinută în funcție de tehbnologia aplicată este de 8-10 t/ha.
Cultura forţată a usturoiului se face pentru consumul ca stufat iar tehnologia
de producere este similară cu cea de la ceapă. Se obţin 7 - 8 kg/m 2 .

a) Care este centrul de origine al usturoiului?
b)Menționați cerințe ecologice ale acestei specii?
c) Care este metoda de înmulțire a usturoiului în țara noastră?
d) Cand se pot planta în câmp soiurile de toamnă, menționați câteva dintre ele?
e) Care este principala metodă de combatere a nematozilor în culturile de usturoi?
2.4. Usturoiul rocambole

Denumirea stiinţifică: Allium sativum L var. ophioscorodon Dom.
Denumiri străine: engleză - rocambole; franceză - ail rocambole,
Centrul de origine: Specia este originară din Egipt unde crește în stare
sălbatică.
În prezent se cultivă în aceleași zone ca și usturoiul comun.
Cultura lui se practică datorită prezenţei bulbilor aerieni care servesc ca
material de înmulţire fiind consumat ca și usturoiul comun.
48
Particularităţi biologice
Faţă de usturoiul comun la aceste plante primăvara apare o tulpină floriferă, cu
o inflorescenţă în interiorul căreia se formează bulbili aerieni rotunzi de dimensiuni
mici care au însă consistenţa şi alcătuirea unui căţel de usturoi, fiind posibilă utilizarea
lui ca material de înmulţire.
Cultivaruri:
La noi în țară există două soiuri care se cultivă De Bucovina cu o perioadă de
vegetație de 180-190 de zile și soiul Șiriul mai tardiv 190-200 de zile.
Tehnologia de cultură este asemănătoare cu cea de la usturoiul comun doar că
la înmulțire se utilizează de obicei bulbilii din tulpina floriferă.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la usturoiul comun o mare
atenție acordându-se combaterii buruienilor care pot concura cultura.
Recoltarea se face în luna iulie, iar producţiile sunt de 8-10 t/ha bulbii obținuți
fiind utilizați pentru consum iar cei de pe tulpina floriferă fiind reținuți ca material de
înmulțire.

a) Care este principala deosebire dintre usturoiul comun și usturoiul Rocambole?
2.5. Prazul
Denumirea stiinţifică: Allium porrum L
Denumiri străine: engleză -leek, common leek, purret; franceză - poirée,
porreau;
Centrul de origine: Prazul provine din speciile sălbatice care cresc spontan în
bazinul Mării Mediterane.
Aria actuală de răspândire prazul este cunoscut încă din vremea egiptenilor și
a grecilor. Mancărurile de praz cu masline sunt practic mâncăruri tradiționale grecești.
Se cultivă în vestul şi sud-estul Europei, în Africa de Nord, în sudul şi sud-estul
Asiei, până în Japonia, în cele două Americi. Cel mai mare cultivator depraz din
Europa este Franța, iar cea mai mare producție medie se obține în Austria 44,5t/ha
(tabelul 2.3.)
49
Tabelul 2.3.
Suprafeţele cultivate cu praz şi producţiile obţinute

totală (t) (t/ha)
Anglia 1718 40700 23,6
Austria 140 6239 44,5
Belgia 5193 177600 34,2
Fran ţ 5434 168033 30,9
a
Germania 2399 83814 34,9
Grecia 1600 35300 22,0
Romania 109 1276 11,7
Olanda 2850 90000 31,5
Spania 2885 90805 31,4
Ciclul de viaţă: La noi în ţară prazul se comportă ca specie bienală.

De la praz se consumă tulpina falsă şi frunzele, în stare proaspătă, dar şi
preparat într-o gamă variată de preparate culinare. Tulpinile false de praz conţin 4,5 -
9,2% glucide, 2,0 - 2,5 % protide, 0,25 - 0,44 lipide, 86 – 91% apă şi 0,82 - 0,90
substanţe minerale.
Prazul prin fitoncidele şi vitaminele pe care le conţine poagte fi utilizat și în
tratamentul unor boli.
Durata de păstrare poate fi păstrat aproximativ 4-5 luni de zile în șoproane,
beciuri, pivnițe sau se poate stratifica în nisip. Temperatura optimă de păstrare este de
0-1 o C și umiditatea 90%.
Este o specie care se cultivă pe suprafețe reduse și doar în anumite zone de
cultură, necesitatea producerii răsadurilor limitând practic extinderea acestei specii.
Sistemul radicular este fasciculat, alcătuit din rădăcini numeroase care pătrund
în sol la adâncime mai mare decât la ceapă şi usturoi. Tulpina adevărată este sub forma
50
unui disc ca la ceapă şi usturoi, pe care se găsește la partea superioară un mugure
vegetativ care va da naştere unei tulpini florifere.
Tulpina falsă se formează în primul an din tecile frunzelor care se acoperă unele
pe altele. În funcție de cultivar tulpinile false por fi scurte de 30 cm și 7-8 cm în
diametru și lungi de 50-60 cm şi 3-4 cm în diametru.
Frunzele cresc într-un singur plan ca la usturoi, sunt lineare, curbate
longitudinal în formă de jgheab, de culoare verde şi acoperite cu un strat gros de
pruină.
În anul al doilea se formează o tulpină floriferă cilindrică, plină în interior,
înaltă de 1,5-2,0 m. Inflorescenţele sunt de formă globuloasă, conţin 800 - 3000 flori
hermafrodite de culoare alb verzuie, purpurie sau violacee.
Polenizarea este alogamă – entomofilă, uneori poate fi şi autogamă.
Seminţele sunt mici, negre, triedrice, cu suprafaţa zbârcită.
Într-un gram sunt aproximativ 310-400 de seminţe care au facultatea
germinativă de 60-80 % şi care se menţine 2-3 ani.
Exigenţe ecologice
Prazul este o plantă cu cerințe moderate față de temperatură. Temperatura
minimă de germinare a seminţelor este de 3-5 o C, iar temperatura optimă de vegetație
fiind 18-20 o C.
Plantele mature rezistă în teren la temperaturi scăzute, de până la -18 o C iar
recolatarea se poate face în timpul iernii.
Cerinţele faţă de lumină sunt mari, plantele nu suportă umbrirea, din această
cauză se vor cultiva pe terenuri însorite şi nu se vor asocia cu plante cu talie înaltă.
Pretenţiile faţă de umiditate sunt mari, se cultivă pe terenuri irigabile, deoarece
în lipsa apei producţia se reduce iar partea comestibilă este slabă din punct de vedere al
calităţii, dar nu suportă băltirea apei pe teren și nici excesul de umiditate din sol.
Prazul se cultivă pe terenuri bogate în substanţe nutritive, cu textură mijlocie, cu
pH 6,0 – 6,8), reacţionând foarte favorabil la îngrăşarea cu gunoi de grajd în anul
culturii.
Consumul specific de elemente nutritive la praz este: 2,5-3 kg N; 1,0-1,5 P 2 O 5 ;
4- 5,0 K 2 O, şi 0,4 kg MgO pentru o tonă de produs (Butnariu H. şi colab., 1992).
Cultivaruri:
Timpurii 90-100 zile perioadă de vegetație: Profil (varietate care prezintă o
tulpină falsă de 25-30 cm de culoare verde deschis), Harfstreuzen 3 (varietate care
prezintă o tulpină falsă de 25-30 cm de culoare verde albăstrui),
Semitimpurii 110-125 de zile: Jolant (varietate care prezintă o tulpină falsă de
18-20 cm de culoare verde închis), De Carentan (prezintă o tulpină falsă de 20 cm de
culoare verde albăstrui),
51
Târzii 130-150 zile: Cămuş, (tulpină falsă de 50-60 cm de culoare verde
deschis), Bluegreen Winter Baikal (tulpină falsă de 20 cm de culoare verde închis),
Lincoln, (tulpină falsă de 50-60 cm de culoare verde gălbui), Elefant şi hibridul
Striker F 1
Tehnologia culturii
În prezent, în ţara noastră prazul se cultivă în câmp prin plantare de răsad şi prin
semănat direct dacă nu există pericolul înburuienării culturii.
Bune premergătoare sunt legumele care eliberează terenul devreme, cartofii
timpurii, mazărea, salata, ridichile. Se va respecta asolamentul și în cazul prazului,
acesta va reveni pe aceeaşi parcelă sau pe parcele cultivate cu bulboase numai după
minim 4 ani.
Pregătirea terenului începe toamna, când se fertilizează cu 30-40 t gunoi de
grajd şi 200 kg superfosfat, 80-100 kg sare potasică la hectar, apoi se execută o arătură
adâncă la 28-30 cm.
Primăvara se pregăteşte terenul prin lucrări specifice culturilor succesive.
Înființarea culturii prin semănat se face ca la ceapa ceaclama în intervalul 20
martie 10 aprilie utilizând aproximativ 6-8 kg de sămânță pentru 1 ha.
În țara noastră înființarea culturii se face mai mult prin plantare de răsaduri.
Producerea răsadului.
Răsadul se produce pe brazde reci în câmp sau în solarii neîncălzite prin
semănat la sfârşitul lunii martie sau prima decadă a lunii aprilie, folosind 2,5-3 kg de
sămânţă pentru a produce răsad necesar plantării unui hectar de cultură.
Se seamănă rar iar răsadul de praz nu se repică. Lucrările de îngrijire până la
plantare sunt asemănătoare cu cele de la ceapa de apă.
La plantare se folosesc răsaduri în vârstă de 60-65 de zile care trebuie să aibă 3-
4 frunze bine formate care se mocirlesc şi se fasonează la plantare.
Plantarea la praz se face decada a treia a lunii mai sau prima decadă a lunii
iunie, după schema de la ceapă de apă, distanţa între plante pe rând fiind însă de 12-15
cm.
Lucrările de îngrijire se fac ca şi la ceapa de apă. Pe suprafețe mici se pot
completa golurile iar pentru a obţine producţii bune se aplică una sau două fertilizări
faziale cu 150 kg/ha azotat de amoniu şi se udă cu norme de 350-400 m 3 /ha. În
general, în anii cu precipitaţii reduse sunt necesare aproximativ 10-12 udări, având
grijă însă ca apa să nu băltească pe teren iar înainte de recoltare să se sisteze udările.
Pentru a obţine tulpini false de calitate foarte bună se recomandă mușuroirea
culturii. Aceasta se execută manual pe suprafeţe mici sau cu ajutorul cultivatoarelor
echipate cu rariţe pe suprafeţe mari.
Recoltarea se poate face eşalonat din timpul verii pentru consum imediat, până
în luna noiembrie. Prazul se recoltează prin smulgere cu mâna, se fasonează, se
sortează şi se valorifică sub formă de legături.
52
Producţia este de 25 - 35 t/ha.

a) Care este denumirea științifică a prazului?
b) Menționați cerințe ecologice ale acestei specii?
c) Care este metoda de înmulțire a prazului în țara noastră?
d) Cand se recoltează prazul în țara noastră?
Rezumat
Din grupa plantelor bulboase fac parte specii aparţinând unei singure familii
botanice Alliaceae (Liliaceae) subfamilia Allioideae.
Dintre acestea câteva specii sunt de interes economic mare pentru ţara noastră
şi anume: Allium cepa L.– ceapa; Allium sativum L. ssp. vulgare – usturoiul şi Allium
porrum L. –prazul.
Alte specii cu importanţă economică mult mai mică şi care în ţara noastră se
cultivă pe suprafeţe foarte mici sunt: (după Popescu V. şi colab.2000)
Allium sativum var. ophioscorodon - usturoi de Egipt sau usturoiul Rocambole;
Allium cepa forma bulbiferum - ceapa de Egipt sau ceapa Rocambole cu un
singur etaj de bulbişori;
Allium cepa forma proliferum - ceapa de Egipt sau ceapa Rocambole cu mai
multe etaje de bulbişori.
Allium ascalonicum - ceapa eşalotă sau vlaşiţă.
Allium fistulosum - ceapa de Siberia, ceapa de iarnă sau de tuns cu frunze
comestibile şi cu bulbi mici şi toxici
Aceste specii se cultivă în principal pentru bulbi, care conţin cantităţi
însemnate de glucide, proteine, săruri minerale (Na, K, Mg) şi vitamine.
Nu se fertilizează cu gunoi de grajd în anul culturii cu excepția prazului.
53
Cultura plantelor legumicole din grupa tehnologică a vărzoaselor
Obiective:
◄cunoașterea speciilor care aparţin grupei tehnologice a vărzoaselor
◄cunoașterea originii, importanței și a particularităților botanice și biologice
ale speciilor
3.1. Varza albă de căpăţână
Foto 1 Varza albă de căpăţână
Denumirea stiinţifică: Brassica oleracea L. var. capitata L. forma alba Lam.D.C.

Denumiri străine: engleză – white cabbage, franceză – chou pommé,
Centrul de origine: Varza albă îşi are originea în regiunile din jurul Mării
Mediterane unde se întâlnesc și acum formele sălbatice de Brassica oleracea var.
silvestris L., plantă care prezintă o rozetă densă de frunze dar care nu formează
căpăţână.
A fost cultivată încă din cele mai vechi timpuri de popoarele antice, în special
de greci şi romani. La celelalte popoare din Europa s-a răspândit prin secolele IX –XII,
54
la început în zona occidentală iar apoi în cea orientală. Din scrierile vechi varza se află
în cultură de aproximativ 5000 de ani constiutuind un aliment de bază în bucătării.
În Europa se cultivă pe cea mai mare suprafață în Federaţia Rusă 115600 ha,
care a produs şi cea mai mare cantitate de varză 2732510 t, dar producţia medie cea mai
mare se înregistrează în Olanda cu 58,9 t/ha (tabelul 3.1.).
Tabelul 3.1.
Suprafeţele cultivate cu varză de căpăţână şi producţiile obţinute

ha
totală
tone Produc ţ ia medie
(t/ha)
Anglia 9818 291300 29,6
Belgia 400 97300 27,8
Germania 14471 787065 54,3
Olanda 4700 277000 58,9
Polonia 33079 1141200 34,4
Federa ţ ia Rus ă 115600 2732510 23,6
Spania 6000 190700 31,7
Ucraina 70700 1497400 21,1
România 47227 983648 20,8
Varza albă se cultivă la noi în ţară pe suprafeţe foarte mari, în anul 2010 fiind
cultivate 47.227 ha iar producţia medie a fost de 20,8 t/ha. Varza este o specie cu
plasticitate ecologică mare putându-se adapta la diverse condiţii de mediu.
Ciclul de viaţă Varza albă este o plantă bienală, în primul an formează rozeta de
frunze, tulpina falsă și partea comestibilă (căpățâna) iar în anul al II-lea tulpinile
florifere, florile și semințele.
Importanţa culturii Varza albă se cultivă pentru căpăţâna sa care se consumă în
tot timpul anului, în stare proaspătă, murată, deshidratată sau congelată. Valoarea
alimentară a verzei în stare proaspătă sau conservată este dată de conţinutul ridicat de
hidraţi de carbon, săruri minerale şi vitamine utilizate aproape integral de organismul
uman. Căpăţâna conţine 3,4 - 6,3% glucide, 1,2 - 1,5% protide, 0,10 - 0,20 lipide, 91,0
55
- 93,0% apă şi 0,37 - 0,80 săruri minerale. Conţine de asemenea, cantităţi mari de
vitamine, B 1 - 0,05, B 2 - 0,04 mg/100 g s.p, 45,8 mg/100 g s.p. acid ascorbic, etc.
Despre efectul terapeutic al verzei, lucrările de specialitate citează folosirea acesteia cu
succes în tratamentul plăgilor, furunculozei, ulcerului stomacal. În legătură cu aceasta
s-a stabilit că sucul de varză proaspătă conţine un factor antiulceros denumit vitamina
“U“ (Valnet J., 1987). Datorită existenței unui număr mare de cultivaruri cu perioade
de vegetație diferită varza poate fi cultivată în succesiune fie ca plantă premergătoare,
fie după alte culturi reușind astfel să folosească foarte intensiv terenul.
Durata de păstrare După recoltare varza poate fi păstrată în depozite

frigorifice, spații ventilate mecanic, unele spații improvizate pentru depozitare și
silozuri de suprafață. În depozite frigorifice calitatea verzei poate fi menținută
aprozimativ 120-130 de zile, dacă temperatura se menține la 0- 1 o C și umiditate 90%.
Păstrarea în atmosferă controlată cu 2-3% O2 și 3-5% CO2 la -1 -0 0 C și umiditate
95% face posibila pastrarea pana la 6 luni. ( Foury Cl., 1994). În magazii, șoproane
sau alte construcții din zidărie varza se va păstra în lădițe sau vrac și se vor acoperi
lăzile dacă temperatura scadă mai mult de 0 o C, aici durata de păstrare va fi mai mică
80-90 zile. Pentru perioade mai scurte se poate păstra varza și în silozuri de suprafață.
Pentru a se mări capacitatea de păstrare în stare proaspătă au fost creați chiar hibrizi
cu capacitate foarte bună de păstrare în depozit.
Rentabilitatea culturii În România, varza se cultivă în majoritatea regiunilor

ţării, fiind una din legumele care este prezentă permanent pe piaţă ca produs proaspăt.
Datorită faptului că valorifică foarte intensiv terenul este o cultură rentabilă.
Rădăcina la varza semănată direct în câmp este pivotantă ajungând până la
lungimea de până la 150 cm. Pe rădăcină sunt prezente numeroase ramificații
principale și secundare care se răspândesc în straturile superficiale ale solului 40-50
cm. Pe rădăcini sunt prezenți un număr mare de perișori absorbanți care ajută planta să
exploreze un volum mare de sol. La plantele repicate pivotul principal este distrus, dar
rădăcinile se refac foarte ușor, sistemul radicular este fasciculat.
Tulpina, în primul an de cultură, este scurtă 5-15 cm, îngroşată şi are formă
cilindrică. Structura anatomică relevă faptul că tulpina la varză este lipsită de fibre de
sclerenchim (Toma C. şi colab., 1995, citaţi de Burzo I. şi colab. 2005). Pe tulpină se
găsesc frunzele aşezate în formă de rozetă la începutul perioadei de vegetaţie apoi prin
modul specific de creștere duc la formarea părții comestibile. Pe măsură ce cresc,
frunzele din rozetă se învelesc în jurul mugurelui terminal care are o creştere activă şi
închisă, formând căpăţâna ce este alcătuită din 60-75 frunze etiolate, alb-gălbui, care
devin cărnoase şi suculente prin depunerea substanţelor de rezervă (Maier I., 1963).
Forma căpățânii poate fi sferică, sferic alungită, sferic turtită, conic alungită și o
56
greutatea medie de 0,8-2 kg la cultivarurile timpurii, 2-4 kg la cele semitimpurii şi
semitârzii şi depăşeşte 4-5 kg la cele târzii.
Frunzele de la baza rozetei sunt lung peţiolate iar cele din interior sunt sesile.
Frunzele au suprafaţa netedă sau uşor gofrată şi sunt acoperite cu un strat gros pruină.
Frunzele de varză acumulează un conţinut mare de nitraţi, respectiv peste 1.000
mg/kg substanţă proaspătă. Conţinutul maxim de nitraţi a fost determinat în frunzele
interioare: 4.715 mg/ kg substanţă proaspătă, iar nervurile au avut un conţinut de nitraţi
mai mic de 1,6 ori, comparativ cu limbul foliar (Burzo I. şi colab., 2005).
În anul al doilea de cultură la plantele de varză, se formează o tulpină floriferă
ramificată, înaltă de 0,9-1,5 m, care poartă inflorescenţe de tip racem. Pe o plantă apar
3-4 mii de flori hermafrodite, de culoare galbenă şi de tipul 4. Perioada de înflorire
este cuprinsă între 20-50 de zile în funcţie de soi şi de condiţiile de mediu. Varza albă
este o plantă alogamă fiind foarte ușor expusă la corcire (Bălaşa M., 1973).
Fructul este o silicvă dehiscentă de formă cilindrică, uşor turtită, care conţine
10-15 seminţe.
Seminţele la varză sunt mici, de formă sferică, cu suprafața netedă. Mărimea
seminţelor şi culoarea, în diferite nuanţe de maro, sunt influenţate de stadiul de
maturare în momentul recoltării. Varza se caracterizează printr-un coeficient de
înmulţire mare, deoarece pe plantă se pot forma cca. 1400 de silicve, iar producţia de
seminţe de la 5-6 plante asigură necesarul pentru obţinerea răsadurilor pentru un hectar
de cultură (Butnariu H., 1990). Numărul de seminţe la gram este de 300 (Catalog
Bakker Brothers, 2012).
Facultatea germinativă a seminţelor este de 85-95%, iar durata de păstrare este
de 4-6 ani.
Exigenţe ecologice
Varza albă poate fi cultivată în cele mai diferite zone de vegetaţie

fiind o plantă care se adaptează foarte bine celor mai variate condiţii de mediu.
Rezultate bune se obţin chiar şi atunci când această specie se cultivă la altitudini
mari.
Varza are pretenţii scăzute faţă de regimul de temperatură, fiind o plantă
rezistentă la frig. Procesul de germinare a seminţelor începe la 3-4C, dar temperatura
optimă de încolţire a seminţelor este de 18-20C. Limitele temperaturii de germinare
sunt între 3-17 o C, iar suma grade zile pentru răsărit este de 106 zile (Burzo I. şi colab.,
2005).
În faza de răsad, temperatura optimă este de 10-12C, iar dacă sunt călite la
3C, timp de 7-8 zile, răsadurile pot suporta, după plantarea în câmp, temperaturi
negative de până la -10C iar toamna în câmp căpăţânile bine formate pot rezista până
la – 8 0 C. (Bălaşa M., 1973).
57
Răsadurile trebuie să fie obligatoriu călite pentru plantările timpurii, deoarece în
perioada de aclimatizare în frunze se acumulează zaharoză, glucoză, fructoză şi
mioinozitol, cu o concentraţie corelată direct cu rezistenţa la îngheţ (Burzo I. şi colab.,
2005).
La apariţia primei frunze adevărate răsadurile pot să moară dacă temperatura se
menţine la –3 o C mai mult timp.
La temperaturi peste 30C creşterea încetează, iar dacă umiditatea atmosferică
este scăzută, căpăţânile rămân mici sau nu se formează, în faza înfloritului temperatura
optimă este de 20-25C.
Vernalizarea la varză se manifestă după formarea frunzei a treia, în limitele
temperaturii de 4-10C, desfăşurate pe o durată de 10-50 de zile (Burzo I., 2000).
Sensibilitatea la vernalizare depinde de soi şi de condiţiile climatice în care a fost
produsă sămânţa (Indrea D., 1995)
Cerinţele faţă de lumină sunt mari, varza fiind plantă de zi lungă. În condiţii de
luminozitate redusă asimilatele sunt limitate şi utilizate pentru creşterea frunzelor.
În faza de răsad, cantitatea insuficientă de lumină duce la alungirea plantelor.
Varza cultivată în câmp pe terenuri umbrite, formează căpăţâni afânate, cu greutate
mică. În condiţii de zi scurtă (10 ore de iluminare) şi temperatura de 12C sub efectul
radiaţiilor solare cu lungime de undă mică, diferenţierea mugurilor floriferi este foarte
activă (Rebuşenco R., 1960, citat de Popescu V. şi colab., 2000).
Varza necesită umiditate mare în sol în toate fazele de creștere astfel că în faza
de formare şi creştere intensă a căpăţânii umiditatea în sol trebuie să fie de 75-80% din
capacitatea de câmp pentru apă a solului, până la formarea căpăţânilor şi de 85-90% în
timpul creşterii şi îndesării căpăţânilor 70-75%. În condiţii de umiditate excesivă în
sol, creşterea încetează, în frunze apar pigmenţi antocianici puternici, nu se formează
căpăţâni, sau dacă sunt formate crapă, acest lucru se datorează de fapt slabei aerații a
rădăcinilor. Dăunătoare este şi seceta, inclusiv cea atmosferică, deoarece împiedică
acumularea umidităţii suficiente pentru desfăşurarea germinării în bune condiţii iar
dacă se menține și în cursul vegetației varza formează căpățâni mici (Indrea D., 1979).
Varza dă producţii mari pe solurile aluviale sau cu textură mijlocie, afânate, cu
un conţinut bogat în humus şi substanţe minerale, fără exces de umiditate, cu pH
cuprins între 6,5-7,5.
Solurile acide favorizează apariţia herniei verzei (Plasmodiophora

brassicae) şi provoacă fenomene de carenţă în molibden (Gheorghieş C. şi colab.,
2002).
Sunt necorespunzătoare solurile grele, reci, compacte, acide, precum şi cele
prea uşoare, nisipoase. Foarte bune rezultate se obţin prin cultivarea verzei pe luncile
apelor curgătoare. Varza dă rezultate bune pe soluri cu pânza freatică la o adâncime nu
58
prea mare, dar nu suportă terenurile mlăştinoase, cu nivelul pânzei freatice chiar la
suprafaţă.
Varza reacționează foarte favorabil la fertilizarea cu îngrășăminte organice în
anul culturii și la fertilizarea cu îngrășăminte chimice, însă norma de îngrăşare şi
raportul dintre elementele nutritive se vor stabili funcţie de solul pe care se cultivă și
de producțiile care se obțin, deoarece cantităţile prea mari de îngrăşăminte sunt
neeconomice, uneori nefavorabile.
Excesul de azot duce la formarea unor căpăţâni afânate, iar dacă acestea sunt
deja formate şi cantităţile de azot sunt mari în sol se înregistrează un procent mare de
căpăţâni crăpate. La sfârşitul perioadei de vegetaţie a culturilor se evită îngrăşarea cu
azot, pentru a favoriza îndesarea căpăţânii (Voican V. şi colab., 2006).
Lipsa fosforului din sol are efecte negative asupra dezvoltării sistemului
radicular. Fertilizările cu potasiu şi magneziu aplicate în doze de 150 kg/ha şi respectiv
30 kg/ha reduc conţinutul în nitraţi din căpăţânile de varză (Burzo I. şi colab., 2005).
Carenţa în potasiu şi excesul de azot din solurile pe care se cultivă varza duc la
necroza foliară, caracterizată prin îngălbenirea, brunificarea şi necrozarea treptată a
marginilor limbului foliar şi formarea unor căpăţâni afânate. La carenţa de potasiu în
plante are loc o acumulare de nitraţi, amide şi aminoacizi şi este perturbată biosinteza
carbohidraţilor (Budoi Gh., 2001).
Calciul trebuie să se găsească în echilibru cu celelalte elemente nutritive mai
ales cu magneziul şi potasiul, astfel încât plantele să le poată folosi eficient. Calciul se
introduce în sol cu un an înainte de cultura verzei. Varza este o mare consumatoare de
sulf. Carenţa în sulf duce la încetinirea creşterii răsadurilor de varză.
Pentru o tonă de produs recoltat, varza prelevează din sol: 3 – 6,5 kg N; 1,2- 1,8
kg P 2 O 5 ; 4,1-4,6 kg K 2 O şi 0,4-0,6 kg MgO (Butnariu H., 1992).
Cultivaruri:
Pentru cultura verzei în prezent se comercializează un număr foarte mare de
seminţe iar lista acestora se modifică an de an prin introducerea unor cultivaruri tot
mai performante.
Cultivaruri:
Principalele cultivaruri sunt prezentate în tabelul 3.2.
59
Tabelul 3.2.
Cultivaruri de varza albă
Brassica oleracea L. convar.capitata Alef.var.alba DC.
Observa ţ ii
Denumirea cultivarului
Grupa de maturitate
Admiral H ex
Almanac H stm
Atria H std
Braunshweig - td
Bronco H stm
Daneza Dulce H tm
De Buz ă u - td
Delphi H ex
Ditmark - tm
Flavius H tm
Galaxy H td
Gloria - stm
Hinova H td
Histona H stm
Lares - td
Lena H stm
Licuri ş c ă - std
M ă gura b std
Megaton H std
Menza H stm
Mocira b td
Morris H stm
Musketeer H ex
Oscar H stm
Parel H tm
Piton H std
Quisto H stm
Resistor H ex
Rovana td
Timpurie de Vidra - tm
Tucana H ex
Catalogul Oficial al Soiurilor de plante de cultură din România, 2010

Explicaţia simbolurilor este următoarea: H – hibrid; ex-soiuri extratimpurii; tm soiuri timpuri;
stm- soiuri semitimpurii; std- soiuri semitîrzii; td- soiuri tîrzii
60
Tehnologia de cultură a verzei în câmp
Datorită existenței unor cultivaruri cu perioade diferite de vegetație se pot
obține producții din câmp prin înființarea de culturi timpurii, de vară și de toamnă.
Cultura timpurie
Foarte bune premergătoare sunt solano-fructoasele, cucurbitaceele, precum şi
mazărea sau fasolea, se va ține seama de respectarea asolamentului iar varza nu va
reveni pe aceeași solă decât după 4-5 ani.
Toamna după eliberarea terenului de resturile vegetale de la cultura anterioară,
se execută nivelarea de întreţinere, cartarea agrochimică a solului pentru a se stabili
dozele de îngrăşăminte organice şi chimice ce vor fi aplicate şi încorporate odată cu
arătura de bază. Orientativ pe un sol mediu aprovizionat se pot administra: 30-40 t/ha
gunoi de grajd bine fermentat şi 350 kg/ha superfosfat, 100-150 kg/ha sare potasică.
Arătura de bază se execută la adâncimea de 28-30 cm, ocazie cu care se
încorporează în sol şi îngrăşămintele.
Primăvara, se execută lucrări de întreţinere a arăturii care au drept scop
menţinerea umidităţii în sol şi mărunţirea acestuia, folosind grapa cu discuri.
Cu 10-14 zile înainte de plantare se administrează 250 kg/ha azotat de amoniu.
Pe suprafeţe mari se face erbicidarea terenului cu 4-6 zile înainte de plantarea
răsadurilor, folosind erbicidul Treflan 24 EC 3-5 l/ha aplicat înainte de plantare şi
încorporat la 5-8 cm sau Dual 500 CE 3 l/ha, iar imediat înainte de plantare se
modelează solul.
Înființarea culturii se face prin plantare de răsad.
Pentru producerea răsadului semănatul se execută în perioada 20 ianuarie – 5
februarie în răsadniţe sau sere înmulţitor, astfel ca plantele să aibă vârsta de 35-40 zile
în momentul în care vor fi plantate la locul definitiv.
Pentru 1 ha de cultură sunt necesare 300-350 g seminţe. Repicatul se execută în
ghivece sau cuburi nutritive în faza când plantele au formate 1-2 frunze normale.
Răsadul se poate repica şi în ghivece din polietilenă uzată, rulate ca un cilindru şi
prinse cu ace de gămălie, având forma unui pahar fără fund (Luchian Viorica, 2002)
sau se poate face repicatul în palete alveolare care se vor transporta mai ușor la locul
de plantare. Înainte de plantare cu 10 zile, răsadul se căleşte prin reducerea treptată a
temperaturiii la locul de producere și prin rărirea udărilor.
Plantarea se execută manual pe suprafețe mici cu lingura de plantat deschizând
gropi în care se plantează răsadul exact pțnbă la adâncimea la care a stat la locul de
producere. Pe suprafețe mari se plantează mecanizat cu maşina MPR – 5, în perioada
10-25 martie pe teren nemodelat la 50 cm între rânduri şi 25-30 cm între plante pe
rând, iar pe teren modelat se plantează 2 rânduri la 70 cm între ele şi la 20-25 cm între
61
plante pe rând. Firmele care comercializează seminţe de legume recomandă densităţi la
acest tip de cultură de până la 70.000-75.000 plante/ha mai ales dacă recoltările se fac
foarte devreme înainte ca varza să ajungă la maturitate.
Lucrări de întreţinere Se execută completarea golurilor în grădinile de
dimensiuni mici cu răsad care să aparţină aceluiaşi cultivar, de aceeaşi vârstă şi
calitate. Lucrarea este bine să se execute cât mai repede la 3-4 zile când se verifică
prinderea. În anii cu precipitații normale cultura de varză se irigă de 3-4 ori cu o normă
de udare de 300 m 3 /ha.
Pentru combaterea buruienilor şi afânarea solului se execută o praşilă manuală
pe rând şi 2-3 praşile mecanice. Prașilele sunt necesare în primele perioade de
vegetație când plantele sunt mici, mai apoi ele acoperă bine terenul și distrug singure
buruienile. Deoarece varza este o specie care reacționează foarte favorabil la
îngrășăminte, pentru obținerea unor producții bune se recomandă 1-2 fertilizări faziale
folosind îngrășăminte de tipul Compex III 200 kg/ha în faza când plantele au 10-12
frunze în rozetă și îngrășăminte de tip Universol când plantele au început să
învelească.
Pe parcursul perioadei de vegetaţie se va urmări starea fitosanitară a culturii şi
se va interveni atunci când se depăşeşte pragul economic de dăunare.
La culturile de vărzoase timpurii bolile sunt mai puţin frecvente dar pot fi
prezente uneori în culturi: mana (Peronospora brassicae) care afectează răsadurile,
putregaiul umed (Erwinia carotovora), putregaiul uscat (Phoma lingam), putregaiul
cenusiu (Botrytis cinerea) (Gheorghieş C., şi colab. 2002).
La semnalarea atacurilor se vor aplica tratamente cu: Dithane M 45 - 0.2%,
Rovral 50 PU 0.1%, Sumilex 50 PU - 0.1%, Topsin M 70 0.1%, Bavistin 0.1%,
Benlate 50 WP - 0.1%, Merpan 50 PU - 0.25%.
Ca dăunători pot fi întâlniţi: musca verzei (Delia radicum), fluturele alb al
verzei (Pieris brassicae), buha verzei (Mamestra brassicae), puricii de pămînt
(Phyllotreta spp.), păduchele cenuşiu (Brevicoryne brassicae) şi ploşniţa roşie a verzei
(Eurydema ornata) (Porca Monica şi colab., 2004).
Tratamentele se vor aplica la apariţia dăunătorilor cu produse specifice:
Carbetox 37 CE – 0.4%, Sinoratox 35 CE – 0.15%, Diazol 60 EC – 0.15%, Zolone 35
EC – 0.2% sau Fastac 10 EC – 0.05%. (Codexul produselor de uz fitosanitar
omologate pentru a fi utilizate în România, 2004).
Recoltarea începe în jurul datei de 10-15 mai în funcție de data plantării și de
cultivarul utilizat şi poate continua până la 15-25 iunie. Recoltarea se face manual, prin
mai multe treceri alegând doar capățânile bine formate care se taie neted cu cotor de 1
cm de la cocean, iar pentru protecție se vor lăsa 1-2 frunze la fiecare căpățână. Pe
suprafete mari se poate practica și recoltarea mecanizată sau semimecanizată, caz în
care producția se livrează pentru industrializare sau consum imediat.
62
Producţia este cuprinsă între 20-25 t / ha, dar la o cultură uniformă şi cu o
desime corespunzătoare, producţia poate fi mult mai mare. Utilizând hibrizii Patron şi
Parel pentru cultura timpurie s-au obţinut producţii de 45-50 t/ha (Luchian. Viorica,
2002). Producţia din acest tip de cultură este destinată consumului în stare proaspătă.
Cultura de vară
Această cultură asigură aproviyionarea pieâelor cu produs proaspăt în lunile
iulie-septemprie. Pentru această cultură bune premergătoare sunt mazărea şi fasolea de
grădină, cartofii timpurii, salata. Pregătirea terenului se face din toamnă respectând
aceleaşi etape ca şi pentru cultura timpurie. Unele lucrări de specialitate menţionează
înfiinţarea culturii de varză de vară şi de toamnă prin semănat direct în câmp. În ţara
noastră acest sistem de cultură este destul de puţin răspândit, majoritatea
producătorilor de varză optează pentru înfiinţarea culturilor prin răsad care asigură
producţii constante şi sigure.
Pregătirea terenului se face din toamnă cand se aplică fertilizarea de bază și
arătura apoi în primăvară se continuă lucrările pentru cultura premergătoare. Înainte de
plantarea verzei se scot resturile vegetale de la planta premergătoare iar terenul se
mărunțește și se poate modela în straturi.
Pentru producerea răsadului se seamănă în intervalul 25 februarie-15 martie, în
răsadniţe semicalde, o cantitate de 350 g de seminţe pentru producerea răsadului
necesar plantării unui hectar de cultură. Răsadul se produce prin semănat rar 400-500
fire/m 2 , deoarece răsadul nu se repică. Plantarea în câmp se realizează în a doua decadă
a lunii aprilie şi prima decadă a lunii mai, dacă se doreşte o eşalonare mai bună a
recoltărilor.
La plantare răsadurile se sortează apoi se fasonează, prin îndepărtarea unei
treimi din limbul frunzei şi tăierea vârfului rădăcinilor, apoi se mocirlesc într-un
amestec de consistența unei smântăni alcătuit din apă, pământ și gunoi de grajd
proaspăt. Schema de plantare pe teren modelat este cu 80 cm între răndurile de plante
și 20/25 cm între plante pe rând, pe teren nemodelat se poate planta și la 75cm între
rânduri și 25-30 cm între plante pe rând asigurând densități de 55-60 mii plante/ha.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la varza timpurie însă numărul de
udări este mai mare, respectiv 4-5, iar norma de udare de 400 m 2 /ha. Recoltarea se face
eşalonat, în intervalul 10 iulie-10 septembrie, lucrarea se execută manual, căpăţânile
bine îndesate se detaşează de pe plantă prin tăierea cu un cuţit după care se fasonează
îndepărtând frunzele din rozetă. Producţia care se poate obţine este de 35-45 t/ha şi
este destinată consumului imediat
Cultura de toamnă
Bune premergătoare pentru cultura verzei de toamnă sunt tomatele timpurii,
cartofii timpurii, mazărea şi fasolea de grădină. Fiind o cultură succesivă terenul se
63
pregăteşte printr-o arătură superficială la 18-20 cm şi se discuieşte imediat pentru a nu
se pierde rezervele de apă din sol. Înainte de arătură se recomandă o fertilizare cu
azotat de amoniu 150 kg/ha.
Dacă terenul este prea îmburuienat se poate aplica o erbicidare folosind aceleaşi
produse ca şi la cultura timpurie. La varza de toamnă cultura se poate înființa și prin
semănat direct în câmp mai ales dacă terenul nu este foarte înburuienat, dar cele mai
mari suprafețe în țara noastră se înființează tot prin plantare de răsad.
Răsadul se produce pe straturi amenajate în câmp. Deoarece răsadul nu se
repică, semănatul se execută rar, pentru 1 ha de cultură sunt necesari 200-250 m 2 strat
amenajat. Perioada optimă de semănat este prima decadă a lunii mai, utilizând 300 –
350 g de seminţe pentru producerea răsadului necesar plantării unui hectar de cultură.
La plantare răsadul trebuie să aibă 30-35 de zile, 5-6 frunze bine formate, aproximativ
12-14 cm înălțime și 5-7 mm grosime la colet.
Înainte de plantare terenul trebuie să fie mărunţit şi afânat și se poate modela în
straturi înălțate. Plantarea se execută manual pe suprafeţe mici, sau cu maşina MPR – 5
pe suprafeţe mari, în perioada 20 iunie – 5 iulie, la distanţa de 70 cm între rânduri şi 35
– 40 cm între plante pe rând, realizând în funcţie de vigoarea soiului cultivat desimi
cuprinse între 40.000 – 45.000 plante/ha.
Lucrările de întreţinere sunt completarea golurilor pe suprafețe mici iar la acest
tip de cultură datorită perioadei mai lungi de vegetaţie şi momentului în care ea se
înfiinţează sunt necesare un număr mai mare de udări decât la varza timpurie ajungând
până la 8-12 cu norme de 400 m 3 /ha.
Dacă există pericolul îmburuienării culturii mai ales în primele faze de vegetaţie
sunt necesare praşile, 1 manuală pe rând şi 2-3 mecanice printre rândurile de plante.
Pentru că perioada de vegetație a acestor cultivaruri este mai lungă și datorită
producțiilor mari care se obțin sunt necesare aplicarea unor fertilizari faziale. În cazul
în care se semnalează atacul bolilor și dăunătorilor se intervine pentru efectuarea
tratamentelor fitosanitare. Efectuarea tratamentelor fitosanitare trebuie întreruptă în
momentul în care varza începe să învelească deoarece există riscul ca reziduuri de
substanțe chimice să rămână nedescompuse în interuiorul căpățânilor.
Recoltarea începe în decada a doua a lunii septembrie când se recoltează pentru
consum imediat şi sfârşitul lunii noiembrie când se urmăreşte păstrarea sau
industrializarea producţiei. Pentru păstrare varza se condiționează. Se aleg căpățânile
intregi, cu aspect proaspat, necrapate, cu cotorul sanatos și cu frunzele de protectie
bine prinse. Este bine ca la păstrare să se sorteze pe clase de mărime.
64
Cultura verzei în solarii şi tuneluri joase
Pentru asigurarea unei producţii mai timpurii cu 15-20 de zile culturile de varză
se pot face şi în solarii (dar nu se foloseşte eficient spaţiul pe verticală), ceea ce a
determinat apariţia, în ultima vreme, a culturilor sub tuneluri joase construite din arcuri
de fier beton, plastic sau chiar nuiele şi acoperite cu folie de polietilenă. Atât solariile
de tip vechi (la care folia se înlocuiește anual) cât şi tunelurile se acoperă cu folia de
polietilenă cu 10-15 zile înainte de înfiinţarea culturii.
La tunelurile joase se va avea grijă ca una din laturi să nu se fixeze în sol pentru
a putea fi ridicată folia în momentul plantării şi pentru executarea lucrărilor de
îngrijire. Uneori se procedează la acoperirea tunelului după plantarea culturii dar acest
lucru duce la obţinerea unor producţii ceva mai tardive (Apahidean Al. şi colab.,
2004).
În grădinile micilor producători se poate utiliza și sistemul de acoperire a verzei
cu folie perforată sau cu folie tip Agryl care se întind de-a lungul brazdei și se fixează
pe margini cu pământ sau scoabe din sârmă. În acest mod se poate obține o cultură mai
timpurie cu 8-10 zile și o calitate mai bună a căpățânilor de varză.
Pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturilor se face la fel ca pentru culturile
timpurii, dar mărunţirea e bine să se execute tot în toamnă, primăvara urmând doar să
se mai pregătească superficial terenul înainte de plantare.
Producerea răsadului se face în sere înmulţitor, prin semănat în perioada 1-15
ianuarie, iar răsadul se repică obligatoriu în cuburi nutritive de 5x5x5 cm şi se căleşte
înainte de plantare.
Plantarea se face în decada a treia a lunii februarie sau prima decadă a lunii
martie, în rânduri la 50/25 sau 40/30, iar după plantare se udă fiecare răsad la cuib
pentru a evita răcirea solului.
Lucrările de îngrijire sunt cele specifice culturilor de varză timpurie, acordând
însă atenţie aerisirii solariilor şi tunelurilor deoarece temperaturile prea mari şi
umiditatea atmosferică ridicată împiedică dezvoltarea căpăţânilor. Temperarturile
trebuie menținute la 20-22 C ziua și nu mai puțin de 10-12 noaptea, iar umiditatea nu
trebuie să depășească 75-80%. Pentru obținerea unor producții de calitate se
recomandă efectuarea unor fertilizări faziale cu îngrășăminte chimice sau se pot utiliza
și îngrășăminte foliare. Recoltarea se face pe eşalonat, pe măsură ce căpăţânile sunt
suficient de îndesate pentru a putea fi valorificate. Debutul recoltărilor este începutul
lunii mai, realizându-se o producţie de 30-40 t/ha.
a) Care sunt principalele cerințe ecologice ale acestei specii?
b) Ce tipuri de terenuri nu sunt recomandate culturilor de varzoase?
c) Care sunt etapele tehnologiei de cultură la varza de toamnă?
65
3.2. Varza roşie
Denumirea stiinţifică: Brassica oleracea L. var. capitata L. forma rubra L.

Denumiri străine: engleză – red cabbage, franceză – chou rouge
Centrul de origine: Varza roșie ca și varza albă îşi are originea în regiunile din
jurul Mării Mediterane provenind din aceiași formă sălbatică Brassica oleracea var.
silvestris L.
În prezent se cultivă în aceleaşi regiuni ca şi varza albă, doar că suprafeţele
cultivate cu această specie sunt mult mai restrânse deoarece şi întrebuinţarea ei este
mai mică, la noi în țară fiind prezentă pe piață doar în timpul toamnei și iarna.
Ciclul de viaţă Varza roșie este o tot o plantă bienală, care în primul an
formează partea comestibilă (căpățâna) iar în anul al II-lea tulpinile florifere, florile și
semințele.
Importanţa culturii Varza roşie se cultivă pentru consum în stare proaspătă cât
și pentru prepararea unor conserve prin murare.
Conţinutul în glucide, protide, substanţe minerale şi vitamine este aproape egal
cu cel al verzei albe, dar conține și cantități mari de antociani care o fac mai puțin
recomandată pentru consum proaspăt mai ales în cantități mari. Conține cantități
însemnate de fitoncide fiind foarte utilă în consum mai ales la cei care prezintă
tuberculoză.
Durata de păstrare Varza roşie are o capacitate mare de păstrare, acest caracter
făcând posibil consumul în stare proaspătă pe o perioadă foarte lungă de timp.
Rentabilitatea culturii În România, varza roșie se cultivă în majoritatea
regiunilor ţării, fiind însă prezentă doar în anumite momente pe piață, iar din acest
motiv și cultivatorii o plasează pe calendarul de cultură doar ca o cultură de toamnă.
Sunt asemănătoare cu cele ale verzei albe cu menţiunea că frunzele din rozetă şi
din căpăţână sunt mai groase, au consistenţa pieloasă, şi au culoarea roşietică. Plantele
de varză roșie pot fi recunoscute din faza de răsad deoarece pigmenții de antocian sunt
prezenți încă din faza tânără.
Căpăţânile de varză roşie sunt de dimensiuni mai mici, mai afânate faţă de cele
de la varza albă, frunzele fiind mai groase mai pieloase iar spre interiorul căpățănii
culoarea roșie este mai puțin prezentă.
66
Exigenţe ecologice – sunt similare cu cele de la varza albă doar că poate fi
considerată ceva mai rezistentă la temperaturi scăzute deoarece căpățânile pot fi
recoltate chiar toamna mai târziu după venirea înghețului.
Față de umiditate are însă cerințe ceva mai mari față de varza albă, în lipsa apei
din sol căpățânile rămân mici.
Nutriția minerală trebuie să fie echilibrată deoarece cantitățile prea mari de azot
duc la reducerea intensității colorației antocianice.
Cultivaruri:
Sortimentul este mai restrâns decât la varza albă. În prezent în cultură au apărut
şi pentru varza roşie cultivaruri cu perioade de vegetaţie foarte diferită, ca de exemplu:
- timpurii cu perioada de vegetaţie de 85-100 zile și cu o greutate a căpățânilor în
medie de 1,2-2 kg: Primero F 1 , Maestro F 1 , Azurro F 1 , Integro F 1 , Topaz; Bavero F1,
Red Acre
- semitimpurii – 105-115 cu căpățâni de 1,5-2,5 kg – Buscaro F 1 , Red Amager, Autoro
F 1;
- târzii – 130-170 zile căpățânile pot ajunge și la 3 kg– Rendero F 1 , Huzaro F 1 , Cabeza
Negra, Redma RZ F1 și Futurima RZ F1 la care căpățânile pot ajunge și la 5 kg (Rijk
Zwaan Catalog, 2012).
Tehnologia de cultură
În ţara noastră varză roşie se consumă în perioada toamnă-iarnă, acest lucru
determinând pe producători să cultive această specie numai în culturi de toamnă.
Tehnologia de cultură este, în consecinţă, asemănătoare cu cea practicată la
varza albă de toamnă. Înfiinţarea culturii se face prin plantare de răsaduri.
Producerea răsadurilor se face prin semănat pe straturi reci afară o cantitate de
300 g semințe pentru 1 ha cultură. Data semănatului este prima decadă a lunii mai
astfel că la plantare răsadurile trebuie să aibă 40-45 de zile. Plantarea în câmp se face
la data de 20-25 iunie în teren modelat sau nemodelat respectând distanţa între rânduri
la plantare de 70 cm iar între plante pe rând 25 cm.
Până la recoltare se aplică aceleaşi lucrări de îngrijire ca la varză cu atenție
sporită la aplicarea udărilor pentru a nu compromite cultura. Recoltarea se face în
perioada 10 septembrie – 30 octombrie, iar producţiile care se pot obţine se situează la
20-30 t/ha.

a) Prin ce se deosebește varza roșie de varza albă?
b)Care sunt principalele cerințe ecologice ale acestei specii?
c)Când se pot înființa culturi de varză roșie în câmp?
67
3.3. Varza creaţă
Denumirea stiinţifică: Brassica oleracea L. var. sabauda L.

Denumiri străine: engleză – savoy cabbage, franceză – chou de Milan
Centrul de origine: Provine din aceeaşi formă sălbatică ca şi varza albă din bazinul
Mării Mediteranene
În unele ţări din Europa (Olanda, Franţa, Italia) suprafeţele cultivate cu această
specie sunt foarte mari. La noi în ţară se cultivă cu precădere în Banat şi Transilvania
şi în jurul marilor orașe, fiind totuși doar o specie de diversificare de sortiment,
consumul la noi în țară fiind redus.
Ciclul de viaţă Varza creață este o tot o plantă bienală, alogamă.
Importanţa culturii Varza creață se cultivă pentru consum în stare proaspătă cât
și pentru prepararea unor mâncăruri mai fine care au în compoziție varză, deoarece
gustul ei este mai dulgeag, mai fin decât la varza albă. Reprezintă și o specie de decor
al platourilor rafinate de preparate în special de fructe de mare.
Conţinutul în glucide, protide, substanţe minerale şi vitamine este la nivelul
celui de la varza albă.
Durata de păstrare Varza creață are o capacitate bună de păstrare, consumul în
stare proaspătă fiind posibil pe o perioadă lungă de timp.
Rentabilitatea culturii În România, varza creață se cultivă doar ca o cultură de
toamnă, existând un număr redus de consumatori pentru această legumă deși cei care o
cunosc recunosc că este un gust deosebit de plăcut.
Varza creață prezintă frunzele sunt puternic gofrate, deoarece parenchimul
dintre nervuri are un ritm de creştere mult mai accentuat decât nervurile. Atunci cănd
formează căpățâna frunzele din interior sunt sesile dar și ele prezintă o gofrare
puternică. Din această cauză căpăţânile sunt mai afânate și sunt improprii murării.
Exigenţe ecologice
Deoarece provine din aceeaşi formă sălbatică are cerinţe identice cu varza albă
faţă de factorii de vegetaţie. Căpăţânile mature rezistă până la -6 °C recoltarea se poate
face până toamna târziu. Este însă ceva mai pretenţioasă la apă, întrucât are aparatul
foliar foarte dezvoltat şi frunzele foarte gofrate, fiind sensibilă la lipsa apei în sol și la
seceta atmosferică. Pentru a obvține producții mari și de calitate se recomandă și
fertilizarea cu gunoi de grajd în anul culturii deoarece este o mare consumatoare de
elemente nutritive.
68
Cultivaruri:
Sortimentul este destul de restrâns pentru această specie la noi în țară. Totuşi
firmele de comercializare a semințelor au în oferta lor și câteva cultivaruri cu perioade
diferite de vegetaţie:
- timpurii –65-70 de zile care prezintă o greutate medie a căpățânilor de aproximativ
0,8-2 kg – Comparsa F 1 , Famosa F 1 , Solima RZ, Aubervilliers
- semitârzii – 85-100 de zile cu căpățâni de 1,5-3,5 kg– Marilena, Clarissa F 1 , Sabrosa
F 1 , Estrema RZ
- târzii – 100-120 zile cu căpățâni de 1,5-4 kg - Morama RZ
La noi în ţară se cultivă pentru consum în perioada toamnă-iarnă, deci se va
respecta tehnologia de cultură de la varza albă de toamnă ținând însă cont foarte mult
și de cultivarul care se utilizează. Astfel schemele de plantare se vor hotărâ și în
funcție de vigoarea cultivarului, densitățile recomandate fiind însă de 38-40 mii
plante/ha. Recoltarea poate începe în a doua decadă a lunii septembrie-sfârşitul lunii
octombrie, iar producţiile care se obţin sunt 30-35 t/ha.

a) Prin ce se deosebește varza creață de varza roșie?
c) Când se pot înființa culturi de varză creață în câmp?
3.4. Varza chinezească
Denumirea stiinţifică: Brassica campestris L. ssp. pekinensis Lour.

Denumiri străine: engleză: chinese cabbage, franceză - chou chinois,
Centrul de origine: Varza chinezească este originară din Asia Orientală
Se cultivă pe suprafeţe mari în China, Japonia şi ţările din răsărit. În Europa este
cunoscută mai mult în partea de vest unde se cultivă pe suprafețe reduse
În ţara noastră se poate cultiva în toate regiunile în care se cultivă varza albă,
totuşi cultura nu este foarte răspândită deoarece cererea pe piaţă este destul de redusă.
69
Ciclul de viaţă Varza chinezească în condiţiile de cultură de la noi din ţară se
comportă ca plantă anuală.
Importanţa culturii Se cultivă pentru consumul căpăţânii în stare proaspătă ca
salată sau preparată în diverse mâncăruri. În ţara de origine se pregătesc foarte multe
preparate culinare din această specie, de la salate la mâncăruri simple cu sosuri şi până
la preparate cu carne, fiind foarte apreciată datorită gustului fin ușor picant.
Conţine glucide 1,96%, protide 1,2, lipide 0,30% şi 0,59-0,70% săruri minerale și
cantităţi însemnate de vitamina C - 36 mg/100 g.s.p.
Durata de păstrare Varza chinezească are o capacitate de păstrare destul de
redusă, frunzele foarte gofrate fiind ușor supuse deprecierii. Pentru a se mari durata de
păstrare se recomandă ambalarea în folie perforată. În depozite cu atmosferă controlată
unde temperatura se menține la 0°C și umiditatea la 98-100% varza se poate păstra 3-4
luni (Ugas R., 2000)
Rentabilitatea culturii În România, varza chinezească se cultivă pe suprafețe
foarte mici fiind aproape inexistentă.
Rădăcina este fibroasă şi pătrunde în sol până la adâncimi de 25-30 cm, planta
fiind destul de pretenţioasă la umiditate.
Biotipul cel mai evoluat de varză chinezească prezintă frunze uşor gofrate cu
nervuri şi peţiolii hipertrofiaţi, care prin suprapunere formează căpăţânile. Acestea au
formă alungită, conică, piramidală şi nu sunt foarte îndesate (Ren Huazhong, 1997).
Tulpina florală este înaltă de 1-1,2 m, prezintă inflorescenţe de tip racem, cu
flori de culoare galbenă pe tipul 4. Planta este alogamă cu polenizare entomofilă.
Fructul este o silicvă dehiscentă, care conţine 6-7 seminţe, mici de culoare maronie.
Într-un gram intră 200-330 seminţe, facultatea germinativă este de 80-92% şi se
păstrează 4-5 ani.
Exigenţe ecologice
Varza chinezească este puţin pretenţioasă faţă de temperatură. Seminţele
germinează la 6-8°C, temperatura optimă de creştere fiind 18-22°C. Dacă se seamănă
primăvara foarte devreme răsadurile se vernalizează şi planta emite tulpini florale fără
a forma căpăţâni.
Căpăţânile pot rezista toamna în câmp până la -6-8°C (Maier I. 1963).
Faţă de umiditate are pretenţii mari, atât pentru umiditatea din sol cât şi pentru
umiditatea atmosferică fiind necesare aplicarea unui număr mare de udări în timpul
perioadei de vegetaţie. Nu suportă însă excesul de umiditate care duce la putrezirea
căpățânilor la bază,
Faţă de lumină pretenţiile sunt mari în faza de răsad, iar lipsa luminii determină
alungirea răsadului.
70
Varza chinezească se cultivă pe soluri fertile, bine structurate, bogate în humus,
cu un pH 6,5-7,5, specia fiind sensibilă la salinitate (Ugas R., 2000), reacționând foarte
favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd în anul culturii
Cultivaruri:
În cultură există un număr mare de cultivaruri grupaţi după perioada de
vegetaţie în:
- timpurii (80-85 zile): Starko F 1 , Kaboko,
- semitimpurii (90-120 zile): Optiko F 1 , Bilko F1, Granat
La Catedra de Legumicultură a Facultăţii de Horticultură Bucureşti, s-au
cultivat în anii 1997-1999 mai mulţi hibrizi de varză chinezească: Jincai nr.3, Beijing
nr.1, Sukumi, Lubai nr.7, XinBouton (Popescu V. şi colab., 1998).
Deoarece în cultură timpurie rezultatele obţinute nu sunt foarte bune (un procent
de 10-85,7% din plante vernalizează) se recomandă cultura verzei chinezeşti de
toamnă (Popescu V. şi colab., 1998).
Pregătirea terenului se face ca şi pentru varza albă de toamnă. Răsadurile se
produc pe brazde reci, folosind 300-350 g sămânţă pentru răsadul necesar unui hectar
de cultură.
Plantarea se face în a treia decadă a lunii iunie sau prima decadă a lunii iulie.
Între rânduri se recomandă 80-85 cm iar între plante pe rând 40-45 cm. Se poate
înființa cultura și prin semănat direct în câmp dacă terenurile nu sunt foarte
înburuienate folosind pentru semănat 1,5 -2 kg de sămânță care se distribuie pe
suprafețe mari cu SPC 6. Densitatea recomandată la această cultură este de
aproximativ 35 mii plante/ha. Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la
varza albă, iar dacă se înființează cultura prin semănat direct se va urmări foarte atent
răsărirea intervenind cu udarea prin aspersie.
Recoltarea se poate face începând cu sfârşitul lunii august pentru consum
imediat, continuând şi în lunile septembrie şi octombrie. La recolatere se taie
căpățânile la nivelul solului și se îndepărtează frunzele din rozetă.
Producţiile obţinute depind în mare măsură de cultivarul utilizat 30-60 t/ha
(Popescu V. şi colab., 1998).

a) Care este ciclul de viață la varza chinezească?
c) Care sunt principalele verigi tehnologice recomandate ?
71
3.5. Varza de Bruxelles
Denumirea stiinţifică: Brassica oleracea L. var. gemmifera D.C.

Denumiri străine: engleză – Brussels sprouts, franceză – Chou de Bruxelle
Centrul de origine: Varza de Bruxelles este originară din Europa, zona Belgiei
unde a fost introdusă în cultură la sfârşitul secolului al XVII.
Tari mari cultivatoare sunt: Anglia, Olanda, Belgia. În ţara noastră se cultivă pe
suprafeţe mici, deşi specia este foarte bine adaptată condiţiilor de cultură din România.
Ciclul de viaţă Varza de Bruxelles în condiţiile de cultură de la noi din ţară se
comportă ca plantă bienală.
Importanţa culturii Se cultivă pentru consumul verzişoarelor care au un gust
plăcut şi o valoare alimentară ridicată.
Se pot consuma în salate sau preparate în diverse moduri, sau pot fi chiar
murate.
Valoarea nutritivă este dată de conţinutul mare în glucide 6,0 – 7,6 %, protide
4,0-5,0%, substanţe minerale 1,3 – 1,51%. Conţinutul în apă este de 84,0-86,0%, iar
valoarea calorică este de 26 cal/100 g substanta proaspătă.
Varza de Bruxelles se remarcă printr-un conţinutul mare în elemente minerale K
411 mg, Mg 22 mg, P 83,6 mg raportate la 100 g substanţă proaspătă și vitamine 114
mg C, 0,11 mg A, 0,14 B1, 0,28 mg B2, raportate la 100 g s.p.
Durata de păstrare Varza de Bruxelles are o capacitate de păstrare destul de
redusă, verzișoarele se deshidratează ușor. Pentru a se mari durata de păstrare se
recomandă ambalarea în caserole acoperite cu folie perforată. În depozite cu
atmosferă controlată unde temperatura se menține la 0°C și umiditatea la 98-100%
varza se poate păstra 2-3 luni (Ugas R., 2000)
Rentabilitatea culturii În România, varza de Bruxelles se cultivă pe suprafețe
mici, specia nu este foarte productivă, dar pretul de valorificare este foarte bun, ceea ce
recomandă această cultură.
Particularităţi biologice și botanice
În primul an varza de Bruxelles formează în sol o rădăcină puternică, care
pătrunde în sol la adâncimi mari, explorând un volum mare de sol ceea ce îi conferă
rezistență mai bună la secetă.
Tulpina este înaltă de 0,5- 1,5 m în funcţie de cultivar, în vârful ei aflându-se un
mugur vegetativ cu creştere activă şi deschisă.
72
Pe tulpină se formează frunze, lung peţiolate, cu limbul gofrat şi cu marginile
îndoite în sus, de forma unei linguri, dispuse în spirală. Această formă a frunzelor ajută
planta în colectarea apei din precipitații mărind astfel rezistența la secetă.
La subsuoara frunzelor se găsesc muguri axilari, activi cu creştere închisă din
care se formează verzişoare, pornind de la baza tulpinii către vârful ei. Verzişoarele au
formă sferică şi greutatea medie de 10-20 g. Pe o plantă se pot forma un număr variabil
de verzişoare 25-40-60, funcţie de înălţimea tulpinii.
După apariţia verzişoarelor frunzele cad, de la bază spre vârf, la un moment dat
rămânând numai frunzele din vârful tulpinii sub formă de rozetă.
În anul al doilea, din fiecare verzişoară se formează tulpini florifere, pe care se
formează flori, fructe şi seminţe asemănătoare cu cele de la varza albă. Seminţele sunt
mici, maronii, 300-320 într-un gram, facultatea germinativă 85-95% cu o durată de 5-6
ani de păstrare a facultăţii germinative.
Exigenţe ecologice
Exigenţele ecologice sunt asemănătoare cu cele de la varza albă. Plantele
mature rezistă în câmp până la -15°C, recoltarea verzişoarelor se poate face mult mai
târziu în câmp, chiar și în timpul iernii mai ales în zonele unde acestea sunt mai
blânde. Planta este și mai rezistentă la secetă datorită sistemului radicular și
particularității frunzelor.
Pentru această cultură se recomandă terenuri nu foarte fertile, cu un conţinut
redus în elemente minerale pentru a obţine căpăţâni bine îndesate (Dumitrescu M.,
1998).
Cultivaruri utilizate:
În Catalogul Oficial al soiurilor de plante de cultură este menţionat soiul Târzie
de Amager. Firmele de profil comercializează seminţe aparţinând unor hibrizi Franklin
F 1 şi Diablo F 1 , Long Island (Bejo, 2006).
Tehnologia culturii
Tehnologia de cultură este asemănătoare cu a verzei albe pentru cultura de
toamnă.
Răsadul se produce afară pe brazde reci, prin semănat la sfârşitul lunii aprilie.
Plantarea se face în prima jumătate a lunii iunie, la distanţe de 80 cm între
rânduri şi 40 cm între plante pe rând, asigurând o densitate a culturii de 35-36 mii
pl/ha.
Se completează golurile pe suprafețe mici la 5-6 zile de la plantare cu răsad din
rezerva de răsaduri, se prăşeşte cultura în primele faze de vegetaţie când există
pericolul înburuienării, mai târziu datorită particularității de creștere plantele îmbracă
73
foarte bine terenul și nu mai sunt necesare prașile. Irigrea culturii mai ales în anii cu
precipitații reduse se face cu norme de 250-300 m 3 /ha.
Defolierea culturii se face prin îndepărtarea frunzelor de la bază spre vârf.
Facultativ la cultivarurile mai vechi din cultură, pentru grăbirea creşterii verzişoarelor
se poate face şi cârnitul plantelor deasupra ultimelor verzişoare formate (Butnariu H.,
1992). Hibrizii noi introduși în cultură prezintă o uniformitate foarte mare în formarea
verzișoarelor.
Recoltarea la noi în țară se face manual, pe măsură ce căpăţânile au ajuns la
greutatea specifică cultivarului, fiind necesare 2-3 treceri prin cultură. Lucrarea începe
toamna târziu şi poate continua până la apariţia temperaturilor foarte scăzute. În țările
cu tehnologie avansată și unde se utilizează hibrizi performanți recoltarea se poate face
prin tăierea tulpinilor, aducerea acestora în camere speciale și desprinderea de pe
tulpini cu ajutorul unor mașini speciale, sau recoltarea este mecanizată în totalitate din
câmp combinele speciale despart verzișoarele de pe tulpini iar resturile vegetale rămân
pe câmp, verzișoarele sunt încărcate direct în remorci.
Se obţin producţii de 5-6 până la 10-12 t/ha, funcţie de cultivar și de tehnologia
aplicată.

a) Care este partea comestibilă la varza de Bruxxeles?
d) Care sunt principalele cerințe ecologice ale acestei specii?
e) Care sunt principalele verigi tehnologice recomandate ?
3.6 Conopidă
Foto 2 Căpăţâni de conopidă
Denumirea stiinţifică: Brassica oleracea L. var. botrytis L. subvar. cauliflora

D.C.
Denumiri străine: engleză – cauliflower, franceză – chou fleur
74
Centrul de origine: Specia are o origine incertă, fiind de fapt considerată a fi
originară din specii de varză sălbatică care cresc spontan în Europa dar și în Asia Mică.
În Europa în anul 2011 principalele ţări cultivatoare de conopidă şi broccoli sunt
Spania cu 31204 ha şi Franţa cu 19569 ha, aceste ţări realizând şi cele mai mari producţii
de 513783 ha. Cea mai mare producţie medie se realizează în Italia cu 23,8 t/ha.
În prezent la noi în țară conopida şi broccoli se cultivă în aceleaşi regiuni ca şi
varza albă, doar că suprafeţele cultivate cu aceaste specii sunt mai restrânse (tabelul
3.3).
Tabelul 3.3.
Suprafeţele cultivate cu conopidă şi broccoli şi producţiile obţinute

ha
totală
(t/ha)
Anglia 16757 180577 10,7
Belgia 5093 99660 19,5
Germania 6479 144136 22,2
Olanda 4675 57000 12,1
Franta 19569 364558 18,6
Polonia 14948 297649 19,9
Federa ţ ia Rus ă 600 5729 9,5
Spania 31204 513783 16,4
Ucraina 2200 22100 10,0
Italia 17637 420989 23,8
România 2662 39159 14,7
Ciclul de viaţă Conopida este o plantă bienală dar în țara noastră este tratată ca
plantă anuală ea reușind să formeze semințe în primul an.
Importanţa culturii Conopida se cultivă pentru consumul inflorescenţei
(denumită căpăţână), în stare proaspătă sau preparată în diverse forme: (pane, supe
75
creme, etc.), sau industrializată prin murare.Inflorescenţele de conopidă conţin glucide
solubile 3,3-5,6%, protide 1,6 – 2,3% şi lipide 0,07%. Dintre elementele minerale se
remarcă conţinutul mare în K 328 g şi cel în calciu 20 g/100 g s.p., iar conţinutul în
vitamine C este de 69,8 mg/100 gs.p.
Durata de păstrare Inflorescențele de conopidă sunt perisabile. În condiții de
temperatură normală nu se pot păstra decât 4-6 zile. Păstrarea temporară se poate face
numai în depozite frigorifice cu atmosferă normală sau cu atmosferă controlată. Pe
durata scurtă 1-2 săptămâni conopida se poate păstra la 5 - 10 0 C și umiditate relativă
85%., Pastrarea pe o durată mai mare (3 - 6 saptamani), se poate realiza prin ambalarea
inflorescentelor în folii perforate și menținerea unei temperaturi de 0 0 C și o umiditate
atmosferică de 95% și cu 3% O 2 si 5% CO 2 . (Foury Cl., 1994).
Rentabilitatea culturii În România, conopida se cultivă mai ales în jurul marilor
orașe, fiind totuși o cultură mai puțin răspândită, însă prețul de valorificare este bun.

Sistemul radicular este bine dezvoltat şi pătrunde în sol până la adâncimi de 30-
40 cm. Tulpina este scurtă, pe ea se formează frunzele în formă de rozetă, iar în centru
apare mugurele florifer.
Frunzele sunt mari, oval alungite, acoperite cu pruină. La hibrizii noi din cultură
acestea cresc în poziţie verticală şi acoperă foarte bine căpăţâna.
Căpăţâna este de fapt un organ floral care se formează din hipertrofierea tijelor
şi ramificaţiilor florale în care se acumulează substanţe de rezervă.
Căpăţâna este de culori diferite, albă, galben limoniu, verzuie sau violacee, mov
funcţie de cultivar, de formă rotundă sau turtită.
Tulpinile florifere se formează prin alungirea ramificaţiilor căpăţânii, au 60-70
cm înălţime şi prezintă pe ele flori de culoare galbenă ca la celelalte brassicaceae.
Seminţele sunt mici 210-350 într-un gram, facultatea germinativă fiind de 60-
80% şi se păstrează 4 ani.
Exigenţe ecologice
Este mai pretenţioasă la temperatură faţă de celelalte brasicaceae, temperatura
optimă de germinare a seminţelor fiind de 18-20 °C, iar temperatura optimă în timpul
formării căpăţânii 14-18 °C (Ugas R., 2000). Inflorescenţele formate nu rezistă la
temperaturi mai mici de -1°C.
Faţă de lumină pretenţiile sunt mari în faza de răsad, în perioada formării
căpăţânii cerinţele se reduc, plantele necesitând umbrirea pentru ca partea comestibilă
să nu se deprecieze prin înflorit.
76
Faţă de umiditate cerinţele sunt mari în toate fazele de vegetaţie, fiind necesară
o umiditate de 70-80 % în sol, lipsa apei ducând la obţinerea unor producţii mici şi
slabe calitativ. Ploile din timpul toamnei pot duce la degradarea părții comestibile mai
ales la cultivarurile mai vechi care nu sunt protejate de frunze.
Solurile pe care se cultivă trebuie să fie fertile, bine structurate, bogate în
elemente nutritive cu reacție alcalină sau neutră. Conopida este o mare consumatoare
de elemente nutritive reacționând foarte favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd în
anul culturii.
Cultivaruri:
- timpurii şi semitimpurii (95-115 zile): Stargate F 1 , Megane F 1 , Cabrera F 1 , Fortados,
Timpurie de Bacău, Rocky F 1 , Panther F 1 și Vitaverde F 1 , (căpăţâni de culoare verde),
Amfora F 1 Formosa F 1, (conopidă tip Romanesco).
- semitârzii şi târzii (120-150 zile):Fargo F 1 , Balboa F 1 , Suprimax, White Ball,
Balvany F 1.
Cultura timpurie
Pregătirea terenului se face la fel ca la varza albă timpurie respectând
asolamentul și rotația culturii. Fertilizarea de bază se face cu cantități de îngrășăminte
organice și chimice calculate în funcție de fertiklitatea solului.
Cultura timpurie se face numai cu plantare de răsad.
Producerea răsadurilor se face în sere înmulţitor sau răsadniţe calde, semănând
în intervalul 20.0.1 – 10.2, 300-350 g seminţe pentru înfiinţarea unui hectar de cultură.
Răsadul se repică şi se îngrijeşte ca şi pentru varza albă având grijă ca înainte de
plantare răsadul să se călească obligatoriu.
Plantarea se face la 15-20 martie, cu răsad în vârstă de 40-45 de zile, în rânduri
la 70 cm între ele şi la 30 cm între plante pe rând, la aceeaşi adâncime la care plantele
au fost repicate.
Lucrările de îngrijire sunt ca la varza timpurie, la unele cultivaruri vechi fiind
necesară protejarea părţii comestibile prin legarea frunzelor din rozetă deasupra
inflorescenţei.
Recoltarea începe în jurul datei de 20 mai şi se continuă până în luna 5-10 iulie.
Recoltarea se efectueaza când inflorescenta este compacta și a ajuns la marimea
caracteristica soiului. Recoltarea se execută manual, dacă se cultivă pe suprafețe mari
este bine să se utilizeze cultivaruri cu maturare uniformă iar recoltarea se poate face și
77
mecanizat. Pentru valorificare se aleg căpășânile turgescente, întregi, sănătoase fără
pete sau îngălbenite de soare. Producţiile care se obţin sunt de 15-20 t/ha.
Cultura de toamnă
Pregătirea terenului şi producerea răsadului se face ca la varza albă pentru
toamnă. Plantarea se face în intervalul 20 iunie – 1 iulie, la plantare răsadul se
mocirleşte şi se fasonează.
Pe teren modelat se plantează 2 rânduri la 80 cm între ele şi la 35-40 cm între
plante pe rând.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la varză.
Recoltarea se face înainte de apariţia primelor îngheţuri, fiind culese eşalonat
căpăţânile bine formate.
Producţia ce poate fi obţinută este de 20-30 t/ha.
Cultura protejată a conopidei
Pentru a crea condiţii mai bune de creştere conopida poate fi cultivată la fel ca
şi varza albă în tuneluri sau solarii.
Lucrările de înfiinţare a culturii şi cele de îngrijire sunt asemănătoare.
Recoltarea pentru aceste tipuri de cultură se poate face cu 2-3 săptămâni mai
devreme la culturile înfiinţate primăvara, iar toamna se pot prelungi recoltările cu 2-3
săptămâni faţă de câmp.

a) Care este partea comestibilă la conopidă?
c) Care sunt principalele verigi tehnologice recomandate la cultura timpurie din
cîmp ?
78
3.7. Broccoli
Denumirea stiinţifică: Brassica oleracea L. convar. botrytis L. var. cymosa

Duchesne
Denumiri străine: engleză – broccoli, franceză – chou broccoli,
Centrul de origine: Broccoli este originar din aceleași zone ca și conopida

Deoarece are aceleaşi pretenţii faţă de condiţiile de mediu şi tehnologia de
cultură asemănătoare în prezent la noi în țară broccoli se cultivă în aceleaşi regiuni ca
şi conopida însă pe suprafeţe mai mici.
Ciclul de viaţă Planta este asemănătoare cu conopida, la noi în ţară se comportă
ca plantă anuală.
Importanţa culturii De la broccoli se consumă primordiile de inflorescenţă care
se pregătesc în acelaşi mod ca şi conopida, având însă un gust mult mai fin decât
aceasta.
Dintre compuşii organici determinaţi în inflorescenţele de broccoli se poate
menţiona glucoza (0,74 %), fructoza (0,56 %), zaharoza (0,39 %), celuloza (1,46 %),
ligninele (0,18 %), acizii organici (acidul citric 210 mg/ 100 g şi acidul malic 120 mg/
100 g) şi acizii fenolici (acidul ferulic, cafeic şi p-cumaric), Burzo I., şi colab. 2005.
Fructoza reprezintă principalul glucid din broccoli şi reprezintă 48,7 – 56,9 %
din totalul glucidelor, în timp ce glucoza reprezintă doar 11,1 – 20 5 % (Rosa ş.a.,
2001, Burzo I. şi colab.,2005).
Conţinutul în substanţe minerale şi în vitamine fac ca acestă specie să fie foarte
apreciată de consumatori, fiind considerată ca având efect anticancerigen. Pe baza unor
sondaje s-a constatat că în zonele în care se consumă foarte mult această legumă
apariţia cancerelor este mai reduse.
Durata de păstrare Inflorescențele de broccoli sunt foarte perisabile, chiar în
condiții de frigider păstrarea este de scurtă durată (1zi). Păstrarea și transportul pe
distanțe mai mari se face în lăzi în care se adaugă gheață iar acestea se acoperă cu folii
perforate. Păstrarea pe durate mai mari (3 - 6 saptamani), se poate realiza ca și la
conopidă prin ambalarea inflorescentelor în folii perforate și menținerea unei
temperaturi de 0 0 C și o umiditate atmosferică de 95% și cu 3% O 2 si 5% CO 2 . (Foury
Cl., 1994).
79
Rentabilitatea culturii În România broccoli se cultivă pe suprafețe și mai
restrânse decăt conopida dar există perspective pentru creșterea suprafețelor cultivate
cu această specie deoarece prețul de valorificare este foarte mare iar cererea pe pieţă a
acestui produs este în creştere.
Sistemul radicular bine dezvoltat pătrunde în sol până la 45-50 cm adâncime. Pe
tulpina scurtă apar la început frunzele dispuse în rozetă, apoi mugurele terminal devine
florifer, formând inflorescenţa.
Inflorescenţa are pedicelii florali mai răsfiraţi sub formă de buchet. Culoarea
inflorescenţei la cele mai multe cultivaruri este verde dar există şi unele de culoare
galben verzuie sau violet.
Unele cultivaruri de broccoli după recoltarea inflorescenţei principale, formează
lăstari pe care apar inflorescenţe secundare care sunt de dimensiuni mai mici dar pot
constitui o a doua recoltă (Voican V şi colab, 2006).
Florile, fructele şi seminţele sunt asemănătoare cu cele de la conopidă.
Exigenţe ecologice
Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie sunt comparabile cu cele de la conopidă.

Pentru o tonă de produs plantele consumă 1,9 - 4,9 kg N, 0,5 – 1,0 kg
P 2 O 5 , 5,5 – 10 K 2 O, 3,2 – 3,5 CaO, 0,2% S (Chaux Cl şi colab., 1994).
Cultivaruri:
În cultură la noi în ţară sunt prezente cultivarurile: Calabrese Natalino, Flash F 1 ,
Belstar F 1 , Fiesta F 1 , Agassi RZ F 1 , Monfils RZ F 1 , Bacino F 1 , Balimo F 1 .
Cultura de broccoli se poate realiza primăvara sau toamna.
Pentru cultura de primăvară pregătirea terenului şi a răsadului se fac în mod
similar cu cel de la varză albă.
Plantarea se face în intervalul 15-25 martie, câte două rânduri pe brazdă la 70
cm între rânduri şi la 25-30 cm între plante pe rând.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la conopidă. Pentru combaterea
buruienilor terenul se poate mulci cu folie de polietilenă (foto 4)
80
Foto 4 Cultură de broccoli mulcită cu folie (original)
Pentru cultura de toamnă plantarea se face la data de 20-25 iunie. Pregătirea

terenului şi producerea răsadului necesită aceleaşi etape ca la varza de toamnă.
Recoltarea se face când inflorescenţele s-au dezvoltat, sunt compacte, înainte de
deschiderea bobocilor florali. Unele cultivaruri prezintă o caracteristică foarte
importantă astfel că după recoltarea părții comestibile principale lăstarii laterali
formează și ei căpățâni de dimensiuni ceva mai mici dar care pot fi și ele valorificate.
În Anglia aceste căpățâni sunt de obicei utilizate pentru industrializare.
Producţiile sunt de 20-25 t la culturile timpurii şi de 30-35 t la cele tardive.

a) Care este deosebirea dintre conopidă și broccoi în ceea ce privește partea
comestibilă?
c)Care sunt principalele verigi tehnologice recomandate la cultura de toamnă din
cîmp ?
81
3.8. Gulii şi gulioare
Foto 5 Plante de gulioare

Denumirea stiinţifică: Brassica oleracea L. var. gongyloides L.
Denumiri străine: engleză – kohlrabi, franceză – chou rave
Centrul de origine: Gulia este originară din bazinul Mării Mediterane.
Se cultivă pe suprafeţe mari în Japonia şi China. În Europa, ţări cu tradiţie în
cultura acestei specii sunt: Germania, Olanda şi Danemarca.
La noi în ţară suprafeţele cultivate sunt relativ mici, fiind prezentă în jurul
oraşelor mari mai ales în banat și Timișoara.
Ciclul de viaţă Gulia este o plantă bienală care formează tulpinile florifere și
semințele în anul al doilea de cultură.
Importanţa culturii Gulia se cultivă pentru consumul tulpinii îngroşate, în stare
proaspătă în salate sau se foloseşte la prepararea unor mâncăruri. Tulpina guliilor este
metamorfozată, iar în parenchimul cortical al acesteia se depozitează substanţele de
rezervă: glucide 3,3 - 5,6 %, proteine 1,6 - 2,3 %, lipide 3,3 - 5,6 %, apă 90,0 - 92,7 %,
acestea având o valoare energetică de 110,95 kJ/ 100 g.
Conţinutul în vitamine al guliilor este de 41,00 - 92,00 mg/100 g acid ascorbic,
tiamină 0,03 - 0,06 mg/ 100 g, riboflavină 0,03 - 0,06 mg/100 g, iar dintre elementele
minerale predomină: potasiul 340,0 - 500,0 mg/ 100 g şi calciul 43,0 - 90,0 mg/ 100 g
s.p.
Durata de păstrare Gulioarele au capacitate redusă de păstrare și trebuiesc
valorificate repede pe piață în timp ce guliile au capacitate bună de păstrare consumul
în stare proaspătă se poate face o perioadă lungă de timp.
Nu este o cultură foarte răspândită în Romănia, consumatorii nefiind obișnuiți
cu ea, ca urmare cererea pe piață este mică.
Sistemul radicular este pivotant la începutul perioadei de vegetaţie apoi fibros şi
pătrunde în sol la adâncime mică.
82
Partea comestibilă numită tulpino-fruct, este reprezentată de tulpina
hipertrofiată, care se îngroaşă şi capătă formă sferică, sferic – turtită, rotund – turtită
funcţie de cultivar.
Culoarea exterioară a părţii comestibile poate fi albă, alb verzuie, albastru
violet, iar miezul este alb cu gust plăcut.
Îngroşarea tulpinii se face de jos în sus, iar la un moment dat partea bazală se
poate lemnifica în condiţiile în care solul este prea uscat.
În anul al doilea apar tulpinile florifere înalte de 1,0-1,2 m.
Florile sunt mici, galbene pe tipul 4 cu polenizare alogamă, entomofilă.
Seminţele sunt mici 200-220 într-un gram, facultatea germinativă 70-90 % se poate
păstra 4 ani.
Exigenţe ecologice
Pretenţiile faţă de condiţiile de mediu sunt asemănătoare cu cele de la varză. O
atenţie deosebită se va acorda regimului de umiditate care trebuie menţinut la nivelul
de 75 – 80% din capacitatea de câmp pentru apă a solului, de la plantare până la
recoltare.
Pentru o tonă de produs se consumă: 4,0 - 4,9 kg N, 3,0 – 4,0 kg P 2 O 5 , 8,5 – 10
K 2 O, 3,2 – 3,5 CaO, 0,8% MgO (Chaux Cl şi colab., 1994).
Cultivaruri:
Se cultivă două varietăţi de gulii:
- var. minor cu tulpină – fruct mic (numite gulioare): Dworski, Trero, Kupa,
Korist F 1 , Korvit F 1
- var. major (gulii): Albastru de Iernut, Goliat alb, Goliat albastru, Kossak F 1 ,
Kolibri F 1 .
Cultura în câmp
Pentru cultura timpurie în câmp se folosesc gulioarele. Terenul se pregăteşte
ca la varza albă timpurie.
Pentru producerea răsadului se seamănă în 5-10 februarie, iar răsadul se repică
în cuburi de 5x5x5.
Plantarea se face la data de 25 martie – 10 aprilie. Se plantează 4 rânduri la 25
cm iar între plante pe rând 25 cm. La plantare se va urmări ca răsadul să nu se îngroape
mai adânc decât a fost repicat pentru a nu se produce deformarea părţii comestibile şi
deprecierea acesteia.
Lucrările de îngrijire sunt cele specifice şi verzei timpurii în câmp.
Recoltarea se face eşalonat, prin smulgere, când partea comestibilă este de
dimensiuni caracteristice cultivarului. Valorificarea se face imediat legând plantele
câte trei cu ajutorul frunzelor. Producţia 10-15 t/ha.
83
Cultura de toamnă este similară cu cea de la varza de toamnă.
Răsadurile produse pe brazde reci se plantează în intervalul 5 iunie - 15 iulie,
câte două rânduri la 60 cm între ele şi la 30 cm între plante pe rând.
Se va îngriji cultura prin aplicarea de praşile, 6-7 udări, fertilizări faziale ca la
varză, iar la semnalarea atacului de boli sau dăunători se va interveni cu tratamente
fitosanitare cu produse specifice.
Recoltarea se face prin dizlocare cu DLR 4 şi adunarea manuală a plantelor.
Lucrarea se execută înainte de venirea îngheţului. Pentru păstrare plantele se fasonează
prin tăierea frunzelor şi a porţiunii de sub tulpina îngroşată.
Producţiile ce pot fi realizate: 30-40 t/ha
Cultura protejată
Cultura forţată se poate realiza în solarii sau în tuneluri joase. Pentru acest tip de
cultură se folosesc gulioarele.
Producerea răsadului se face semănând în intervalul 15-20 ianuarie, răsadurile
urmând a fi repicate în cuburi de 5x5x5.
Plantarea se face în 10-20 martie. Plantarea se face în benzi de 7 rânduri la 25
cm între rânduri şi între plante pe rând. În cazurile când se plantează asociat cu o
cultură de bază se va planta între rândurile acestei culturi.
Recoltarea poate începe la 15 mai, iar producţiile sunt de 12-15 t/ha.
Cultura în sere
În sere se cultivă gulioarele în perioada iarnă – primăvară când se poate face fie
o cultură pură sau se pot asocia cu culturi principale (tomate, castraveţi).
Producerea răsadului se planifică în funcţie de momentul în care se urmăreşte
plantarea, în intervalul 1-10 octombrie – 1-10 noiembrie sau 15- 20 noiembrie pentru
culturi asociate. Plantarea se face la distanţe de 25 cm între şi pe rând.
Lucrările de îngrijire sunt completarea golurilor, udări şi o fertilizare fazială.
Dacă se semnalează apariţia agenţilor patogeni se intervine cu tratamente fitosanitare.
Recoltarea se face eşalonat în intervalul 10 ianuarie - 30 aprilie, iar producţiile
realizate sunt de 20-25 t/ha la cultura de bază, 12-15 la cultura anticipată şi 8-10 la
cultura asociată.

a) Cum se numește partea comestibilă la gulioare?
f) Care sunt principalele cerințe ecologice ale acestei specii?
g) Care sunt principalele verigi tehnologice recomandate la cultura în sere ?
84
Rezumat
Din această grupă fac parte plante legumicole care aparţin familiei
Brassicaceae (Cruciferae) şi anume: Brassica oleracea L. var. capitata L. forma alba
Lam. D.C. (varză albă), Brassica oleracea L. var. capitata L. forma rubra (varza
roşie), Brassica oleracea L. var. gemmifera D.C. (varza de Bruxelles), Brassica
oleracea L. var. botrytis L. subvar. cauliflora D.C. (conopida), Brassica oleracea L.
convar. botrytis L. var. cymosa Duchesne (broccoli), Brassica oleracea L. var.
gongyloides L. (gulia), Brassica pekinensis (Lour.) Rupr. (varza chinezească),
Brassica oleracea L. var. sabauda L.(varza creaţă), Brassica oleracea L.var. acephala
D.C. (varza pentru frunze).
Sunt specii, care reacționează foarte favorabil la fertilizarea cu îngrășăminte
organice în anul culturii.
Înfiiințarea culturilor la noi în țară se face prin răsad.
85
Cultura plantelor legumicole pentru boabe, păstăi şi capsule
Obiective:
◄cunoașterea speciilor care aparţin acestei grupe
ale speciilor
4.1 Mazărea de grădină
Foto 4.1. Plante de mazăre în câmp
Denumirea stiinţifică: Pisum sativum L

Familia botanică: Fam. Fabaceae (Papilionaceae)
Denumiri străine: engleză – pea, pea sugar, franceză – pois,
Centrul de origine: Mazărea de gradină provine din Afganistan, Asia Mică şi
India, fiind una dintre cele mai vechi plante cultivate (Maier I., 1963).
Aria actuală de răspândire Date despre cultura mazării sunt prezente în scrierile
din Grecia antică, Egiptul antic şi Imperiul Roman unde ea se cultiva pe suprafeţe
întinse.
În anul 2011 în Europa principalele ţări cultivatore de mazăre sunt Anglia,
Franţa şi Italia
În țara noastră se cultivă mai ales în jurul orașelor și a fabricilor de conserve.
86
Tabelul 4.1.
Suprafeţele cultivate cu mazare verde şi producţiile obţinute

totală (t) (t/ha)
Anglia 37276 424723 11,3
Belgia 9204 64428 7,0
Germania 4015 21516 5,3
Italia 24017 99039 4,1
Olanda 3943 20500 5,1
Portugalia 1347 7490 5,5
Spania 12338 85300 6,9
Franta 32727 635300 19,4
Grecia 2700 20100 7,4
Serbia 13928 41204 2,9
Ungaria 15523 99118 6,3
Bulgaria 1683 10329 6,1
Austria 1785 12503 7,1
Romania 5406 26605 4,9
Ciclul de viaţă Mazărea este o planta ierboasă, anuală

Importanţa culturii Mazărea de gradină poate fi consumată sub formă de păstăi
(înainte de formarea seminţelor) dar în special ca seminţe verzi, în preparate culinare
sau conservată prin: pasteurizare, congelare sau deshidratare.
Are o valoare alimentară ridicată datorită conţinutului în proteine 21,7 g/100
g.s.p., lipide 3,2 g/100 g.s.p; carbohidraţi 61,1 g/100 g.s.p, 65 g/100 g.s.p Ca şi de
asemenea, vitamine: B 1 – 0,25 g/100 g.s.p, B 2 0,15 g/100 g.s.p, PP 3,43 g/100 g.s.p
(Collazos C. şi colab., 1993).
Deoarece plantele de mazăre au proprietatea de a fixa azotul atmosferic,
reprezintă o foarte bună premergătoare pentru celelalte culturi legumicole.
87
Totodată, vrejii de mazăre ce se obţin după recoltare au un conţinut în proteină
de trei ori mai mare decât paiele de grâu şi constituie un bun furaj pentru animale
(Zamfirescu N., şi colab., 1960).
Durata de păstrare produsul trebuie valorificat imediat după recolatare
deoarece are o capacitate mică de păstrare.
Rentabilitatea culturii În prezent această legumă se cultivă în întreaga lume,
cunoscând o reală extindere odată cu mecanizarea lucrărilor de înfiinţare a culturii şi
recoltării, dar şi datorită posibilităţilor multiple de conservare, fapt care determină ca
această cultură să fie rentabilă. Datorită simbiozei cu azotul reprezintă și una din cele
mai bune premergătoare pentru celelalte culturi, fiind o specie importantăși în
agricultura ecologică.
Rădăcina principala este pivotantă şi poate pătrunde până la 1m adâncime, dar
rădăcinile secundare se găsesc la adâncimea de 40 – 60 cm fiind destul de viguros, dar
puţin ramificat. Pe rădăcini, în special pe cele tinere, se găsesc numeroase nodozităţi
care conţin bacterii din genul Rhizobium leguminosarum, care au proprietatea de a
asimila azotul liber din atmosferă şi de a-l fixa în nodozităţi.
Tulpina este goală în interior, cilindrică, agăţătoare prin cârceii proveniţi din
transformarea foliolelor.
Lungimea tulpinii poate varia de la 0,2-2,5 m în funcţie de cultivar (Zanoschi V.
şi colab., 1985). Plantele de la cultivarurile cu tulpină scurtă şi groasă se menţin în
poziţie erectă, acestea se cultivă în special pentru consumul boabelor verzi.
Cultivarurile de la care se consumă păstăile au tulpina lungă şi subţire, plantele
nu se pot menţine în poziţie erectă fiind necesară susţinerea lor prin montarea de
spalieri.
Frunzele sunt penat compuse alcătuite din 2-3 perechi de foliole ovale, ultima
foliolă fiind transformată în cârcel. La baza fiecărei frunze se găsesc două stipele mari,
amplexicaule de culoare verde la unele varietăţi sau cu o pată violet la cele cu flori
violete (Maier I., 1963)
Florile sunt grupate câte 2-7, sunt mari, albe şi papilionate și dispuse la
subsuoara frunzelor. Polenizarea este autogamă, polenul se maturează înainte de
deschiderea florilor. Florile apar la 35-50 de zile de la semănat, o floare rămâne
deschisă 2-3 zile, iar pe o plantă înfloritul durează 10-25 zile (Bălaşa M., 1973).
Fructul este o păstaie, care poate fi dreaptă sau arcuită, de culoare verde şi
având lungimi de 3-12 cm. Într-o păstaie se găsesc 3-12 boabe verzi.
Boabele verzi reprezintă partea comestibilă şi au culoarea de la verde deschis la
verde închis. Soiurile zaharate sau cu bob zbârcit au un conţinut în zahăr mai mare
decât cel de amidon iar soiurile sunt mai dulci, la cele cu bob neted raportul
88
amidon/zahăr este în favoarea amidonului iar boabele au un gust fad (Atanasiu
Cornelia şi colab., 2000).
În stare uscată seminţele de mazăre au culoare galbenă sau verde, soiurile cu
boabe galbene sunt mai puţine în sortiment predomină cele verzi. Seminţele sunt mari,
într-un gram intră 3-11 seminţe, facultatea germinativă a seminţelor este de 90-95% şi
se păstrează 3-4 ani (Ugas R., 2000).
Exigenţe ecologice
Mazărea este o plantă de climat temperat şi umed, care are cerinţe moderate faţă
de căldură. Temperaturile minime de germinaţie sunt de 1-2°C la soiurile zaharate şi 4-
6 °C la soiurile amidonoase (Bălaşa M., 1973).
Temperaturile optime de vegetaţie sunt cuprinse între 18-21°C (Ugas R., 2000),
iar dacă temperatura depăşeşte 26-28°C, producţiile scad (Bălaşa H., 1973).
Faţă de lumină, mazărea are cerinţe moderate, fiind o plantă de zi lungă. În
condiţii de zi scurtă (mai puţin de 8-10 ore), mazărea nu înfloreşte. În cazul
semănatului timpuriu, creşterea plantelor în prima parte a vegetaţiei are loc în condiţii
de zi scurtă, ceea ce determină formarea unui aparat vegetativ bogat, care în partea a
doua a vegetaţiei (ce se desfăşoară în condiţii de zi lungă) determină obţinerea unor
producţii ridicate de păstăi.
Mazărea de gradină are pretenţii mai mari la umiditate în faza de germinaţie a
seminţelor şi la începutul perioadei de vegetaţie, până când plantele reuşesc să-şi
formeze un sistem radicular puternic, apoi pretenţiile încep să scadă.
Umiditatea optimă în sol este de 70-80% din capacitatea de câmp a solului
pentru apă.
Seceta atmosferică prelungită influenţează negativ procesul de înflorire şi de
formare a păstăilor.
Excesul de umiditate în faza de germinare, asociat cu temperaturile scăzute (mai
mici de 5°C) provoacă putrezirea seminţelor, înainte de răsărire, stagnarea în vegetaţie
a plantelor şi sensibilizarea acestora la atacul de dăunători (Popescu V. şi colab.,
2001).
Pentru cultură se aleg soluri cu textură mijlocie, afânate, cu capacitate bună de
reţinere a apei şi pH 6,5 – 6,7 (Ugas R., şi colab., 2000).
Cultivaruri:
 extratimpurii (45-50 zile): Isalnita 60; Lulu, Perla de Mai,

 timpurii (50-55 zile): Rani, Prima, Mingomark; Masterfon
 semitimpurii (55-60 zile): Diana, Constant, Quad, Dsouce-Provence
 semitârzii (60-70 zile): Frila, Gerola; Television, Utrillo
 târzii (70-80 zile): Undine, Göttinga, Tulceana, Regina, Rondo, Alderman
89
Tehnologia culturii la mazărea de grădină pentru producerea de boabe verzi
Cultura de mazăre pentru producerea de boabe verzi se înființează exclusiv prin
semănat direct în câmp. În condiţiile climatice specifice ţării noastre se pot executa
două tipuri de cultură: cultura de primăvară şi cultura de toamnă. Deoarece culturile de
toamnă dau randament scăzut iar produsul nu este solicitat pe piaţă acest sistem nu se
practică decât în gospodăriile particulare.
Pentru cultura de primăvara, bune premergătoare sunt culturile de: tomate,
ardei, varză, castraveţi, fertilizate cu îngrăşăminte organice şi care lasă terenul curat de
buruieni.
După culturile timpurii de mazăre se pot cultiva: ridichi de iarnă, varză de
toamnă, castraveţi de toamnă deoarece mazărea este o excelentă premergătoare.
Pentru culturile de mazăre de toamnă bune premergăătoare sunt vărzoasele
timpurii.
Pregătirea terenului.
Toamna după desfiinţarea culturii premergătoare, se face fertilizarea de bază
după o cartare agrochimică a terenului. Orientativ pe un sol mediu aprovizionat se
poate aplica superfosfat 300-400 kg/ha şi 100-200 kg/ha sare potasică şi apoi se
execută arătura de baza la adâncimea de 28-30 cm.
Primăvara, imediat ce se poate intra pe teren, se executa fertilizarea cu 100 kg
azotat de amoniu, afânarea solului odată cu încorporarea îngrăşământului.
Combaterea buruienilor se face prin erbicidare cu Treflan 24 EC sau Triflurom
24 EC în doză de 3-5 l/ha aplicate cu circa 7 zile înainte de semănat și încorporat
imediat în sol cu grapa cu discuri.
Semănatul se execută primăvara cât mai timpuriu când în sol temperatura ajunge la
4-5°C și are tendințe de creștere, ultima epocă de semănat fiind însă 1-2 aprilie. Pentru
a prelungi cât mai mult perioada de recoltare se recomandă însămânţarea simultană a
unor soiuri cu perioadă de vegetaţie diferită sau acelaşi soi să fie însămânţat în 2-3
epoci, la distanţe de 10-15 zile (Atanasiu Cornelia şi colab., 2000). Pentru culturile de
toamnă se poate semăna în luna septembrie.
Se foloseşte o cantitate de sămânţă de 180-300 kg/ha, în funcţie de MMB şi de
facultatea germinativă a lotului de seminţe utilizat.
Se seamănă cu semănătoarea SUP 29 în rânduri echidistante la 12,5cm şi la
adâncimea de 4-5 cm.
În cursul perioadei de vegetaţie se execută destul de puține lucrări de îngrijire
deoarece perioada de vegetație a cultivarurilor este destul de scurtă. Dacă primăvara
este secetoasă pentru asigurarea răsăririi culturii se va uda cultura, apoi se mai irigă
90
înaintea înfloritului și în perioada formării păstăilor dacă nu plouă. Combaterea
buruienilor pe suprafețe mari se poate face cu ajutorul erbicidelor.
Dintre bolile frecvente la cultura de mazăre amintim: Ascochitoza (Ascochyta pisi)
care se combate prin respectarea asolamentului şi tratamente cu Dithane M45 0,2%,
Făinarea (Erisiphe pisi) se combate cu Karathane FN57 0,1% (Gheorghieş C., 2002).
Combaterea dăunătorilor se face cu Decis 2,5CE 0,05% sau cu Actelic 50 EC
0,1%.
Recoltarea se eşalonează în funcţie de soiuri şi de epoca de însămânţare.
Momentul optim de recoltare se stabileşte prin aprecieri subiective: umplerea
păstăilor cu seminţe, stabilirea gradului de suculenţă a seminţelor, gustul seminţelor
(care trebuie să fie dulce) sau se fac determinări chimice privind conţinutul în zahăr şi
amidon al boabelor.
Se pot folosi şi aparate ca: maturometrul, aparatul Raiftester, tenderometrul
pentru determinarea momentului optim de recoltare (Bălaşa H., 1973);
Recoltarea se poate face după următoarele proceduri:
Manual, dar este o operaţie greoaie şi necesită un volum mare de forţă de
muncă. Recoltarea manuală se face numai pe suprafeţe mici, pentru mazărea destinată
în exclusivitate consumului în stare proaspătă.
Mecanizat, cu MRM 2,2 + MA 1,2 se execută pe suprafeţe mari, iar producţia
este destinată industrializării.
Producţia de păstăi variază între 6-7 t/ha ajungând până la 10t/ha, iar producţia
de seminţe verzi de 2,5-4 t/ha.

a) Care este ciclul de viață la mazăre?
c)Cum se stabilește momentul optim pentru recoltare la mazăre ?
4.2. Mazărea tip „Mangiatuto”
Denumirea stiinţifică: Pisum sativum L. var macrocarpon

91
Destul de puţin cultivată în România, această specie este prezentă doar în
colecţii. În anii 2004-2006 ea a fost cultivată la Catedra de Legumicultură a Facultăţii
de Horticultură (Atanasiu N., 2004)
La această specie se consumă păstăile frage, atunci când boabele sunt mici (1,5
– 3 mm), iar pe liniile de sutură nu sunt prezente aţele. Cultivarurile existente au o
tulpină volubilă înaltă de 0,6-1,5 m iar inflorescențele sunt foarte decorative.
Cultura în câmp se realizează prin semănat în benzi de câte 2 rânduri, cu
distanţa între rândurile benzii de 20 de cm şi cu intervale între benzi de 50 – 60 de cm
care să permită accesul pentru efectuarea lucrării de recoltat, între plante pe rând
distanţa trebuie să fie de 10 – 12 cm.
Semănatul se poate face manual pe suprafeţe mici sau cu semănători de precizie
pe suprafeţe mari. (Atanasiu Cornelia, şi colab., 2000).
Instalarea sistemului de susţinere se face după semănat. El trebuie să aibă o
înălţime de 140-150 cm pentru a permite palisarea culturii, pe acest sistem de susţinere
se instalează plase cu ochiuri largi pe care mazărea se va agăţa cu ajutorul cârceilor.
Lucrările de îngrijire sunt cele de la mazărea păstăi.
Recoltarea se execută manual iar producţia este destinată consumului proaspăt.

a) Care este ciclul de viață la mazărea tip „Mangiatuto” ?
4.3. Fasolea de grădină
Denumirea stiinţifică: Phaseolus vulgaris L

Denumiri străine: engleză –fasolea pitică – bush bean, fasolea urcătoare –
runner bean, franceză–fasolea pitică – haricots nains, fasolea urcătoare – haricots a
rames
92
Centrul de origine: Specia este originară din America Centrală, fiind foarte
mult cultivată în Peru şi Mexic (Bălaşa H., 1973).
Aria actuală de răspândire. Specia este cunoscută de foarte multă vreme fiind
prezentă în scrierile vechi. Spaniolii și portughezii cunoșteau specia pe care au
răspândit-o în toată Europa. În anul 2011 cea mai mare suprafaţă de fasole era cultivată
în Serbia 19555 ha, iar cea mai mare producţie medie se realiza în Spania 17 t/ha
(tabelul 4.2.)La noi în țară se cultivă în toate zonele cu condiții favorabile.
Tabelul 4.2.
Suprafeţele cultivate cu fasole verde şi producţiile obţinute

totală (t) (t/ha)
Anglia 1685 15279 9,0
Belgia 8182 90124 11,0
Germania 3395 39107 11,5
Italia 19407 163725 8,4
Olanda 4900 44000 8,9
Spania 8939 152507 17,0
Franta 4713 79700 16,9
Grecia 5000 55100 11,0
Serbia 19555 39508 2,0
Ungaria 1915 16897 8,8
Bulgaria 262 1561 5,9
Austria 485 5963 12,2
Romania 10547 60257 5,7

Ciclul de viaţă fasolea este o planta anuală.
Fasolea se cultivă pentru consumul păstăilor verzi care se consumă preparate în
diverse moduri. Fasolea verde este o materie primă de mare importanţă pentru
industria conservelor.
93
Păstăile de fasole verde conţin 2,4 g proteine, 0,3g grăsimi, 8,1g carbohidraţi la
100 g substanţă proaspătă. Păstăile mai conţin 88 mg Ca, 49 mg fosfor şi 1,4 mg fier.
Fasolea se remarcă printr-un conţinut mare în vitamina C 9,6 mg la 100 g substanţă
proaspătă (Collazos C. şi colab., 1993).
Datorită simbiozei cu bacteriile fixatoare de azot, fasolea este și ea ca și
mazărea o excelentă premergătoare pentru celelalte specii legumicole.
Sistemul radicular este răspândit în stratul superficial al solului (0,3-0,4m), iar

pe rădăcini se găsesc nodozităţi cu bacterii fixatoare de azot. Uneori rădăcinile pot
pătrunde şi la adâncimi mai mari în sol.
Tulpina. La fasole există două convarietăţi după tipul de creştere al tulpinii:
convarietatea nanus – având creştere determinată, tulpina este dreaptă, ramificată şi
formează o tufă deasă, de înălțimi mici 40-60 cm (fasole pitică sau oloagă); conv.
vulgaris – creştere nedeterminată, tulpina volubilă, având lungimi de 2m – 6 m (fasole
urcătoare) (Zamfirescu N. şi colab., 1960)
Frunzele sunt mari, primele frunze sunt simple, celelalte sunt trifoliate, au
culoarea verde şi sunt acoperite cu perişori.
Florile sunt grupate câte 4-10 în raceme laxe, au culoarea albă, albă verzuie,
roşie, la fasolea pitică inflorescențele sunt situate în vârful ramificațiilor tulpinii. Iar la
fasolea urcătoare axial, polenizarea este autogamă.
Fructele sunt păstăi, monocarpelare, dehiscente. Forma poate fi dreaptă sau
curbată, iar culoarea poate fi verde sau galbenă sau violet la maturitatea tehnică.
În secţiune păstaia are formă aplatizată (fasolea grasă) sau cilindrică (fasole
fideluță).
Seminţele au formă mărime şi culori diferite în funcţie de soi. Într-un gram sunt
2-5 seminţe, facultatea germinativă variază între 90-95% şi se păstrează 4-5 ani.
Exigenţe ecologice
Fasolea este o specie pretenţioasă la temperatură. Minima de germinare a

seminţelor este 8-12 °C, iar optima 25°C (Maier I., 1963). Temperatura optimă de
creştere şi dezvoltare este de 22-25°C, la 10°C plantele îşi încetează creşterea iar la
temperaturi mai mici sunt chiar distruse.
Faţă de lumină este o plantă pretenţioasă.
Umiditatea solului trebuie să fie 60-70% din capacitatea de câmp pentru apă,
fazele critice fiind la germinarea seminţelor, la înflorire şi la legarea păstăilor. Excesul
de apă poate duce la apariția bacteriozelor și a unor boli criptogamice.
94
Fasolea se cultivă pe soluri mijlocii, permeabile, bine structurate, care rețin bine
apa, cu pH 5,5 – 6,7 (Ugas R., 2000).
Cultivaruri:
Cultivaruri de fasole oloagă:

- păstaia galbenă:Timpurie de Bacău, Solara, Ioana, Super de Moldova, Raluca,
Unidor, Berggold, Rias
- păstaia verde: Amurg, Doljana, Işalniţa 43, Olga, Forum, Espada, Alena,
Option, Paulista, Fandango, Bareca, Jazz
- păstaie de alte culori Purple Quen (păstaie neagră)
Cultivaruri de fasole urcătoare:
- păstaia galbenă: Auria Bacăului, Aurie de Bacău, Odir
- păstaia verde: Verba, Baroma VR
- păstaie de alte culori: Violetă de Iaşi (violet), Purpiat (negru), Merveille de
Piemonte (păstaie galbenă cu striații roșii)
Cultura fasolei de grădină în câmp

Cultura de fasole se poate realiza în ogor propriu sau în cultură succesivă.
Cultura în ogor propriu poate fi amplasată după premergătoare care au fost
fertilizate cu gunoi de grajd: tomate, ardei, vinete. Nu se va cultiva după sfeclă dacă se
constată prezenţa unor mari cantităţi de bor (Voican V. şi colab., 2006). Este o
excelentăpremergătoare pentru celelalte specii datorită capacității de a fixa azotul
atmosferic. Totuși revenirea ei pe aceiași solă este bine să se facă după 3-4 ani pentru a
preveni atacul bolilor și dăunătorilor.
Pentru a avea o producţie eşalonată se pot semăna în acelaşi timp cultivaruri cu
perioade de vegetaţie diferite sau acelaşi cultivar se poate semăna în etape la interval
de 7-10 zile.
Pregătirea terenului începe toamna prin nivelare, fertilizare de bază cu 250-300
kg/ha superfosfat, 100-150 kg/ha sare potasică după care se ară la 28-30 cm adâncime.
Primăvara se fertilizează cu 80-100 kg/ha azotat de amoniu, se erbicidează cu
Digermin 24 EC 3,0-5,0 l/ha sau Pivot 100 LC 0,8 l/ha cu 8-10 zile înainte de semănat,
se încorporează erbicidele cu grapa cu discuri.
Semănatul se face pe teren nemodelat, cu semănătoarea SUP 21, când în sol
temperatura se menţine la 10-12°C.
La fasolea pitică însămânţarea se face în rânduri la 40 cm între ele şi la 4-5 cm
pe rând, folosind 80-150 kg de sămânţă la hectar, funcţie de mărimea boabelor.
95
Adâncimea de semănat este de 3-5 cm, dar cu cât se seamănă mai târziu şi pe terenuri
mai uşoare cu atât adâncimea de semănat va fi mai mare (Voican V.şi colab., 2006).
La fasolea urcătoare este necesar instalarea unui sistem de susținere. Pe
suprafețe mari se utilizează un sistem construit cu spalieri din beton sau lemn. Distanta
între spalieri 4-5 m iar înălțimea spalierului 1,5 m. Semănatul se face în rânduri la 20
cm de o parte și de alta a spalierului. Densitatea este de 70-90 mii plante/ha. Se poate
palisa cultura de fasole și cu tutori individuali din lemn.
Lucrările de întreţinere
Terenul se va menţine curat de buruieni prin praşile mecanice (2-3) şi 1 praşilă
manuală pe rând, se va iriga în perioadele critice cu norme de 350-400 m 3 apă /ha.
Înainte de înflorit se poate aplica o fertilizare suplimentară folosind
îngrăşăminte chimice 50 -60 kg superfosfat, 50-60 kg azotat de amoniu, 80-100 kg
sulfat de potasiu (Voican V., şi colab., 2006) sau se pot folosi îngrăşăminte granulate
de tip Agroblen.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se va face la avertizare când aceştia depăşesc
pragul economic de dăunare.
Dintre boli cele care provoacă pagube sunt: Xanthomonas phaseoli (arsura
bacteriană), Pseudomonas phaseolicola (arsura aureolată), Colletotrichum
lindemutianum (antracnoza) care se tratează prin stropiri foliare cu Captan 50 WP
0,2%, Champion 50 WP 0,25%, Dithane M45 0,2%.
Dăunătorii frecvenţi sunt Achanthoscelides obtectus (gărgăriţa fasolei), Doralis
fabae (păduchele negru) care se combat prin tratamente cu Carbetox 50 CE 0,3%,
Sinoratox 35 CE 0,2%.
Recoltarea începe în a treia decadă a lunii iunie. Fasolea oloagă se poate recolta
mecanizat, fasolea urcătoare se recoltează numai manual când păstăile sunt fragede şi
bune pentru consum.
Producţiile sunt de 5-8 t/ha la fasolea oloagă şi 10-15 t/ha la fasolea urcătoare.
Cultura succesivă se înfiinţează prin semănat în prima decadă a lunii iunie,
folosind cultivaruri de fasole pitică cu perioadă scurtă de vegetaţie.
Pregătirea terenului se face ca pentru toate culturile succesive.
Lucrările de întreţinere sunt cele specifice culturii de fasole în ogor propriu.
Recoltarea începe în luna septembrie, iar producţiile obţinute sunt de 5-6 t/ha.
Cultura de fasole în solarii
Pentru cultura în solarii se folosesc doar cultivaruri de fasole urcătoare și se pot
face culturi de primăvară sau de toamnă.
Pregătirea terenului începe toamna şi se execută aceleaşi lucrări ca la cultura în
ogor propriu.
Primăvara lucrările care se fac sunt: fertilizare, mărunţirea solului din solar iar
cu 10-12 zile înainte de înfiinţarea culturii se acoperă solarul cu folie.
96
Semănatul se face la începutul lunii aprilie când temperatura în interiorul
solarului a ajuns la 10-12 °C. Se seamănă în benzi de câte două rânduri la 30 cm între
benzi şi 20 cm între rânduri. Pentru cultura de toamnă se seamănă în a doua decadă a
lunii iulie. Pentru un hecatar se utilizează o cantitate de 25-30 kg sămânță.
Lucrările de îngrijire: praşile manuale pentru combaterea buruienilor şi afânarea
solului, irigarea culturii, fertilizare fazilă şi combaterea bolilor şi dăunătorilor ca la
cultura în ogor propriu. Recoltarea se face în a treia decadă a lunii mai şi se obţin
producţii de 8-10 t/ha.
Cultura fasolei în sere
Deoarece cultura este destul de puţin productivă în ultima vreme cultura fasolei
în sere se mai practică din ce în ce mai puțin. Cultura se înființează de obicei prin
răsad. Pentru obținerea răsadului se seamănă în prima decadă a lunii ianuarie direct în
ghivece câte 2-3 semințe la ghiveci. Plantarea pentru ciclul I se face în prima decadă a
lunii februarie. Lucrările de îngrijire vor urmări asigurarea condițiilor de temperatură și
umiditate, combaterea bolilor și dăunătorilor dacă aceștia apar.
Recolatarea se face manual, eșalonat, fiind de fapt cea mai dificilă lucrare.
Se obțin producții de 20-25 t/ha.
Pentru cilul II răsadul se produce prin semănat în prima decadă a lunii august
iar recolaterea se face până la scăderea temperaturilor sub 10 ºC.
Producțiile care se obțin sunt de 15-20 t/ha.

a) Cate varietăți de fasole cunoasteti funcție de particularitățile de creștere a tulpinii?
i) Care sunt principalele cerințe ecologice ale fasolei de grădină?
j) Care este sistemul de cultură cel mai răspândit la fasole ?
4.4. Bob
Denumirea stiinţifică: Vicia faba L.
Denumiri străine: engleză – broad bean, franceză – fève
Centrul de origine: Bobul este originar din Asia Mică și Africa fiind o plantă
foarte veche în cultură.
Aria actuală de răspândire În prezent bobul este cultivat în numeroase regiuni
ale globului fiind foarte răspândit în țări ca: Japonia, India, China. În Europa mari
97
cultivatoare sunt ţări ca: Spania, Italia. Franţa. În ţara noastră se cultivă în Moldova,
Oltenia şi Maramureş.
Ciclul de viaţă Bobul este o plantă erbacee anuală.

Bobul se cultivă pentru păstăile tinere care se consumă ca și fasolea verde, dar
şi pentru seminţele imature sau uscate care au o valoare alimentară foarte ridicată, fiind
utilizate la prepararea unor mâncăruri. Se poate congela sau se poate păstra ca boabe
uscate.
Din făina de bob în amestec cu făina de grâu se poate obţine o pâine (Popescu
V. şi colab., 2001).
Ele conţin 11,3 g proteine, 25,9 g hidraţi de carbon, 31 mg calciu, 137 mg
fosfor, 2,0 mg fier la 100 g substanţă proaspătă. Conţi de asemenea, cantităţi mari de
vitamina A 0,1 mg, B 1 0,3mg, B 2 0,09 mg, PP 1,4 mg la 100 g.s.p (Collazos C. şi colab,
1993).
Resturile vegetale pot fi utilizate în hrana animalelor sau se pot utiliza ca
îngrășământ verde, deoarece masa vegetativă mare se realizează într-un timp scurt, iar
sistemul radicular profund prezintă multe nodozități îmbogățind solul în azot.
Particularităţi botanice
Există în cultură două tipuri de bob: unele cu semințe mari și altele cu semințe
mici. Bobul are un sistem radicular bine dezvoltat care pătrunde în sol până la
adâncimi mari de circa 1 m, cu rădăcini secundare pe care se găsesc nodozităţi ale
bacteriilor fixatoare de azot. (Bălaşa M., 1973).
Tulpina este goală în interior, muchiată având înălţimi de 0,7-1,0 m, este erectă
și neramificată.
Frunzele imparipenat compuse, alterne, cu ultima foliolă scurtă şi ascuţită,
acoperite cu pruină. În unele zone se consumă și frunzele când sunt tinere și fragede.
Florile sunt mari, sesile au formă tipic papilionată de culoare albă sau violaceae,
polenizarea alogamă, entomofilă (Bălaşa M., 1973).
Fructul este o păstaie cilindrică sau turtită, spongioasă în interior cu lungime de
4-14 cm care conţine 4-5 seminţe. Când sunt tinere păstăile sunt cărnoase și fragede iar
la maturitate se lemnifică.
Seminţele sunt mari, de culoare cafenie sau neagră, la maturitate pot fi
aplatizate, eliptice sau reniforme. Într-un gram pot fi 1-4 seminţe (Ugas R., 2000),
facultatea germinativă 90-95% şi se poate păstra 5-6 ani
Germinaţia la bob este hipogee, cotiledoanele rămân în sol iar epicotilul răsare
deasupra solului (Voican V. şi colab., 2006)
98
Exigenţe ecologice
Bobul este o specie puţin pretenţioasă la temperatură. Temperatura minimă de
germinare este 3-4 °C iar optima 18-20, specia nu suportă temperaturi mai mari de
25°C, care duc la încetarea creșterii și dezvoltării. (Butnariu H., 1992).
Este destul de pretenţios la lumină, fiind o plantă de zi lungă.
Pretenţiile faţă de umiditate sunt mari mai ales în perioada de germinare a
seminţelor şi la formarea păstăilor.
Bobul se cultivă pe soluri profunde, lutoase, cu reacţie neutră şi sunt de preferat
solurile care reţin bine umiditatea.
Cultivaruri:
Sortimentul cultivat în ţara noastră este destul de restrâns. Mai cunoscute sunt
cultivarurile: Metisa, Minica, Cosmin, Fin de Vidra şi Productiv 31, Aguadulce, Sirene
Tehnologia culturii
Bune premergătoare sunt speciile prăşitoare care lasă terenul curat de buruieni.
Pregătirea solului începe din toamnă când se fertilizează cu 30-50 t/ha gunoi de
grajd, 200-250 kg/ha superfosfat, 150 – 200 sare potasică, apoi terenul se ară la 28-30
cm adâncime.
Primăvara se fertilizează cu azotat de amoniu 150-200 kg/ha şi se mărunţeşte
terenul cu grapa cu discuri. Se poate modela terenul.
Semănatul se face cu SPC 6 în perioada 10 martie - 10 aprilie, nu se va întârzia
cu semănatul deoarece temperaturile ridicate în perioada de înflorit și fructificare pot
duce la compromiterea culturii. Semănatul se poate face în rânduri la 40 - 50 cm sau în
cuiburi la 50 cm şi la 40-50 cm între cuiburi pe rând (Bălaşa M, 1973). Densitatea
recomandată este de 120 mii plante/ha la cultivarurile viguroase și 200 mii plante/ha la
cultivarurile de vigoare mică.
Se utilizează o cantitate de 180-250 kg de sămânţă în funcţie de mărimea
seminţei.
Lucrările de îngrijire. Cultura se menţine curată de buruieni prin praşile, se irigă
în perioadele critice, se face o fertilizare suplimentară ca la fasole în faza înfloritului.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se va face la avertizare folosind produse
specifice ca la celelalte leguminoase (Gheorghieş C, 2002).
Bolile care pot să apară sunt: Uromyces viciae fabae (rugina), Botritys fabae
(pete ciocolatii) iar dintre dăunători Aphis fabae ((păduchele negru)
Recoltarea se face manual și depinde foarte mult de produsul pe care dorim să îl
consumăm. Dacă se recoltează frunze pentru salată acestea se rup în primele faze de
vegetație, păstăile se recoltează când sunt tinere și semințelesunt imature, semințele
99
imature se recoltează pe măsură ce ajung în faza de lapte-ceară iar semințele mature se
recoltează la maturitatea fiziologică.
Producţiile sunt de 20-25 t/ha păstăi şi 8-12 t/ha boabe verzi.
Test de autoevaluare numărul 4.4.

a) Ce se poate consuma de la bob?
b)Care sunt principalele particularități biologice ale speciei?
c)Ce producții se obțin la bob ?
4.5. Bame
Denumirea stiinţifică: Hibiscus esculentus L.

Familia botanică: Fam. Malvaceae
Denumiri străine: engleză – okra, franceză – gombo

Centrul de origine: Bamele sunt originare din Asia Mică și din India, Birmania.
Aria actuală de răspândire În prezent se cultivă în Albania, Turcia, Grecia,
Bulgaria.
La noi în ţară se cultivă pe suprafeţe mici în partea de sud a ţării.
Ciclul de viaţă Bamele sunt plante anuale
Bamele se cultivă pentru consumul fructelor tinere care se întrebuinţează la
prepararea unor mâncăruri sau se folosesc în industria conservelor. Fructele conţin
1,6% proteine, 0,2% lipide, 7,4% glucide (Butnariu H. şi colab., 1992).
Bamele au un sistem radicular puţin ramificat, rădăcina principală fiind
pivotantă şi pătrunde în sol până la 0,7 m.
Tulpina este ramificată, erectă, cu înălţimi de 1-1,5 m, acoperită cu peri rigizi.
Frunzele sunt palmat-lobate și acoperite ca și tulpina cu perișori rigizi.
Florile sunt mari, de culoare galbenă cu o zonă brună sau violacee la baza
corolei, polenizarea fiind facultativ autogamă (Butnariu H., 1993).
100
Fructele sunt capsule de 10-30 cm lungime muchiate cu 5-6 loji, la maturitatea
tehnică se lemnifică. (Staack E.M., 2006).
Seminţele 15-20 într-o capsulă sunt de formă sferică, de culoare cenuşie,
facultatea germinativă 80-85% se păstrează 4-5 ani.
Exigenţe ecologice
Bamele sunt specii pretenţioase la căldură. Temperatura minimă de germinare a
seminţelor 15°C, iar optima 28-35°C. Plantele îşi încetează creşterea dacă
temperaturile se menţin la 10°C.
Sunt plante pretenţioase la lumină, nu suportă umbrirea.
Umiditatea atmosferică şi cea din sol trebuie să fie ridicate pentru ca culturile să
reuşească. Sistemul radicular profund conferă o oarecare rezistenţă la secetă.
Pentru cultura bamelor se aleg soluri uşoare, bogate în humus cu pH 6-7,5, nu
suportă solurile cu structură luoasă care se încălzesc greu. (Staack E.M., 2006).
Cultivaruri:
În prezent există în cultură câteva cultivaruri: Ela și hibridul Star F 1 foarte
timpurii, Clemson spineless semitimpurii, Acme și Bella semitârzii.
Tehnologia culturii
Rezultate bune se obţin după premergătoare ca solano - fructoase sau vărzoase.
Terenurile trebuie să fie însorite, bogate în elemente nutritive șincu posibilități de
irigare. Se va respecta asolamentul pentru a ppreveni apariția bolilor ți dăunătorilor.
Pregătirea terenului se face din toamnă prin nivelare, fertilizare cu 30-40 t/ha
gunoi de grajd, 300-500 superfosfat, 100 kg/ha sare potasică şi arătură adâncă la 28-30
cm (Butnariu H., 1993).
Primăvara se fertilizează cu azotat de amoniu, se mărunţeşte solul şi se
erbicidează pe suprafeţe mari cu Treflan 24EC sau Balan 18 EC, cu încorporarea
imediată a erbicidului.
Semănatul se face în a doua jumătate a lunii mai. Se poate semăna pe teren
modelat sau nemodelat câte două rânduri pe brazdă la 80 cm între rânduri pe terenul
modelat și la 75 cm între rânduri pe terenul nemodelat, între plante pe rând distanța va
fi de 13-15 cm. Se foloseşte o cantitate de 40-50 kg de sămânţă la ha care se introduce
în sol la 3-4 cm.
Lucrările de îngrijire constau în răritul culturii, praşile mecanice şi manuale
pentru combaterea buruienilor şi afânare, fertilizare fazială şi tratamentul împotriva
bolilor şi dăunătorilor.
Irigarea este obligatorie pentru condiţiile ţării noastre. Se aplică 4-5 udări cu
norme de 350-400 m 3 /ha (Stan N. şi colab., 2003)
101
Recoltarea începe în a doua decadă a lunii iulie până în luna septembrie. Se
recoltează la interval de 2-3 zile la începutul fructificării apoi o dată pe zi pentru ca
fructele să fie bune de consum. Recoltarea se execută cu mănuşi deoarece planta
prezintă peri aspri pe fructe care pot provoca iritaţii (Popescu V. şi colab., 2000).
Recoltarea capsulelor se face la anumite dimensiuni funcţie de destinaţia
producţiei: 1,5-4 cm pentru conserve în saramură, 1,5-7,0 cm pentru ghiveci, 4-7cm
pentru consum proaspăt (Dumitrescu şi colab., 1998).
Producţiile sunt de 6-8 t/ha.

a)Care este denumirea științifică și familioa din care face parte această specie?
c)Care sunt cerințele ecologice ale acestei specii ?
d)Care sunt dimensiunile la care se recoltează capsulele?
Rezumat
Din această grupă fac parte specii care aparţin familiei Fabaceae
(Papilionaceae): Pisum sativum L. (mazărea de grădină); Phaseolus vulgaris L
(fasolea de grădină); Vicia faba L. (bobul); alături de care au fost incluse şi Hibiscus
esculentus L (bamele) aparţinând familiei Malvaceae.
Partea comestibilă la aceste plante este reprezentată de boabe verzi (sau păstăi
verzi la tipul – mangetout) la mazăre; păstăi verzi la fasole; păstăi şi boabe verzi la
bob şi capsule la bame.
Speciile din familia Fabaceae (Papilionaceae) pot fi considerate ca cele mai
bune premergătoare datorită simbiozei cu bacteriile fixatoare de azot, reușind să
aducă un aport de azot în sol.
102
Cultura plantelor legumicole bostănoase
Obiective:
ale speciilor
Din grupa plantelor bostănoase fac parte specii din familia Cucurbitaceae:
Cucumis sativus L. (castravetele), Citrullus lanatus (Thunb.) Mansf. (pepenele verde),
Cucumis melo L. (pepenele galben), Cucurbita maxima L. (dovleacul) şi Cucurbita
pepo L. (dovlecelul) (Ciocârlan V, 2000).
Unele dintre aceste specii prezintă o importanţă economică foarte mare fiind
printre principalele specii cultivate pe plan mondial şi în ţara noastră.
5.1. Castravetele
Denumirea stiinţifică: Cucumis sativus L.
Foto 5.1. Plantă de castraveţi
Familia botanică: Fam. Cucurbitaceae

Denumiri străine: engleză - cucumber; franceză: concombre;
Centrul de origine: Castravetele îşi are originea în țări din Asia și din Africa,
fiind una din cele mai vechi legume cultivate.
103
Pe plan mondial castravetele ocupă unul dintre locurile de frunte printre legume,
fiind cultivat atât în câmp cât și în spații protejate și forțate. În anul 2011 cel mai mare
cultivator de castraveţi din Europa a fost Polonia cu 17461 ha, dar cea mai mare
producţie medie la hectar se obţine în Olanda 655,4 t/ha. În România cultura
castraveților este foarte răspândită în toate zonele dar cu precădere în partea de sud,
sud est și sud vest acolo unde condițiile climatice permit cultura. În sere ocupa practic
locul al doilea ca pondere după cultura de tomate. În anul 2011 au fost cultivate 13154
ha iar producţia medie a fost de 14,8 t/ha (tabelul 5.1.)
Tabelul 5.1
Suprafeţele cultivate cu castraveţi şi producţiile obţinute

ha
totală
(t/ha)
Anglia 117 66500 568,3
Belgia 53 18700 352,8
Grecia 3600 174700 48,5
Germania 2931 249607 85,1
Franta 1773 134891 76,8
Italia 1736 33755 19,4
Olanda 656 430000 655,4
Polonia 17461 510892 29,2
Spania 8293 720198 86,8
Slovacia 1878 29698 15,8
România 13154 195855 14,8
Ciclul de viaţă castravetele este o plantă anuală, erbacee.

Importanţa culturii Se consumă fructele ajunse la maturitatea tehnică în stare
proaspătă în salate, se utilizează la prepararea mâncărurilor şi sub formă de murături.
104
Castravetele are valoare alimentară redusă, asigurând doar 19 calorii/100 g, dar
acest lucru este compensat de gustul lui plăcut, răcoritor.
Fructele conţin: glucide 2,6 %, vitaminele A, B 1 , B 2 , în cantităţi mici dar şi
săruri minerale de Na, K, Mg, Ca. Fructele şi seminţele sunt utilizate în industria
farmaceutică şi în cosmetică. Are acţiune diuretică şi depurativă fiind un dizolvant al
acidului uric (Valnet J., 1987).
În cosmetică se utilizează pentru obţinerea unor creme şi loţiuni utilizate în
îngrijirea tenului și a părului.
Durata de păstrare produsul trebuie valorificat destul de repede deoarece
capacitatea de păstrare nu este foarte mare. Castraveții recoltați din sere, ambalați în
folie și păstrați la 12-15 ºC și umiditate 95% se pot păstra aproximativ 12-15 zile, cei
neambalați în folie 7-10 zile, cei cornichon recoltați din câmp se pot păstra 5-7 zile.
ocupând unul din primele locuri atât în câmp cât și în culturile din spațiile forțate și
protejate. Deoarece există diferite sisteme de cultivare a lor iar aceștia pot fi
valorificați pe o perioadă lungă de timp face ca această cultură să fie rentabilă.
Specia prezintă un sistem radicular superficial cu tendinţe de creştere spre
suprafaţa solului, ceea ce creează necesitatea de a fi acoperite cu pământ, mai ales la
culturile din sere. Majoritatea rădăcinilor sunt situate până la 25-30 cm adâncime, însă
unele pot pătrunde şi până la 1-1,5 m (Ceauşescu I., 1984). Deoarece rădăcinile se
refac greu după rănire, atunci când se produc răsaduri acestea se obțin prin semănat
direct în ghivece, fără repicat.
Tulpina este fistuloasă, târâtoare, erbacee, ramificată, ajungând la lungimi de 1-
2,5 m pentru sortimentul cultivat în câmp, la sortimentul din sere la noi în ţară tulpinile
ajung la 4-5 m, iar în Olanda în sistemul culturilor fără sol lungimea tulpinilor poate
ajunge şi la 15 m (Atanasiu N., 2002). Pe tulpină la noduri se găsesc cârcei simpli; la
20-30 de zile de la răsărire la noduri apar lăstari; în contact cu solul tulpina emite uşor
rădăcini adventive. În anumite sisteme de cultură se practică susţinerea tulpinii prin
palisare. Dacă se dorește ramificarea tulpinii aceasta se ciupește când plantele sunt
mici (4-5 frunze) apoi pe măsură ce apar se ciupesc și lăstarii pentru a favoriza
ramificarea lor.
Frunzele sunt peţiolate, alterne, pentalobate, dinţate pe margini, de culoare
verde de diferite nuanţe funcţie de cultivar. Toată planta este acoperită cu perişori.
Florile de castraveţi unisexuate, în număr de 3-5 la subsuoara frunzelor, sunt
mari, de culoare galbenă, gamopetale cu corola în formă de pâlnie (Butnariu H. şi
colab., 1992).
Pe plantă apar mai întâi florile mascule, lung peţiolate, pedunculate, alcătuite
din 5 petale de culoare gălbuie, concrescute şi 5 stamine scurte.
105
Florile femele care apar pe ramificaţiile de ordin superior sunt alcătuite tot din 5
sepale şi 5 petale şi au un gineceu tricarpelar sincarp, cu ovarul inferior.
Diferenţierea florilor este influenţată de factorii hormonali şi de cei ambianţi,
care acţionează înainte sau în timpul transformării meristemului vegetativ în meristem
floral. La nodurile bazale ale plantelor se formează de obicei florile bărbăteşti, iar spre
partea apicală creşte numărul de flori femeieşti, ajungându-se chiar să se formeze
numai flori femeieşti, iar după Wien (1997), citat de Burzo I. şi colab. Factorii care
influenţează acest proces la florile de castraveţi sunt: temperatură, energia luminoasă,
fotoperioadă, tehnologie de cultură.
Creşterea numărului florilor femele este stimulată de temperatura scăzută,
lumina cu intensitate redusă, de iradieri cu raze x, sau raze gamma, de tratamente cu
diferite substanţe biostimulatoare.
Ito şi Saito (1960), citaţi de Burzo I. şi colab. 2005, constată că fertilizarea
abundentă cu azot întârzie formarea florilor femeieşti, iar desimea mare de semănat
determină autoumbrirea plantelor care are un rol stimulator asupra formării florilor
mascule.
Raportul flori mascule/flori femele la cultivarurile vechi în cultură este de 12-
15/1, iar la noile cultivaruri, acest raport este mult modificat în favoarea florilor femele
5-7/1.
În special pentru cultura din seră dar şi pentru unele culturi din câmp sunt
recomandaţi hibrizii ginoici, care prezintă doar flori femele, iar fructificarea se
realizează partenocarpic.
Polenizarea este alogamă, entomofilă, iar când are loc o polenizare incompletă
fructele se deformează.
Fructul este o melonidă cu forme, dimensiuni şi culori caracteristice cultivarului
utilizat. Forma fructului este alungită, iar culoarea poate fi verde uniform, sau verde cu
raze albicioase. Unele fructe au suprafaţa netedă, altele prezintă broboane sau perişori.
Pulpa fructului imatur este de culoare alb –galbuie, alb –verzuie, crocantă și suculentă.
În sortimentul vechi existau cultivaruri care prezentau uneori gust amar, datorită
cucurbitacinei.La sortimentul actual s-a intervenit prin lucrări de genetică pentru ca
această substanță să nu se mai sintetizeze în fructe.
La maturitatea fiziologică fructele devin albicioase, galbene, brune, unele
prezentând coaste sau urme de coaste datorate lojilor din interior în care se găsesc
seminţele. Numărul lojilor variază de la 3 la 5 în funcţie de cultivar (Maier I., 1963).
Seminţele sunt de formă alungit-ovoidală, albe sau alb-gălbui, turtite lateral şi
ascuţite la extremităţi. Într-un gram se găsesc 35-41 de seminţe (Ugas R., 2000).
Cercetările efectuate asupra seminţelor de castraveţi au evidenţiat că acestea au o
perioadă de dormanţă şi nu pot germina imediat după recoltare, ci numai după ce au
fost păstrate 84 zile (Nienhuis ş.a., 1983), citat de Burzo I. şi colab., 2005.
106
Utilizarea semințelor mai vechi de 2-3 ani reduce foarte mult și transmiterea
unor boli prin intermediul semințelor.
Facultatea germinativă se poate păstra 5-6 ani dacă seminţele sunt păstrate în
condiţii corespunzătoare de temperatură şi umiditate.
Exigenţe ecologice
Faţă de temperatură castraveţii au cerinţe foarte mari. Temperatura minimă de

germinare a seminţelor este de 15 - 16 o C, iar optima pentru creştere şi dezvoltare 25-
30 o C (Indrea D. şi colab., 1997).
La temperaturi mai mari de 35 o C, dar şi la cele mai mici de 18 o C creşterile
vegetative sunt mult încetinite iar fructificarea nu se mai produce.
Dacă la nivelul sistemului radicular temperaturile scad sub 12 o C acesta îşi încetează
activitatea, iar în scurt timp dacă temperaturile se menţin scăzute plantele pier.
Temperatura optimă pentru creşterea rădăcinii variază între 23 - 25 o C, în
condiţiile în care temperatura aerului este de 20 – 25 o C (Folster, 1974), citat de Burzo
I. şi colab., 2005.
Castravetele este plantă de zi scurtă, dar pretenţioasă la intensitatea luminoasă.
În timpul verii, când temperatura este ridicată şi lumina intensă, la culturile din sere se
procedează la umbrirea culturilor fie cu plase de umbrire în serele moderne sau se
recurge la cretizarea geamurile în serele vechi.
Insuficienţa luminii provoacă etiolarea plantelor, creșteri vegetative slabe, iar
procesul de fructificare este perturbat.
Pretenţiile faţă de umiditate sunt mari. Umiditate atmosferică trebuie să fie 80-
90% iar cea a solului 65 - 85% din capacitatea maximă de câmp a solului pentru apă
(Maier I., 1969).
Umiditatea trebuie să fie asigurată în mod constant, de aceea culturile de
castraveţi se fac numai în condiţii de irigare, iar metoda de irigare cea mai bună este
aspersiunea.
Pentru cultura castraveţilor sunt recomandate soluri nisipo – lutoase, bogate în
humus, cu pH 5,5 – 7,0 (Ugas R., 2000). Nu sunt indicate solurile compacte, la care
apa stagnează deoarece se axfixiază sistemul radicular.
Pentru o tonă de produs se consumă: 2,0 kg N, 1,5 kg P 2 O 5 , 4kg K 2 O, 2,5 kg
CaO, 0,5kg MgO (Chaux Cl. şi colab., 1994).
Plantulele de castraveţi sunt sensibile la salinitate (2,5 dS/m 2 ) şi creşterea lor se
reduce pe măsura sporirii concentraţiei saline (Mass E., 1984). Concomitent cu
creşterea conţinutului de sodiu şi clor din plantulele de castraveţi, are loc scăderea
conţinutului de calciu (Burzo I. şi colab., 2005).
107
Curenţii reci de aer sunt dăunători plantelor de castraveţi, fapt pentru care se
recomandă a se efectua culturile timpurii în culise de protecţie.
Rădăcinile sunt şi ele sensibile la lipsa aerului din sol, având tendinţa creşterii
spre suprafaţă, ca atare solul trebuie să fie afânat în permanenţă.
Cultivaruri:
În prezent există pentru castraveţi cultivaruri cu destinaţie specială pentru

cultură şi consum:
- Castraveţii cu fruct mic - tip cornichon, pentru consum în stare proaspătă şi
industrializare, recomandaţi pentru culturi în câmp, sere şi solarii:
a) timpurii: Regal F 1 , Renato F 1 , Adonis, Anka F 1 , Adam F 1 , Premier F 1 , Favorit F 1 ,
Mathilde F 1, Mondial, Meteor F 1 , Pasadena F 1 , Pasamonte F 1 .
b) semitimpurii: Cornirom F 1 , Amant F 1 , Aztek F 1 , Levina F 1 , Lord, Libelle F 1.
c) semitârzii: Meresto F 1 , Alibi F 1 , Alianz F 1 , Asterisc F 1 , Atlantis F 1,
- Castraveţi cu fruct semilung pentru consum în stare proaspătă, recomandaţi
pentru culturi în câmp, sere şi solarii:
a) timpurii: Corvin, Magic, Zeina F 1 , Marketmore.
b) semitârzii: Astrea F 1 , Select
- Castraveţi cu fructe lungi destinaţi consumului în stare proaspătă, recomandaţi
numai pentru culturi în sere.
a) timpurii: Famosa F 1 , Floriade F 1 , Long John F 1 , Nevada, Pedroso F 1 , Sombrero F 1.
b) semitimpurii: Dalibor F 1 , Fitness F 1 , Kamaron F 1 ,
c) semitârzii: Mustang F 1
Pentru culturi în câmp şi solarii pot fi utilizate cultivaruri cu înflorire mixtă,
care fructifică doar în urma polenizării entomofile, cât şi hibrizi cu înflorire
predominant ginoică şi fructificarea partenocarpică.
În sere, se cultivă numai hibrizi F 1, ginoici cu fructificare partenocarpică.
Tehnologia culturii castraveţilor în câmp

În câmp, castraveţii pot fi cultivaţi în cultură timpurie, de vară şi de toamnă.
Bune premergătoare pentru cultura castraveţilor în ogor propriu sunt: lucerna,
trifoiul, leguminoasele, solanaceele sau vărzoasele. În cadrul asolamentului, castraveţii
trebuie să revină pe aceeaşi solă numai după 2-3 ani. În ţara noastră o importanţă mare
o are cultura castraveţilor de vară, iar cea succesivă este utilizată pentru asigurarea
cantităţilor de castraveţi tip cornichon destinate valorificării prin murare în gospodării,
cultura timpurie fiind cea mai puțin răspândită.
108
Cultura timpurie este destul de puţin folosită în ţara noastră, deoarece cultura
se înființează prin plantare de răsad iar producerea acestuia este destul de dificilă și
scumpă.
Bune premergătoare pentru cultura castraveților sunt leguminoasele chiar
lucernierele. Deoarece înființarea culturii se face în prima decadă a lunii mai, până la
plantarea castraveților pe teren se poat cultiva ceapă verde sau salată.
Pregătirea terenului se face din toamnă prin nivelarea terenului, administrarea
de îngrășăminte organice și chimice greu solubile urmată de arătură la 28-30 cm.
Primăvara imediat ce se poate intra pe teren se va executa fertilizarea cu azotat
de amoniu și erbicidarea pe suprafețe mari. Se pot utiliza erbicide ca Balan 8-10 l/ha
sau Benefex 6-8 l/ha, cu încorporarea acestora în sol și mărunțirea terenului.
Producerea răsadului se face prin semănat direct în cuburi sau ghivece nutritive,
folosind câte o sămânţă în fiecare ghiveci. La data plantării răsadurile trebuie să aibă
vârsta de 35-40 de zile. Plantarea se face în prima decadă a lunii mai, pe teren modelat
sau nemodelat, se plantează în rânduri la 80 cm între ele iar pe rând la 40 cm.
Lucrările de îngrijire sunt: completarea golurile la 5-6 zile după plantarepe
suprafețe mici acolo unde acest lucru este rentabil, iar pentru accentuarea timpurietăţii
plantele tinere se ciupesc la 3-4 frunze, imediat după plantare, apoi se repetă lucrarea şi
pentru lăstarii de ordinul I şi II la 5-6 frunze. Pentru a obține producții bune se
recomandă fertilizarea cu îngrășăminte chimice sau cu îngrășăminte foliare. În anii cu
precipitații reduse se irigă cultura mai ales în perioada fructificării. În cazul apariție
unor boli și dăunători se va intervene prin tratamente fitosanitare.
Cele mai păgubitoare boli la culturile de castraveți sunt: Pseudomonas
lachrimans (pătarea unghiulară) – se fac tratamente cu Champion 0,3%, Dithane M45
0,2%; Sphaerotheca fuliginea (făinare) se combate prin tratamente cu Afugan 0,05%,
Rubigan 0,03%, Tilt 0,015%; Pseudoperonospora cubensis (mana) se combate prin
stropiri cu Ridomil 72 WP-0,25% Ripost M 0,25%.
Dăunătorii cei mai des întâlniţi sunt: Thrips tabaci care se tratează cu Dithane
M45, Cupromix 0,4%, Mospilan 20 SP-0,025%. iar (păianjenul roşu) Tetranichus
urticae se combate prin tratamente cu Danirun 11EC 0,06%, Omite 30 W 0,2%.
Recoltarea începe la jumătatea lunii iunie atunci când fructele au 80-100 g,
producţia fiind destinată în exclusivitate consumului proaspăt. Se pot obţine 10-15
t/ha.
Cultura de vară a castraveţilor
Lucrările de pregătire a terenului încep toamna:

Desfiinţarea culturii anterioare, nivelarea de întreţinere, fertilizarea cu 40-60
t/ha gunoi de grajd, 250 kg/ha superfosfat şi 100-120 kg/ha sulfat de potasiu şi arătură
adâncă la 28-30 cm când are loc şi încorporarea îngrăşămintelor.
109
Primăvara, se administrează 100-120 kg/ha azotat de amoniu, apoi se afânează
terenul prin grăpare şi se încorporează îngrăşămintele cu azot.
Dacă terenurile sunt îmburuienate, pe suprafeţe mari se poate erbicida cu
Benefex 6-8 l/ha, cu o săptămână înainte de înfiinţarea culturii.
La cultura de vară se practică două sisteme de dirijare a plantelor: pe sol şi
cultura pe spalieri înalţi. De obicei cultura la sol se înființează prin semănat direct în
câmp în timp ce la cultura pe spalieri se practică producerea răsadului.
La cultura pe sol terenul se modelează pe suprafeţe mari în straturi înălţate cu
lăţimea la coronament de 94 cm sau 104 cm.
Semănatul pentru cultura de vară se face la sfârşitul lunii aprilie sau în prima
decadă a lunii mai. Temperatura în sol trebuie să fie de minimum 12°C. Se seamănă
două rânduri pe coronament, la 60-70 cm între rânduri, cu semănători de precizie cu
distribuţie pneumatică, ale căror discuri au orificii cu diametrul de 2,5 mm (Atanasiu
N, 1999). Pentru un hectar de cultură se foloseşte o cantitate de 4-5 kg de sămânţă.
Pentru cultura pe spalieri schema de plantare este în benzi de câte două rânduri
la 60 cm între ele, distanţa între benzi fiind de 180 cm. Se preferă varianta cu plantare
de răsaduri deoarece se folosesc hibrizi la care preţul seminţei este destul de mare, iar
în acest fel se reduce cantitatea de sămânţă utilizată (1-1,5 kg/ha). Se asigură o
densitate de aproximativ 30-33 mii de plante la hectar. Sistemul de susţinere se
instalează înainte de înfiinţarea culturii. Pentru construirea spalierului necesar palisării
unui hectar sunt necesari 800-850 de stâlpi, care pot fi din lemn sau beton. Stâlpii se
îngroapă la distanţa de 240 cm între rânduri şi 4-4,5 m între stâlpi pe rând. La
înălţimea de 120 cm se instalează sârma de susţinere care trebuie să aibă grosimea de
3-4 mm, fiind necesară o cantitate de 300 kg de sârmă pentru un hectar (Popescu V., şi
colab., 2000).
Pentru a avea o răsărire uniformă este necesar ca în anii secetoşi, imediat după
semănat, să se aplice o udare a culturii.
Când plantele au 2-3 frunze adevărate se efectuează răritul culturii la 12-20 cm
între plante pe rând, asigurând o densitate de 70.000 şi 130.000 plante/ha, funcţie de
vigoarea soiurilor cultivate. La cultura pe spaalieri înființată cu răsad este bines ă se
completeze golurile.
În timpul vegetaţiei se aplică 6-8 udări cu norme de 250-300 m 3 /ha.
Pentru afânarea terenului şi combaterea buruienilor se fac praşile superficiale
care să nu afecteze sistemul radicular al castraveţilor.
Fertilizarea fazială se face cu îngrășăminte chimice ușor solubile de tip
Universol sau cu îngrășăminte foliare.
Pentru cultura pe spalier, care stă o perioadă mai lungă pe teren, este necesară
efectuarea a 2-3 fertilizări faziale cu N şi K sau cu îngrăşăminte foliare.
110
Recoltarea castraveţilor se face după 55-60 zile de la răsărirea în masă a
plantelor şi se face eşalonat, la intervale de 2-3 zile. Recoltarea manuală se efectuează
eşalonat la intervale de 2-3 zile şi durează 20-25 zile la culturile pe sol şi 55-60 de zile
la culturile pe spalier.
După recoltare, fructele destinate industrializării se sortează pe clase de mărimi:
extra - 3-6 cm; cal. I - 6.1-9 cm; cal. II – 9,1-12 cm lungime. Fructele peste 12 cm sunt
destinate exclusiv consumului în stare proaspătă.
Producţiile obţinute pot fi de la 8-10 t/ha până la 20 – 25 t/ha, la culturile
efectuate la sol şi 25-50 t la culturile pe spalieri.
Utilizând cultivaruri de castraveţi tip cornichon şi densităţi de semănat de 120 şi
140 mii plante/ha cu recoltare mecanizată s-au obţinut producţii de 12 t/ha (Atanasiu
N., 2002).
Cultura de toamnă a castraveţilor
Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct în câmp, folosind cultivaruri de
tip cornichon cu perioadă scdurtă de vegetație. Producţia obţinută este destinată în
primul rând conservării dar şi consumului în stare proaspătă.
Bune premergătoare pentru această cultură sunt mazărea de grădină, vărzoasele
timpurii, fasolea de grădină.
Pregătirea terenului se face ca pentru o cultură succesivă, se fertilizează, se
erbicidează, se ară la 18-20 cm , apoi se mărunţeşte cu grapa cu discuri şi se modelează
solul în straturi înălţate.
Se seamănă în prima jumătate a lunii iunie folosind 5-6 kg/ha de sămânţă pentru
un hectar de cultură, la 70 cm între rânduri și 20-25 cm între plante pe rând realizând
densități de 57-70mii plante/ha. Pentru acest sistem de cultură sunt recomandați unii
hibrizi care se pretează la recoltarea mecanizată (Puccini RZ F 1 , Unisono RZ F 1 ).
Lucrările de îngrijire sunt ca la cultura de vară.
Recoltarea se face la sfârşitul lunii august şi începutul lunii septembrie, la
intervale de 2-3 zile, urmată de sortarea fructelor.
Producţiile realizate sunt de 5 - 15 t/ha în funcţie de mărimea fructelor recoltate.
Cultura castraveţilor în sere

Se cultivă în ciclul I (iarnă-vară) când se utilizează hibrizi cu fructe lungi,
semilungi sau cornichon şi ciclul II (vară – toamnă) pentru care în ţara noastră se
utilizează hibrizi cu fruct mic tip cornichon, deoarece fructele lungi nu sunt cerute pe
piaţă la acea dată.
111
Cultura castraveţilor în sere ciclul I
Castraveţii pot fi cultivaţi în diferite moduri în sere:
Deoarece castraveţii au nevoie de un regim termic ridicat, la nivelul solului se
procedează la înfiinţarea culturilor în diferite moduri care să realizeze suplimentarea
căldurii:
direct pe sol, atunci când la nivelul solului din sere există posibilitatea
încălzirii acestuia cu conducte montate sub nivelul rândurilor de plante;
pe straturi de gunoi de grajd;
pe paie, în amestec cu gunoi de grajd;
pe baloţi de paie care pot fi: îngropaţi, semiîngropaţi sau aşezaţi la
suprafaţa solului.
La noi în țară culturile se realizează direct pe solul serei, iar dintre celelalte
metode mai folosite sunt cea pe strat de gunoi de grajd, pe pale de paie în amestec cu
gunoi de grajd şi pe baloţi de paie semiîngropaţi. Sistemele cu baloţi la suprafaţă şi cea
cu baloţi îngropaţi sunt mai puţin utilizate deoarece necesită un consum mare de forță
de muncă pentru înființarea culturilor.
Indiferent de modul în care se înființează cultura pregătirea serei constă în:
desființarea culturii anterioare, dezinfecția serei, cartarea agrochimică a solului în
vederea stabilirii fertilizărilor care se vor efectua, mobilizarea solului din sere prin
executarea unui subsolaj la 40-45 cm.
Dacă cultura se realizează în solul serei se procedează la: dezinfecţia solului şi a
serei, subsolajul, fertilizarea terenului care se face cu doze mari de: gunoi de grajd 80 –
100 t, 600-800 kg superfosfat, 400-600 kg sulfat de potasiu, 300 kg sulfat de magneziu
la hectar după care vor fi încorporate în sol cu sapa rotativă.
Când cultura de castraveţi urmează a se efectua pe strat de gunoi de grajd
acesta se aduce în sere și se aşează pe direcţia rândurilor după care se încorporează în
sol cu maşina de săpat solul.
Pentru cultura pe pale de paie în amestec cu gunoi de grajd şi pe baloţi de paie
semiîngropaţi este necesar să se facă şanţuri de 60 cm lăţime şi 30 înălţime pentru a
putea introduce amestecul, sau 15 cm înălţime pentru baloţii semiîngropaţi. Pentru a
începe fermentarea substratului, la amestecul cu baloţi de paie, se udă repetat şi se
administrează 100 kg/ha azotat de amoniu şi 150 kg nitrocalcar/ha. Peste acestea se
aşează gunoi de grajd (100 t/ha) şi se acoperă cu pământ, formându-se biloane de 20-
30 cm înălţime. Acest sistem prezintă inconvenientul că, în cazul în care instalarea
paleleor de paie este întârziată acestea nu vor fermenta în totalitate până la sfârșitul
ciclului de cultură, îngreunând lucrările pentru ciclul următor.
Cultura castraveților pe baloți de paie oferă o serie de avantaje dintre care
asigurarea unei timpurietăți a producției, aerisirea corespunzătoare a rădăcinilor
plantei, încălzirea corespunzătoare la nivelul rădăcinilor. Totuși acest sistem prezintă și
112
unele dezavantaje: necesitatea existenței baloților de paie, manoperă mare pentru
deschiderea șanțurilor, precum și descompunerea lentă a baloților, ceea ce a dus la
limitarea utilizării acestui sistem. La sistemul cu baloţi semiîngropaţi, aceştia se aşează
compact, în șanțuri de 60 cm lățime și 15-20 cm adâncime care se deschid mecanizat.
Baloții se așează în șanțuri unii lângă alții presând puternic, utilizând aproximativ
7.000 baloţi/ha. Baloții se udă de mai multe ori şi se fertilizează în trei reprize cu
îngrăşăminte chimice: Prima fertilizare se face cu -300 kg azotat de amoniu; a doua cu
300 – 600 kg nitrocalcar;iar a treia cu 300 kg azotat de amoniu, 600 kg superfosfat,
200 – 400 kg sulfat de potasiu, 200 – 400 kg sulfat de magneziu şi 50 kg/ha sulfat
feros (Apahidean Al.S., 2004).
Se controlează periodic temperatura, iar când aceasta rămâne constantă la 28°C
- 30°C se aşează amestecul de pământ în strat de 6-10 cm.
Pentru a preveni degajările de amoniac după așezarea amestecului de pământ se
mai udă de 2-3 ori până la plantare.
Producerea răsadului se face în sere înmulţitor, se seamănă în ghivece sau
cuburi cu dimensiunea de 10 cm, câte o sămânţă la ghiveci, la adâncimea de 2-3 cm,
utilizând un substrat care conţine multă turbă (60-100%).
Pentru a asigura un răsad de calitate la o săptămână de la răsărire, temperatura
se reglează astfel: ziua 18-22°C şi noaptea 16-18°C. De asemenea, se fac 1-2 fertilizări
cu îngrăşăminte chimice, iar udările se fac cu presiune mică pentru a nu deranja
rădăcinile plantelor.
La plantare răsadul trebuie să aibă vârsta de 50-60 de zile pentru plantările din
ianuarie, 40-50 de zile pentru plantările din februarie (Mănescu B. şi colab., 1966).
Pentru a obține producții bune la culturile de sere se recomandă utilizarea de
răsaduri altoite care au avantajul că oferă o înrădăcinare foarte bună a plantelor,
protecție împotriva bolilor și dăunătorilor din sol, rezistență mare la condițiile de stres.
Foto 5.2. Răsaduri altoite comercializate de firma Agris A.E.
113
Se plantează începând cu luna ianuarie şi până la sfârşitul lunii februarie, în
funcţie de posibilităţile de încălzire a serelor.
Se plantează 2 rânduri pe travee, cu distanţe între rânduri de 200 cm la
conducerea plantelor vertical – şi 240 cm când plantele vor fi conduse oblic. Pe rând
distanţa de 40 – 50 cm, asigură densitatea de 12.000 – 14.000 plante/ha.
Completarea golurilor, udări frecvente pentru menţinerea unui plafon de
umiditate de 90-95 % la începutul vegetaţiei apoi 85-90 % pe toată durata de vegetaţie.
Temperatura va fi menţinută la 18°C la nivelul rădăcinilor iar la nivelul părţii
aeriene se asigură o temperatură ziua de 22°C –24°C, în zilele senine şi de 20- 22°C în
zilele noroase, iar noaptea 17-20°C.
Se va acorda o atenţie deosebită fertilizărilor din timpul vegetaţiei când se pot
folosi îngrăşăminte chimice solide fie se va asigura fertilizarea prin fertirigari cu
ajutorul instalaţiei de udare prin picurare.
Firmele de profil recomandă fertilizarea cu Amargerol 0,02-0,05% la două
săptămâni după plantare pentru a preveni îngălbenirea plantelor și pentru creșterea
rezistenței acestora la boli și dăunători.
Mulcirea terenului cu turbă, gunoi de grajd foarte bine descompus sau folie de
polietilenă dă rezultate foarte bune.
Aerisirea serelor este obligatorie pentru eliminarea excesului de CO 2 , şi
menţinerii umidităţii relative a aerului.
După plantare se montează sistemul de susţinere al plantelor şi se palisează în 3
sisteme:
1. oblic în “V” castraveţii de pe un rând se leagă alternativ; o plantă la o sârmă,
următoarea plantă la cealaltă sârmă; Acest sistem asigură o bună iluminare a plantelor.
De pe tulpina principală se vor îndepărta toți lăstarii pănă la sârma de susținere iar
până la 80 de cm se elimină și toate fructele, apoi se lasă câte 2 fructe, până la sârma
de susținere vor fi 5-6 fructe. După nivelul sârmei se vor lăsa trei tulpini de rod fiecare
cu câte 5 frunze și 4 fructe, iar acestea se vor înlocui treptat pe măsura epuizării.
2. în “pergolă” vertical până la sârma de susţinere, apoi pe orizontală spre interiorul
traveei, după 60-70 cm se face primul cârnit iar apoi lăstarii sunt conduși pănă la
jumătatea traveei când se va face al doilea cârnit. De pe tulpina principală se vor
elimina toate fructele până la 50-60 cm, după care până la sârma de susținere se vor
lăsa 10 fructe. La nivelul sârmei se lasă 3-4 lăstari la care se vor lăsa câte 1 fruct pe
fiecare din aceștia.
3. în “pergolă îmbunătăţită” combinând primele 2 sisteme, atunci când plantările sunt
întârziate iar nivelul de lumină crește în interiorul serei.
La pergola îmbunătăţită rândul din mijloc se conduce ca la sistemul “V” şi cele
de pe lateralele traveei, ca la pergolă (Popescu V. şi colab., 2000).
114
La rîndurile marginale dirijarea fructificării se face ca la pergolă, lăstarii de la
dolie, conduşi pe orizontală spre centrul traveei se cârnesc de 2 ori prima dată după 60
cm şi a doua oară când au ajuns la jumătatea traveei. Pe tulpina principală se lasă un
fruct la nod, iar lăstarii laterali se ciupesc după ce au 2 frunze formate şi 1-2 fructe, iar
la rândurile din interior se aplică sistemul de conducere umbrelă.
Recoltarea fructelor începe la jumătatea lunii martie - începutul lunii aprilie,
funcţie de data plantării. Fructele care au ajuns la greutatea de 400–500g se recoltează
de 2-3 ori pe săptămână. Pe măsură ce fructele de la bază se recoltează, se realizează şi
lucrarea de defoliere a plantei prin îndepărtarea frunzelor bazale, a fructelor deformate,
atacate de boli şi dăunători sau deformate.
Producţiile care se pot obţine sunt de 100-150 t la hibrizii cu fructele semilungi
şi 200-300 t/ha la hibrizii cu fructe lungi.
Cultivarea castraveţilor cornichon în sere ciclul I

Deoarece unele sere nu îşi permit să folosească sistemul de încălzire pentru a
favoriza cultura castraveţilor cu fructul lung în ultima vreme se practică cultura
castraveţilor tip cornichon în ciclul I. Pentru această cultură se folosesc hibrizi total sau
parțial ginoici.
Solul serei se pregăteşte prin evacuarea resturilor de la cultura anterioară,
mobilizarea adâncă a solului la 28-30 cm cu MSS 1,4, dezinfecţia solului şi fertilizarea
cu îngrăşăminte chimice 600 – 800 kg/ha superfosfat, şi 500 – 600 kg/ha sulfat de
potasiu, se frezează şi se modelează terenul.
Se plantează la data de 1 –10 martie, 3 rânduri pe travee cu la distanţa de 40-45
cm între plante pe rând, realizând densitatea de 21.000 pl/ha. La plantare răsadul
trebuie să aibă 30-35 zile și la acest sistem de cultură se pot utiliza răsaduri altoite.
Dirijarea fructificării se face astfel: pe tulpina principală până la înălţimea de
30-35 cm se înlătură toţi lăstarii şi fructele, păstrând pe plantă doar frunzele. De la 35
de cm până la dolie pe tulpina principală se lasă toate fructele care s-au format.
Lăstarilor din treimea inferioară se ciupesc după un fruct, în treimea mijlocie după 2
fructe şi în treimea superioară după 3 fructe. Pe porțiunea de tulpină care se conduce
orizontal se lasă toate fructele care apar iar lăstarii se ciupesc la 3-4 frunze.
Lucrările de îngrijire trebuie să urmărească asigurarea parametrilor optimi de
temperatură, umiditate şi lumină necesare culturii. La semnalarea atacului de boli şi
dăunători se va interveni cu tratamente fitosanitare.
Recoltările se execută la interval de 1-2 zile deoarece ritmul de creştere al
fructelor este foarte rapid.
Producţia obţinută este de 60 – 80 t/ha.
115
Cultura castraveţilor în ciclul II
Cultura se face cu hibrizi tip cornichon, iar producţia este destinată
industrializării şi foarte puţin consumului în stare proaspătă.
Semănatul pentru producerea răsadului se face în perioada 25 iunie – 5 iulie în
aşa fel ca la plantare răsadul să aibă vârsta de 30-35 zile.
Plantarea se direct pe solul serei, câte două rânduri pe travee la 60+200+60 iar
între plante pe rând 35 cm, realizând densități de 18.000 plante/ha.
Lucrările de îngrijire vor urmări asigurarea luminii, prin umbriri la începutul
vegetaţiei, aerisiri şi udări care să asigure umiditatea optimă.
Dirijarea fructificării se face prin tăieri aplicate pe tulpina principală şi pe
lăstarii formaţi până la spalier ca la cultura în ciclul I.
Odată cu scăderea temperaturii şi a luminii plantele de castraveţi nu mai cresc.
Se recoltează până la mijlocul lunii noiembrie şi se poate obţine o producţie de
60-80 t/ha.
Cultura castraveţilor în solarii

Este o cultură care începe să fie tot mai mult practicată, mai ales pe suprafeţe
mici în sistem gospodăresc.
Pregătirea terenului în solarii începe din toamnă când se realizează defrișarea
culturii anterioare, fertilizarea cu 50-60 t gunoi de grajd, 400 – 450 kg superfosfat şi
200- 250 kg sulfat de potasiu/ha, după care se efectuează arătura adâncă.
Primăvara se fertilizează cu azotat de amoniu 200-250 kg şi se mărunţeşte solul
cu freza.
Cultura se înființează prin plantare de răsaduri care se produc în sere înmulțitor.
Semănatul se face direct în ghivece sau cuburi nutritive cu latura de 10 cm. Pentru
răsadul necesar unui hectar de cultură se folosesc 1-1,2 kg semnințe care se seamănă
câte una în ghiveci.
Se acoperă solarul cu cel puţin 10 zile înainte de plantare, dacă se lucrează în
solarii care se acoperă anual.
Se plantează între 5-12 aprilie, 4 rânduri (45 – 185 – 80 – 185 – 45cm) în
solarul cu lăţimea de 5,4 m pentru a realiza densitatea de 22.000 pl/ha (Popescu V. şi
colab., 2000).
La plantare răsadurile trebuie să aibă 40-45 zile. Pentru a obține producții mai
mari și mai sigure se recomandă și pentru cultura în solarii utilizarea unor răsaduri
altoite mai ales dacă solul din solarii este infestat cu boli sau dăunători (fuzarioză sau
nematozi).
Lucrările de întreținere vor urmări: asigurarea densității corespunzătoare prin
completarea golurilor, udarea pentru a menține plafonul de umiditate la nivelul de 70-
116
75% din IUA, la începutul perioadei de vegetație udările se fac cu atenție pentru a nu
răci solul.
Palisarea se face vertical sau oblic în “V”, iar dirijarea fructificării se face
îndepărtând toate fructele și toți lăstarii care apar pe tulpina principală până la 30-35
cm, apoi lăstarii se ciupesc lăsând pe fiecare un fruct și o frunză. Pe tulpina principală
se vor păstra toate fructele care apar.
Pentru a obține producții de calitate sunt necesare și aplicarea fertilizărilor care
se vor face fie cun îngrășăminte chimice solubile fie cu îngrășăminte foliare.
Recoltarea începe la sfârşitul lunii mai şi poate dura până în luna august.
Se poate obţine o producţia de 40-60 t/ha în funcție de cultivar și de mărimea
fructelor recoltate.

a) Care este familia botanică și centrul de origine al speciei?
c) Care sunt verigile tehnologice importante la cultura de vară a castraveților
d) Care este tehnologia de cultură a castraveților cu fruct lung în sere ?
5.2. Pepenele galben

Denumirea stiinţifică: Cucumis Melo L.
Denumiri străine: engleză - melon; franceză - melon;
Centrul de origine: Pepenele galben este originar din Africa (Ugas R., 2000),
sau din Asia Mică după alţi autori a fost introdus în cultură cu 2000 de ani i.e.n.
Foto 5.3. Fructe de pepene galben
117
Aria actuală de răspândire se cultivă pe suprafeţe mai mici faţă de castravete.
Principalele ţări cultivatoare din Europa sunt Spania și Italia. În România în anul 2011
sau cultivat 4151 ha iar producția medie a fost de 12,8 t/ha (tabelul 5.2.)
Tabelul 5.2.
Suprafeţele cultivate cu pepeni galbeni şi producţiile obţinute

ha
totală
(t/ha)
Cipru 112 8656 77,2
Franta 15350 276728 18,0
Grecia 7825 170863 21,5
Italia 23173 536229 23,1
Olanda 70 2658 37,9
Spania 28561 871996 30,5
România 4151 53272 12,8
Ciclul de viaţă pepenele galben este o plantă erbacee anuală.

Importanţa culturii Pepenele galben se cultivă pentru fructele sale care se
consumă la maturitatea fiziologică în stare proaspătă, în salate de fructe sau sunt
utilizate la prepararea unor dulceţuri sau sucuri.
Fructele de pepene galben conţin: 10,0–16,0% glucide, 0,90 % proteine, 87%
apă şi 0,40% substanţe nutritive.
Conţinutul în săruri minerale este destul de redus, iar dintre vitamine se remarcă
un conţinut mai mare în vitamina C 36 mg/ 100 g s.p.
Durata de păstrare
După recoltare pepenii galbeni trebuie valorificaţi deoarece la temperaturi de
20-22°C durata de păstrare este de 4-5 zile cu pierderi în greutate, dacă pepenii sunt
refrigeraţi şi apoi depozitaţi la 10-12°C ei pot fi păstraţi 10 zile, iar la 3-4 °C pot fi
păstraţi 14 zile. (A.Niculescu, 2012).
118
În sortiment există şi unele soiuri care se păstrează şi se consumă după o
postmaturare în sezonul rece.
Datorită cererii în continuă creștere şi preţului mare de valorificare cultura poate
fi considerată rentabilă.
Sistemul radicular este puternic ramificat şi mai profund decât la castraveţi,
atinge adâncimea de 0,6 - 1 m, iar lateral se pot răspândi până la 2 m (Indrea D –
1979), citat de Popescu V şi colab., 2000, din acest motiv pepenele galben se poate
cultiva şi în zonele aride şi călduroase.
Tulpina târâtoare prezintă muchii rotunjite iar la fiecare nod sunt prezenţi cârcei
lungi. Tulpina este acoperită de perişori albi moi şi deşi iar în contact cu solul emite
rădăcini adventive.
Deoarece nu se poate menţine în poziţie erectă, în unele sisteme de cultură
plantele se palisează.
Frunzele sunt palmate sau reniforme cu 3-5 lobi obtuzi, rotunjiţi, cu marginea
întreagă sau dinţată, de culoare verde intens pe partea superioară.
Florile unisexuat monoice sau hermafrodite sunt de culoare galbenă, cele
mascule apar înaintea florilor femele.
Florile femele apar mai târziu în număr mai mare pe ramificaţiile de ordin
superior şi au un ovar globulos acoperit de perişori fini. Polenizarea este entomofilă.
Pepenele galben nu fructifică fără polenizare.
Fructul este o melonidă de culoare, formă, dimensiuni şi gust caracteristic
cultivarului. Suprafaţa poate fi netedă, cu coaste sau unele prezintă o reţea densă
suberificată.
Pulpa fructelor poate fi albă, alb-verzuie, portocalie, galben roşiatică, cu
consistenţă făinoasă, crocantă, zemoasă, fină şi aromată.
Seminţele alb-gălbui, alungite, într-un gram sunt 25-35 de seminţe. Facultatea
germinativă, de 80-90% se menţine timp de 6-8 ani (Ugas R., 2000).
Exigenţe ecologice
Pretenţiile faţă de temperatură sunt ridicate.
Seminţele germinează la 15 o C (Maier I., 1963). Temperatura optimă de creştere
şi fructificare este de 25-30°C. La temperaturi de 15 o C creşterea este mult încetinită iar
la 12 o C plantele îşi încetează creşterea.
Cerinţele faţă de umiditate ale pepenelui galben sunt reduse, fiind însă necesară
aplicarea unor udări în perioadele critice, dacă seceta persistă.
119
Pepenele galben este o plantă de zi scurtă, pretenţioasă la intensitatea luminii.
Iluminarea din timpul fructificării duce la acumularea unor cantităţi mari de
glucide în fructe.
Pepenii galbeni se cultivă pe soluri structurate, cu textură mijlocie, fertile, cu
pH 6,0- 6,8.
Consumul specific al plantelor este de: 2,0- 5,0 kg N, 1,5 – 2 kg P 2 O 5 , 5,5 – 7,5
kg K 2 O, 4,5 – 6,0 kg CaO, 1,5-1,7 kg MgO, pentru o tonă de produs (Chaux Cl. şi
colab., 1994).
Cultivaruri:
În România sortimentul de cultivaruri de pepeni galbeni este împărțit la ora actuală
în următoarele tipuri de cultivare:
- Tip Annanas- Raymond F1 cu fructe a căror greutate medie este de 2.5-3 kg,
Katinka F1 - pulpa fructelor de culoare protocalie, Bijour F1 - capacitate bună de
păstrare după recoltare
- Tip Galia - Montseny RZ F1; Vermio RZ F1, Lavigal F1 pulpa este alb- verzuie,
catifelată, foarte dulce, Topaz F1, Makdinom F1
- Tip Cantaloupe - Escorial F1 foarte aromat, Augustino – cu rezistență mare după
recoltare, Fiata F1
Cultura pepenilor galbeni în câmp
În cadrul asolamentului pepenele galben trebuie să revină pe aceeaşi solă după

3-4 ani pentru a se obține producții de calitate și a se evita prezenta unui număr mare
de boli și dăunători.
Bune premergătoare pentru această cultură sunt: lucerna, trifoiul, mazărea şi
fasolea de grădină dar și plantele din grupa rădăcinoaselor sau bulboaselor.
Toamna, după desfiinţarea culturii premergătoare, se efectuează fertilizarea de
bază cu 30 – 40 t/ha gunoi de grajd, 300- 400 kg/ha superfosfat şi 200 - 250 kg/ha
sulfat de potasiu. Îngrăşămintele se încorporează prin arătura adâncă de toamnă la 28-
30cm adâncime.
Primăvara se administrează 150-200 kg/ha azotat de amoniu, iar dacă se
lucrează pe suprafeţe mari şi terenul este îmburuienat se recomandă erbicidarea ca la
castraveţi, se grăpează pentru afânarea solului şi pentru încorporarea îngrăşămintelor şi
a erbicidului.
Terenul poate fi modelat în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 94 sau
105 cm.
120
Semănatul direct în câmp se face, de obicei, la sfârşitul lunii aprilie sau prima
jumătate a lunii mai, când temperatura din sol, la adâncimea de 8-10 cm ajunge la 12-
13°C şi are tendinţe de creştere.
Pe coronamentul de 94 sau 105 cm se seamănă un rând la 10-15 cm de
marginea acestuia, la adâncimea de 3-4 cm, distribuind seminţele fie echidistant fie
câte 2-3 la cuib. Norma de semănat este de 3-4 kg/ha (Bălaşa M., 1973).
Pentru asigurarea răsăririi se va aplica o udare prin aspersiune dacă primăvara
este secetoasă.
Răritul culturii se face când plantele au 2-3 frunze adevărate, la distanţa de 30-
35 cm între plante pe rând sau lăsând plantele 2 plante la cuib, pentru a asigura
densitatea de 20-24.000 plante/ha.
Pentru combaterea buruienilor se fac praşile, manuale sau mecanice, în primele
faze de vegetaţie apoi acest lucru nu mai este necesar.
Dacă este secetă se aplică udări în prima parte a perioadei de vegetaţie, apoi
acestea se întrerup când fructele sunt formate şi au mărimea unui măr, pentru a
favoriza acumularea de glucide.
Dacă terenurile sunt cu fertilitate scăzută se recomandă o fertilizare fazială în
perioada creşterii intense a fructelor cu 120-150 kg/ha azotat de amoniu şi 80-100
kg/ha sulfat de potasiu.
Pentru grăbirea fructificării tulpina principală se ciupeşte la 3-4 frunze
adevărate, apoi lăstarii laterali se ciupesc şi ei la 4-5 frunze. În acest fel se poate începe
recoltarea cu 7-10 zile mai devreme decât la culturile unde nu se aplică această lucrare
(Maier I., 1963).
Recoltarea începe în decada a doua a lunii iulie şi durează până la sfârşitul lunii
august. Se recoltează manual, pe alese, fructele care au culoarea specifică cultivarului,
miros şi aromă caracteristică pentru unele cultivaruri.
Producţia este de 20-25 t/ha.
Cultura timpurie a pepenilor galbeni în câmp

Pentru a obţine o producţie mai timpurie cultura se poate înfiinţa prin plantare
de răsaduri altoite iar plantele por fi palisate pe spalieri. Este o cultură cu un cost de
înființare mare dar prezintă și o serie de avantaje: se obțin producții cu 10- 15 zile mai
timpurii; cultura este mai bine aerisită, lumina pătrunde mai ușor, iar fructele se coc
mai uniform; fructele nu mai vin în contact cu solul și nu se mai depreciază prin
putrezire; tratamentele fitosanitare pot fi efectuate mult mai ușor.
Pentru producerea răsadurilor se seamănă câte o sămânţă în ghivece sau cuburi
nutritive, folosind 2-2,5 kg seminţe pentru producerea răsadurilor cu care se plantează
1 ha de cultură. La plantare răsadul trebuie să aibă 35-40 zile.
121
Sistemul de susținere se instalează ca la castraveți iar plantele se conduc cu
ajutorul sforilor, care se leagă cu un capat la baza plantelor și cu celălalt la sârma
spalierului. Atenție deosebită se acordă și susținerii fructelor pe măsură ce acestea se
formează, susținerea se realizează cu plase speciale sau cu coșuri speciale.
După plantare, în cultură se completează golurile şi se efectuează lucrările de
îngrijire ca la cultura semănată direct în câmp.
Recoltarea începe mai devreme şi se realizează o producţie de 25-30 t/ha.
Cultura protejată a pepenelui galben în solarii
În ţara noastră suprafeţele cultivate cu pepene galben în solarii sunt extrem de

mici. Tehnologia de cultură este asemănătoare cu a castraveţilor.
Cultura pepenelui galben în seră

Deşi este o specie care poate fi cultivat în seră, la noi în ţară deocamdată nu este
cultivată, fiind însă o cultură preferată în ţările cu clima blăndă. (foto
Foto 5.4. Cultură de pepeni galbeni în sere în Israel
Pentru cultura pepenilor galbeni serele trebuie să fie dotate cu sistem de

încălzire foarte bun care să asigure o temperatură de minim 18-20ºC în perioadele cele
mai reci și în timpul nopții. De asemenea, este necesară asigurarea polenizării în
interiorul serei, iar solul și scheletul serei trebuie să fie foarte bine dezinfectate pentru
a nu exista pericolul prezenței nematozilor sau a altor boli sau dăunători specificii
cucurbitaceelor.
Cultura în sere se realizează în ciclul I, tehnologia fiind oarecum asemănătoare
cu a castraveţilor. Pentru înființarea culturii de pepeni galbeni se fertilizează cu
122
cantități mari de gunoi de grajd 80-100 t/ha și îngrășăminte chimice 600-700 kg
superfosfat, 400-500 kg sulfat de potasiu, 300 kg sulfat de magneziu la hectar după
care vor fi încorporate în sol cu sapa rotativă.
Scheletul serei se va dezinfecta foarte bine, iar la sol este bine să se facă
dezinfecția cu abur sau o dezinfecție chimică cu Dazomet 500 kg/ha cu 18-20 de zile
înainte de înființarea culturii.
Producerea răsadului. Se seamănă în ghivece nutritive de 10-12 cm diametrul
câte o singură sămânță la ghiveci în turbă sau amestec special preparat pentru
cucurbitacee și comercializat de firme specializate. La pepenii galbeni se recomandă
de asemenea, utilizarea răsadului altoit.
Cultura se plantează la jumătatea lunii ianuarie, acolo unde există posibilitatea
încălzirii serelor, la plantare răsadurile trebuie să aibă 35-40 de zile.
Se plantează două rânduri pe travee, la distanţa de 2 m şi 30 cm între plante pe
rând, asigurând o densitate de 21.000 plante/ha.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare celor efectuate la castraveţi, doar că se
va acorda o atenţie mai mare dirijării temperaturii, plantele fiind mai pretenţioase la
acest factor decât castraveţii.
Udările sunt mai frecvente în timpul fructificării, dar este de preferat irigarea
prin picurare, deoarece cu acest prilej se pot face şi fertilizări.
Conducerea plantelor pentru dirijarea creşterii şi fructificării se face în funcţie
de soi.
Plantele se palisează în V iar la fiecare plantă se reţin doi lăstari obţinuţi după
ciupirea la 3-4 frunze. Lăstarii laterali se vor ciupi şi ei la 1-2 fructe.
Pentru asigurarea fructificării, florile femele trebuie polenizate. În ultima vreme
polenizarea se realizează şi la noi în ţară cu ajutorul bondarilor, folosind un stup de
bondari la 5000m 2 seră. Pentru a preveni ruperea fructelor de pe vrej acestea se vor
susţine cu plase speciale.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se efectuează ca la castraveţi.
Recoltarea se face la maturitatea fiziologică a fructelor. Producţia este de 6-10
kg fructe/m 2 .

c) Care sunt verigile tehnologice importante la cultura in câmp?
d) Care sunt avaantajele culturii timpurii de pepene galben ?
123
5.3. Pepenele verde
Foto 5.5. Plantă de pepene verde cu fruct

Denumirea stiinţifică: Citrullus lanatus (Thunb.) Mansf.
Denumiri străine: engleză - watermelon; franceză - melon d´eau;
Centrul de origine: Pepenele verde este originar din Africa Centrală şi de Sud,
unde se găsesc plante sălbatice (Bălaşa M., 1973).
În Europa principalele ţări cultivatoare sunt: România, Spania, Grecia şi Italia.
Cea mai mare producţie medie se înregistrează însă în Cipru 67,3 t/ha şi în Grecia
46,2 t/ha (tabelul 5.3.).
Tabelul 5.3.
Suprafeţele cultivate cu pepeni verzi şi producţiile obţinute
Ţ ara Suprafa ţ a Produc ţ ia Produc ţ ia medie
ha totală ( t) (t/ha)
Bulgaria 5298 83163 15,6
Cipru 299 20147 67,3
Franta 834 16919 20,2
Grecia 14000 648000 46,2
Ungaria 6392 202920 31,7
Italia 10719 378220 35,2
România 26716 592214 22,1
Spania 17783 766301 43,0
124
Ciclul de viaţă pepenele verde este o plantă erbacee anuală.
Pepenele verde se consumă proaspăt, dar se poate folosi şi pentru prepararea

unor dulceţuri, iar fructele mici nematurate se pot utiliza la prepararea murăturilor.
Fructele de pepene verde conţin 3,0–6,9% glucide, 0,5–0,8% proteine, 0,20%
lipide şi 0,30–0,52 substanţe minerale şi cantităţi mici de vitamine. Conţinutul în apă al
fructelor este mare 92- 94%.
Pepenele verde este utilizat în tratarea litiazei renale (Valnet J., 1987).
Durata de păstrare
Pepenii verzi prezintă o capacitate buna de păstrare după recoltare de 30-35 de
zile dar şi o bună rezistenţă la transport ceea ce face posibil transportul pe distanţe
lungi fără pierderi.
Este o specie foarte productivă şi care se valorifică la prețuri bune mai ales dacă
se obţin producţii cît mai timpurii.
Rădăcina pepenelui verde ajunge la 1 - 1,5 m adâncime şi 3-4 m în lateral şi
poate valorifica foarte bine apa din straturile adânci ale solului, ceea ce îi conferă o
mare rezistenţă la secetă.
Tulpina este târâtoare, erbacee, pubescentă, ramificată, poate ajunge la 4-5 m
lungime, iar în contact cu solul emite rădăcini adventive.
Frunzele sunt mari, sectate adânc, cu lobii inegali, rotunjiţi, fiind acoperite cu
peri aspri. La subsuoara frunzelor se formează florile şi câte un cârcel ramificat.
Pepenele verde este o plantă monoică cu flori unisexuate. Florile mascule apar
în număr mai mare pe tulpina principală, raportul între florile mascule şi cele femele
fiind de 1/6 - 1/10.
Fructele de tip melonidă sunt mari, au coaja groasă (0,5-1,7 cm), netedă,
lucioasă, de culoare verde uniformă, cu nuanţe diferite, uniformă sau vărgată, iar forma
poate fi sferică, oval –alungită, cilindrică. Miezul este zemos, dulce de culoare albă,
galbenă, portocalie sau roşie.
Fructele cultivarurilor simpli au seminţe. Fructele hibrizilor triploizi, rezultaţi
prin hibridarea liniilor diploide cu tetraploide, nu au seminţe.
Seminţele sunt ovale, cu tegument tare, de culoare cafenie, neagră, maro sau
pestriţe. Într-un gram sunt 16-20 de seminţe care încolţesc greu în aproximativ 14-15
zile. Facultatea germinativă este de 80-90% şi se păstrează 5-6 ani.
125
Exigenţe ecologice
Pepenele verde este o plantă pretenţioasă la temperatură. Temperatura minimă
de germinare a seminţelor este de 14- 15°C, iar cea optimă pentru creştere şi
dezvoltare este de 25-30°C. La 15°C procesele fiziologice sunt mult încetinite.
Este o specie rezistentă la secetă datorită sistemului radicular bine dezvoltat.
Dacă în perioada formării şi creşterii fructelor se aplică 2-3 udări producţia creşte
foarte mult (Voican V., şi colab., 2006).
Pepenele verde este foarte pretenţios la lumină, lipsa acesteia conduce la creşteri
slabe iar fructele nu sunt dulci.
Se cultivă pe soluri uşoare, nisipoase, nisipo-lutoase, bine drenate, pH=5,0-6,8
şi lipsite de curenţi de aer.
Consumul specific este de: 2,5kg N, 1,5 kg P 2 O 5 , 2,5 kg K 2 O, pentru o tonă de
produs (Chaux Cl. şi colab., 1994).
Cultivaruri:
timpurii: Sorento F1, Sugar Baby, Mara F 1 , , Cadanz F 1 , Ahmous F 1
semitimpurii: Crimson Sweet, Oltenia, Odem F 1 , Arizona F 1, Crimson
Geant F 1 , Giant Flesh F 1 , Topgun F 1 ,
semitârzii: De Dăbuleni, Lonci F 1, Paradise F 1, De Miniş.
târzii: Charleston Gray, Topaz, Clausita
Tehnologia culturii prin semănat direct în câmp

Bune premergătoare pentru acest sistem de cultură sunt leguminoasele perene.
Toamna terenul se pregăteşte prin desfiinţarea culturii anterioare, fertilizarea de
bază cu 30-50 t gunoi de grajd bine descompus, 400-500 kg/ha superfosfat şi 200-250
kg/ha sulfat de potasiu şi se ară terenul la 28-30 cm.
Primăvara se fertilizează cu 150 kg/ha azotat de amoniu şi se erbicidează.
Producătorii de pepeni verzi fac mulcirea solului cu folie de culoare neagră sau gri
după care efectuează semănatul pepenilor în cuiburi.
Se seamănă în aprilie-mai, când temperatura în sol este de 15°C, în teren
modelat la 1,40 m, un rând pe mijlocul brazdei, la adâncimea de 3-4 cm. Cultura se
răreşte în faza de 2-3 frunze lăsând 1-2 plante/cuib, asigurând o desime de 12.000 –
15.000 pl/ha.
Norma de sămânţă este de 5 kg/ha.
La pepenele verde, lucrările de îngrijire fertilizările, praşilele, irigările,
combaterea bolilor şi dăunătorilor se fac ca şi la pepenele galben.
La această cultură nu se fac ciupiri, dar după legarea primelor fructe vrejii se
dirijează pe brazde.
Recoltarea începe în luna iulie şi durează până în septembrie.
126
Momentul optim de recoltare este atunci când cârcelul de la baza fructului
începe să se usuce şi codiţa fructului începe să se subţieze iar fructele devine lucioase.
Recoltarea se face manual, având grijă ca fructele să se recolteze cu codiţă.
Producţia este de 25-30 t/ha la soiurile timpurii şi de 50-60 t/ha la soiurile tardive.
Cultura pepenelui verde prin răsad
Se practică în ultima vreme şi la noi în ţară în scopul obţinerii unor producţii
mai timpurii dar şi pentru a economisi sămânţă. În cazul în care se practică cultura pe
teren mulcit cu folie de Agryl sau folie microporoasă de culoare neagră este mai
indicat să se înfiinţeze cultura prin plantare de răsad. Folia se întinde pe sol iar pe locul
unde se vor planta pepenii se vor practica orificii de dimensiuni mici, cât să încapă
cubul nutritiv. Pentru o producţi eficientă şi sigură este recomandat utilizarea de
răsaduri altoite iar irigarea şi fertilizarea este bine să se facă prin picurare. Altoirea
răsadurilor se poate face pe diferiți portaltoi care conferă o bună toleranță la fuzarioză,
rezistență la temperaturi scăzute, rezistență la secetă și legare excelentă chiar în
condiții de stres.
Cei mai importanti portaltoi, utilizati in cultura de pepene verde, sunt:
Lagenaria siceraia; C.maxima x C.moschata; Citrullus lanatus, var. Citroides.
Metodele standar de altoire sunt prin inserţie, prin despicatură şi prin îmbinare.
Plantele de pepene verde altoite produc fructe cu pulpa mai fermă şi culoare
roşie mai pregnantă, pe o durata de timp mai mare. Pepenele verde altoit produce mai
multe fructe pe plantă iar fructele au o calitate mai bună. Pepenele verde altoit pe
portaltoi C.maxim x C. moschata poate creşte pe soluri sărăturate, pe care soiurile
nealtoite nu cresc. Este de aşteptat ca pepenele verde altoit să-şi extindă aria în
America de Nord şi Sud, precum şi în Europa (foto 5.6.).
Este un sistem de cultură destul de scump dar cu avantaje deoarece producția
este în primul rând sigură și de calitate.
Foto 5.6. Răsaduri altoite înainte de plantare
127
Recoltarea se poate face cu 10-15 zile mai devreme decât la culturile semănate.
Dacă se utilizează hibrizi de calitate şi răsaduri altoite producşiile de pepene verde pot
fi de 80-100 t/ha.

a) Care este importanța acestei speciei?
c) Care sunt verigile tehnologice importante la cultura prin răsad?
5.4. Dovleacul mare de copt
Denumirea stiinţifică: Cucurbita maxima Duch,

Denumiri străine: engleză –pumpkin, franceză – potiron
Centrul de origine Dovleacul este originar Mexic unde era consumat de
poparele indigene.
Foto 5.7. Fruct de dovleac
Aria actuală de răspândire Se cultivă în toată lumea fiind o specie mult

apreciată. În Europa mari cultivatoare sunt Italia, Spania. La noi în țară se cultivă în
gradinile familiare, în asociere cu culturile de porumb sau în cultura pură.
În tabelul 5.3 este prezentată situaţia statistică privind suprafeţele, producţia
medie şi producţia totală pentru dovleac de copt, dovleac placintar şi dovlecel.
128
Tabelul 5.3.
Suprafeţele cultivate cu dovleac de copt, dovleac placintar, dovlecel şi
producţiile obţinute în anul 2011, în principalele ţări din Europa
ha
totală
(t/ha)
Austria 524 19671 37,5
Franta 3820 123498 32,2
Grecia 3671 74177 20,2
Germania 3099 88156 28,4
Ungaria 1079 20192 18,7
Italia 18000 538534 29,9
Polonia 1767 60687 34,3
Olanda 265 18000 67,9
România 6569 98847 15,0
Spania 7929 393100 49,5
Ciclul de viaţă dovleacul este o plantă erbacee, anuală.

Dovleacul comestibil este cultivat pentru fructele sale care la maturitatea
fiziologică pot fi folosite sub diverse forme: coapte, zaharisite, jeleuri sau sunt folosite
pentru sucuri.
Fructele se remarcă printr-un conţinut ridicat în hidraţi de carbon, proteine,
saruri de calciu, precum și cantități mari de vitamine A și C.
Seminţele sunt şi ele utilizate uşor prăjite având un gust foarte bun şi având un
efect vermifug, laxative și ajută de asemenea, la prevenirea cancerului de prostată. Din
semințe se extrage și uleiul de dovleac care este un ulei comestibil de foarte buna
calitate.
Durata de păstrare
Fructele pot fi păstrate o perioadă foarte lungă de timp și poate fi consumat în
timpul iernii.
129
Este o specie rustică foarte productivă care poate fi valorificată o perioadă lunga
de timp
Dovleacul este o specie de vigoare foarte mare, cu un sistem radicular bine
dezvoltat care pătrunde în sol până la adâncimi mari chiar 2-2,5 m conferind specie o
rezistență bună la secetă.
Specia prezintă o tulpină cilindrică, târâtoare, puternic ramificată care formează
rădăcini adventive în contact cu solul.
Frunzele sunt mari, cordate, uşor lobate, lung peţiolate, cu cârceii ramificaţi, cu
perișori deși. Frunzele la maturitate acoperă foarte bine solul ajutând planta să înăbușe
buruienile. Dovleacul este o plantă monoică. Florile sunt mari, unisexuate, lung
pedunculate de culoare galbenă. Polenizarea este alogamă, entomofilă.
Fructele, de tip melonidă pot ajunge la 40-50 kg, dar sunt și unele cultivaruri
care pot avea și fructe foarte mari de 300-400kg, de formă turtită, alungită sau
piriformă, de culoare albă cenuşie sau galben portocalie.
Pulpa este fragedă, suculentă cu gust dulce. Seminţele sunt mari, 1,3 – 5 într-un
gram, au o facultate germinativă bună 90% care se menţine 5-6 ani. Seminţele conţin
cantităţi mari de ulei 30-35 % care poate fi folosit fie în alimentaţie, fie în industrie.
Exigenţe ecologice
Dovleacul comestibil este o specie pretenţioasă la căldură. Temperatura minimă
de încolţire este de 8-10 °C, iar cea optimă de creştere şi fructificare de 23-25°C.
Temperaturile pozitive sub 8°C din toamnă duc la încetarea creşterii.
Dovleacul comestibil trebuie cultivat pe terenuri însorite deoarece este
pretenţios la lumină.
Cerinţele faţă de umiditate sunt moderate, datorită sistemului radicular profund
și a perișorilor denși care acoperă toată planta.
Preferă soluri fertile, bine structurate, cu reacţie uşor acidă. La fel ca celelalte
cucurbitaceae nu suportă clorul.
Cultivaruri:
timpurii: Winsor F 1 cu fructe de 8-9 kg, cu pulpa de culoare oranj.
semitârziu: Pink Banana, Cory
târziu: Alb mare, Big Max cu fructe de 25kg dar unele pot ajunge și la 40 kg.
Cultura dovleacului comestibil în câmp.
Bune premergătoare pentru cultura dovleacului sunt leguminoasele (mazărea și
fasolea de grădină dar și lucerna sau trifoiul). Se va respecta asolamentul, iar dovleacul
nu vaq fgi cultivat decât după 3-4 ani pe sola unde au fost cucurbitaceeae.
130
Pregătirea terenului se face din toamnă începând cu desființarea culturii
anterioare, nivelarea de întreținere, administrarea îngrășămintelor organice și chimice.
Orientativ pe un sol mediu aprovizionat se vor aplica 40-45 t gunoi de grajd, 300-400
kg superfosfat și 150 -200 kg sulfat de potasiu, după care se va ara terenul la 28-30 cm
adâncime.
Primăvara se va fertiliza cu îngrășăminte cu azot 150-200 kg/ha și se va mărunți
terenul.
Cultura se înfiinţează prin semănat direct în câmp, în a treia decadă a lunii
aprilie, când temperatura în sol se stabilizează la 8-10°C. Se seamănă manual, în
cuiburi, la distanţe mari, pentru a asigura după răsărire densitatea de 3000-4000
plante/ha funcţie de vigoarea cultivarurilor. Pe suprafețe mari semănatul se poate face
și mecanizat cu SPC 6 la distanța de 3m între rânduri și 1 m între plante pe rând.
Norma de semănat este de 3,5-4 kg/ha.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la castraveţi cu menţiunea că
se aplică mai puţine udări, iar tratamentele fitosanitare sunt în număr mult mai mic,
deoarece specia este rezistentă la agenţii patogeni.
Dovlecii se recoltează la maturitatea fiziologică începând din luna septembrie şi
prima jumătate a lunii octombrie funcţie de perioada de vegetaţie a cultivarurilor.
Producţia este de 40-60 sau chiar 100 t/ha în funcție de cultivarul utilizat și de
fertilizarea aplicată.

c) Care sunt verigile tehnologice importante la cultura dovleacului comestibil?
131
5.5. Dovleacul plăcintar
Denumirea stiinţifică: Cucurbita moschata (Duchesne) Poir
Foto 5.8. Dovleac plăcintar

Denumiri străine: engleză –winter squash, franceză – courge musquée
Centrul de origine Dovleacul plăcintar este originar din America Centrală
Aria actuală de răspândire Se cultivă în SUA, America Latină și Africa. În
Europa este răspândit mai ales în partea de sud. La noi în țară se cultivă pe suprafețe
mici în gradinile familiare.
Ciclul de viaţă dovleacul plăcintar esteo specie anuală.
Dovleacul plăcintar este cultivat pentru fructele sale care sunt foarte aromate,
dulci și care sunt utilizate pentru copt sau pentru prepararea unor produse de cofetărie.
Frctele sunt la fel de bogate în substanțe minerale și vitamine.
Seminţele sunt de dimensiuni medii, dar și din ele se poate extrage ulei
comestibil.
Durata de păstrare
Fructele dovleacului plăcintar pot fi păstrate o perioadă lungă de timp, se vînd
de obicei și la felii și poate fi consumat în timpul iernii.
Este o specie rustică foarte productivă, fiind cultivată pe suprafețe mici
producția se poate valorifica cu ușurință în pețe.
Dovleacul plăcintar este o specie de vigoare foarte mare, care are un sistem
radicular bine conferind specie o rezistență bună la secetă.
Tulpinile sunt târâtoare, puternic ramificate care pot ajunge la lungimi de 4-7m,
cu frunze mari, lung pețiolate. Florile sunt mari, unisexuate, lung pedunculate de
culoare galbenă. Polenizarea este alogamă, entomofilă.
132
Fructele au formă cilindrică sau piriformă, prezintă un capăt deformat (datorită
semințelor).
Pulpa este fragedă, de culoare portocalie, suculentă, fină și foarte aromată.
Seminţele au facultatea germinativă bună și se menține 8-10 ani.
Exigenţe ecologice
Dovleacul placintar are aceleași cerințe ecologice ca și dovleacul de copt.
Cultivaruri:
Delicios, Aromat și Bacău 92 care sunt soiuri românești
Plăcintar – cu fructe verzi galbui de formă cilindrică, cu un cap rotund.
Cultura dovleacului placintar în camp este asemănătoare cu a dovleacului de
copt doar că se realizează producții ceva mai mici.

a) Care este importanța alimentară a speciei?
b) Care sunt principalele cultivaruri utilizate?
133
5.6 Dovlecelul și dovlecelul patison
Foto 5.9. Fructe de dovlecel
Foto 5.10. Dovlecelul patison

Denumirea stiinţifică: Cucurbita pepo L. ,
Cucurbita pepo, var. patissoniana
Denumiri străine: engleză – gourd, marrow; franceză –courge, courgette;
Centrul de origine Dovlecelul este originar din America Centrală şi Mexic,
unde se găseşte şi în stare sălbatică.
Aria actuală de răspândire Se presupune a fi ca și celelalte cucurbitacee foarte
vechi în cultură fiind consumați de populațiile băștinașe din America de Nord și
America de Sud încă înainte ca acestea să fie descoperite.
În țara noastră se cultivă mai ales în jurul marilor orașe.
Ciclul de viaţă Dovlecelul este o plantă anuală, cu creștere foarte rapidă.
Se cultivă pentru consumul fructelor la maturitatea tehnică, fiind utilizat singur
sau în amestec cu alte legume, la mâncăruri (supe, sosuri, piureuri) şi conserve. În
unele ţări se consumă şi florile de dovlecel.
Are valoare alimentară mai mare ca a castravetelui conţinând 5,46% glucide,
1,0-1,2 proteine, 0,10-0,20 lipide, 0,73-0,80 substanţe minerale. Fructele de dovlecel
patison au o valoare alimentară mai ridicată iar preparatele obținute sunt mai fine.
134
Preparatele culinare din dovlecei sunt tolerate chiar și de cei cu afecțiuni ale
tubului digestiv. Semințele mature se pot consuma prăjite cu sare, sau sunt utilizate
pentru extragerea uleiului comestibil.
Durata de păstrare
Fructele de dovlecel trebuiesc consumate după recoltare deoarece nu au o durată
de păstrare foarte mare.
Cultura este rentabilă deoarece cererea este mare pe piață iar fructele pot fi valorificate
la prețuri mari.
Rădăcina este pivotantă, bine ramificată şi pătrunde în sol la adâncimi mari.
Tulpina sub formă de vrej, cu creştere viguroasă, dacă tulpina este scurtă,
dovlecelul formează tufe compacte.
Frunzele mari, pentalobate, sunt lung peţiolate, acoperite cu perişori. Florile de
culoare galbenă sunt mari, unisexuate, cele mascule apar primele la subsuoara
frunzelor, fiind de obicei grupate câte 2-3. Florile femele sunt solitare, cu ovar mare şi
cu corola persistentă până la maturitatea tehnică.
Fructul la dovlecel, este o melonidă, de formă cilindrică, de culoare verde cu
nuanţe de galben, distribuit uniform sau în dungi, pulpa la maturitatea de consum este
fină, suculentă.
La dovlecelul patison fructul este tot o melonidă, dar prezintă o formă
discoidală, iar marginea este ondulată. Se mai numeste și Boneta împăratului și
datorită faptului că fructele au o formă asemănătoare cu o bonetă.
Seminţele sunt de mărime mijlocie 9-13 într-un gram, facultate germinativă
bună 85-90% se păstrează 4-5 ani. Cele de la dovlecelul patison sunt de dimensiuni
ceva mai mici.
Exigenţe ecologice
Faţă de temperatură dovlecelul are cerinţe mai mici în comparaţie cu
castravetele. Temperatura minimă de germinaţie a seminţelor este 12°C-14°C (Bălaşa
M., 1973).
Cerinţele mari faţă de lumină şi rezistenţa la secetă fac ca această cultură să dea
rezultate bune vara în câmp.
Preferă soluri mijlocii sau uşoare, afânate, bogate în humus, pH 5,5 – 6,8.
Consumul specific este de: 4,0 kg N, 1,5 – 2 kg P 2 O 5 , 3,5 kg K 2 O pentru o tonă de
produs (Chaux Cl. şi colab., 1994).
Cultivaruri:
timpurii: Milet, Fără Vrej, Oranj F 1 , Opal F 1 , Silvi, Diamnat F 1 , Hobbit F 1
semitimpurii: Salvador, Natura
135
Se mai cultivă și hibridul Brice care prezintă fructe de culoare verde deschis
de formă rotundă, iar fructele pot fi recoltate când au 220-250g.
La dovlecelul patison se cultivă soiul Patison.
Tehnologia culturii în câmp atat a dovlecelului cât și a patisonului, este
asemănătoare cu a castraveţilor, cultura de dovlecei se realizează de obicei prin
semănat direct în câmp. Se poate înființa cultura și prin răsad pentru a obține producții
mai timpurii dar costul sunt mai mari.
Toamna se fertilizează terenul iar primăvara înainte de înființarea culturii se
poate modela solul.
Se seamănă la sfârşitul lunii aprilie pentru cultura timpurie şi la sfârşitul lunii
iunie, pentru cultura de toamnă, realizând o densitate de 25.000 – 28.000 la
cultivarurile cu vrejul lung şi 40.000 – 45.000 plante/ha la cultivarurile cu vrejul scurt.
Cantitatea de seminţe utilizată fiind de 4-5 kg/ha (Popescu V., şi colab., 2000)
Lucrările de îngrijire sunt similare celor efectuate la castraveţi.
Recoltarea începe la 60-75 zile de la răsărit, se realizează manual şi se sortează
pe categorii de mărime: 6-10 cm, 10-12 cm.
Producţia este de 10-30 t/ha, în funcţie de mărimea fructelor recoltate.
Pentru obţinerea unor producţii mai timpurii se poate face şi cultura dovleceilor
în tunele. Acest tip de cultură este mai eficient decât cultura în solarii.
Foto 5.11. Cultură de dovlecel în tunele (Anglia)
Pentru înființarea culturii se produc răsaduri, utilizănd 2-2,5 kg de sămânță

pentru un hectar. Se seamănă în prima decadă a lunii februarie, pentru ca răsadurile la
plantare să aibă30-35 zile. Plantarea se face în prima decadă a lunii aprilie, în rănduri
la 70 cm între ele și 50 cm între plante pe rând.
Lucrările de îngrijire sunt ca la castraveți, cu mențiunea că sunt necesare mai
puține udări.
136
Recoltarea începe în a doua decadă a lunii mai, se recoltează pe măsură ce
fructele ajung la maturitatea tehnică. Se pot obține producții de 30-40 t/ha.
La patison producțiile sunt mai mici de 10-12 t/ha.

c) Care sunt verigile tehnologice importante la cultura dovlecelului?
Rezumat
Din grupa plantelor bostănoase fac parte specii din familia Cucurbitaceae:
Cucumis sativus L. (castravetele), Citrullus lanatus (Thunb.) Mansf. (pepenele verde),
Cucumis melo L. (pepenele galben), Cucurbita maxima L. (dovleacul) şi Cucurbita
pepo L. (dovlecelul) (Ciocârlan V, 2000).
Unele dintre aceste specii prezintă o importanţă economică foarte mare fiind
printre principalele specii cultivate pe plan mondial şi în ţara noastră.
137
Cultura legumelor pentru tuberculi
Obiective:
ale speciilor
◄cunoașterea exigențelor ecologice și implicațiile lor în tehnologia de cultură
◄cunoașterea principalelor verigi tehnologice ale speciilor
6.1. Cartoful timpuriu
Foto 6.1. Plante de cartof înfloriți
Denumirea stiinţifică: Solanum Tuberosum

Familia botanică: Fam Solanaceae
Denumiri străine: engleză – potato, franceză – pomme de terre
Centrul de origine: – Cartoful este originar din America de Sud (regiunile
înalte şi umede din Peru, Columbia)
Aria actuală de răspândire. Cartoful a fost adus în Europa în secolul al XVI-lea
(prima oară în Spania, apoi în Anglia şi în secolul XIX şi în România), răspândindu-se
în zonele cu condiţii favorabile, unde se obţin producţii mari cum ar fi Germania,
Olanda, Franţa, Polonia etc Cartofii au fost descoperiţi de conchistadorii spanioli şi
aduşi în Europa fiind iniţial cultivati pentru florile lor, ca plante ornamentale în
grădinile botanice. Frederic cel Mare a fost primul care a recunoscut ca tuberculi de
cartofi pot fi folosiţi în alimentaţie şi a încurajat producţia de cartofi pentru a alimenta
populaţia. Cu toate acestea, regele trebuia să aducă în primul rând agricultorilor
tehnologia de cultivare deoarece cartoful a fost considerat "plantă otrăvitoare”
deoarece după consumul fructelor unii s-au îmbolnăvit de stomac. (Popescu V., 2001).
138
Tabelul 6.1.
Suprafeţele cultivate cu cartof şi producţiile obţinute

totală (t) (t/ha)
Anglia 146000 6115000 41,8
Austria 22851 816070 35,7
Belarus 341086 7147938 20,9
Belgia 82341 4128669 50,1
Danemarca 41600 1620000 38,9
Federatia Rusa 2202600 32681470 14,8
Franta 158643 7440219 46,8
Germania 258700 11800000 45,6
Italia 62091 1547047 24,9
Olanda 159233 7333472 46,0
Portugalia 26500 389800 14,7
Polonia 400500 8196700 20,4
Romania 248338 4076570 16,4
Spania 79865 2455101 30,7
Serbia 78377 891513 11,3
Ungaria 21000 600000 28,5
Ucraina 1443000 24248000 16,8
Ciclul de viaţă Cartoful este o plantă anuală cu înmulţire prin tuberculi şi mai
puţin prin sămânţă.
Importanţa culturii Cartoful este un aliment aproape complet, deoarece conţine
toate substanţele necesare corpului uman. Este bogat în hidraţi de carbon (15-23%),
proteine (0,5-25%), vitamine şi săruri minerale.
139
Tuberculii de cartofi conțin vitamine ca: vitamina A, B, Bl, C, D, PP.
Conţinutul tuberculilor de cartofi în betacarotină (provitamina A), variază între 0,011
şi 0.56mg/100g de substanţă uscată. Vitamina Bl (anevrina), se află în cantităţi de
0,09-0,1 mg/lOOg substanţă uscată, iar B (riboflavina) în cantităţi de 0,0075-0,01
mg100g. Vitamina C se află în cea mai mare cantitate şi ea variază între 13-32mg/100g
substanţă uscată. Conţinutul acesteia variază în funcţie de faza de vegetaţie, astfel că,
la maturitate cantitatea de vitamină este mai mică decât înainte cu o lună. Conţine
numeroase elemente dintre care cele mai importante sunt potasiul şi fosforul, care se
găsesc atât în tuberculi cât şi în tulpini (Chiej. R., 1984)
Substanţa uscată în cea mai mare parte este formată din extractive neazotate,
reprezentată prin amidon şi zahăr. Amidonul se află depus sub formă de grăunciori şi
reprezintă 95-99% din substanţele neazotate şi 70-80% din substanţa uscată. Amidonul
din cartofi este alcătuit din amilază şi amilopectină, aceasta din urmă asigurând o mai
bună consistenţă tuberculilor de cartofi la fierbere. (Burzo și colab., 2007).
Consumul anual direct de cartof pe cap de locuitor, variază de la 20-150 kg pe
plan mondial, iar în ţara noastră se situează în jur de 140 kg.
Cartoful se poate consuma în diferite forme: fiert sau copt, salate, supe, piureuri, prăjiţi
în ulei, etc.
Durata de păstrare Tuberculii de cartof din culturile extratimpurii și timpurii

au un grad de perisabilitate ridicat, deoarece epiderma care acoperă tuberculul este
subțire și se exfoliază ușor, iar pe tuberculi apar pete brune. Produsul pierde ușor apă și
se deshidratează repede, tuberculii recoltați putând fi păstrați 4-10 zile până la
valorificare. Tuberculii la cartoful de vară are epiderma mai suberificată, este mai
rezistent la deshidratare și se poate păstra în depozite ventilate 2-3 săptămâni.
Rentabilitatea culturii Pe plan mondial, dar în mod deosebit în ţările dezvoltate
în care industria alimentară şi deci şi cea de prelucrare a cartofului este bine
reprezentată, consumul cartofului este într-o continuă creştere. Pentru producător,
cultura cartofului pentru consum se situează între primele culturi care aduc venituri
substanţiale, raportat la celelalte culturi legumicole. Datorită tehnologiei specifice
relativ uşoare, cultivat în scopul vânzării pe piaţă sau la export, cartoful este una din
cele mai rentabile culturi din agricultură.
Rădăcina este pivotantă când planta se dezvoltă din sămânţă şi fasciculată când
se dezvoltă din tuberculi.
Rădăcina fasciculată este formată din ramificaţii primare, mugurale, care se
formează la nodurile tulpinii subterane şi rădăcinii secundare (stolonifere), care sunt
grupate câte 3-5 în jurul fiecărui stolon. Sistemul radicular este foarte puțin dezvoltat și
sunt situate de obicei în stratul superficial al solului 30-60 cm. Rădăcinile prezintă o
140
creştere intensă imediat după răsărire, masa cea mai mare înregistrându-se de la
formarea mugurilor florali până la înflorire.
Tulpina cartofului cuprinde două porţiuni: subterană şi aeriană (epigee).
Tulpina se formează din mugurii tuberculului la înmulţirea vegetativă sau din sămânţă
la îmnulţirea generativă. Tulpina este ierboasă, erectă la începutul vegetaţiei,
semierectă sau culcată la maturitate, cu lungimea de 30 – 100 cm, mai rar 150 cm.
Tulpina epigee este de regulă rotundă la partea superioară şi prismatică în partea
bazală (Beukema, H.P.şi colab., 1990).
Tulpina subterană este rotundă pe ea formându-se rădăcinile şi stolonii. Stolonii
sunt ramificaţii ale tulpinilor subterane, care se formează de regulă, înaintea lăstarilor
axilari de pe tulpina epigee. Stolonii, în număr de 12-15 pe plantă, sunt scurţi (sub 10-
15cm), pentru a asigura formarea grupată a tuberculilor în cuib. Tuberculii, au iniţial
forma unor noduli, ca apoi prin creşterea în grosime şi în lungime să capete mărimea şi
forma caracteristică soiului. Tuberculul este o tulpină subterană, tuberizată care
prezintă o parte bazală sau ombilicală, cu care se prinde de stolon şi o parte opusă
„coronară „ apicală sau vârful, care poartă mugurele terminal. Distribuţia ochilor pe
suprafaţa tuberculului este în spirală. Tuberizarea are loc la 10-35 zile după răsărirea
plantelor, iar creşterea acestora durează 45-85 zile, perioadă considerată critică pentru
apă şi substanţe nutritive (Chichea I-, 2000).
Frunzele sunt simple şi imparipenat sectate, cu foliole de mărimi diferite care
alternează cu foliola terminală, care este mai mare şi unită cu una sau ambele foliole
laterale la unele soiuri. Numărul de frunze pe tulpină, oscilează între 8 şi 12 în funcţie
de soi. În funcție de cultivar unele frunze sunt glabre altele pubescente.
Florile sunt grupate în cime simple sau compuse. Floarea este de culoare albă
sau violaceu deschis sau închis, albastru sau albastru-violaceu, alb-gălbui. Unele soiuri
nu formează flori. Polenizarea este predominant autogamă.
Fructul este o bacă de formă sferică sau conică, cărnoasă, suculentă de culoarea
verde, pigmentată în albastru violaceu.
Sămânţa la cartof este mică, de fornă ovoidală turtită, de culoare alb-gălbuie, cu
capacitatea germinativă mai mare în al doilea an, fiind utilizată în lucrări de
ameliorare.
Exigenţe ecologice
Cartoful este o plantă cu o mare plasticitate ecologică, putând fi cultivat în ţara
noastră în toate zonele, începând din sud şi până în nord, de la câmpie şi până în zona
montană.
Temperatura este unul din factorii ce influenţează în mare măsură producţia
cartofului.
Cartoful are nevoie de o temperatură minimă de încolţire de 5-6°C, iar optima
pentru răsărire 12-15°C. La temperaturi sub 0°C suferă toate organele plantei,
tuberculii se îndulcesc, iar părţile aeriene se veştejesc. Vrejii cresc la 7°C, iar
141
rădăcinile şi la 4-5°C, astfel că la plantările timpurii se formează un sistem radicular
mai puternic. Temperatura optimă pentru creşterea vrejilor este de 19-21°C, iar
maxima 42°C. La temperaturi mai mari decât optima se formează vreji lungi şi
suprafaţă foliară redusă, care duce la diminuarea producţiei.
Temperatura optimă de creştere a tuberculilor este de circa 17°C (16-18°C), cea
minimă circa 2°C, iar maxima 29°C. Sinteza amidonului în frunze are loc la
temperatura aerului cuprinsă între 30-45°C, acumularea amidonului în tuberculi la
temperatura de sub 30°C, iar la temperaturi peste 29°C tuberculii nu mai cresc şi
substanţele nutritive migrează spre organele de creştere aeriene (Berindei M., 1999).
Plantarea cartofului se recomandă a se face de timpuriu, pentru a determina o
formare abundentă a tuberculilor într-un timp scurt, ceea ce înseamnă producţii mai
mari şi tuberculi mai uniformi ca mărime (Popescu V., 2000).
Față de umiditate cerințele cartofului sunt moderate dar este nevoie ca apa să fie
asigurată în permanenţă, fără a exista perioade de secetă sau exces de umiditate. Cele
mai mari cantități de apă sunt necesare în faza de creștere și formare a tuberculilor.
Insuficienţa apei în perioada de formare a tuberculilor întârzie sau eşalonează
acest proces, rezultând mai puţini tuberculi, cu vârste diferite, neuniformi şi rezistenţă
scăzută la boli şi dăunători (Botzan M., 1972).
Umiditate a solului trebuie să fie de 70-80%.
Influenţa negativă a lipsei de apă, se manifestă atât la nivelul părţii aeriene
(tulpini, frunze) care se ofilesc, reducând mult procesul de asimilare, cât şi la nivelul
părţii subterane (tuberculi, stoloni), unde are loc fenomenul de resorbire a tuberculilor
în curs de formare, oprirea creşterii şi îmbătrânirea prematură a tuberculilor deja
formaţi, aflaţi în diferite stadii de formare (Ianoşi S., 1999).
Alternarea perioadelor de secetă cu cele de umiditate duce la apariţia
fenomenului de pieire, prin care, pe
tuberculii îmbătrâniţi în timpul perioadelor
secetoase, apar, când revin perioade mai
umede, noi tuberculi mai mici, fenomen ce
duce la realizarea unui material greu de
curăţat, deformat şi fără aspect comercial.
Lumina este unul dintre factorii de
vegetaţie importanți la cultura cartofului
deoarece în lipsa luminii tuberculii rămân
mici iar producțiile scad.
C
e
Foto 6.2. Irigarea la cartof
142
Cele mai bune soluri pentru cultura cartofului sunt cele nisipo-lutoase şi luto-
nisipoase, fertile. Se vor evita solurile compacte unde tuberculii nu se pot dezvolta sau
se vor deforma (Puiu Şt., 1980).
Faţă de reacţia solului, cartoful nu este prea pretenţios, obţinându-se rezultate
bune pe solurile cu pH-ul între 4,5-7,5, cu optimul între 6-6,5 (Stan N. şi colab., 2003).
Cartoful are un consum ridicat în elemente nutritive, în special potasiu şi azot,
dar şi fosfor, magneziu şi calciu. Pentru o tonă de tuberculi şi celelalte părţi
componente ale plantelor, cartoful extrage din sol următoarele cantităţi de elemente
nutritive: 4-6kg de azot, l,8-2,8kg fosfor, 7-10kg potasiu, 2,2kg calciu şi 1,6kg
magneziu.
Cartoful reacționează favorabil la fertilizarea organică care asigură importante
sporuri de producţie prin aportul de elemente nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor
fizice, microbiologice şi hidrofizice ale solurilor.
Cultivaruri utilizate
Tehnologia de cultură a cartofului timpuriu în câmp
Bune premergătoare pentru cultura cartofului sunt leguminoasele: lupin, lucerna,
mazăre, trifoi, fasole. Revenirea pe sola cultivată cu solanaceeae trebuie să se facă doar
după 3-4 ani.
Pregătirea terenului începe toamna, cănd se va efectua desființarea culturii
anterioare, fertilizarea de bază cu 30-40 t gunoi de grajd, 200-300kg /ha P 2 O 5 și 150-
200 kg/ha K 2 O apoi se efectuează arătură adâncă la28-30cm, urmărind ca umiditatea
solului să fie bună pentru ca arătura să se efectueze fără a lăsa bulgări prea mari care să
necesite treceri repetate cu grapa și deci tasarea solului. Pentru ca lucrarea de plantare
să se poată face primăvara foarte devreme toamna se va efectua mărunțirea solului prin
discuire.
Primăvara terenul se fertilizează cu azotat de amoniu și se pregătește cu
cultivatorul sau grapa cu discuri până la adâncimea de plantare.
Pregătirea tuberculilor de cartofi pentru plantare
Pentru plantare tuberculii se sortează reținând doar tuberculii sănătoși, fără
lovituri sau urme de atac de boli sau dăunători.
Tuberculii se calibrează alegând pentru plantare doar tuberculii de dimensiuni
mici sau mijlocii (30-50g sau 60-70g) care se utilizează întregi sau cei de dimensiuni
mai mari dar care se secționează longitudinal în așa fel încât fiecare secține să prezinte
muguri viabili.
După calibrare tuberculii pot fi dezinfectați în soluție de formalină cu
concentrație 0,5%, timp de 5 minute. După dezinfecție se așează tuberculii în grămezi
și se acoperă timp de 2-3 ore pentru sudație, după care se descoperă se usucă și se trec
la încolțirea prealabilă.
143
Pentru a obține producții mai timpurii se recomandă întreruperea perioadei de
repaus a cartofilor prin așezarea acestora în magazii, camere, pivnițe cu 35-40 zikle
înainte de plantare. În primă fază cartofii se țin fără lumină circa 2 săptămâni în lădițe
în strat subțire, la temperatura de 16-18ºC, pănă cînd colții formați au 1-3 mm.
Apoi tuberculii se așează la lumină natural sau artificială timp de 10-15 zile, iar
temperatura se coboară la 12-13ºC. Tuberculii se țin pănă când colții au lungimea de
10-12 mm și grosimea de 0,8-1 mm, culoare verde violacee intensă și sunt turgescenți.
Calendaristic, epoca de plantare a cartofilor este în zona foarte favorabilă (mai
rece şi umedă ) între 5-10 aprilie, iar în zona de câmpie 5-15 martie. Durata de plantare
trebuie să fie cât mai scurtă, mai ales în anii cu desprimăvărări întârziate. Perioada
optimă de plantare durează 15-18 zile în zona foarte favorabilă, 10-15 zile în zona
favorabilă şi 6-8 zile în zona de câmpie (Berindei M., 1997).
Plantarea se poate realiza manual în gospodăriile populației, semimecanizat pe
suprafețe mici prin deschiderea unor rigole cu plugul sau cu rarița și plantarea manuală
a tuberculilor și plantarea mecanizată. Dacă se utilizează tuberculi neâncolțiți se
plantează cu mașina SaPB-75 iar pentru tuberculii încolțiși MPR -6.
Densitatea de plantare variază între 45 şi 70 mii cuiburi la ha, în funcţie de sol,
caracteristicile materialului de plantat şi scopul culturii.
Distanţa între rânduri variază între 60-80 cm, iar pe rând între 20-3O cm în
funcție de cultivarul utilizat.
Adâncimea de plantare variază în funcţie de condiţiile pedoclimatice (zona de
cultură), masa tuberculilor, epoca de plantare şi modul de recoltare.
Plantarea tuberculilor mai mici sau a bucăţilor de tuberculi se face la o
adâncime mai mică cu circa 2cm (zona foarte favorabilă ), până la 4cm (în celelalte
zone ). Adâncimea este mai mică, pe solurile grele şi la plantările spre sfârşitul epocii
optime. Cartofii încolţiţi se plantează la adâncime mai mică, pentru a răsării mai
repede. (Gorea, T şi colab., 1986)
Cantitatea de tuberculi plantaţi la hectar variază în funcţie de densitate (numărul
de cuiburi şi de tuberculi în cuib) şi de masa tuberculilor, fiind cuprinsă între 3000 şi
4800 kg/ha. Prin secţionare şi preîncolţire, cantitatea se poate reduce la jumătate.
Lucrările de îngrijire constau în menținerea unui sol curat fără buruieni prin 1-2
parașile manuale și 1-2 prașile mecanice urmate de rebilonat, care se poate executa fie
manual pe suprafețe mici cu sapa fie cu cultivatorul CL-4,5 echipat cu rariță în agregat
cu U650 sau L-445.
Pe suprafețe mari se pot folosi şi erbicide sistemice sau de contact: Afalon 50
SC 2,5 l/ha; Gesagard 50 WP 2-4 l/ha; Dual Gold 960 EC 1-1,5 l/ha.
În primăverile secetoase se vor aplica și 3-4 udări cu norme mici de apă (200-
3
250 m /ha), pentru că sistemul radicular la cartof este superficial și pentru a nu răci
solul.
Combaterea bolilor și dăunătorilor
144
Numărul agenţilor patogeni care pot produce pagube culturii de cartof, este
destul de. Virulenţa atacului şi pagubele produse culturii sunt însă diferite în funcţie de
condiţiile specifice din fiecare zonă şi an de cultură, precum şi de particularităţile
biologice ale fiecămi agent (Boţoman Gh. și colb, 2005).
Printre bolile care produc pagube deosebite culturii cartofului se numără mana
şi alternaria, prima manifestându-se în special în zonele mai reci şi umede de cultură,
iar cea de a doua manifestându-se în zonele mai călduroase din zona de câmpie
(Gheorghieş C., şi colab., 2002).
Mana cartofului - Phytophthora infestans, se manifestă pe aproape toate
organele plantei: frunze, tuberculi, tulpini, iar tratamentul începe la primele manifestări
sau la avertizarea dată de staţiile de avertizare. Primele manifestări ale bolii au ca efect
apariţia pe frunze a unor pete decolorate, care ulterior se extind, ţesutul din centrul
petelor capătă o culoare maro spre negru şi se usucă. Principala sursă de infecţie o
constituie pentru ţara noastră, materialul de plantat infectat. Cand ploile alternează cu
temperaturi cuprinse între 15 şi 21 0 C boala apare foarte frecvent (Hermeziu Manuela,
Hermeziu R., 2009). Principalele măsuri care se iau pentru prevenirea și combaterea
acestei boli sunt plantarea în epoca optimă și la adâncimea corespunzătoare tipuljui de
sol, cultivarea cartofului bilonat, folosirea unor cultivaruri rezistente și aplicarea unor
tratamente fitosanitare când se depășește pragul economic de dăunare cu produse
specific pe bază de cupru (Antracol 1,5 kg/ha, Dithane 75 WG 2/2,5 kg/ha, Folpan 80
WP 1,5 kg/ha, etc) (Codexul de produse fitosanitare, 2010)
Alternarioza - Alternaría dauci f. sp. solani atacă cartoful în zonele calde şi cu
precipitaţii puţine, iar pierderile cauzate de aceasta numai asupra foliajului, pot ajunge
la 25-50% şi uneori chiar mai mult, dacă nu se iau măsuri de combatere. Se șpot utilize
produse specific: Antracol 1,5 kg/ha, Bravo 500 1,5 l/ha, Dithane M45-2 kg/ha.
Dintre dăunători cel mai periculos este Gândacul de Colorado - Lepinotarsa
decemlineata Say. Pagubele produse culturii pot ajunge în funcţie de zonă la 24-43%
în cazul efectuării unor tratamente cu întârziere şi poate compromite total în cazul
neefectuării de tratamente. Sunt atacate toate organele plantei, frunze, tulpini, tuberculi
cu excepţia rădăcinilor. Tratamentele se fac la semnalarea atacului alternând
insectofungicidele pentru ca dăunătorul să nu capete rezistență (onevos 31,5 CE
2kg/ha, Fastac 12 EC 0,06 l/ha, Mospilan 20 SP 0,06 kg/ha, Regent 200 SC 0,09 l/ha
(Roşca I. şi colab., 2001).
Recoltarea începe în a doua decadă a lunii mai și se încheieîn a tereia decadă a
lunii iunie.
Recoltarea se va face când tuberculii au depășit 30 g/bucată. Tuberculii se scot
manual prin smulgere dacă solul este nisipos, cu sapa sau cu plugul (semimecanizat),
iar după dizlocare se lasă 10-15 minute pe sol pentru reducerea exfolierii. Înainte de
recoltarea cu plugul se vor cosi vrejii. (Beceanu D. și colab, 2008).
145
În funcție de cultivarul utilizat și de tehnologia de cultură se pot obține
producții de 12-15t/ha.
Tehnologia culturii cartofului de vară în câmp
Bune premergătoare sunt leguminoasele după care se pot obține rezultate foarte
bune.
Pregătirea terenului este asemănătoare cu cea de la cartoful timpuriu și aici o
atenție deosebită se acordă executării la timp și de calitate a lucrărilor pentru a avea un
teren afânat și fară bulgări care să permită bilonarea ușoară și formarea unui număr
mare de tuberculi la cuib.
Pentru plantarea cartofului de vară se utilizează tuberculi neâncolțiți de
dimensiuni medii (Ø 30-60 cm), care se plantează în câmp în perioada 10-25 martie.
Plantarea se face în rânduri la 60-70 cm între rânduri iar pe rând plantarea se face la
20-25 cm, realizând densități de 50-65 mii plante/ha.
Lucrările de îngrijire sunt aceleași ca și la cartoful timpuriu, atenție deosebită se
va acorda combaterii buruienilor care concurează cartofii pentru lumină și apă și
aplicarea unui număr mai mare de udări 5-6 în timpul vegetației.
Recoltarea se face manual pe suprafețe mici și mecanizat pe suprafețe mari cu E
684 în agregat cu U-650 la recoltările mai timpurii și cu combina MSC 2 când
epiderma este suberificată și n u mai există riscul vătămârii cartofilor. Înainte de
recoltare trebuie să se facă cositul sau tocatul vrejilor de cartofi. Se pot obține
producții de 20-25 t/ha.
Cultura succesivă (cultura a II-a).
Se practică în zonele din sudul țării iar cultura are șanse de reușită numai în
condiții de irigare.
Cultura de cartof succesivă se poate înființa după culturi de vărzoase timpurii,
mazăre de grădină, salata.
Pregătirea terenului se face ca pentru toate culturile succesive prin desființarea
culturii anterioare și o arătură superficială la 18-20 cm adâncime cu ocazia căreia se
încorporează și îngrășăminte chimice ușor solubile care să poată fi utilizate de către
cartof.
Pentru plantare se pot utiliza cartofi din cultura timpurie de 30-40 g sau se pot
utiliza cartofi din anul anterior. Pentru cartofii din anul anterior pregătirea pentru
plantare se face ca și la celelalte culturi, cartofii din producția timpurie se tratează cu
Thiouree 2-3 % 20-30 de minute pentru scoaterea din repaus. După tratament se lasă
10-12 ore sub prelate pentru sudație. După sudație se așează tuberculii în strat de nisip
care se va uda pentru a se menține în permanență umed.
146
Plantarea se face în a doua decadă a lunii iunie dacă se folosesc tuberculi din
anul anterior și în prima decadă a lunii iulie dacă se folosesc tuberculi noi, utilizând
aproximativ 800-1000 kg de tuberculi pentru un hectar.
Lucrări de îngrijire sunt asemănătoare ca la cultura timpurie, atenție deosebită
acordând udării și fertilizării suplimentare. Recoltarea se face după căderea brumelor și
se obțin producții de 8-10 t/ha.
Cultura protejată a cartofului
Pentru obținerea unor producții mai timpuriii cartoful se poate cultiva în solarii,
în tunele joase, se poate acoperi cu folie Agryl, sau se mulcește solul cu folie neagră
care se perforează fie înainte de plantat sau după plantare.
Prin cultivarea în aceste sistemele de cultură se pot realiza producții mai
timpurii cu 7-15 zile față de culturile din câmp, deoarece se poate planta mai devreme
iar solul se va încălzi mult mai bine și iși va menține căldura. Se aplică lucrările de
îngrijire obișnuite, dar se va acorda o atenție deosebită aerisirii spațiilor de cultură
pentru a nu favoriza apariția bolilor.

d)Când se recoltează cartofii timpurii?
Rezumat
Cartoful este o specie importantă pentru legumicultură, care poate fi cultivat cu
succes deoarece tehnologia de cultură poate fi în totalitate mecanizată.
147
Cultura porumbului zaharat
Obiective:
ale acestei specii
◄cunoașterea principalelor verigi tehnologice a acestei specii
7.1. Porumbul zaharat
Denumirea stiinţifică: Zea mays L. ssp. Saccharata

Familia botanică: Fam. Gramineae
Denumiri străine: engleză – sweet corn, franceză – mais doux
Centrul de origine: Se consideră că centrul primar de origine este Peru şi
Bolivia, iar centrul secundar Mexic.
Aria actuală de răspândire Porumbul zaharat se cultivă la noi în ţară pe
suprafeţe mici, în jurul marilor orașe, mai ales de către producătorii mici.
Ciclul de viaţă Porumbul zaharat este o plantă anuală, erbacee.
De la porumb se consumă boabele înainte de maturitatea fiziologică în stadiul
de lapte-ceară. Boabele sunt utilizate pentru prepararea unor mâncăruri specificr sau
vin în completarea unor salate. Reprezintă și o excelentă materie primă pentru
industria conservelor deoarece se poate conserva fie ca boabe fierte, sau stiuleți de
dimensiuni mici.
Boabele conțin substanţă uscată 25%, glucide 14-15%, proteine 5%, vitamine
(C, complexul B)
Durata de păstrare
Porumbul se poate păstra sub formă de ştiuleţi nedesfăcuţi 1-2 zile la
temperaturi de 2-4 °C, boabele fierte și congelate pot fi păstrate până la 6 luni.
Rentabilitatea culturii cultura se extinde tot mai mult, deoarece tehnologia de
cultură nu este foarte dificilă, iar valorificarea produsului se poate face la prețuri mari.
Porumbul este o plantă unisexuat monoică, inflorescența masculă se formează
în vârful tulpinii și este sub forma unui panicul ramificat, iar inflorescența femelă se
formează la subțioara unei frunze și este sub formă de știulete de dimensiuni diferite
funcție de cultivarul utilizat. Știuleții se formează pe plantă la 0,6-0,8 m de sol. Unele
soiuri pot forma și 2-3 știuleți pe plantă, iar unele soiuri au o mare capacitate de
148
lăstărire. De exemplu soiul Dulce de Bacău formează 3-4 lăstari de la baza plantei pe
care se formează eșalonat știuleți, care pot fi recolatați mai târziu (Stoian L.,2005 )
Rădăcina este foarte bine dezvoltată, unele rădăcini ajungând în sol până la
adâncimi mari de 100-150 cm, dar marea majoritate a a lor se dezvoltă până la 30-50
cm.
Tulpina este dreaptă și poate ajunge la înălțimi mari 1-1,5 m, dar la unele
cultivaruri tulpina poate ajunge și la 3m înălțime.
Frunzele sunt mari, lanceolate, de culoare verde de diferite nuanțe funcție de
cultivar.
Fructele (boabele-care reprezintă de fapt partea comestibilă) sunt dicariopse, cu
suprafața zbârcită și de culoare galbenă, portocalie sau chiar albă.
Exigenţe ecologice
Porumbul este o specie pretenţioasă la căldură, temperatura minimă de
germinare a semințelor este 8-10 °C, iar optima 21-26°C, iar pentru creștere și
dezvoltare are nevoie de temperaturi cuprinse între 25-30°C. Temperaturile negative
de -4°C distrug plantele, iar temperarturile prea ridicate din perioada recoltării duc la
deprecierea acestora.
Are cerințe mari față de umiditate la apariţia paniculului până după umplerea
boabelor. În țara noastră în anii cu precipitații normale cultura se poate realiza și fără
irigare.
Față de lumină are cerințe ridicate.
Preferă soluri mijlocii, uşoare, fertile și care se încălzesc ușor, cu pH 6,5-7.
Tehnologia culturii
În asolament porumbul poate fi cultivat după: solano fructoase, leguminoase,
cartofi. Este bine să se respecte asolamentul iar porumbul să revină pa aceeași solă
după 3-4 ani. Porumbul zaharat poate fi utilizat în perdelele de protecție, pentru
culturile care nu suportă curenți reci de aer (castraveți, pepeni galbeni și verzi, ardei).
Pregătirea terenului începe din toamnă cu desființarea culturii anterioare,
nivelarea de întreținere și apoi fertilizarea cu 30-40 t/ha gunoi de grajd; 55-60 kg/ha
fosfor, 70-80 kg/ha potasiu, după care se execută arătura la 28-30 cm.
Primăvara se vor aplica îngrășămintele cu azot 50-60 kg/ha, după care se
mărunțește terenul cu grapa cu discuri.
Semănatul se realizează la jumatatea lunii aprilie, când temperatura solului
ajunge la 8-20ºC, mecanizat cu SPC 6, la 5-7 cm adâncime, în rânduri la 70 cm între
rânduri şi 20-25 cm între plante pe rând, realizând o densitate de 50 mii plante/ha.
Cantitatea de sămânţă utilizată pentru un hectar este de 12-15 kg
Lucrări de îngrijire: Pentru combaterea buruienilor pe supraqfețe mari se poate
face erbicidare cu Stomp 400 EC 4 l/ha, preemergent: Praşile mecanice şi manuale se
vor executa pțnă plantele cresc la 60-70 cm, acoperă bine terenul .și înăbușă singure
149
buruienile. În anii secetoși se fac udări 4-5 cu norme 400-500m 3 . Pentru obținerea unor
știuleți de calitate foarte bună se poate face și o fertilizare cu 150-200 kg/ha Complex
III, aplicat după înspicat.
Recoltarea începe din luna iulie şi durează până toamna.
Recoltare – se realizează în 2-3 etape, manual, în faza de lapte ceară. Recoltarea
este bine să se facă numai pe vreme uscată și răcoroasă.
Producţia 14-15 t/ha.

d)Când se recoltează știuleții de porumb?
Rezumat
Porumbul reprezintă un excelent aliment care poate fi consumat fie ca atare,
sau în combinație cu alte legume. Deși nu poate fi considerat o legumă propriu-zis el
poate fi foarte ușor utilizat în asolamentele legumicole fiind chiar foarte util în
asociații cu speciile care nu suportă curenții reci de aer, sau cu specii care au nevoie
de sisteme de susținere (fasole, castravete).
150
Cultura plantelor legumicole solanaceae
Obiective:
ale speciilor
Din această grupă tehnologică fac parte speciile: tomate, ardei, vinete care
ocupă ponderea cea mai mare din cultura de legume din ţara noastră (30%).
8.1.Tomatele
Foto 8.1. Plantă de tomate cu fructe (original)
Denumirea stiinţifică: Solanum lycopersicum L., Lycopersicum esculentum

Mill, Lycopersicum lycopersicum Karst.
Familia botanică: Fam. Solanaceae
Denumiri străine: engleză - tomato; franceză- tomate;
Centrul de origine: Originea tomatelor este în America Centralã şi de Sud, Peru
şi Ecuador, specia din care provin fiind Lycopersicon esculentum var. cerasiforme.
Centru de origine al tomatelor se aflã în jurul localitãţilor Vera Cruz şi Pueblo, fiind
cunoscute cu sute de ani înainte de descoperirea Americii (Popescu V., 1992).
151
Aduse în Europa de Cristofor Columb dupa descoperirea Americii în anul 1498
au fost utilizate mai întîi ca plante decorative deoarece nimeni nu avea curajul să
mănânce o plantă care face parte din aceiaşi familie cu una din cele mai periculose
plante cunoscute (matraguna). Mai târziu aceste fructe au fost folosite ca plante
medicinale şi apoi ca plante alimentare. Ca legume au fost cultivate mai întâi în Spania
după anul 1800 iar mai apoi cultura este preluată şi de Francezi, Belgieni, Italieni şi
Germani.
În România şi în Rusia ajung a fi cultivate în secolul XIX-lea. (Dumitrescu M.
și colab, 1998). La această dată este cultura cu cea mai mare pondere în întreaga lume.
În România se cultivă în câmp și în spații protejate în toate zonele. În anul 2011 în
Europa se cultivă în majoritatea țărilor, cea mai mare suprafață fiind cultivată în Italia
103858 ha, apoi în Romînia 51745 ha și Spania 51204 ha. Datorită sistemului de
cultură din sere cea mai mare producșie se realizează în Olanda cu 478,8 t/ha și în
Belgia 460,8 t/ha (tabelul 8.1).
Tabelul 8.1.
Suprafeţele cultivate cu tomate şi producţiile obţinute

totală (t) (t/ha)
Anglia 216 216 415,7
Belgia 474 218435 460,8
Bulgaria 3860 3860 26,7
Danemarca 40 14200 355,0
Franta 6111 6111 97,7
Germania 321 76718 238,9
Grecia 19800 19800 59,0
Italia 103858 103858 57,2
Olanda 1702 1702 478,8
Portugalia 16744 16744 74,3
Polonia 13441 13441 52,9
Romania 51745 51745 17,6
Spania 51204 51204 75,4
152
Ciclul de viaţă Deşi în ţara de origine sunt plante perene, tomatele, în condiţiile
climatice ale ţării noastre se comport ca plante anuale
Importanţa culturii De la tomate se consumă fructele proaspete care se pot

consuma ca salate simple sau salate complexe în amestec cu alte legume. Fructele se
pot utiliza şi ca ingrediente la o serie de preparate culinare (ciorbe, mancaruri).
Fructele de tomate sunt însă foarte mult utilizate în industrie unde se pot prelucra sub
diverse forme: pastă de tomate, bullion, ketchup, suc de tomate, tomate depelate, pudră
de tomate sau se pot utiliza și pentru prepararea unor conserve sau ghivece în amestec
cu alte legume sau în amestec cu unele preparate din carne sau pește.
Fructele de tomate conţin cantităţi importante de vitamine, săruri minerale şi acizi
organici. Tomatele conţin glucide (2,9 - 7%), vitaminele A, B, B2, B6, C (15-30 mg
%), potasiu, fosfor, Fe, Ca, I şi Mg, precum şi acizi organici (0,5-1,5%). Fructele de
tomate pot fi utilizate în curele de slabire deoarece aportul caloric este destul de redus,
cca 20 Kcal/100g. Fructele cultivarurilor destinate industrializării trebuie să aibă un
conţinut ridicat în substanţă uscată pentru a obţine un produs industrializat de buna
calitate.
Durata de păstrare
Având în vedere faptul că tomatele se pot recolta la diferite grade de maturitate
în funcție de destinația producției se poate spune că și durata de păstrare este diferită.
Tomatele se recoltează la 6 faze de maturare: FO (maturarea verde), F1 gradul I (pârgă
10-30% din epidermă are culoarea roz gălbuie), F2 gradul II (semipârgă 30-50% din
fructe au culoare roz gălbui), F3 (pârgă completă 50-90% din fructe au epiderma cu
pigmentație roșie), F4 (maturitate de consum 100% din fructe au pigmentație roșie), F5
(maturitate tehnologică de prelucrare când fructele prezintă 4,5 g% substanță uscată
solubilă), (A. Beceanu și colab., 2008).
Durata de păstrare este însă mult influențată și de cultivarul utilizat, dar și de
sistemul de cultură folosit pentru obținerea tomatelor. Durata maximă de păstrare nu
trebuie să depășească 5-7 de depozitare. Tomatele din cultivarurile long life se pot
păstra la temperaturi de 20-22 ºC și UR 85-90% un număr minim de 14-15 zile.
Tomatele nu se pot păstra la temperaturi scăzute deoarece acestea duc la
modificarea fiziologice la fructe, scăderea în greutate, modificarea valorii nutritive, a
gustului și a aromei.
ocupând primul loc în culturile din spațiile forțate și protejate. Cultura este deosebit de
rentabilă deoarece producțiile care se realizează sunt mari, eșalonate pe o perioadă
lungă de timp iar valorificarea fructelor se poate face atît pe piețele interne cât și la
153
export. De asemenea, trebuie menționat faptul că o mare parte din producția de toamte
se valorifică prin industrializare ceea ce face și mai profitabilă această cultură
Tomatele prezintă în sol o rădăcină viguroasă care are un ritm foarte accentuat de
creştere mai ales în primele faze de vegetaţie. În funcţie de sistemul de cultură
practicat rădăcinile la tomate se dezvoltă diferit astfel:
Dacă înfiinţarea culturilor se realizează prin semănat direct atunci rădăcina la
tomate va fi pivotantă iar pivotul poate ajunge chiar la adîncimea de 1 m. În acest caz
irigarea la tomate se va realiza la intervale mai mari cu norme mai mari de udare iar
plantele pot fi considerate chiar rezistente la secetă.
Atunci cănd se practică înfiinţarea culturilor prin plantare de răsad repicat pivotul
principal se rupe atunci când plantele se repică, rădăcina se ramifică şi se dezvoltă în
stratul arabil al solului 20-30 cm, datorită acestui fapt, plantele sunt mai sensibile la
secetă, culturile necesitând udări dese cu norme mici de apă pentru ca rădăcinile să
poată utiliza apa, dacă răsadurile se produc prin semănat direct în ghiveci fara repicare
sistemul radicular va fi tot ramificat dar rădăcinile pot ajunge la adîncimi ceva mai
mari 50-60 cm.
Creşterea rădăcinilor la tomate este influenţată de temperatura solului astfel că,
la temperaturi cuprinse între 15-35 o C rădăcinile cresc și se dezvoltă normal,
temperaturile sub şi peste această temperatură determină încetinirea ritmului de
creştere al rădăcinilor. Rădăcinile bătrâne se lemnifică la sfârşitul perioadei de
vegetaţie la fel ca la plantele perene. Sistemul radicular la tomate se reface ușor dacă
este distrus.
La tomate tulpinile sunt erbacee și prezintă o creştere diferită, în funcţie de
cultivar: Se cunosc cultivaruri cu creştere nedeterminată, plantele acestora aparţin
varietăţii "vulgare", care pot ajunge până la 2-3 m, 6-7 în serele în care se practică
cultura în ciclu prelungit şi cu sistem special de susţinere, sau 15-25 m, în serele din
Olanda sau Anglia, în sistemulde cultură fără sol. La plantele cu creştere determinată,
(varietate „validum”, înălţimea tulpinii variază între 60-100 cm. La unele cultivaruri
pitice tulpina se menţine erectă, pretându-se mai bine la recoltarea mecanizată.
Diferenţele de lungime se datorează modului de creştere al tulpinii. Cele cu pot
înalt cresc continuu în cursul perioadei de vegetaţie, având în vârf un mugure
vegetativ, de unde denumirea de cultivar cu creştere nedeterminată. Soiurile cu port
pitic au creştere determinată, datorită apariţiei timpuriu în vârful lor, a unei
inflorescenţe sau a unei ramificaţii sterile scurte.
Creşterea tulpinilor la cultivarurile varietății vulgare poate fi oprită prin
îndepărtarea vârfului de creștere (cârnit). Tulpina tomatelor emite rădăcini adventive,
154
ceea ce permite plantarea mai adâncă a răsadurilor și posibilitatea de înmulțirea
vegetativă a tomatelor în unele cazuri. De asemenea, prezintă o mare capacitate de
lăstărire, formând copili la subsuoara frunzelor.
Din acest punct de vedere una dintre lucrările de mare importanţă este copilirea
efectuată la unele cultivaruri și în unele sisteme de cultură, prin eliminarea copililor.
Copilii situaţi sub primele două inflorescenţe cresc mai repede, concurând axul
principal. Plantele lăsate să crească liber, fără nici o lucrare de dirijare formează
numeroşi copili, având aspectul de tufă, şi, deşi au un număr mai mare de fIori,
fructele sunt mici şi se maturează târziu. Ruperea copililor sau ciupirea vârfului unora
din ei, are drept scop să dirijeze fructificarea, ajutând la obţinerea unor fructe mai mari
şi de calitate, dar prin eliminbarea copililor sistemul radicular se reduce (Edelstein V,
1962).
Frunzele la tomate sunt imparipenat sectate, au foliolele dispuse alternativ.
Foliolele pot fi lanceolate sau ovale, unele prezintă marginea întreagă sau dinţată.
Frunzele au suprafaţa netedă sau gofrată, în funcţie de cultivar. Pe toată suprafaţa,
frunzele sunt acoperite cu perişori glandular care conțin solanină, un alcaloid care
poate fi utilizat și în agricultura biologic deoarece are efect repelent pentu unele
insecte.
Inflorescenţa tomatelor este o cimă simplă sau compusă. În funcție de cultivar
inflorescenţele pot fi: neramificate, ramificate dublu, ramificate multiplu. In mod
obişnuit prima inflorescenţă apare după a patra până la a zecea frunză, la subsuoara ei
sau opus acesteia (Maier, I., 1969). Apariţia ca atare a acestei prime inflorescenţe este
caracter de soi dar este influenţată de temperatură şi lumină (Voican, V., 1972).
Următoarele inflorescenţe apar succesiv la intervale de câte 2-4 frunze, în cazul
hibrizilor cu creştere nedeterminată. La soiurile cu creştere determinată, inflorescenţele
apar mai des, adică de regulă după fiecare frunză, până la formarea inflorescenţei
terminale, când creşterea în lungime încetează.
Numărul de flori în inflorescenţă variază de la 4-5 la 20. Floarea tomatelor este
de tipul 5. Petalele sunt de culoare galbenă şi sunt concrescute la bază. Staminele sunt
concrescute la bază cu tubul corolei, iar anterele sunt unite, formând un con care
acoperă pistilul. Stilul este de obicei mai scurt decât staminul. Polenizarea este
autogamă, numai în cazuri rare (5%), stigmatul face polenizarea cu polen străin
(alogamă) în cazul condiţiilor de mediu nefavorabile (temperaturi scăzute noaptea,
temperaturi prea ridicate sau exces de azot), fecundarea nu are loc şi florile cad
(avortează). Evitarea avortării florilor se poate realiza prin diferite mijloace moderne
printre care se numără tratarea cu stimulatori, aplicarea polenizării cu mijloace fixe sau
utilizarea bondarilor (în sere și solarii),
155
Dinamica înfloritului şi fructificării cât şi formarea organelor generative şi
fructificarea la tomate sunt influenţate de regimul de nutriţie. Fructul este o bacă
cărnoasă, suculentă, de forme, mărimi şi culori diferite.
Forma fructelor se poate caracteriza prin indicele de formă: If= I/D (I este
înălţimea, D — diametrul fructului). Hibrizii de seră şi cultivarele pentru
industrializare care necesită sortarea, calibrarea pentru a corespunde unor ambalaje
standard sunt de regulă sferice sau uşor turtite (If =1). Fructele alungite sau piriforme
(If > 1) sunt folosite la industrializare. Formarea şi creşterea fructelor, de la fecundare
până la coacerea deplină, durează 40-60 zile, în raport cu mărimea lor şi condiţiile de
cultură.
Mărimea fructelor, apreciată prin greutate, poate fi diferită de la 30-40 g la
cultivarurile tip cireașă până la 300-400 g, greutatea fiind o caracteristică a cultivarului
dar care poate fi ușor influențată și de tehnologia de cultură folosită. Culoarea fructelor
este roşie cu diferite nuanţe, portocalie, galbenă sau roză. Au apărut unii hibrizi la care
culoarea fructelor este albă sau neagră. Culoarea fructelor roşie şi roz se datorează
pigmenţilor cărotenoizi conţinuţi în pulpă (licopenul care domină beta-carotenul de
până la 13 ori), peste care se suprapune, epiderma fructului galbenă sau incoloră. Cînd
fructele conţin mai mult beta-caroten, decât licopen, sunt de culoare galbenă-oranj
(Burzo I, 2007).
Pulpa, partea cea mai valoroasă a fructului are un conţinut ridicat în zaharuri,
vitamine şi săruri minerale și poate reprezinta 6-10% din totalul acestuia. Lojele
seminale pot fi în număr de (2—7) conţin ţesutul placentar în care sunt încorporate
seminţele. În cazul folosirii stimulatorilor, fructele prezintă goluri, placente verzi, au o
steluţă pistilară de culoare galbenă şi nu prezintă seminţe.
Semințele sunt oval rotunjite, cu perişori și au o culoare argintie sau. Numărul
de seminţe la 1 g este de aproximativ 300 (Bakker Brothers, 2012). Masa a o mie de
boabe (M.M.B.-ul) este cuprins între 2,7-3,5 g, iar facultatea germinativă de 85%.
Germinaţiei semințelor se menţine 5-6 ani dacă semințele sunt păstrate în condiții
corespunzătoare (11-14 °C şi o umiditate a aerului de 80%.).
Exigențe ecologice
Temperatura tomatele sunt plante termofile. Temperatura minimă de
germinare a seminţelor este de 10°C, optima fiind de 24°C. La temperatura minimă,
germinaţia are loc în 10-15 zile, comparativ cu un interval de 5-6 zile când se
înregistrează temperatura optimă. (Aung.1979, citat de Horgoș A, 2003). Temperatura
optimă de creștere și fructificare la tomate este cuprinsă între 22-25°C.
156
Temperaturile mai mici de 17°C determină apariția unor malformaţii la fructele
de tomate. Noaptea în spaţiile de cultură temperatura trebuie să fie cu 5-7°C mai mică
faţă de temperatura întregistrată ziua. De menţionat faptul că temperatura optimă din
sol trebuie să se situeze între 18 şi 20°C.
Temperaturile mai mari de 32°C pot să cauzeze o fecundare slabă a florilor,
deoarece creşterea tubului polinic se va întrerupe, iar florile nefecundate vor avorta şi
vor cădea. La temperaturi de peste 40°C are loc o diminuare foarte puternică a
turgescenţei plantelor, urmată de ofilirea şi uscarea vârfurilor de creştere şi în final
moartea plantelor Asigurarea unei temperaturi constante de 25 °C ziua şi noaptea, faţă
de 18-20°C duce la un ritm mai mare de acumulare a substanţei uscate şi implicit al
apariţiei frunzelor adevărate. La temperatura de 15°C se formează mai puţine frunze
decât la 25°C, dar dimensiunea apexului este de două ori mai mare la 15°C faţă de
25°C şi plantele înfloresc mai timpuriu. Menţinerea unor temperaturi cuprinse între 15
şi 20°C în faza de răsad, duce la mai puţine noduri sub prima inflorescenţă şi formarea
unui număr mai mare de flori în prima inflorescenţă, chiar dacă înălţimea plantei este
mai redusă. Germinarea polenului are loc la temperatura optimă cuprinsă între 21-
26°C, iar pentru creşterea şi dezvoltarea fructelor sunt necesare 18-24°C. Numărul de
frunze respectiv de noduri până se produce inducerea primei inflorescenţe şi a
următoarelor, cât şi numărul de flori în inflorescenţă sunt influenţate de începutul,
durata şi sfârşitul celor două faze senzitive, care depind de nivelul de temperatură
(Bălașa M., 1973).
Lumina are un rol foarte important în cultura tomatelor deoarece ea furnizează
energia necesară realizării procesului de fotosinteză. Lumina ca factor de vegetaţie are
un rol primordial în creşterea, dezvoltarea şi fructificarea tomatelor.
Cercetările efectuate au evidenţiat rolul luminii sub aspectul fotoperioadei,
intensităţii şi calităţii în procesul diferenţierii, formării diferitelor organe ale plantei şi
al fructificării tomatelor.
Atunci când sunt cultivate în câmp deschis tomatele au suficientă lumină pentru
creștere și dezvoltare, apar însă probleme când se reduce durata zilei și intensitatea
luminii. Acest lucru se întâmplă mai ales în spațiile forțate și protejate în prima
perioadă după plantare sau la producerea răsadurilor.
Condițiilor de lumină corelate cu temperatura influențează formarea primelor
inflorescențe. Astfel, la 15°C şi intensitatea luminoasă mai mare, prima inflorescenţă
se formează mai repede, comparativ cu temperatura de 25°C. în condiţiile iluminării
necorespunzătoare, durata de timp până la maturarea organelor florale este mai mare,
ceea ce duce la o fructificare întârziată. (Maier I., 1969).
Sub aspectul influenţei regimului de lumină, cultivarele de tomate se grupează
în 3 grupe şi anume: cultivare care înfloresc în condiţii de fotoperioadă scurtă;
157
cultivare care se dezvoltă în condiţii de iluminare intensă şi cultivare indiferente. În
condiţiile unei intensităţi ridicate a luminii are loc o acumulare superioară de substanţă
uscată la răsaduri.
Cerinţele cele mai ridicate sub aspectul intensităţii luminii se înregistrează din a
8-10 zi de la răsărire. Insuficienţa intensităţii luminii în această perioadă poate duce la
fenomenul de alungire a tinerelor plante, aspect ce poate fi întâlnit mai cu seamă în
perioada producerii răsadurilor pentru cultura forţată, ciclul I (octombrie-ianuarie).
În lunile de iarnă, iluminarea suplimentară determină o creştere mai viguroasă a
răsadurilor. Firmele specializate în producerea răsadurilor utilizează iluminatul
suplimentar de la 12 la 18 ore în lunile de iarnă.
În fenofaza de fructificare, insuficienţa luminii poate provoca perturbări în
metabolismul plantei, mai precis formarea primei inflorescenţe este oprită sau
întârziată ajungându-se la fenomenul de avortare a florilor, care au efect negativ asupra
producţiei. Fenofaza de înflorire are loc la parametrii optimi, atunci când intensitatea
medie a luminii depăşeşte 4-5 klucşi (pragul minim), până la 25 klucşi, determinând o
sporire a ratei de creştere cu 17%. Asigurarea la un nivel optim a intensităţii luminii,
indiferent de fotoperioadă în primele faze de vegetaţie (30-45 zile după răsărire) duce
la diminuarea semnificativă a numărului de noduri până la prima inflorescenţă
Creşterea şi dezvoltarea corespunzătoare a plantelor de tomate se realizează la o
umiditatea relativă a aerului cuprinsă în intervalul 60-65%. La o umiditate relativă sub
45% apare fenomenul de longistilie, stilul depăşind nivelul conului anterial înainte ca
polenul să fie matur, ceea ce duce la avortarea florilor. Umiditatea relativă a aerului
influenţează creşterea şi fructificarea tomatelor, condiţionând transpiraţia şi ansamblul
schimburilor de gaze ale plantei. În situaţia când se înregistrează o umiditate
atmosferică ridicată creşterea este stimulată, dar pe o perioadă mai lungă duce la
încetinirea creşterii apicale, frunzele sunt mici şi tulpinile devin fasciate, favorizând
atacului unor boli (putregaiul cenuşiu, cladosporioza, bacteriozele, mana etc).
(Popescu V., 1992)
Tomatele au pretenţii moderate faţă de umiditatea din sol, consumul de apă al
fiind diferit și în funcție de locul unde se cultivă tomatele (câmp, seră, solar), condiţiile
de mediu (temperatură şi lumină), însuşirile solului şi a substratului (capacitatea de
reţinere a apei şi conţinutul în săruri), fenofaza de creştere şi dezvoltare, starea de
sănătate a plantelor (atacul bolilor vasculare, nematozi etc.) şi nu în ultimul rând de
particularităţile cultivarului utilizat.
În cazul tomatelor semănate direct în câmp, sistemul radicular se dezvoltă mai
adânc în sol favorizând aprovizionarea cu apă a plantelor din straturile profunde cea ce
conferă plantelor o rezistenţă mai bună la secetă. În cazul tomatelor cultivate prin
158
răsad, sistemul radicular are o dezvoltare mai mică ajungând doar la adâncimea de 30-
40 cm de sol, ceea ce impune asigurarea apei prin irigare.
În vederea asigurării necesarului de apă la plante trebuie luat în calcul şi
consumul zilnic prin evapotranspiraţie, care este de 0,5 1 în zilele noroase şi de 2,0 1
în zilele senine. În primele faze de creştere, nivelul umidităţii din sol trebuie să fie de
68-70% din capacitatea de câmp, iar în perioada de fructificare, începând cu creşterea
intensă a fructelor din prima inflorescenţă, de 75-80% în faza de coacere a fructelor
umiditatea din sol va fi constrantă, deoarece alternarea perioadelor de secetă cu
umiditate abundentă duce la deprecierea calitativă a acestora (fructele crapă şi
conţinutul în substanţă uscată este mai redus). Consumul de apă al tomatelor diferă şi
în funcţie de potenţialul de producţie al cultivarului şi sistemul de cultură. Astfel,
cerinţele tomatelor pentru apă oscilează între 325 m 3 /t s.u. la o producţie de 50 t/ha şi
450 m 3 /t s.u. la 100 t/ha.
Dacă la această cantitate se mai adaugă pierderile datorate infiltrării apei în
straturile profunde şi evaporarea, de aproximativ 3 l/m la cultura prelungită şi 4 l/m2 la
ciclul scurt în sere, se ajunge la un consum total de 350-450 l/mp pentru o producţie de
50-100 t/ha
Cerinţele tomatelor faţă de aer Aerul ca factor de vegetaţie prezintă o mare
însemnătate pentru cultura tomatelor, deoarece dioxidul de carbon se află la baza
sintezei substanţelor organice prin procesul de fotosinteză, caracteristic tuturor
plantelor. Importanţa acestui factor de mediu reiese din cercetările efectuate în sere,
care au condus la concluzia că plantele de tomate înregistrează o creştere şi dezvoltare
superioară atunci când concentraţia de C02 creşte de la 0,03% până la 0,1-0,18%.
Cultura tomatelor într-o atmosferă cu un conţinut de 0,18% dioxid de carbon a condus
la realizarea unui spor de producţie de 22%.
Cercetările efectuate mai recent au condus la concluzia că prin creşterea
concentraţiei de C0 2 la 450-500 ppm se obţin sporuri de producţie de 20% la tomate
dar în doze exagerate CO 2 manifestă toxicitate asupra protoplasmei şi determină o
reducere a intensităţii fotosintezei. Pătrunderea dioxidului de carbon în frunze este în
relaţie directă cu intensitatea mişcării curenţilor de aer şi cu mărimea presiunii
atmosferice).
Etilena administrată în concentraţie de l%o stimulează maturarea fructelor din
sere la încheierea ciclului de producţie sau în câmp înainte de căderea brumelor
timpurii de toamnă. Unele gaze din compoziţia aerului atmosferic, cum ar fi bioxidul
de sulf sau amoniacul sunt dăunătoare pentru plantele de tomate.
Cerinţele tomatelor faţă de sol şi hrana Solurile recomandate pentru cultura
tomatelor sunt cele mijlocii spre uşoare, afánate, permeabile pentru apă şi aer, bine
159
structurate, profunde, bogate îri substanţe fertilizante şi cu conţinut ridicat în humus
(5-6%).
Sunt indicate terenurile plane cu posibilităţi de irigare şi apa freatică la adâncimea
de 3-4 m, iar pH-ul să fie cuprins între 5,5 şi 6,8. (Ugas R., 2000). Regimul de nutriţie
este foarte complex la cultura tomatelor, ţinându-se seama de consumul specific al
speciei care diferă în funcţie de potenţialul de producţie al cultivarului, sistemul de
cultură şi faza de vegetaţie.
Azotul are rol important în creşterea şi fructificarea tomatelor. În primele faze de
vegetaţie azotul în exces provoacă o creştere luxuriantă a plantelor, în detrimentul
fructificării, mai ales în condiţii de lumină redusă. Excesul de azot se evidenţiază prin
răsucirea şi gofrarea frunzelor, iar lipsa de azot prin aceea că tulpinile au vârful subţire,
iar frunzele sunt mici. Excesul de azot combinat cu deficienţa de fosfor şi potasiu
favorizează deficienţele de colorare a fructelor.
Tomatele sunt sensibile în mod deosebit la excesul de azot amoniacal, care
blochează asimilarea azotatului de calciu, în special în sere ciclul I în locul azotatului
sau sulfatului de amoniu. Conţinutul optim al frunzelor în azot, corespunzător unei
bune aprovizionări, este de 0,3 - 0,4 %.
Un conţinut mai mare duce la scăderea fructificării, iar la peste 0,5 % chiar la
avortarea florilor. În aceste condiţii se remarcă o influenţă negativă asupra sistemului
radicular
Fosforul, este consumat în cantităţi mai reduse, este important în asimilarea
azotului, stimulează înfloritul şi fructificarea tomatelor. Are efect pozitiv asupra
precocităţii şi a dezvoltării sistemului radicular. Insuficienţa fosforului determină un
sistem radicular slab dezvoltat; avortarea florilor; apar frunze cu nuanţe violacee;
fructificarea este scăzută; fructele crapă în partea unde se prind de peduncul. Absorbţia
fosforului este influenţată de lumină şi temperatură. În condiţii de seră dacă
temperatura se menține în intervalul 12 - 18 o C absorbţia fosforului se reduce cu până
la 50 %. Carențele de fosfor sunt determinate și de temperatura solului. Pot apărea
carenţe, chiar dacă solul este aprovizionat, lucru constatat la plantările timpurii în
câmp. În condiţiile unui pH cuprins între 6,0 - 6,5 fosforul este disponibil în cantitate
mai mare.
Potasiul are efect asupra calităţii fructelor (gust şi culoare), precum şi asupra
rezistenţei la boli. Tomatele consumă cantităţi mari de potasiu, contribuind la formarea
şi transportul hidraţilor de carbon şi a acidului ascorbic în fructe. Un raport favorabil
K/N contribuie la creşterea sistemului radicular. Lumina are un rol foarte important în
asimilarea potasiului. Carenţa potasiului se manifestă prin pete brune pe marginea
frunzelor, începând cu cele bătrâne, frunzele au o culoare mai deschisă, iar tulpina se
lemnifică timpuriu. De asemenea insuficienţa potasiului determină pătarea fructelor în
160
timpul maturării. Pe solurile pe care se înregistreayă exces de potasiu se constată
carenţe în magneziu.
Calciul are rol deosebit în creşterea sistemului radicular. Joacă rol important în
menţinerea integrităţii membranelor celulare şi acţionează ca un agent de cimentare ai
pereţilor celulari sub forma pectatului de calciu. Translocarea calciului asimilat din
frunze este foarte redusă, deşi ţesuturile care au o creştere activă. Carenţa în calciu se
remarcă prin stagnarea creşterii plantelor, apariţia pe frunze a unor zone internerviale
galbene, marginile devin brune, vârfurile de creştere mor, iar în jurul punctului stilar al
fructelor se formează o pată neagră, conducând la "putregaiul apical". Carenţa de
calciu se manifestă în perioadele calde când capacitatea de aprovizionare a plantei cu
calciu este deficitară iar consumul este mare, sau atunci când solul a fost fertilizat
excesiv cu N sau cu gunoi de grajd (azotul amoniacal reduce absorbţia calciului). De
asemenea, se pot semnala carenţe de calciu pe solurile fertilizate excesiv, datorită unei
concentraţii mari a sarurilor din sol (sărăturare), rădăcinile plantelor practic nu pot
absorbi calciul.
Excesul de calciu conduce la cloroza frunzelor tinere, oprirea din creştere şi
avortarea florilor. De asemenea, prezenţa calciului în cantitate mare blochează fierul şi
magneziul.
Tomatele au cerinţe foarte ridicate faţă de sulf şi carenţa se poate manifesta în
absenţa îngrăşămintelor sulfatice. Insuficienţa acestuia în nutriţie produce încetinirea şi
ulterior stoparea creşterii şi dezvoltării, frunzele se îngălbenesc.
Magneziul influenţează calitatea fructelor, rezistenţa la transport şi păstrare
Carenţa în magneziu determinând stagnarea în creştere a plantelor, apariţia unor pete
clorotice între nervuri pe frunzele mature.
Microelementele au un rol deosebit în creştere şi fructificarea tomatelor.
Borul şi manganul influenţează sinteza hidraţilor de carbon şi evoluţia organelor
de fructificare. Carenţa borului se manifestă prin mortificarea celulelor din zona
mugurelui apical şi zona cambială ceea ce conduce la căderea mugurilor florali.
Carenţa de mangan determină cloroza frunzelor începând cu cele tinere.
Fierul are un rol important în fotosinteză. Carenţa în fier determină îngălbenirea
frunzelor şi încetinirea creşterii. Lipsa de fier produce cloroza frunzelor tinere, în timp
ce frunzele mature rămân verzi.
Zincul are rol în sinteza auxinelor şi în procesele respiratorii.
161
Clasificarea cultivarelor de tomate se face după mai multe criterii: O clasificare de

mare actualitate și importanță este după durata perioadei de vegetație. În funcție de
acest criteriu, cultivarurile se pot împărți în trei grupe:
cultivaruri timpurii cu perioada de vegetație de 95 – 120 zile ;

cultivaruri semitimpurii cu perioada de vegetație de 120 – 130 zile ;
cultivaruri târzii, cu perioada de vegetație de peste 130 zile.
O altă clasificare se face după locul în care se cultivă: cultivaruri pentru câmp
(pentru consum proaspăt sau pentru industrializare), cultivaruri pentru sere, cultivaruri
pentru solarii
Numărul cultivarurilor existente la această dată este destul de mare și lista este în
continuă schimbare deoarece an de an se introduc cultivaruri noi pentru fiecare tip de
cultură. La fiecare tip de cultură în parte vor fi trecute câteva din recomandările
firmelor de specialitate (Enza Zaden, 2012, Clause, 2013, Syngenta 2013, Bakker
Brothers, 2014, Hazera &Nicherson, 2012, SCDL Buzău, 2012, etc.)
În țara noastră tomatele se cultivă:
în câmp (cultură timpurie, cultură de vară-toamnă și cultură semănată direct în
-
câmp
în solarii (cultură în ciclul scurt și cultură în ciclul prelungit și cultură în ciclul
-
II)
în sere - ciclul I plantările se pot face la date diferite în funcție de posibilitatea
-
de încălzire a serelor astfel fie cu plantare la data de 5-10 ianuarie; plantare 5-15
februarie (în ambele cazuri serele vor fi încălzite) sau cu plantare în 10-20
martie în serele semiîncălzite.
ciclul II plantarea în 10-25 iulie
Cultura tomatelor în răsadnițe și în tunele se practică pe suprafețe tot mai mici și
doar pentru obținerea de tomnate destinate autoconsumului.
162
În țările cu tehnologie avansată și unde există posibilitatea controlului foarte exact
a factorilor climatici plantările în sere se fac în 10-15 decembrie iar desființarea
culturilor se face în luna decembrie a anului următor.
Cultura tomatelor timpurii în câmp
Această cultură se poate realiza în zona I de favorabilitate. Pentru reușita culturii se

vor utiliza doar hibrizi extratimpurii și timpurii, iar recoltarea în această cultură poate
începe de la data de 15-20 iunie.
Cultivarurile recomandate pentru acest tip de cultură: Bastura F1 hibrid timpuriu
cu fructe mari 180-200g; Sef F1- timpuriu cu fructe de 150-180 g, Izmir F1,hibrid
timpuriu cu fructe mari 200-250 g, Kartier F1 – timpuriu greutatea fructelor 200-250
g, Cindel F1 – foarte timpuriu cu fructe de 130 g, Haley F1 - hibrid timpuriu cu fructe
de 150-160 g, Saden F1 hibrid timpuriu cu fructe de 200 g.
Pentru cultura tomatelor timpurii în câmp plante bune premergătoare sunt: lucerna,
fasolea, mazărea, bulboasele, cucurbitaceele. Pentru a preveni apariția unor boli și a
unor dăunători periculoși se va respecta cu strictețe asolamentul și rotația culturilor.
Revenirea tomatelor pe sola cultivată cu tomate sau alte solanacee se va face doar după
3-4 ani. Terenurile destinate culturii tomatelor trebuie să fie cu textură luto-nipoasă, cu
expoziţie sudică, adăpostite de vânturile puternice și cu posibilități de irigare.
Pregătirea terenului începe din toamnă când se vor executa lucrările de desfiinţarea
a culturii anterioare, nivelarea terenului mai ales dacă la cultura anterioară s-a lucrat pe
biloane, fertilizarea de bază. Ca la toate culturile de legume fertilizarea este bine să se
facă după o cartare atentă a terenului și stabilirea cu precizie a cantităților optime de
îngrășăminte.
Pe soluri mediu aprovizionate se pot aplica 30-40 t/ha gunoi de grajd, 250-300
kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sulfat de potasiu, iar îngrăşămintele vor fi
încorporate în sol prin arătura adâncă la 28-30 cm, care se lasă în brazdă crudă
Primăvara, imediat ce sepoate intra pe teren se va administrează 150 kg/ha azotat
de amoniu, apoi se va pregăti terenul cu grapa cu discuri sau cultivatorul.
Pe suprafețe mari se recomandă erbicidarea care se poate face cu Dual Gold 960
EC 1l/ha care combate bruienile graminee dar și unele buruieni cu frunza lată (Catalog
Syngenta, 2014). Rezultate foarte bune în combaterea buruienilor dicotiledonate și
unele monocotiledonate anuale se obţin prin aplicarea postemergentă a erbicidului AS
Super 70 PU0,7-1,2 kg aplicat la 4-5 zile de la plantare (Catalog AECTRA, 2013).
163
Pentru a grăbi încălzirea terenului acesta se va modela în straturi înălțate la 94 sau
104 cm. Cultură timpurie de tomate se înființează prin plantare de răsad.
Răsadurile se produc în sere înmulţitor, sere acoperite cu materiale plastice
încălzite sau răsadniţe calde. Semănatul se face cu 45-55 zile înainte de plantare, în
mod obişnuit între 20 februarie şi 1 martie, folosind 250 -300g sămânţă pentru
producerea răsadului pentru un hectar cultură comercială. Pentru stimularea germinării
semințelor se poate utiliza produsul natural BioSeed, care are și un rol de protecție
împotriva unor boli cu transmitere prin sămânță.
Răsadul se repică în cuburi nutritive de 7x7x7 cm sau se produce prin semănat
direct în ghivece. Firmele specializate în producerea de răsaduri realizează toate
operațiile de la prepararea amestecului pentru semănat, umplerea paletelor alveolare,
semănatul și acoperirea semănăturilor precum și irigarea mecanizat. (foto 8.2.)
Foto 8.2. Mașină pentru semănat răsaduri
Pentru a evita lucrarea de repicat dar și pentru a avea un răsad de calitate bună se
recomandă utilizarea răsadurilor produse de aceste firme specializate care pot vinde
răsadurile produse în palete alveolare la 30-35 de zile vârsta răsadului, urmând ca după
aciziționare acestea să fie transplantate la ghivece mai mari de 7x7 și crescute până în
momentul plantării sau pot livra la cerere răsaduri gata de plantat. Pentru obținerea
unui răsad de calitate se utilizează iluminatul suplimentar (foto 8.3.)
164
Foto 8.3. Răsaduri de tomate la (30 zile) produse de firma Agris -
Grecia
Lucrările de îngrijire necesare la producerea răsadurilor sunt: dirijarea factorilor de

vegetaţie prin asigurarea luminii necesare, fertilizarea fazială cu soluţii de fertilizanţi
se poate utiliza fertilizantul Grow NPK 8-3-3 care este un îngrășământ ecologic. Se pot
face două tratamente în faza de răsad 20-30 ml la 10 l apă.
Bolile și dăuunătorii se vor combate prin tratamente specifice. De asemenea se va
menține umiditatea solului și cea atmosferică la nivel optim. Cu 10-12 zile înainte de
plantarea răsadurilor în câmp se face călirea acestora prin scăderea treptată a umidităţii
şi a temperaturii.
Plantarea în câmp se face când pericolul brumelor târzii a trecut iar temperatura
ajunge la 12°C şi are tendințe de creștere. În anii calendaristici normali în zona de sud
a țării se poate planta la data de 20-25 aprilie iar în zonele mai nordice 5 -10 mai.
Pe stratul înălţat de 104 sau 94 cm se plantează 2 rânduri distanţate la 60 cm, 70 cm
sau 80 cm, iar între plante pe rând distanţa este de 25 cm sau 30 cm, 40 cm realizându-
se desimi cuprinse între 40.000 şi 50.000 plante/ha
165
Figura 8.1. Plantarea tomatelor pe straturi înălțate la 94 cm
Plantarea se face manual pe suprafeţe mici iar pe suprafețe mari mecanizat cu
maşina de plantat răsaduri (MPR - 6 + L 445). Rasadurile se plantează până la prima
frunză adevărată deoarece tulpina tomatelor are capacitatea de a forma rădăcini. După
plantare se udă pentru a asigura prinderea plantelor. Udarea trebuie realizată cu mare
atenție pentru a nu răci solul iar cantitatea de apă va fi de 0,5-1 l/plantă.
La 3-5 zile după plantare în cazul gospodăriilor particulare și pe suprafețe mici se
face completarea golurilor, manual, cu răsad de calitate, din acelaşi cultivar şi de
aceeaşi vârstă cu cel folosit iniţial la plantare. În cazul plantărilor mecanizate se va
acorda o atenție deosebită la udare iar muncitorii vor urmări ca plantarea să se execute
foarte bine, deoarece completarea golurilor în acest caz este o operație foarte dificilă și
costisitoare.
După plantare culturile de tomate se vor îngriji foarte atent.
Pentru combaterea buruienilor și afânarea solului se vor face prașile mecanice
completate de prașile manuale pe rând.
Irigarea culturilor de tomate se va face foarte atent și se va corela cu faza de
vegetație și cu vigoarea plantelor. După udarea de la plantare se vor aplica udări la 4-5
zile, apoi la începutul înfloririi și în faza de formare și creștere a frucgtelor. Normele
de udare la început vor fi mai mici 200 m 3 apă /ha apoi cresc până la 400 m 3 apă /ha.
Pentru a obține producții bune în cultura de tomate se va face obligatoriu
fertilizarea culturii. Firmele de specialitate recomandă efectuarea unor tratamente cu
Atonik care în doză de 0,5 litri/ha se poate aplica de 1-3 ori în cultură astfel: prima
aplicare se va face imediat după răsărirea în masă, apoi în faza de buton floral și în
faza de formare a fructelor.
Se pot aplica şi două fertilizări cu îngrăşăminte chimice clasice: prima imediat după
apariţia primelor fructe cu 50 kg/ha azotat de amoniu şi 50 kg/ha sulfat de potasiu, iar
166
a doua la 15-20 zile după prima, când se aplică 120 kg/ha azotat de amoniu, 100 kg/ha
superfosfat şi 75 kg/ha azotat de amoniu.
Tratamentele împotriva bolilor şi dăunătorilor și vor executa atunci când acestea
depășesc pragul economic de dăunare. În culturile de tomate pot apărea boli ca: mana
{Phytophthora infestans), pătarea frunzelor şi băşicarea fructelor {Xanthomonas
campestris pv. vesicatoria), pătarea pustulară {Pseudomonas syringe pv. tomato),
pătarea brună (Alternaría dauci f. sp. solani), septorioza (Septoria lycopersici), pătarea
cafenie (Cladosporium fulvum), antracnoza (Colletotrichum atramentarium)
tratamente cu produse specifice. Firmele de profil recomandă: Sumilex0,1%, Rubigan
0,03%, Bravo 0,2%, Ortiva 0,075%, Ridomil Gold 0,3%, Pergado MZ 0,25%.
Culturile de tomate în câmp pot fi atacate și de o serie de dăunători dintre care:
păduchele solanaceelor (Macrosiphon euphorbiae), gândacul din Colorado
(Leptinotarsa decemlineata) şi omida fructelor (Helicoverpa armigera) care dacă nu
sunt combătuți la timp pot provoca pagube însemnate culturilor. Se vor efectua
tratamente cu insecticide specifice recomandate de firmele de profil: Afirm 1,5 kg/ha,
Karate Zeon 0,02%, Alfametrin 0,2 l/ha.
Răsadurile de tomate mai pot fi distruse de coropișnițe imediat după plantarea în
câmp și se recomandă utilizarea de Mesurol 5 kg/ha pentru combaterea acestora.
În cazul apariţiei pericolului brumelor târzii de primăvară se iau măsuri de protecţie
a culturilor prin realizarea perdelelor de fum din brichete fumigene sau prin arderea
diferitelor resturi vegetale.
Dintre lucrările cu caracter special la cultura de tomate timpurii prezintă
importanță:
Susţinerea plantelor care se pate face pe araci sau pe spalieri spalieri scunzi
•
Copilitul radical al plantelor, copilii se rup manual când sunt mici pentru a nu
•
răni plantele
Cîrnitul după 4 inflorescenţe pentru a grăbi maturarea fructelor și pentru a
•
obține producții timpurii.
Recoltarea în anii calendaristici normali începe la 15-20 iunie și se încheie la
sfârșitul lunii iulie.
Recoltarea se execută eșalonat la început mai rar apoi la 3-5 zile, manual alegând
fructele ajunse la gradul de maturare dorit. Înainte de a fi vandute fructele se sortează,
se calibrează, se ambalează conform standardelor. Producția obținută este dedicată
exclusiv consumului proaspăt.
Dacă se respectă tehnologia de cultură se pot obține producții de 30-35 t/ha.
167
Cultura de vară şi de toamnă prin răsaduri
Este cel mai răspândit sistem de cultură în țara noastră, la această dată ocupând
aproximativ 70-75% din suprafeţele cu tomate în câmp.
Pentru reușita acestei culturi se recomandă utilizarea unor cultivare semitimpurii
sau târzii cu fructe mari şi foarte mari, cu conţinut ridicat în substanţă uscată
recomandaţi pentru consum proaspăt sau pentru industrializare. Se pot utiliza
cultivarurile: Addalyn F1 extratimpuriu, cu creștere semideterminată cu fructe de 250-
300 g pentru consum în stare proaspătă, Galilea F1 semitimpuriu, cu creștere
semideterminată cu fructe de 150-170 g pentru consum în stare proaspătă și pentru
industrializare, Tracie F1 hibrid tardiv cu creștere nedeterminată, fructe mari 450-500
g, pentru consum proaspăt, Bastila F1 hibrid timpuriu, creștere nedeterminată fructe
de 200 g, Buzău 1600 semitardiv, creștere nedeterminată, fructe de 190-260 g, Buzău
22, semitardiv, creșteree deternminată, fructe de 120-200g, consum proaspăt și
industrializare, Adalyn F1 – hibrid cu fructe mari 250-300 g, Belladona F1, fructe
mari 200-250 g, leagă bine și la temperature ridicate
Cultura poate fi realizată în ogor propriu sau în zonele unde este posibil în
succesiune după spanac, salată, ceapă verde, ridichi de lună.
Cultura se înființeză prin răsad care se produce în răsadnițe sau solarii neâncălzite.
Răsadul se seamănă rar și nu se mai repică. Pentru a avea un rasad de calitate
semănatul trebuie să se facă la jumătatea lunii martie până în jumătatea lunii aprilie.
Un răsad bun de plantat trebuie să aibă 40-45 de zile, să fie viguros și să aibă 3-4
frunze bine formate. Pentru răsadul necesar unui hectar de cultură se seamănă 300 g
semințe.
Plantarea se face în câmp când temperatura ajunge la 12ºC, la începutul lunii mai în
zonele favorabile. Cele mai trardive plantări se fac până la 1-2 iunie.
Dacă se lucrează pe suprafețe mari iar terenul este îmburuienat se reconmandă
utilizarea erbicidelor pentru distrugerea buruienilor care altfel vor concura plantele.
Distanțele de plantare vor fi corelate cu modul în care se va realiza susținerea
plantelor. Dacă plantele nu vor fi palisate se va planta la 60 cm între rânduri și 30 cm
între plante pe rând, realizând densitatea de 55 mii plante la hectar. În general culturile
de tomate realizate pe suprafețe mari și destinate industrializării nu se palisează. Dacă
se palisează culturile cu araci sau spalieri scunzi atunci se plantează la 90 cm între
rânduri și 35 cm între plante pe rând realizând densități de 31.740 plante/ha.
În cazul susținerii pe spalieri înalți cultura se va planta la 180+60 cu 20-50 cm pe
rând realizând densităţi cuprinse între 25-40.mii plante/ha.
168
La fel ca şi la tomatele timpurii în câmp se va acorda o atenţie deosebită efectuării
la timp a lucrărilor de îngrijire. Pe suprafeţe mici se face completarea golurilor, praşile
mecanice şi manuale pentru combaterea buruienilor şi afanarea solului, udări aplicate
mai des deoarece suntem într-o perioadă calendaristică cu temperaturi mai ridicate şi
precipitaţii mai puţine, combaterea bolilor şi dăunătorilor ca la cultura timpurie.
Lucrările de îngrijire speciale:
La culturile efectuate pe suprafeţe mari la care producţia este destinată în
principal industrializării, plantele nu se palisează, nu se copilesc şi nu se cârnesc.
La culturile destinate în principal consumului care se palisează se va face şi
copilitul lăsând pe plantă 2-3 tulpini iar restul copililor se elimină. Pentru a grăbi
maturarea fructelor la tomatele târzii se recomandă şi cîrnitul plantelor cu 50-60 de zile
înainte de terminarea ciclului de cultură. Recoltare începe în luna iulie şi poate dura
până în luna septembrie sau chiar luna octombrie pentru recoltarea de gogonele
destinate industrializării. În funcţie de modul de conducere al plantelor producţiile pot
să ajungă la 30-40 t la culturile nepalisate; 40-60 t la cele palisate pe spalier scund; 60-
80 t la cele palisate pe spalier înalt.
Cultura tomatelor pentru industrializare înfiinţată prin semănat direct în
câmp
Pentru acest tip de cultură se utilizează cultivaruri cu creştere determinată şi
care să prezinte o maturare concentrată a fructelor. De asemenea, conţinutul în
substanţî uscată a acestor fructe trebuie să fie mare pentru ca producţia este destinată
industrializării: Unibac, soi semitimpuriu, fructe de 70-90 g, Rio Grande, soi semi
tardiv fructe de 45-70 g, ASTERIX F1 hibrid cu fructe de 80-100 g, de formă ovală,
Buzău 4 soi timpuriu cu creștere determinată cu coacere concentrată a fructelor care
au 100-150 g, Buzău 47 soi semitimpuriu, cu creştere determinată, vigoare mijlocie.
Fruct mijlociu, greutate de aproximativ 100 g, formă sferică, uşor turtită. Suprafaţa
fructului este netedă, de culoare roşie-uniformă. Fruct ferm, coacere concentrată,
conţinut ridicat în substanţe uscate, Darsirius soi semitimpuriu de tomate cu creştere
determinată, destinat industrializării. Fructe pruniforme, de culoare roşu închis, cu
luciu, ferme, cu o greutate medie de 60-80 g, fără capac verde, se recoltează uşor, fără
codiţă. Conţinut în substanţă uscată de peste 6%,
Pentru cultura de tomate semănate direct în câmp se aleg terenuri bine nivelate,
cu un grad redus de îmburuienare, bogate în humus. Acest sistem de cultură se
realizează în întregime mecanizat, iar producţia este destinată aprovizionării fabricilor
de conserve pentru a fi prelucrată prin industrializare. Cele mai bune premergătoare
169
sunt mazărea şi fasolea de grădină, cucurbitaceele sau chiar cerealele care nu au fost
erbicidate cu triazine.
La noi în ţară acest sistem de cultură este răspândit doar în zonele foarte
favorabile şi acolo unde există gama de maşini pentru semănat şi recoltat.
Pregătirea terenului se face din toamnă ca la cultura timpurie, primăvara se va
erbicida obligatoriu terenul şi se va pregăti foarte atent patul germinativ, pentru ca
seminţele să răsară repede şi uniform.
Erbicidarea se poate face ca la cultura timpurie sau se mai pot utiliza erbicidele
Dual 960 EC 1,5 l/ha + Sencor 0,250 kg/ha, cu 5 zile înainte de semănat fără
încorporarea erbicidului, 450 l/ha soluţie cu EEP – 600 + L – 445.
Pentru a realiza o coacere eşalonată a producţiei şi pentru a putea recolta
mecanizat înfiinţarea culturiii este bine să se facă în trei reprize: 5-15 aprilie; 15-30
aprilie; 1 -10 mai. Semănatul se face la adâncimea de 1,5 – 2 cm, mecanizat cu
semănători pentru seminţe mici sau cu semănători adaptate cum ar fi: SPLL – 6, SPC –
6 cu discuri modificate sau AM – 9. Norma de sămânţă este de 1 – 1,5 kg/ha. Ultima
epocă de semănat trebuie încheiată până la data de 15 mai deoarece semănatul mai
târziu determină un procent de răsărire mai redus care influenţează negativ cantitatea şi
calitatea producţiei. Pe rând plantele se seamănă la 90 sau 60 cm între ele.
Lucrări de îngrijire. Pentru a asigura răsărirea uniformă a plantelor se
recomandă irigarea prin aspersiune pentru a preveni formarea crustei. Când plantele au
2-3 frunze bine formate se face răritul culturii, pe rând plantele se vor rări la 25-30 cm.
Densitatea culturilor semănate poate fi între 48-57 mii plante/ha în funcţie de cultivarul
utilizat şi de schema de semănat aleasă. Pentru a preveni îmburuienarea culturii când
tomatele au 3-4 frunze se erbicidează cu Sencor 70 WP 0,3 kg/ha sau cu Fusilade S 2
l/ha, Gallant 1,5 – 2 l/ha, Select 1,5 l/ha, sau alte erbicide recomandate de firmele de
profil.
Pentru afânarea solului şi distrugerea buruienilor se recomandă praşile manuale
pe rând 1 – 2 praşile, şi mecanice de 1 – 2 printre rânduri cu cultivatorul (CL – 2,8 sau
CL – 4,5) pe suprafeţe mari. Odată cu prăşitul mecanic se poate face şi fertilizarea
fazială a culturii utilizând 250 kg/ha azotat de amoniu.
Se aplică 7 – 8 udări cu norme de 300 m 3 /ha pentru menţinerea unei umidităţi la
plafonul de 75% din I.U.A.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Pentru a limita pierderile provocate de
atacul bolilor şi dăunătorilor se va respecta foarte strict asolamentul, se vor utiliza
cultivaruri rezistente sau tolerante la boli şi dăunători şi se vor respecta în totalitate
lucrările din tehnologia de cultură. La cultura de tomate semănate direct în câmp pot
apărea bolile caracteristice tomatelor: pătarea brună produsă de Alternaria porri sp.
170
solani, pătarea albă produsă de Septoria licopersici, mana produsă de Phytophtora
infestans, bacteriozele produse de Xanthomonas vesicatoria sau de Pseudomonas
tomato, putregaiul cenuşiu produs de Botritis cinerea. Pentru tratament se aplică
produsele recomandate de firmele de specialitate Rovral 0,05%, Dithane M 45 0,2%,
Captadin 0,2%, Bravo 500 0,2%, Folpan 80 WGD 0,15%, Metoben 0,05 – 0,1% etc.
Dintre dăunători foarte periculos este Gândacul din Colorado (Leptinoptarsa
decemlineata) care se combate prin tratamente aplicate la semnalarea dăunătorului cu
Victenon 50 WP 0,05%, Hostathion 40 EC 0,1%, sau Regent 0,05%, Calypso 0,05%,
etc. În cultură mai pot să apără afidele (Macrosiphon euphorbiae) pentru combaterea
cărora se fac tratamente cu Sinoratox 35 EC 0,1%, Diazol 60 0,15%, Pirimor 50WP
0,05%, Mospilan 20 SP 0,0125%, Confidor 0,05%, etc.
Recoltarea se poate face manual dacă este vorba de suprafeţe mici. Pe suprafeţe
mari recoltarea se face mecanizat când 70-80% din fructe sunt coapte. Producţiile care
se obţin sunt situate între 50-60t/ha.
Cultura tomatelor în solarii
Cultura tomatelor în solarii se practică pe suprafeţe foarte mari la noi în ţară,
mai ales în ultima vreme când s-au construit solarii cu înălţime mare.
Pentu cultura în solarii se recomandă hibrizi de tomate cu creștere
nedeterminată, cu rezistențe multiple la boli și dăunători. Foarte mulți din acești hibrizi
se pot cultiva cu succes și în sere. Firmele de profil recomandă; Hector F1 hibrid
semitimpuriu, cu fructe mari de 200-220 g, Cristal F1 semitimpuriu, fructe de 150-
160 g, Margarita F1 hibrid timpuriu cu creștere nedeterminată cu fructe de 150-170 g,
Winona F1 fructe de 150-200 g, Electra F1 fructe de 200-250 g, Ismini F1
semitimpuriu, fructe mari 220-300 g, cu creștere nedeterminată, Gravitet F1 hibrid
extratimpuriu, semideterminat cu fructe de 180-200 g, Minaret F1 fructe de 180-200
g, Qualitet F1 creștere semideterminată, timpuriu cu fructe de 180-200 g, Panekra F1
hibrid timpuriu cu creștere nedeterminată cu fructe mari de 250-300 g, Fantastina F1,
hibrid cu creștere nedeterminată cu fructe de 220-250g, Siriana F1 hibrid timpuriu cu
fructe de 200 g foarte bine adaptat la condițiile de cultură de la noi din țară.
În solarii se pot cultiva tomatele în: ciclul scurt, la care plantarea se face în
intervalul 20 martie – 5 aprilie, iar recoltarea se face până la data de 15 – 20 iulie;
ciclul lung care se infiinţeaza la aceeaşi data cu ciclul scurt dar desfiinţarea culturii se
face in jur de 15 – 20 septembrie; cultură în ciclul II cu plantare în 20 iunie până în 10
iulie și recoltarea pănă la sfârșitul lunii septembrie sau chiar luna octombrie. Acest
sistem este practicat de cei care doresc să realizeze alte culturi în solar primăvara
devreme.
Pregătirea pentru plantare comportă două etape – pregătirea terenului şi pregătirea
solariilor pentru plantare.
171
Pregãtirea terenului începe din toamnã cu defrişarea culturii anterioare când se
strâng şi se scot din solar toate resturile vegetale dacă e posibil plantele se smulg din
sol pentru a evita rămânerea unor dăunători în sol. Apoi se mobilizează solul şi se
nivelează. Pentru fertilizare e bine ca înainte de aceasta să se facă o cartare
agrochimică a solului. Pe un sol mediu aprovizionat se poate aplica o cantitate de 50 -
70 t/ha gunoi de grajd bine descompus apoi îngrãşãmintele chimice 200 kg/ha
superfosfat şi 400 kg/ha sulfat de potasiu. Mobilizarea adâncã a solului la 28 - 30 cm
se face cu utilizând MSS 1,4 sau plugul cultivator de vie (PCV - 1,2) fãrã cormanã.
Dacă solariile sunt de dimensiuni mai mici terenul se poate mobiliza şi prin sãpare la
cazma. La 3 - 4 ani este bine sã se facã subsolajul la adâncimea de 40 - 50 cm, pentru a
evita formarea harpantului în interiorul solariilor.
În perioada rece solarul se repară dacă este cazul, se întind sau se înlocuiesc
sârmele de palisare, se îndepărtează toate resturile de la cultura anterioară de pe schelet
sau de pe sârme. Dacă se intenţionează înfiinţarea unor culturi anticipate de salatã,
spanac sau ceapã verde se continuã cu mãrunţirea terenului, modelarea în straturi
înãlţate şi înfiinţarea acestor culturi.
Primăvara cât mai devreme imediat ce se poate intra pe teren se va face acoperirea
solarului cu folie de polietilenã, asigurând o bunã etanşeizare, dacă se lucrează în
solarii la care acoperirea solarului este necesară datorită casării foliei sau ruperii
acesteia. Solariile moderne se acoperă cu folie care are garantată durata de viaţă 4-6
ani.
Solul se mãrunţeşte cu freza şi se dezinfecteazã cu 30 kg/ha Lindatox 3 sau
Galithion 20 - 25 kg/ha. Cu 6 - 8 zile înainte de plantare, terenul se erbicideazã cu 6
l/ha Galex 500 EC sau Treflan 4 - 6 l/ha, în 450 - 500 l apã/ha, după aplicare Treflanul
se încorporează obligatoriu la 8-10 cm adâncime deoarece este un erbicid volativ.
Răsadurile se produc în sere înmulţitor, în rãsadniţe calde sau în sere încãlzite,
acoperite cu plastic. La plantare răsadurile trebuie să aibă 50 - 60 zile iar semănatul se
începe din a treia decadã a lunii ianuarie. Se seamãnã în lãdiţe sau pe strat nutritiv,
folosind circa 250 gr sãmânţă pentru 1 ha. Răsadurile se repică în ghivece din plastic
de 8 cm sau cuburi nutritive de 7x7x7 cm, la apariţia primei frunze adevãrate. Se poate
semăna direct în ghivece şi se elimină lucrarea de repicat. Deoarece producere
răsadului este o lucrare deosebit de complexă iar de calitatea acesteia depinde viitoarea
cultură, pentru a preveni eventualele erori în producerea răsadurilor este recomandat
achiziţionarea acestor de la firmele de profil. Chiar dacă preţul răsadului este ceva mai
mare pentru a avea o producţie sigură în solariile în care s-a investit foarte mult pentru
construcţia şi învelirea solarului se recomandă chiar utilizarea de răsaduri de tomate
altoite.
172
Tomatele altoite prezintă vigoare ridicată, rezistenţă crescută la boli şi dăunători,
rezistenţă crescută la factorii de stress. Cercetările efectuate au demonstrat o creştere a
producţiei de tomate cu până la 20% prin utilizarea de răsaduri altoite (Vanatoru C,
2013) şi la reducerea semnificativă a numărului de tratamente aplicate în culturile de
tomate.
O atenţie deosebitã trebuie acordatã călirii răsadurilor, cu 10 - 12 zile înainte de
plantare, iar înainte de plantare răsadul se udă bine, se trateazã cu Mycodifol 0,2 % sau
oxiclorurã de cupru 0,5 % .
Plantarea şi pentru ciclul scurt şi pentru cel prelungit se face între 20 şi 25 martie în
zonele mai sudice şi pânã pe 5 aprilie în zonele mai nordice, când în solar temperatura
în sol ajunge la 10 - 12°C. Plantarea se face manual iar la plantare răsadurile se
introduc cu 1 - 2 cm mai adânc. Distanţele de plantare sunt 80 cm între rânduri şi 30
cm pe rând la ciclul scurt; 35 cm pe rând la ciclul prelungit. Densitatea recomandată nu
trebuie să depăşească 45000 de plante/ha la ciclul prelungit şi 50000plante/ha la ciclul
scurt. Dupã plantare răsadul se udă obligatoriu local cu 0,5 - 1 l apă la fiecare plantă
cu atenţie pentru a nu rãci solul.
Completarea golurilor se face imediat ce se observă plantele care sunt ofilite,
lucrarea este bine să se facă în primele 10 zile de la plantare cu răsad din acelaşi
cultivar, păstrat în acest scop, pentru a realiza o cultură fără goluri.
Solul se menţine afânat şi curat de buruieni prin praşile repetate, aplicate manual
sau mecanice (la începutul culturii). Primul prãşit manual se face la 10 - 12 zile de la
plantare. Următoarele praşile se repetã la interval de 10 - 15 zile, în funcţie de nevoie.
O metodă foarte eficientă de combatere a buruienilor este mulcirea solului cu folie de
polietilenă de culoare neagră care împiedică formarea buruienilor (foto 8.4.).
173
Foto 8.4. Mulcirea cu polietilenă neagră în solar
Fertilizarea fazială la tomate trebuie executată cu mare atenţie dacă se doreşte
obţinerea unor producţii bune. La ciclul scurt se pot executa două fertilizări faziale
primua la legarea fructelor în prima inflorescenţă şi al doilea la legarea fructelor din a
doua inflorescenţã. La tomatele cultivate în ciclul lung se mai aplicã o fertilizare la
legarea fructelor din a cincea inflorescenţã. Pentru fertilizarea tomatelor se pot aplica
ingrăşăminte chimice solide şi îngrăşăminte foliare.
Irigrea la tomatele cultivate în solar este bine să se facă prin picurare. Acest
sistem de irigare prezintă avantajul că plantele sunt udate la rădăcină astfel se
împiedică formarea buruienilor şi se face economie de apă la irigat 40. La început
normele de udare sunt mai mici (200 - 250 m 3 /ha pentru a nu rãci solul), iar pe mãsurã
ce vremea se încălzeşte şi plantele cresc, normele se mãresc la 350 - 400 m 3 /ha. La
Norma de irigare este cuprinsã între 4.000 şi 5.500 m 3 /ha. Plafonul minim de umiditate
din sol este de 65 - 70 % din IUA.
Pentru a limita atacul de boli şi dăunători se recomandă utilizarea unor
cultivaruri cu rezistenţă sau toleranţă la boli şi dăunători, aplicarea corectă şi la timp a
măsurilor de igienă culturală şi prin tratamente fitosanitare cu substanţe chimice
recomandate de firmele de profil. Pentru unii dăunători firmele de profil recomandă
montarea unor capcane cu feromoni sau introducerea în solarii a prădătorilor naturali.
Susţinerea plantelor. După plantare când răsadurile s-au prins se face susţinerea
plantelor. La ciclul scurt susţinerea se poate face pe spalier cu o singurã sârmã sau pe
araci, la ciclul prelungit susţinerea se poate face cu sfori lungi, câte o sfoară pentru
fiecare plantă care se leagă la sârmele fixate pe scheletul solarului.
La culturile din solarii copilitul se face radical îndepărtând toţi copilii care se
formează, lucrarea este obligatoriu să se execute când copilii sunt mici. La culturile în
174
ciclul prelungit s-a constatat că se obțin producții mai mari dacă se lasă plantele cu 1
sau chiar cu doi copili din cei care se formează imediat la baza tulpinii.
Cârnitul plantelor se face la 3 sau 4 inflorescenţe la ciclul scurt şi 8-10
inflorescenţe la ciclul prelungit. Pentru culturile din solariile cu înălţime mare cârnitul
se poate face şi la 10-12 inflorescenţe.
Defolierea plantelor se face periodic îndepărtând frunzele de la bază
îmbătrânite. Defolierea se va face până la nivelul inflorescenţei care este în curs de
coacere.
Pentru a menţine condiţiile de microclimat din interiorul solarului la parametrii
optim, solarul se va aerisi cu mare atenţie. La începutul perioadei de vegetaţie se vor
deschide capetele solarului iar apoi pe măsură ce temperatura creşte se deschid
lateralele solarului.
Recoltarea tomatelor începe în jurul datei de 20 mai în zonele unde plantarea s-a
efectuat devreme şi la 5 - 10 iunie în zonele cu plantarile mai tardive. Recoltarea se
face manual eşalonat la 2 - 3 zile pentru ciclul I recoltarea durează până în decada a
treia a lunii iulie, iar pentru ciclul prelungit până în septembrie. Fructele se recoltează
la diferite grade de maturitate în funcţie de distanţele la care va fi transportat produsul.
Producții 40-50 t/ha la ciclul scurt şi 80-100 t/ha la ciclul prelungit. Dacă se utilizează
hibrizi performanţi în solariile de înălţime mare în care se respectă tehnologia de
cultură producţiile pot fi mult mai mari.
Cultura de tomate în solar în ciclul II. În unele zone cei care deţin solarii cultivă
primăvara varză timpurie, castraveţi cornichon, etc., urmînd ca după desfiinţarea
acestor culturi să planteze tomate în solar. Plantarea la tomate se poate face începând
cu 20 iunie până la jumatatea lunii iulie. Utilizarea de răsaduri altoite a dat rezultate
foarte bune la acest tip de cultură, deoarece răsadurile altoite au capacitate bună de
adaptare la condiţiile de stress termic şi hidric. Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare
cu cele de la cultura in ciclul I în solar o atenţie mare trebuie acordată însă aerisirii
bune a solarului. Recoltarea poate începe de la sfarsitul lunii august şi durează până
toamna tarziu când se pot recolta şi fructele neajunse la maturitate care se pot
industrializa. Producţiile care se pot obține depind de tipul constructiv al solarului,
cultivarul utilizat şi de respactarea tehnologiei de cultură. Se pot obţine 40-50 t/ha.
Cultura tomatelor în sere

Tomatele ocupă primul loc în cultura din sere. Pentru cultura în sere se aleg
cultivaruri cu creștere nedeterminată, care să prezinte rezistențe la principalele boli și
dăunători și capacitate bună de adaptare la condiții de stress termic. În ultima vreme în
sere se cultivă și hibrizi cu fructe de tip Chery care se valorifică de obicei în ciorchine.
175
Se pot cultiva hibrizii recomandați pentru solarii alături de care firmele mai
recomandă: Mercedes F1 hibrid timpuriu cu fructe de 170-190 g ,sau Lady Rosa F1
cu fructe de 170-200 g cu creștere nedeterminată, Tamaris F1 cu fructe de 180-200g,
Ceția F1, hibrid semitimpuriu, cu creștere nedeterminată, fructe de 230-250g
rezistente la păstrare, dar și hibrizi ca Iskra F1 cu creștere nedetermninată și fructe de
30-35 de g care se valorifică în ciorchine.
La noi în ţară cultura în sere se realizează strict ţinând cont de modul în care se
poate asigura fie încălzirea serelor, fie menţinerea uneri temperaturi optime culturii în
timpul verii. Astfel datorită temperaturilor foarte ridicate din timpul verii, cultura se
realizeazã în douã cicluri: ciclul I din ianuarie pânã la sfârşitul lunii iunie şi ciclul II
din prima decadã a lunii iulie pânã la jumãtatea lunii decembrie.
Dacă nu se poate asigura temperatura optimă în perioadele foarte reci au mai apărut
şi alte variante, funcţie de posibilitatea asigurării temperaturii în sere. Unii producători
de tomate realizează ciclul I primăvară-vară sau un ciclul intermediar primăvară-
toamnă.
Pregătirea serelor se realizează cu mare atenţie: înaintea fiecărui ciclu se va efectua
evacuarea resturilor culturii precedente care se va face cu mare atenţie iar dacă este
posibil se recomandă smulgerea plantelor şi evacuarea lor. Dezinfecţia solului din sere
se face înaintea înfiinţării fiecărui ciclu de producţie, fiind cea mai eficientă metodă de
prevenire a bolilor şi a dăunătorilor. Această dezinfecţie se face pe cale termică şi
chimică. Dezinfecţia termică constă din tratamentul cu aburi suptaîncălziţi la
temperatura de 135 – 140°C, când pentru realizarea temperaturii de 80°C la 30 cm
adâncime sunt necesare 5 – 6 ore sau cu abur de 110 – 115°C când sunt necesare 10 –
12 ore pentru realizarea temperaturii. Pentru aceasta solul din sere se va acoperi cu
prelate de polietilenă. Această metodă este una foarte eficientă dar costisitoare şi destul
de dificil de aplicat. Din momentu efectuării tratamentului termic şi până la plantare
trebuie să treacă 10-15 zile timp în care se va reface flora bacteriană a solului.
Dacă nu se poate realiza dezinfecţia termică se va face dezinfecţia chimică. Pentru
dezinfecţia chimică se pot utiliza produse ca Basamid 500 – 600 kg/ha; Vapam 1000 –
1500 l/ha; Di-Trapex 500 – 700 l/ha, Nemagon granule 400 – 500 kg/ha; Nemagon
lichid 40 l7ha; formalină 3000 – 5000 l/ha; sulfat de cupru 500 – 1000 kg/ha.
Dacă produsele sunt sub formă de pulbere sau granule se împrăştie la suprafaţa
solului şi apoi se încorporează cu freza la adâncimea de 25 – 30 cm. Produsele lichide
se distribuie prin aspersie după care este necesară udarea solului cu 5 – 7 litri pe m² ,
tot prin aspersie astfel ca apa să pătrundă treptat în sol. Înainte de înfiinţarea culturilor
de tomate se fac două frezări pentru eliminarea remanenţei produsului.
Fertilizarea se face numai după o cartare agrochimică foarte exactă a terenului.
Pentru fertilizarea chimică firmele de profil recomandă utilizarea unor produse
176
moderne cu eliberare treptată și controlată a nutrienților (Agroblen 15-25-10-3Mg-22 S
care are o longevitate de 2-3 luni sau Agroblen 15-8-16-5Mg care are o longevitate de
5-6 luni (Holand Farming, 2012) sau îngrășăminte de tip Osmocote Exact
15+9+12+2.5Mg+ME care are longevitate 5-6 luni, Cropcare 12-22-8, sau Cropcare
15-5-20.
Înaintea înființării ciclului II se administreazã îngrãşăminte organice în sol (80-100
t/ha), iar apoi se realizează dezinfecția pe cale termică cu aburi supraîncălziţi sau
dezinfecția chimică.
Înființarea culturii de tomate în toate ciclurile de cultură în sere se face numai prin
răsad. Răsadurile se produc în sere înmulţitor, se seamãnã în ghivece cu turbă sau în
ghivece de tip Jiffy, folosind 200 - 250 g sãmânță pentru un hectar de cultură. Pentru a
obține un răsad de calitate bună se recomandă utilizarea de turbă îmbogățită cu
elemente nutritive. Klasmann TS4, Kekila sau alte tipuri de turbe comercializate de
firmele de profil. Turba se vinde la saci este bine compactată iar pe saci este
specificată specia pentru care se folosește precum și cantitățile de îngrășăminte pe care
le conține.
În funcție de data plantării în sere se va face și semănatul pentru producerea
răsadului. Pentru primele plantări din luna ianuarie semănatul trebuie să se facă în a
doua decadă a lunii octombrie. Un răsad bun de plantat pentru ciclul I trebuie să aibă
70-80 zile. Pentru ciclul II semãnatul se face în prima decadã a lunii iunie. Vârsta
răsadului este de 30 - 35 zile.
Lucrãrile de îngrijire a rãsadurilor constau în: dirijarea atentã a factorilor de
vegetaţie, dirijarea temperaturii în funcţie de lumină, astfel în zilele senine temperatura
fa vi menținută la 20 -22º C și16-18ºC în zilele noroase, iar noaptea 14-16 C. Se poate
utiliza iluminrea suplimentară la obținerea răsadurilor care scurtează durata de obținere
a răsadurilor și oferă și un răsad de calitate foarte bună Firmele specializate în
producere de răsaduri utilizează iluminatul artificial în lunile în care este necesar (foto
8.5).
177
Foto 8.5. Iluminatul suplimentar la răsadurile de tomate (firma Agris A.E.
Grecia) (original)
Cînd plantele cresc se va face rărirea ghivecelor. Pentru ca răsadurile să crească și
să se dezvolte bine este necesară o fertilizare cu soluţii de îngrăşăminte complexe sau
foliare. O atenție deosebită se va acorda și combaterii bolilor şi dăunătorilor specifici
răsadurilor.
Fertilizarea la răsaduri se poate face foliar, se utilizează îngrășăminte foarte
solubile iar aplicarea lor se face odată cu irigarea care se face cu ajutorul unor instalații
care distribuie foarte fin picăturile de apă (boom irrigation) (foto 8.6.)
Foto 8.6. Instalația de irigare a răsadurilor (boom irrigation) (original)

Pentru reușita culturilor din sere se recomandă cu precădere utilizarea de
răsaduri altoite. Pentru altoire se aleg diferiți portaltoii care însă trebuie sa prezinte:
rezistență la boli cu transmitere prin sol; rezistență la dăunătorii din sol (în special la
nematozi); potențial de dezvoltare a unui sistem radicular deosebit de viguros care să
exploreze un volum mare de sol pentru a valorifica substanțele nutritive chiar din
straturile mai adânci;
178
Altoiul, care de obicei este un hibrid F1, trebuie să prezinte: productivitate
ridicată; calitate foarte bună a fructelor; compatibilitate cu portaltoiul ales;
adaptabilitate și capacitate ridicată de fuzionare cu portaltoiul.
Înfiinţarea culturilor pentru ciclul I are loc în intervalul 1 ianuarie - 15 martie, în
funcţie de posibilitãţile asigurării energiei. Pentru ciclul II plantarea are loc în jurul
datei de 15 iulie. Plantarea se face manual la 80 cm între rânduri şi 30-40 cm între
plante pe rând. Densitatea între 2,6 şi 3,6 plante/m.p, în funcție de vigoarea cultivarului
utilizat. Pentru a folosi eficient terenul și pentru a realiza venituri mai mari printre
rândurile de tomate se pot planta gulioare, salatã sau ridichi de lună.
Lucrãrile de îngrijire
În cultura tomatelor în sere se aplică lucrări cu caracter general, lucrări speciale
asupra plantelor dar și dirijarea factorilor de mediu.
Îmediat după plantare se vor completa golurilor și se afânează solul. Pentru a
preveni apariția buruienilor solul se poate mulci cu folie de culoare neagră care mai are
și avantajul că împiedică pierderea umidității din sol.
Pentru fertilizare se recomandă utilizarea de îngrășăminte chimice foarte
solubile care vor fi administrate cu apa de irigare prin sistemul de irigare prin picurare.
Dacă se realizează fertirigarea computerizata aceasta permite ca amestecarea soluție de
îngrașământ să fie în conformitate cu rețeta programată pentru cultură, dar și irigarea
prin deschiderea supapelor de distribuție a liniei de nutrienți, la intervalele de timp,
programate de utilizatori.
Combaterea bolilor și dăunătorilor este o lucrare foarte importantă. Pentru a
preveni apariția atât a bolilor cât și a dăunătorilor se recomandă în primul rând
utilizarea dacă se produce răsadul de semințe sănătoase, certificate aparținând unor
cultivare rezistente sau tolerante la bolile cele mai periculoase, sau achiziționarea de
răsaduri de la firmele specializate. Distrugerea tuturor resturilor vegetale de la cultura
anterioară și evacuarea acestor resturi vegetale, îndepărtarea din cultură a plantelor
care prezintă semne de boli.
Principalele boli la toamte sunt:
Mana tomatelor produsă de ciuperca Phytophthora infestans. Atacul se
manifestă pe toate organele aeriene: frunze, tulpini, flori și fructe.
Virusul mozaicului tutunului produs de Tabacco mosaic on tomato. Boala
este produsă de virusul mozaicului tutunului și se manifestă prin apariția de pete
decolorate dispuse în mozaic.
Ofilirea bacteriana a tomatelor produsă de Clavibacter michiganensis ssp.
michiganensis. Boala se manifesta pe parțile aeriene și pe radacină.
179
Fainarea tomatelor produsă de ciuperca Leveillula solanacearum, Pe fața
superioară a frunzelor apar pete decolorate de dimensiuni mici, care ulterior se măresc,
capăta aspect neregulat și acoperă parțial sau total frunzele.
Alternarioza produsă de ciuperca Alternaria solani. Pe frunzele bazale apar,
pete circulare, izolate, brune, cu zone concentric mai deschise la culoare. De la frunze
infecția se va transmite treptat pe tulpini și apoi pe fructe.
Ofilirea tomatelor produsa de ciupeca Fusarium oxysporum, îngalbenirea
frunzelor de la bază și ofilirea acestora, dupa care boala evoluează treptat către vârful
plantelor.
Putregaiul coletului tomatelor produsa de ciuperca Didymella lycopersici,
Primele simptome apar la baza tulpinii, sub forma unor pete brun cenusii,
Putregaiul cenusiu produs de Botrytis cinerea. Boala se manifestă prin ofilirea
bruscă a țesuturilor suculente, pe frunze apar pete adancite, umede, de culoare brună,
de forme și mărimi neregulate.
Pentru tratamentul acestor boli se pot utiliza diferite produse: Dithane M45,
Zeama bordeleza, Topsin 500 SC, Bravo 500 SC, Rovral 500 SC,Topas 250 EC,
Mirage. Pentru ca produsele să aibă efectul dorit se recomandă utilizarea în
concentrația specificată de producător.
Dintre dăunători cei mai periculoși sunt:
Acarianul lat, Paduchele verde al solanaceaelor, Tripsul tutunului, Acarianul
rosu, Musculita alba de sera – tratamente cu Decis 2.5 EC, Actara 25 WG, Mospilan
Confidor Energy. Vertimec SC, Nissorun 10 WP, Envidor 240 SC în doze
recomandate.
În sere se pot utiliza și capcane cu feromoni sau capcane cu prădători naturali
pentru combaterea unor dăunători. De exemplu pentru Musculita alba de sera se poate
folosi - Encarsia Formosa - viespe parazitara; pentru tripși se utilizează - Hypoaspis
miles; pentru acarianul comun - Phytoseiulus persimilis, pentru musca minieră -
Diglyphus isaea, pentru tuta absoluta - Macrolophus caliginosus sau capcane cu
feromoni. Sunt numeroase produse și metode eficiente de combatere biologică a
dăunătorilor care pot fi aplicate cu success în sere. În serele din Olanda, Grecia aceste
capcane se folosesc foarte mult iar tratamentele chimice nu se fac pe plantă se fac la
rădăcini prin irigarea prin picurare. (foto 8.7. )
180
Foto 8.7 Capcane cu feromoni și prădători naturali distribuiți de firma
Koppert (original)
Dirijare factorilor de vegetaţie din sere:
Pentru asigurarea necesarului de lumină se iau mãsuri pentru menţinerea curatã a
geamurilor. Din luna mai şi până la începutul lunii septembrie se iau mãsuri de
opacizare prin aplicarea lucrãrii de cretizare a geamurilor cu soluţii din humă. În serele
moderne există montate plase de umbrire care sunt dirijate automat și care se strâng și
se întind în funcție de necesarul de lumină din interiorul serei (foto 8.8.).
Temperatura se dirijeazã cu ajutorul instalaţiei de încălzire astfel ca în primele zile
dupã plantare sã se menţinã la 20-22º C, apoi se reduce la 16º C în zilele înorate și la
14 º C noaptea.
O atenţie deosebitã se acordã aerisirii. Când plantele sunt mici, volumul de aer din
seră este suficient, la ciclul II fiind necesarã ventilarea pentru reducerea temperaturii.
La început se aeriseşte numai în zilele însorite. Pe mãsurã ce plantele cresc se
intensificã aerisirea. O bună aerisire se realizeazã prin ventilaţie forţatã şi distribuire
aerului prin conducte perforate din folie de polietilenã. Prin aceste conducte se poate
distribui şi dioxid de carbon în concentraţie de 0,18 % care contribuie la obţinerea unui
spor de producţie de 18-22 %.
Foto 8.8. Plase de umbrire montate în sere (original)
181
Umiditatea se va regla foarte bine atât în aer cât și în sol. Dupã plantare se va
urmãri menţinerea nivelului de umiditate în aer de 67-70 %, iar în sol de 70-75 % din
I.U.A. Pânã la înflorire, în aer se va menţine umiditatea relativã de 55-60 %, iar în sol
de 80-85 % din I.U.A. În perioada de fructificare, umiditatea în aer se va ridica la 65-
70 %, iar în sol se menţine la 75-85 % din I.U.A. Irigarea se face prin aspersiune, pe
rigole (mai rar) sau prin picurare, în funcţie de tipul de instalaţie cu care este dotatã
sera respectivã.
Lucrări speciale aplicate plantelor de tomate
Susţinerea plantelor se face cu sfori care sunt prinse cu ajutorul unor clipsuri la
baza plantei iar la sîrma de sus se prind prin legare. În serele moderne sistemul de
prindere permite ca periodic plantele să fie coborâte pe măsură ce se realizează
recoltarea inflorescențelor (foto 8.9.).
Foto 8.9. Sistemul de prindere în serele din Grecia
Copilitul se face sãptãmânal şi constã din suprimarea tuturor lãstarilor ce cresc la

subsoara frunzelor, când au 4-5 cm lungime.
Defolierea se începe înainte de intrarea în pârgã a fructelor din prima inflorescenþã
şi se poate continua treptat pânã sub etajul de fructe din care se recolteazã. Nu se vor
elimina mai mult de 3 frunze pe sãptãmânã. În partea superioarã a plantei se va
conserva foliajul pe 80-100 cm.
Polenizarea suplimentarã se realizeazã prin mişcarea plantelor prin ''baterea
sârmelor" cu un bãţ, prin folosirea vibratorului electric sau a atomizatorului sau
utilizarea bondarilor. Bondarii viziteaza florile numai când acestea au destul polen deci
polenizarea cu bondari este mai eficientă. Durata vietii bondarilor într-un stup este de
6-7 săptămâni, dar periodic se aduc stupi și se completează în sere. În străinătate
bondarii se închiriează iar la sfârșitul ciclului de cultură sunt duși firmei pentru
repopulare (foto 8.10)
182
Foto 8.10. Stup de bondari utilizat pentru polenizare (original)
Cizelarea fructelor. Constã din îndepãrtarea fructelor din inflorescenţe, rãmase

mici. Lucrarea se execută în principla la hibrizii la care fructele se recoltează în
ciorchine.
Cârnitul plantelor se executã pentru ciclul I, dupã 8-12 inflorescenţe, iar pentru
ciclul II dupã 4-8 inflorescenţe. Lucrarea se execută cu 60 zile înainte de încheierea
culturii, lãsând 1-2 frunze deasupra ultimei inflorescenţe.
În serele moderne de înălțime mare dacã se realizeazã cicluri prelungite, se poate
efectua coborârea periodicã a plantelor pe mãsura defolierii și întinderea pe sol a
tulpinii. Plantele pot avea 25-30 de inflorescenţe şi o lungime de 10-15 m. Acest
sistem poate fi întâlnit în serele din Olanda, Anglia, Grecia (foto 8.11.).
Foto 8.11 Modul de conducere al plantelor în sere în Grecia (original)
183
Recoltarea tomatelor în ciclul I poate începe la sfârşitul lunii martie pentru primele
plantări sau ceva mai târziu şi dureazã pânã la sfârşitul lunii iunie.
Producţia este în jur de 100-150 t/ha, dacă se folosesc hibrizi performanți și se
respectă tehnologia de cultură producțiile pot fi chiar mai mari. În ciclul II recoltarea
începe în ultima decadã a lunii septembrie şi se prelungeşte pânã la jumãtatea lunii
decembrie, realizându-se o producţie de 50-70 t/ha.
Recoltarea se face manual, la diferitele grade de maturare, în funcţie de destinaţia
fructelor, la interval de 2-3 zile. Dupã recoltare fructele se sorteazã, se calibreazã şi se
ambaleazã în lãdiţe conform cerințelor beneficiarului.
Test de autoevaluare 8.1

a)Care este familia botanică și centrul de origine al speciei?
c)Care sunt verigile tehnologice importante la cultura tomatelor în solarii?
d)Care sunt verigile tehnologice importante la cultura tomatelor în seră?
8.2. Ardeiul
8.12. Plantă de ardei cu fructe
Denumirea stiinţifică: Capsicum annuum L

Denumiri străine: engleză -pepper; franceză - poivre;
Centrul de origine: Se presupune că centrul de origine al acestei specii ar fi
Mexicul și America Centrală. După unii autori ardeiul este cea mai veche plantă luată
în cultură în America Centrală şi de Sud (Indrea D., şi colab., 2007).
Ardeiul a fost adus pe continentul European după descoperirea Americii, la
început în Spania şi Portugalia, apoi în Germania, Anglia şi Ungaria. Pe la începutul
184
secolului XIX, ardeiul pătrunde din Asia Mica în sudul Rusiei şi în țările balcanice de
unde ajunge şi în țara noastră (Madosa E.,2005).
Conform statisticii FAO în anul 2011 au fost cultivate cu ardei 531.696 ha și s-a
obținut o producție totală de 435115t de ardei. Cele mai mari suprafețe la nivel
mondial sunt în India 184000 ha, Indonezia 179000 ha. La noi în țară se cultivă în
principal în Câmpia Română și în Câmpia de Vest și pe zone mai mici în Podișul
Transilvaniei și în estul Moldovei. Suprafeţele cuzltivate cu ardei în România în anul
2012 sunt citate la 9500 ha, cu o producţie medie de 30t/ha (Lăcătuşu V. Şi colab,
2013).
Ciclul de viaţă
În țara de origine ardeiul este plantă perenă, dar la noi se comportă ca plantă
anuală.
Importanţa alimentară a ardeiului
Ardeiul este o specie legumicolă cu valoare alimentară foarte ridicată care se
poate consuma în stare proaspătă, gătit sau prelucrat în industria conservelor (Atanasiu
N., 2005)
Fructele speciilor de ardei conţin capsicină (Burzo şi colab., 2000), o substanţă
chimică care produce o senzaţie puternică de ardere în gură la consumatorii
neobişnuiţi. Se pare ca secreţia de capsicina este este o adaptare pentru a proteja
fructele de consumul mamiferelor, în timp ce culorile aprinse atrag pasările care vor
împrăştia seminţele. Singurul ardei fără capsicină este cel gras. (Stan N. şi colab.,
2003).
Ardeii graşi sunt o sursa importanta de vitamina C (108,3 mg/100g.s.p.). Ardeii
graşi verzi au dublul cantităţii de vitamina C pe greutate față de fructele de citrice. Cei
roşii au de trei, chiar de patru ori mai multa vitamina C decât citricele. În plus ardeii
sunt o buna sursa de vitamina A 0,12 mg/100 g.s.p.,şi vitamina E, vitamina B 0,05
mg/100 g.s.p.
Ardeii sunt cunoscuţi pentru multe beneficii medicale. Capsicina previne
răceala şi gripa. De asemenea, s-a dovedit ca în țările în care se mănâncă mai mult
ardei și în principal ardei iute există mai puține persoane afectate de atacurilor de cord
şi de embolie pulmonară. Capsicina este un bun stimulator al sistemului circulator (J.
Valnet, 1987).
Fructele de ardei au un efect excelent laxativ şi de alinare a durerilor iar
Ccapsicina s-a dovedit că are efect în combaterea cancerului de prostată.
Vitamina C, se găseşte în cantitate mare în ardeii graşi, îndeplineşte nenumărate
funcţii în organismul uman, cum ar fi: ca antioxidant vitamina C protejează corpul prin
distrugerea radicalilor din fluidele corpului, ajuta în asimilarea fierului din alimentaţie,
creste rezistenta la infecţii şi menţine numărul globulelor albe în sânge, oferă protecţie
antioxidantă, prevenind transformarea nitraţilor (din ţigări, fum, grăsimi, unele
185
legume) în substanţe cancerigene, ajută în tratamentul răcelii şi gripei (Hoza Gh.,
2001).
Durata de păstrare
Durata păstrarii fructelor de ardei după recoltare este de 14-15 zile la
temperatura de 8-10 0 C (inainte de maturare) și 1-2 0 C la maturitatea deplina; u.r.
95%.
Rentabilitatea
Din punct de vedere economic, ardeiul reprezintă una dintre cele mai importante
culturi, atât la nivel naţional cât şi mondial.
Datorită producţiilor mari şi a preţului de valorificare destul de bun, fermierii
care cultivă ardei înregistrează beneficii materiale foarte mari.
Particularităţi botanice şi biologice.
Rădăcina principală este pivotantă. Sistemul radicular este superficial. În plan
orizontal rădăcinile au o lungime de 30 - 50 cm, iar în adâncime ajung la 30 - 60 cm.
Datorită sistemului radicular superficial, ardeiul necesită a fi irigat pentru reuşita
culturilor. Rădăcinile reprezintă 9 -10 % din greutatea totală a plantei. După Popescu
V., 2000, un rol important îl au rădăcinile adventive care se dezvoltă în număr foarte
mare din hipocotil.
Tulpina este ramificată simpodial, dar există o mare diversitate de ramificare şi
formare a lăstarilor. La culturile din câmp neprotejat tulpina atinge înălţimi de 40 - 70
cm, în funcţie de varietate, în sere, mai ales în ciclul prelungit, plantele ating înălţimi
de peste 2 m -3m fiind necesară susținerea plantelor.
Dacă plantele sunt tăiate la 1-4 cm deasupra coletului şi aşezate în condiţii
favorabile de mediu, se formează noi lăstari din mugurii laterali care înfloresc şi
fructifică (Popescu V., 1977). Ramificaţiile tulpinii sunt foarte fragile, de aceea
lucrările de îngrijire şi de recoltare trebuie făcute cu multă atenţie.
Frunzele sunt simple, peţiolate, cu limbul cordiform sau lanceolat, colorat în
verde de diferite nuanţe. Numărul de frunze pe plantă prezintă variaţii importante.
Forma şi mărimea fructelor se corelează pozitiv cu forma şi mărime frunzelor.
Florile sunt hermafrodite, alcătuite pe tipul 5, solitare sau dispuse câte două Ia
locul de ramificare a tulpinii. Se pot întâlni flori cu 6 sau 7 petale. Numărul staminelor
este cuprins între 5 şi 8. Ardeiul se caracterizează prin heterostilie clar pronunţată
(Bălaşa M., 1973)
Polenizarea la ardei este autogamă, totuşi uneori ardeiul se poate poleniza cu
polen străin, procentele de polenizare fiind de 75 % la soiurile cu fructe mici. Pe o
plantă de ardei se formează un număr mare de flori dar nu toate vor lega și vor forma
fructe. Avortarea florilor este frecventă la ardei, fiind dependentă de nivelul
temperaturii, intensitatea luminii, dereglările ce apar în sinteza, distribuirea şi
186
acumularea substanţelor organice în plantă, dereglările la nivelul sintezei şi distribuirii
energiei (Popescu V. şi colab., 1983).
Fructul de ardei este o baca de forme şi dimensiuni foarte diferite, în funcţie de
varietate şi soi. Poziţia fructelor pe tufa poate fi erectă sau pendulă. Fructele apar mai
întâi pe tulpinile priincipale și mai apoi pe ramificații.
La maturitatea tehnică culoarea poate fi verde, galbenă, roșie, cu diferite nuanţe,
iar la maturitatea fiziologică fructele devin roşii sau portocalii și au gustul dulce sau
ușor picant. Pericarpul fructelor de ardei are grosimi cuprinse între 1 şi 8 mm.
Seminţele sunt aşezate pe un receptacul cărnos, au formă rotundă turtită şi
culoarea galbenă. Intr-un fruct se pot întâlni 1-2 g de seminţe iar întru-un gram intră
120-150 de semințe. Seminţele au diametrul de 3 - 6 mm şi grosimea de 0,5 - 1 mm..
Facultatea germinativă este de 80-85 % şi se păstrează 3-4 ani.
Exigenţe ecologice
Ardeiul este o plantă deosebit de pretenţioasă la toți factorii de mediu.
Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 14 – 15° C, iar cea
optimă de 25 – 28° C. La temperatura minimă, germinarea are loc după 18-20 de zile
şi chiar mai mult, iar la cea optimă în 9-11 zile. Plantele cresc şi fructifică
corespunzător la temperaturi de 22-25°C. La temperaturi mai mici de 15°C creşterea
încetează plantele nu mai fructifică iar pe vârful lăstarilor apar un număr mare de flori.
Ardeiul are pretenţii ridicate faţă de lumină, necesitând pentru creștere și
dezvoltare un minim de 5000 lucşi sub această limită plantele au o creștere vegetativă
necorespunzătoare iar fructificarea este mult întârziată.
Cerinţele ardeiului faţă de apă sunt mari în toate fazele de vegetație. Totuși
deoarece sistemul radicular are tendința de a crește spre suprafața solului imediat după
plantare ardeiul nu se udă 8-10 zile pentru a forța rădăcinile să crească în profunzime.
Insuficienţa apei din sol duce la avortarea unui număr mare de flori iar dacă fructele s-
au format ele vor avea o creștere mult încetinită, vor avea dimensiuni8 mai mici decât
normalul, vor fi diforme și lipsite de turgescență.
Pentru cultura ardeiului sunt recomandate soluri uşoare, nisipo-lutoase, aluviale,
cu reacţie neutră sau uşor acidă (pH = 5,5-6,5) (Ugas R., 2000).
Ardeiul este foarte sensibil la curenţii reci de aer. La culturile din câmp se vor
amplasa perdele de protecție iar la culturile protejate o atenție sporită se va acorda
aerisirii spațiilor de cultură. Mărirea concentraţiei de C0 2 în sere de la 0,03 % la 0,1-
0,15 %, corelată cu nivelul temperaturii şi al luminii, a condus la obţinerea unor
sporuri importante de producţie (până la 35%, Vijverberg, 1976) şi la mărirea
precocităţii (Zatyko, 1973).
Cultivare utilizate
Sortimentul actual de ardei include un număr mare de soiuri create în România
sau în vestul Europei, care sunt productive şi de foarte bună calitate. În ultimii ani,
187
oferta de seminţe de ardei s-a îmbogăţit şi diversificat în ţara noastră prin apariţia unor
hibrizi de ardei gras şi ardei lung, ardei iute, ardei gogoşar. Cultivarurile noi, autohtone
sau străine, au toleranţe la boli datorită cărora o producţie sigură se realizează cu un
număr mai mic de tratamente fitosanitare.
Cultivaruri de ardei pentru care se comercializează seminţe în România în această
perioadă.
Ardei gras:
Buzău 10 - Soi de ardei timpuriu cu fructe de formă trapezoidală, de culoare
galben-deschis. Fructele au o greutate de 90-100 g. Se poate cultiva atât în solarii cât şi
în câmp deschis pentru consum în stare proaspătă sau industrializare.
Galben Superior - Soi semitimpuriu, cu greutatea fructului 110-120 g. La
maturitatea de consum are culoarea galben-deschis, iar la maturitatea fiziologica este
rosu.
Arum - Soi timpuriu, cu o perioada de vegetaţie de 134 de zile, destinat
consumului în stare proaspătă. Planta este viguroasă, cu frunze de culoare verde
deschis. Fructele sunt verzi la maturitatea de consum şi roşii la maturitatea
tehnologică. Greutatea fructului este de cca. 80 gr.
Uriaş de California – fructe tronconice cu 4 muchii, verde închis, iar la
maturitate roșu, fructe de 80-150 g ,
Idil F1 – hibrid productiv recomandat pentru câmp și solar, fructe de 200-250
g verde deschis apoi la maturitatea fiziologică roșu,
Mintos F1 hibrid recomandat pentru solarii și sere cu fructe mari de 250 g,
rezistență bună la stres,
Blondy F1 hibrid recomandat pentru cultura în solar și sere, fructe mari
250g, culoare albă la maturitate de consum verde gălbui la maturitatea tehnică,
Barbie F1 - hibrid recomandat pentru cultura în solar și câmp, fructe de
220g, alungite, rezistență bună la stress,
Madona F1 hibrid cu fructe de 160-180 g, verde la maturitatea de consum apoi
roșu, recomandat pentru câmp, sere, solarii; Nikita F1 hibrid pentru cultura în câmp,
sere solarii cu fructe de 180 g de culoare galbenă.
- Ardei lung:
Cosmin -Soi semitârziu (137-142 zile), cu plante de 55-60 cm înălţime, tufă
viguroasa cu 3-4 ramificaţii. Fructele pendente, tip teaca, cu suprafata voalata, roşu
intens la maturitatea fiziologică, cu greutate cuprinsă între 70-110 g, cu 2-3 muchii;
Ureche de elefant varietate de capia pentru culturile din câmp, fructe de 250 g de
culoare verde închis, roșii la maturitate;
Rafaela F1 – hibrid foarte timpuriu, fructe de 150-170g de culoare roșie;
Magus F1 hibrid rezistent la factorii de stress, fructele se caracterizează prin
uniformitate și au o greutate medie de 130 g, coacere din verde închis spre roșu;
Mitosz F1 hibrid cu fructe de culoare roșu aprins cu capacitatea de pastrare excelenta.
188
Planta fructifica permanent și stabil, recomandat pentru spații protejate;
Campari F1 este un hibrid de ardei kapia. Lungimea fructului este de 20 de cm
si diametrul de 5 cm cu o greutate medie de 140-160 g. Planta are o vigoare foarte
buna și leagă remarcabil chiar și la temperaturi ridicate. Se coace din verde in roșu
intens și se pastrează foarte bine;
Spatha F1 este un hibrid cu timpurietate medie, producție mare și rezistență la
boli, semitimpuriu, greutate medie de 150 -160 g.
Ardei gogoşar:
Splendid - Soi de gogoşar semitârziu (153-156 zile), cu plante de 36-50 cm
înălţime, cu tufă răsfirată cu 3-4 ramificaţii. Fructele roşu intens la maturitatea
fiziologică, cu greutate cuprinsă între 100-140g, cu 3-4 lobi, au formă rotundă-turtită;
Splendens - Soi timpuriu de ardei gogosar destinat consumului in stare proaspata si
industrializarii. Plantele nu prezinta internoduri scurte si sunt viguroase, cu inaltimea
medie de 50-55 cm si cu 3-4 ramificatii. Frunze de formă ovală şi culoare verde intens.
Fructele au culoarea verde intens inainte de maturitate, roșu intens la maturitatea
fiziologica de forma globulară, uşor turtiţi, cu 3-5 lobi slab marcati, cu greutatea medie
a fructului de 150 g,
Ardei iute:
Jovial Soi de ardei iute tip Cayenne. Tufa viguroasa, cu crestere nedeterminata,
cu inaltimea de 80 - 120 cm, foliaj bogat, de culoare verde intens, ramificatie
dichotomica. Fructul are forma elipsoidala cu varful ascuţit, usor curbat, iar cu treimea
superioara ondulata si neted in rest. Dimensiunile fructului sunt cuprinse intre 15 si 23
cm lungime si 1.2 – 1.5 cm, diametru bazal. La maturitatea tehnica fructele au culoarea
verde deschis, iar la maturitatea fiziologica sunt de culoare rosu-intens;
Daras F1 - hibrid productiv, leagă foarte bine în condiții de stres, poate fi
cultivat iarna;
Fire flame F1 fructe de 4-5 cm, de culoare roșie, foarte productiv
Tehnologia de cultură a ardeiului în câmp.

În câmp ardeiul se cultivă prin răsad, dar s-a încercat și cultura prin semănat
direct, care are șanse de reușită în zonele foarte favorabile și unde terenurile nu sunt
îmburuienate.
Tehnologia culturii ardeiului în câmp înfiinţată prin răsad
Pentru acest tip de cultură cultivarurile aparțin ardeiului gras, lung, gogoșar,
iute și de boia.
Alegerea terenului. Culturile de ardei se amplasează pe parcele cu expoziţie
favorabilă, care au soluri fertile, cu reacţie uşor acidă, cu textura mijlocie drenaj
bun, cu posibilităţi de irigare, ferite de vânturi puternice.
Pentru reușita culturii se va respecta asolamentul iar ardeiul va reveni pe
aceiași solă sau pe solele cultivate cu solanaceae după o durata de 4 ani pentru a
189
preveni apariția bolilor și dăunătorilor.
Sunt bune premergătoare pentru ardei: mazărea, fasolea, legumele bostănoase,
ceapa, varzacare părăsesc terenul în toamnă
Pregătirea terenului în vederea înfiinţării culturilor de ardei în câmp se realizează
prin lucrări de toamnă şi lucrări de primăvară.
Toamna – prima lucrare care se efectuează este desfiinţarea culturii
premergătoare prin eliminarea de pe teren a resturilor vegetale care au rămas pe câmp.
Pe suprafeţe mari lucrarea se efectuează cu grapa cu discuri iar resturile vegetale se
mărunțesc și se încorporează în sol.
Nivelarea terenului este obligatorie pe terenuri cu denivelări sau dacă s-a lucrat
pe soluri la care s-a făcut modelarea în straturi.
Fertilizarea de bază se execută numai după o cartare a terenului. Orientativ pe
soluri mediu aprovizionate se aplică 30 - 50 t/ha gunoi de grajd semifermentat, 300 -
500 kg/ha superfosfat simplu şi 150 - 20 kg/ha sare potasică sau sulfat de potasiu.
Arătura de toamnă la adâncimea de 28 - 30 cm, odată cu aceasta se încorporează
în sol îngrăşămintele aplicate şi resturile vegetale ale culturii premergătoare.
Primăvara se efectuează următoarele lucrări:
Grăpat pentru mărunţirea şi afânarea superficială a solului imediat ce se poate
intra pe teren. Odată cu grăpatul se completează fertilizarea din toamnă prin aplicarea a
200-250 kg/ha azotat de amoniu.
O metodă eficientă o reprezintă fertilizarea cu îngrăşăminte complexe granulate
peliculate. Aceste îngrăşăminte asigură eliberarea elementelor nutritive în sol la
anumite intervale de timnp în funcţie de creşterea şi fructificarea plantelor de ardei.
Din această grupă de îngrăşăminte fac parte îngrăşămintele de tip: Agroblen, Universol
sau Scoot.
Pe suprafeţe mari înainte de înfiinţarea culturii se recom,andă erbicidarea cu
Treflan 24 EC - 3 - 5 l/ha încorporat cu grapa disc imediat după aplicare sau cu Dual
500 EC - 3 - 4 l/ha încorporat superficial cu combinatorul. Tratamentele cu erbicide se
aplică cu 5 - 7 zile înainte de înfiinţarea culturii sau alte erbicide recoamndate în
Anexa 1.
Pentru a grăbi încălzirea solului se recomandă modelarea solului în straturi
înălţate cu coronament plan, având lăţimea de 94 sau 104 cm
Producerea răsadurilor
Producerea răsadurilor de ardei se face în sere înmulţitor, răsadniţe calde sau
solarii încălzite.
Se seamănă întâi ardeiul gras pentru cultura timpurie în perioada 20 - 25 II,
urmează ardeiul gras pentru culturile obişnuite de vară, în perioada 25 II - 15 III şi apoi
ardeiul lung şi gogoşar pentru culturile târzii în perioada 5 – 20 III.
Pentru ardei obţinerea răsadului se face prin mai multe metode:
- semănat rar, în rânduri distanţate Ia 8 - 10 cm, şi la 2-3 cm pe rând, rezultând
190
400 - 500 fire/m2 şi nu se mai repică.
- pentru culturile timpurii de ardei gras se recomandă semănat des şi repicatul în
cuburi nutritive de 7 x 7 x 7 cm sau pe strat nutritiv la 7 x 5 cm.
- o metodă modernă de producere a răsadurilor este semănatul mecanic în palete
alveolare cu turbă, cu 300 sau 600 de plante la paletă, apoi aceste răsaduri sunt ținute
35-40 de zile (foto 8.12), după care se transplantează în ghivece de 7 cm unde sunt
crescute până la plantare. Costul unui răsad de acest tip este mai mare dar calitatea lui
este superioară. Pentru plantare răsadul de ardei trebuie să aibă vârsta de 50 - 55 zile
Pentru răsadul necesar unui hectar se utilizează 0,8 – 1 kg de semințe.
Foto 8.12 Răsad de ardei la 35 de zile
Lucrări de îngrijire aplicate răsadurilor

Pentru producerea unui răsad de calitate o atenţie deosebită se va acorda dirijării
temperaturii prin: aerisire a spaţiului de producere, sau încălzire urmărindu-se
menţinerea unor temperaturi de 15° C noaptea şi 25° C în zilele cu soare.
Umiditatea se dirijează prin udări cu cantităţi mici de apă. Pentru a nu răci
solul se recomandă utilizarea de apă caldă. Se va evita excesul de umiditate care
favorizează atacul de Pythium (căderea răsadurilor).
Fertilizarea fazială la răsaduri se face cu soluţii de îngrășăminte complexe
slab concentrate (0,4-0,5%) utilizarea de îngrăşăminte chimice solubile
(Universol) sau prin folosirea de îngrăşăminte extraradiculare dintre care unele
ecologice ca: Cropmax 2,5 ml/10 apă/50 m 2 sau Organic Bloom 20-30 ml în 10 l
apă care se aplică prin stropire pe răsaduri.
Se vor combate bolile şi dăunătorii dacă apar la locul de producere a
răsadurilor. Pentru a preveni însă apariţia bolilor şi dăunătorilor se va utiliza la
producerea răsadului doar turbă recomandată pentru cultura de ardei, se va aerisi
foarte bine spaţiul de producere a răsadurilor şi se vor executa la timp lucrările de
fertilizare.
Pentru a preveni căderea răsadurilor mai ales dacă se utilizează amestecuri
191
pentru producerea acestuia se fac tratamente cu Previcur 0,15% aplicat prin
pulverizare pe partea aeriană a răsadurilor şi Proplant 72,2 SL - 0,15 - 0,25 % -
aplicat cu stropitoarea - 3 - 5 l/m 2 răsadniţă.
Cu 8- 10 zile înainte de plantare, răsadurile se călesc printr-o aerisire mai
puternică ziua şi noaptea. Călirea este obligatorie şi se efectuează prin expunere
treptată a răsadurilor la temperaturi scăzute, de 15-16°C şi prin reducerea udărilor.
Cu câteva ore înainte de scoatere răsadul se udă abundent. La data plantării,
răsadurile de ardei trebuie să fie cu tulpina viguroasă şi să aibă 5 - 6 frunze adevărate
bine formate.
Plantarea în câmp
Înfiinţarea culturilor se efectuează prin plantarea în câmp când temperatura
solului ajunge la 14 - 15°C şi are tendinţă de creştere. Calendaristic aceasta corespunde
cu data de 5 - 10 mai.
Se plantează mai întâi ardeiul gras, apoi ardeiul gogoşar, lung şi iute. Pe stratul
înălţat se plantează două rânduri la 70 cm, apoi pe rând distanţele diferă cu varietatea:
la ardeiul gras se lasă pe rând 15-20 cm, realizând o densitate de 65 -88.000 pl/ha; la
ardeiul gogoşar distanţele pe rând sunt de 20-25 cm, densitatea fiind cuprinsă între
54.000 şi 65.000 pl/ha; la ardeiul lung distanţa pe rând este de 15 cm, realizând o
densitate de 88.000 pl/ha; la ardeiul iute distanţa pe rând este de 10 cm iar densitatea
142000 pl/ha. Pentru sortimentul comercializat de firmele de profil acestea recomandă
densităţi de 20-40 mii plante la ardeiul gras.
După plantare răsadul se va uda foarte bine pentru a asigura un contact foarte bun
cu solul.
Lucrări de îngrijire aplicate culturilor
După înfiinţarea culturilor de ardei în câmp se efectuează următoarele lucrări de
îngrijire:
-Completarea golurilor în fermele de dimensiuni mici se execută manual după 4 -
5 zile de la plantare când răsadurile care nu s-au prins sunt uscate, pe suprafețe mari
lucrarea nu este rentabilă.
Irigarea culturilor se realizează prin aplicarea udărilor pe rigole, prin inundare,
prin aspersiune sau prin picurare.
După udarea de la plantare se va evita udarea culturii 10-14 zile pentru a forța
pătrunderea rădăcinilor răsadurilor plantate la adâncime mai mare în sol.
În funcţie de precipitaţiile căzute, se aplică 9 - 12 udări cu norme de 250 - 400 m 3
apă/ha, pe rigole sau prin aspersiune. Dacă se irigă prin picurare se fac economii de
apă de până la 30 % faţă de udarea pe rigole.
Pentru afânarea solului şi combaterea buruienilor se aplică praşile mecanizat şi
manual, la ardei se aplică de obicei 3-4 praşile mecanice între rânduri şi 2 praşile
manuale pe rând. Aceste praşile se execută până când plantele acoperă bine terenul. O
metodă eficientă de combatere a buruienilor este mulcirea cu folie de polietilenă.
192
Fertilizarea fazială a culturilor de ardei în câmp este necesară deoarece plantele
au creşteri vegetative mari şi fructificare abundentă.
În cursul perioadei de vegetaţie se pot aplica 2-3 fertilizări cu îngrăşăminte
chimice sau 4-5 fertilizări, alternându-le pe cele făcute cu îngrăşăminte minerale, cu
cele cu îngrăşăminte organice. Prima îngrăşare se aplică la 12-15 zile de la plantare, cu
80 - 100 kg/ha azotat de amoniu, 100 kg/ha superfosfat şi 50 kg/ha sare potasică.
Ingrăşarea a doua şi a patra se fac cu gunoi de grajd, 4000-5000 kg, administrat odată
cu apa de irigat. îngrăşarea a treia se realizează cu 100-150 kg/ha superfosfat şi 70-80
kg/ha sare potasică (în perioada de înflorire maximă), iar a cincea cu 100 kg/ha azotat
de amoniu, 250 kg/ha superfosfat şi 70 kg/ha sare potasică (în perioada de creştere
maximă a fructelor). Fertilizarea se poate face şi cu îngrăşăminte foliare
La culturile irigate prin picurare, fertilizările faziale se pot efectua concomitent
cu udările. Prin fertirigare se administrează soluţii slab concentrate - 1-1,5 g
îngrăşăminte solubile (Universol) la 1 l apă care asigură cantităţi de până la 3 - 5 g/m 2
(30-50 kg/ha) îngrăşământ pe săptămână sau pe decadă (Atanasiu N; 2005).
Dozele de îngrăşăminte aplicate fazial se stabilesc în funcţie de fertilitatea solului
şi de cantităţile aplicate la fertilizarea de bază.
Fertilizările faziale se pot aplica şi extraradicular (sau foliar) prin pulverizare
foarte fină cu aparatură fitosanitară pe partea aeriană a plantelor. Se recomandă pentru
acest mod de aplicare îngrăşământul ecologic Cropmax - 1000 ml/ha, Organic Bloom
sau îngrăşămintele foliare F-411, F-231, F-lll-5 l/ha, soluţie 0,5 %.
Utilizănd pentru fertilizarea fazială Agroblen 20+10+10+ 4 MgO, Universol
Albastru 18+11+18+2 MgO şi Universol Violet 9+9+27+3MgO s-au obţinut sporuri de
producţie de până la 10% la toate cultivarurile utilizate (Daniela Răduică şi colab.,
2006)
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
În culturile de ardei din câmp, sere şi solarii pot apărea frecvent atacuri de boli şi
dăunători pentru care se recomandă o serie de măsuri preventive şi măsuri de
combatere când se depăşeşte pragul economic de dăunare.
Dintre dăunătorii prezenţi în culturile de ardei amintim:
-Coropişniţa - Gryllotalpa gryllotalpa - atacă răsadurile imediat după plantarea
culturii. Se recoamndă capcane pentru adunarea lor în iarnă sau tratament cu Sintogril-
30 kg/ha aplicat înainte de plantare sau ca momeli la suprafaţa solului aplicat după
plantare.
-Afidele sau păduchii verzi - Myzus persicae - Se combat prin tratamente cu
Diazol 60 EC.
-Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum, tratamente cu Applaud 25
WP-0,l %, Actara 0,02%
-Păianjenul roşu - Tetranychus urticae -tratamente cu Nissorun 10 WP - 0,04 5,
Neoron 500 EC - 0,08 %, Omite 57 EC - 0,1 %.
193
- Păianjenul lat Polyfagotarsonemus latus - tratamente cu Vertimec0,1%
-Omida fructelor - Helicoverpa armigera - tratamente cu Talstar 10 EC - 0,04 %,
Affirm 1,5 kg/ha
Boli cele mai frecvente la ardei sunt:
-Piticirea şi îndesirea ardeiului, provocată de virusul mozaicului castraveţilor
atacă frecvent culturile din câmp şi mai rar pe cele din solar. Se vor lua măsuri de
prevenire a atacului
-Mozaicul ardeiului- provocat de virusul mozaicului tutunului atacă, frecvent
culturile din solarii şi sere. Se vor lua măsuri de prevenţie prin utilizarea de cultivaruri
rezistente, igienă culturală bună.
Verticilioza -Verticillium dahliae- care apare mai frecvent în culturile din solarii
şi mai rar în câmp. Se fac tratamente Benlate 50-0,05-0,1 % sau Topsin M-70WP-
0,05-0,1 %.
Deoarece aceste tratamente sunt costisitoare şi greu de aplicat, pentru prevenirea
atacurilor se iau măsuri de igienă culturală, prin distrugerea unor buruieni gazdă
(pălămidă, ştir, păpădie, urzică ş.a.) şi prin folosirea seminţelor sănătoase de cultivaruri
cu rezistenţă la Verticillium.
Făinarea ardeiului - Leveilulla taurica este o boală întâlnită în solarii şi sere şi
mai rar în câmp. –tratamente cu Ortiva 0,075%, Tilt 0,02%, Thiovit Jet 4 kg/ha, Topas
0,035%; Rubigan 12 CE - 0,04 %;
Putregaiul negru al fructelor Alternaria sp. - tratamente cu Dithane M45 - 0,2 %
Bravo 500 SC - 0,4 %, Ortriva 0,75 l/ha
Recoltarea
Culturile de ardei se recoltează manual, eşalonat la început mai rar apoi la
intervale de 10-12 zile. La ardeiul gras recoltarea se face la maturitatea tehnică
începând cu prima decadă a lunii iulie şi până în ultima decadă a lunii septembrie sau
chiar luna octombrie dacă nu cad brumele.
Fructele cultivarurilor de ardei lung se recoltează din culturile de câmp la
maturitatea fiziologică, recoltarea începe în prima decadă a lunii august şi durează
până la căderea brumelor.
Fructele ardeiului gogoşar se recoltează la maturitatea fiziologică. Primele
recoltări încep în a doua decadă a lunii septembrie şi durează până la căderea
brumelor. Ardeiul gogoşar se recoltează cu precădere pentru industrializarea prin
murare şi atunci producătorii îl recoltează când şi cererea pe piaţă este mare.
Fructele de ardei iute se recoltează la maturitatea tehnică sau la maturitatea
fiziologică.
Fructele ardeiului de boia se recoltează la maturitate fiziologică când fructele
încep să se deshidrateze, în cursul lunii octombrie.
Recoltarea la ardei se face cu mare atenţie pentru a nu rupe lăstarii. Fructele de
194
ardei se prind cu mana dreaptă de peduncul iar cu mâna stângă se ţine planta de la
punctul de inserţie a fructului, apoi se răsuceşte uşor fructul nu se trage doar de fruct.
După recoltare fructele se sortează, se calibrează şi se ambalează.
Producţiile care se realizează în prezent la ardeiul gras, lung şi gogoşar sunt de
30+45 t/ha, iar la ardeiul de boia şi iute (cu fructe mai mari) de 8-12 t/ha. La unii
hibrizi noi firmele de profil indică un nivel de producţie de 60-70 t/ha dacă se respectă
parametrii tehnologici ai culturilor.
Cultura ardeiului în solar
În ultimii ani au crescut tot mai mult suprafeţele cultivate cu ardei în spaţii
protejate. În anul 2013 se cultivau în ciclu prelungit în sere şi solarii 750 ha cu ardei
(Lăcătuş V., şi colab.2013). Această creştere s- a realizat datorită introducerii unor
cultivaruri foarte performante care prezintă rezistenţă la principalele boli şi dăunători,
dar şi datorită tipurilor constructive moderne de solarii şi sere care permit efectuarea
acestei culturi (foto 8.14).
Foto 8.14 Cultură de ardei în solar (original)

Cultivaruri recomandate
Pentru cultura de ardei în solar se recomandă utilizarea unor cultivare de ardei
gras timpuriu, care să aibă rezistenţă la boli şi dăunători şi o creştere vegetativă
viguroasă, fructele de dimensiuni mari. La descrierea cultivarurilor s-a specificat care
cultivar poate fi utilizat pentru acest tip de cultură.
Pregătirea pentru plantare a solariilor se face prin pregătirea terenului şi pregătirea
solariilor pentru plantare.
Pregãtirea terenului începe din toamnã cu defrişarea culturii anterioare când se
strâng şi se scot din solar toate resturile vegetale. Realizarea unei rotaţii este destul de
dificilă deoarece la ardei pot apărea şi boli sau dăunăători care se transmit de la alte
195
familii botanice de exemplu de la castraveţi la care se adaugă evident cele de la
solanaceeae, deci scoaterea resturilor vegetale este o lucrare care trebuie să se realizeze
cu mare atenţie.
Apoi se mobilizează solul şi se nivelează foarte bine pentru a preveni băltirea apei
pe teren. Pentru fertilizare e bine ca înainte de aceasta să se facă o cartare agrochimică
a solului. Pe un sol mediu aprovizionat se poate aplica o cantitate de 40 - 50 t/ha gunoi
de grajd bine descompus apoi îngrãşãmintele chimice 300 kg/ha superfosfat şi 200
kg/ha sulfat de potasiu. Mobilizarea adâncã a solului la 28 - 30 cm se face cu utilizând
MSS 1,4. Pe suprafeţe mici terenul se poate mobiliza şi prin sãpare la cazma.
În perioada rece solarul se repară dacă este cazul. Înainte de înfiinţarea culturilor de
ardei în solarii se pot face culturi anticipate de salatã, spanac sau ceapã verde.
Primăvara cât mai devreme imediat ce se poate intra pe teren se va face acoperirea
solarului cu folie de polietilenă sau verificarea solarului în cazul în care acesta a rămas
acoperit peste iarnă.
Răsadurile se produc în sere înmulţitor, se seamănă la data de 20-25 ianuarie. La
plantare răsadurile trebuie să aibă 55 - 60 zile. Se seamãnã des dacă răsadurile se
repică sau se poate semăna direct în ghivece sau palete alveolare şi se elimină lucrarea
de repicat.
Pentru obţinerea unor răsaduri de calitate bună se recomandă utilizarea unui
amestec special recomandat pentru ardei. Se poate utiliza turbă Biolan sau substrat
Terracult blue (Holand Farming, 2012). Pentru obţinerea răsadurilor necesare unui
hectar de cultură se utilizează 0,8 kg de sămânţă.
Lucrările de îngrijire aplicate la răsaduri sunt cele clasice, dirijarea factorilor de
vegetaţie, combaterea bolilor şi dăunătorilor, irigare şi fertilizare. La fel ca la culturile
din câmp înainte de plantare se va face călirea răsadului.
Plantarea răsadurilor în solarii se face în prima decadă a lunii aprilie când

temperatura ajunge la 14 o C. Pentru asigurarea unei densităţi de 40-60 mii plante/ha se
recomandă plantarea în benzi la 50 -60 cm între rândurile din bandă şi la 70-90 cm
între benzi. Pe rând se poate planta la 20-35 cm.
Lucrări de îngrijire.
Completarea golurilor cu răsad reţinut în acest scop, praşile pentru afânarea solului
şi combaterea buruienilor, se poate mulci solul care are avantajul şi de menţinere a
umidităţii din sol. Mulcirea se poate face cu folie de polietilenă, cu resturi vegetale sau
cu gunoi bine descompus. Udarea culturii la intervale scurte de timp pentru ca plantele
să nu îşi piardă turgescenţa. În medie se aplică 18-20 udări. Cea mai bună metodă de
196
irigare este cea prin picurare care realizează udarea de-a lungul rândului de plante de
ardei. Fertilizarea culturilor se face prin aplicarea unor îngrăşăminte ca la cultura din
câmp, sau se poate utiliza irigarea fertilizantă la care se poate asigura 4-5 g de
îngrăşământ/săptămână/m 2 cultivat.
La cultura în solar se efectuează şi o serie de lucrări cu caracter special:

Conducerea plantelor se face cu 2-3 braţe, palisate cu sfori, pentru fiecare braţ
utilizând o sfoară de palisare. După palisare se îndepărtează toţi lăstarii care apar la
noduri. Pentru stimularea legării fructelor se poate utiliza polenizarea cu bondari sau se
fac tratamente cu Solex 1,5% la începerea înfloririi şi la înflorirea în masă. Pentru a
favoriza creşterea vegetativă a plantelor de ardei se recomandă îndepărtarea primului
boboc floral imediat după apariţia sa. Acest lucru determină însă întârzierea primelor
recoltari. De asemenea este recomandat să se îndepărteze de pe plante toate fructele
deformate sau cu atacuri de boli şi dăuători.
Microclimatul este dirijat prin închiderea şi deschiderea solarului, aerisiri laterale

sau la coamă, umbrirea la nevoie cu plase.. Cu 40-50 de zile înainte de încheierea
recoltărilor plantele se cârnesc.
Recoltarea începe în a treia decadă a lunii mai şi se continuă până în septembrie-

octombrie realizând 4-5 kg/m 2 la ardeiu gras şi lung şi 2-2,5 kg/m 2 la ardeiul iute. În
solariile moderne se pot obţine şi producţii de 8-9 kg/m 2 la ardeiu gras şi lung.
Cultura ardeiului în sere

În sere se cultivă ardeiul gras şi foarte putin cel iute
În ciclui I cultura se face cu plantarea la începutul lunii februarie şi încheierea în

luna iulie. Pregătirea serelor se face ca la tomate, iar după cartarea terenului orientativ
se aplică doze de 80-100t/ha gunoi de grajd şi îngrăşăminte minerale 200 kg fosfor,
250-300 potasiu şi 250 magneziu.
Producerea răsadurilor începe în luna a doua jumătate alunii noiembrie şi durează

90-100 zile. Pentru cultura în sere se pot utiliza răsaduri altoite achiziţionate de la
firmele de profil.
197
Densitatea plantelor în sere este de 20000 cand plantele se conduc cu 3 braţe şi 30
mii plante/ha cand plantele se conduc cu 2 braţe.
Conducerea plantelor se face lăsând primele două braţe în cazul conducerii cu 2

braţe şi lăstarul cel mai viguros de la al doilea nod la cel cu 3 braţe. Fiecare lăstar se
susţine cu o sfoară. Bobocul de la primul nod se elimină pentru a permite creşterea
lăstarilor, toţi ceilalţi lăstari se ciupesc după ce au format câte un fruct. Pe o plantă se
pot forma 8-10 fructe.
Mulcirea solului este o lucrare de mare importanţă în sere şi se se poate face cu

folie de culoare albă..
Lucrări de întreţinere sunt asemănătoare cu cele din solar şi vizează conducerea

microclimatului, irigarea şi fertirigarea, stimularea fructificării, prevenirea şi
combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Recoltarea începe în a doua jumătate a lunii martie la maturitatea în verde şi cu 35

de zle mai târziu la fructele roşii şi continuă până în iulie la ciclul scurt iar la ciclul
prelungit până în noiembrie
• Producţii 5-6 kg/m 2 la ciclul scurt şi 8-10 kg/m 2 la ciclul prelungit.
Test de autoevaluare 8.2.

c)Care sunt verigile tehnologice importante la cultura ardeiului în câmp?
d)Care sunt verigile tehnologice importante la cultura ardeiului în serei?
198
8.3. Vinetele
Figura 8.15 Fructe de vinete (original)
Denumirea stiinţifică: Solanum melongena L

Denumiri străine: engleză - eggplant; franceză- aubergine;
Centrul de origine: Planta este originară din sud-estul Asiei (India, Birmania, sudul
Chinei), unde a fost cunoscută şi cultivată încă dinaintea erei noastre şi sunt
principalele culturi solanaceae de la tropice (Swarup V., 1995)

În India se întâlnesc specii sălbatice, hibrizi şi populaţii locale. Există o mare
diversitate de plante care au creştere vegetativă, caractere morfologice ale florilor,
dimensiunea, forma şi culoarea fructelor foarte diferită (Ciocârlan V., 2000).
Caravanele au adus vinetele până în Africa de Nord, de unde împreună cu
cuceritorii arabi au ajuns pe teritoriul Spaniei. În Evul Mediu vinetele erau considerate
plante decorative și nu erau consumate deoarece medicii din acea vreme considerau că
vinetele provoacă febră şi atacuri de epilepsie.
La această dată se cultivă peste tot în lume fiind foarte apreciate de
consumatori.
Romînia, în anul 2011 a fost cel mai mare cultivator de vinete din Europa având
o suprafață cultivată de 10020 ha urmată de Italia cu 9423 ha și Spania cu 3268 ha.
Cea mai mare producție medie se obține însă în Olanda 455t/ha și în Belgia 400 t/ha
(tabelul 8.2.)
199
Tabelul 8.2.
Suprafeţele cultivate cu vinete şi producţiile obţinute

totală (t) (t/ha)
Belgia 22 8800 400,0
Bulgaria 347 6826 19,6
Franta 718 19040 26,5
Grecia 2500 78000 31,2
Italia 9423 243319 25,8
Olanda 101 46000 455,4
Romania 10020 160010 15,9
Spania 3268 202245 61,8
Ciclul de viaţă: În condiţiile din ţara noastră vinetele se comportă ca plante

anuale
Vinetele conțin multe vitamine şi minerale (A, C, B1, B2, B3, B5, B6, potasiu,
fosfor, calciu, sodiu, magneziu, zinc), fiind in acelaşi timp legume puţin calorice: 100
g furnizează doar 18 calorii. O adevarata "hrana pentru creier", vinetele scad nivelul
colesterolului, combat constipaţia, previn bolile cardiovasculare. Vinetele au
proprietăţi antireumatismale, antianemice, diuretice și laxative, favorizează scaderea în
greutate, stimulează activitatea intestinelor şi a ficatului (Renaud V. şi colab), 2001.
Durata de păstrare
Depozitarea şi pastrarea temporară se face in depozite frigorifice cu atmosfera
normala şi depozite cu atmosfera controlată, la temperatură de 7-10 0 C; u.r. 90-95%.
Durata de păstrare în acest mod este de 7 zile. Dacă nu sunt prelucrate devin amare
după această perioadă.
200
Cultura este r3entabilă deoarece producţiile care se obţin sunt mari iar
valorificarea se poate face inclusiv pe pieţele externe. Este o cultură care se pretează şi
la cultura în sistem ecologic.
Pătlăgelele vinete prezintă un sistem radicular bine dezvoltat, unele rădăcini pot
ajunge la adâncimea de 1 m, dar, având în vedere că se cultivă prin producerea de
răsaduri, masa rădăcinilor exploatează solul pe o adâncime de 20-40 cm, în funcţie de
tipul de textură a solului. Vinetele au o capacitate redusă de a forma rădăcini
adventive, iar sistemul radicular se reface greu la transplantare.
Tulpina este erectă, ramificatată şi poate avea o înălţime de până la 1 m în cazul
culturilor de camp , sau de 1,5-2 m în culturile de seră. În culturile din seră pentru a se
menţine în poziţie verticală tulpina necesită susţinerea.
Frunzele sunt mari, ovoid-lanceolate, cu peţiolul lung, cu marginea întreagă şi
nervuri mai închise la culoare (de obicei violacei), uneori prevăzute cu spini (ţepi),
dispuse alternative pe tulpină.
Florile sunt axilare, mari, solitare, rar apar câte 2-3 la acelaşI nivel axilar, sunt flori
hermafrodite.
Fructul este o bacă de forme, dimensiuni şi culori diferite, în funcţie de soi.
Fructele sunt netede, lucioase, iar culoarea lor la maturitatea de consum poate fi
violacee până la neagră, neagră-roşcată, iar la maturitatea fiziologică poate fi galbenă-
albicioasă.
Exigenţe ecologice
Vinetele au pretenţii ridicate faţă de căldură, ele au nevoie de o temperatură

minimă de germinare de 14-15º C, iar temperatura optimă de germinare este de 27-30º
C. Aceste cerinţe ridicate au, totuşi, şi un beneficiu: vinetele (mature) rezistă inclusiv
la temperaturi de 45ºC.
Vinetele sunt pretenţioase şi faţă de lumină, în absenţa căruia creşterea stagnează,
înflorirea nu mai este abundentă iar producţia, scade.
Insuficienţa apei în sol provoacă avortarea florilor şi fructelor, sau piticirea
fructelor deja formate.
Curenţii de aer provoacă ofilirea temporară a plantelor expuse.
Vinetele consumă cantităţi mari de îngrăşăminte mai ales în prima jumătate a ciculului
de vegetaţie şi reacţionează foarte favorabil la fertilizarea cu îngrăşăminte organice.
Se recomandă terenuri plane, cu expoziţie sudică, cu sol drenat, permeabil, cu un
conţinut de cel puţin 5% humus, nu se cultivă pe soluri grele şi reci
201
Cultivaruri de vinete
Aragon F1 este cel mai popular hibrid de vinete de pe piață Hibridul prezintă
un potențial ridicat de producție și răspunde bine la aplicarea regulatorilor de creștere
și ingrașămintelor foliare.. Forma fructului este de pară, de culoare neagră,
stralucitoare. Hibridul se preteaza atât cultivării în spații protejate, cât și în câmp
deschis.
Barcelona F1 este un hibrid extratimpuriu de vinete, de vigoare medie și cu
port aeristare fructe oval alungite, 380-420 g, făra țepi, foarte uniforme, colorate în
negru intens. Este un hibrid de vinete recomandat pentru spații protejate și producții
extratimpurii, dar și în câmp.
Traviata F1 este un hibrid timpuriu, cu creștere viguroasa și extrem de
productiv Hibridul de vinete Traviata F1 are maturitate timpurie, creștere viguroasă,
generativă și prezintă fructe de dimensiuni mari, alungite, ferme, uniforme, de culoare
violet lucioase. Se preteaza cultivării in spatii protejate și în câmp deschis.
Valeria F1 este un hibrid de vinete cu fructe oval alungite și o greutate de
aproximativ 300 g., de culoare mov negricios și iși mențin culoarea timp îndelugat.
Planta este inaltă și viguroasă și prezintă rezistență la temperaturi scazute. Hibridul de
vinete Valeria F1 se poate cultiva atat în spații protejate cât și în câmp.
Mirabelle F1 este un hibrid de vinete cu fructele de culoare neagră, au forma
ovală alungită (23x5cm) și greutate medie de 200-300g, pulpa prezinta un procent
scazut de seminte. Se pretează plantării atât în câmp cât și în solarii și are o fructificare
foarte bună chiar și in conditii de temperatura ridicata. Producția este destinată atât
consumului in stare proaspata cât și industrializării.
Bibo F1 este un hibrid de vinete cu fructe de culoare alba. Greutatea medie a
unui fruct este de 270g, fiind un soi foarte timpuriu.
Marfa F1 este un hibrid de vinete cu maturitate timpurie și forma fructelor
alungită, de culoare indigo-inchis, strălucitor și lungime de 20-25 cm. Forma este
alungită, hibridul pretându-se a fi cultivat atat în câmp, cât și în solarii. Planta este
aerisita și are înalțime medie.
LUCIA: soi semitimpuriu, recomandat pentru cultura în câmp. Plantele au talie
redusă şi erecta. Fructele sunt ovoide, de culoare neagra cu luciu persisten, cu lungime
de 18-21 cm. Este tolerant la Verticilium, rezistent la Phytophthora
CONTESA: soi timpuriu, recomandat pentru cultura în câmp. Plantele au talie
înalta cu tufa semilaxa-stransă. Fructele sunt alungite, de culoare violet inchisa, cu
lungime de 16-21 cm, Este tolerant la Verticilium, rezistent la Phytophthora
202
Tehnologia de cultură a vinetelor în câmp
Bune premergătoare sunt: lucerna, fasolea, mazărea, bulboasele. Pentru a preveni

apariția unor boli și a unor dăunători periculoși se va respecta cu strictețe asolamentul
și rotația culturilor. Revenirea pe sola cultivată cu vinete sau alte solanacee se va face
doar după 3-4 ani. Terenurile destinate culturii vinetelor trebuie să fie cu textură luto-
nipoasă, cu expoziţie sudică, adăpostite de vânturile puternice și cu posibilități de
irigare.
Pregătirea terenului începe din toamnă când se vor executa lucrările de desfiinţarea
a culturii anterioare, nivelarea terenului fertilizarea de bază. Ca la toate culturile de
legume fertilizarea este bine să se facă după o cartare atentă a terenului și stabilirea cu
precizie a cantităților optime de îngrășăminte.
Pe soluri mediu aprovizionate se pot aplica 40-50 t/ha gunoi de grajd, 250-300
kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha sulfat de potasiu, iar îngrăşămintele vor fi
încorporate în sol prin arătura adâncă la 28-30 cm, care se lasă în brazdă crudă
Primăvara, imediat ce sepoate intra pe teren se va administrează 150 kg/ha azotat
de amoniu, apoi se va pregăti terenul cu grapa cu discuri sau cultivatorul. Pe suprafețe
mari se recomandă erbicidarea cu Balan 6l/ha, Benefex 8 l/ha pentru combaterea
buruienilor.
Înființarea culturilor în câmp se face prin plantare de răsad. Pentru producerea
răsadului se seamănă în intervalul 25 februarie-10 martie utilizând 0,8-1 kg de sămânță
pentru răsadul necesar plantării unui hectar de cultură. Vârsta răsadului de vinete la
plantare trebuie să fie de 55-60 zile.
Plantarea se face când în sol la 10-15 cm se înregistrează 15ºC , iar temperatura are
tendințe de creștere. În zonele foarte favorabile plantarea se poate face la 5 mai iar în
zonele mai nordice la data de 20 mai. Vinetele în câmp se plantează pe straturi înălțate
la 104 cm. Schema de plantareeste 80cm între rînduri 30 cm între plante pe rând,
asigurând odensitate de 40 mii plante/ha.
Lucrări de îngrijire sunt asemănătoare culturii de tomate
Completarea golurilor pe suprafeţe mici cu răsad reţinut în acest scop, praşile
manuale şi mecanizate pentru combatera buruienilor şi pentru afânarea solului. Pentru
reuşita culturilor se recoamndă 8-12 udări, în timpul perioadei de vegetaţie.
Fertilizările faziale sunt recomandate pentru cultura din câmp. Prima fertilizare se
face cu 150-200 kg/ha complexe (N, P) şi 75-125 kg/ha sare potasică, apoi se
recomandă: 200-250 complexe (N,P,K). Alături de acestea se recomandă îngraşăminte
foliare: F 411 si F 431 - 5 l/ha.
Combaterea bolilor: Verticilioaza (Verticilium dahliae) şi Ofilirea (Fusarium
oxysporum): Se fac tratamente cu unul din produsele: Benlate 0,1 %; Fundazol 0,1 %.;
Topsin0,1 %; Metoben 0,1 %; Bavistin 0,1 % sau Derosal - 0,1 %. Putrezirea fructelor
203
(Phytophtora parasitica): tratamente cu: Dithane M45 - 0,2%; Novozir MN - 0,2%;
Winer M -0,2%; Mancozeb 800 - 0,2%; Vandoseb 0,2%; Aliette - 0,2%.
Combaterea dăunătorilor: Paianjenul rosu: Neoron 500EC - 0,08%; Omite 20 SP -
0,05%; Sanmite 20 WP - 0,05 %; Nissorun 10 WP - 0,04%. Gandacul de colorado:
Victenon 50wp - 0,1%; Actara 25 WG - 0,04 %; Supersect 10 EC - 0,03 %; Fastac 10
EC -0,02 %; Calipso 48 SC - 0,08 %.
Recoltare se realizează manual pe măsură ce fructele au mărimea şi culoarea
caracteristică cultivarului , la recoltare fructele trebuie să fie moi şi elastice. Recoltările
încep în a doua decadă a lunii iulie-şi continuă până în a doua decadă a lunii octombrie
• Producţie 30-40t/ha
Cultura în solarii
Este stimulata de rezultate economice deosebit de favorabile mai ales că se poatze
realiza o producţie mai timpurie cu 2-3 săptămâni faţă de cea realizată în câmp. În plus
toamna se poate prelungi cultura.
Terenul li solariile se pregatesc ca şi pentru tomate. Rasadul se produce in sere
înmultitor, prin semanat des urmat de repicat. Epoca de semanat este 10-15 II, folosind
0,7-0,8 kg samanta, pentru producerea rasadului pentru 1 ha cultura comerciala. Varsta
rasadului la plantare este de 60-65 zile.
Plantarea are loc in intervalul calendaristic 10-15 IV, când în sol s-au realizat cel
putin 15 0 C. Schema de plantare este de 2 randuri pe brazda înalţată la 70 cm iar
distanşa între plante pe rand este de 40 cm, rezultand circa 35000 plante la hectar.
După plantare se vor completa golurile obligatoriu. Lipsa unor plante conduce la
instalarea unor buruieni.
Pe parcursul perioadei de vegetatie se fac 4-5 fertilizări faziale la interval de 20-25
zile începand dupa 30 zile de la plantare.
Plantele se copilesc lasandu-se 3-4 ramificatii mai viguroase care se palisează cu
sfori. Lastarii de rod aparuţi pe ramificatii se ciupesc dupa 2-3 flori, iar frunzele de la
bază se elimină pe măsura ce îmbătrânesc. (foto 8.16 )
204
Foto 8.16. Plante de vinete palisate în solar (original)
Recoltarea începe la jumatatea lunii iunie şi dureaza pana în prima decadă a lunii
octombrie, producţiile medii sunt de 50-60 t/ha.
Cultura în sere
În sere cultura se practică în ciclil I iarnă –vară (ianuarie-februarie) până în iulie,
mai rar în ciclul prelungit primăvară –toamna (februarie-septembrie)
Se plantează 3 rânduri pe o travee la 110 cm între rânduri şi 45-50 cm între plante
pe rând, densitatea de 18-21 mii plante /ha.
Lucrări de întreţinere sunt obişnuite ca la culturile de ardei în sere.
Conducerea fructificării este obligatorie deoarece plantele au creşteri vegetative
puternice, astfel se conduc plantele cu 3-4 braţe. Conducerea plantelor se realizează
prin intervenţii asupra plantelor astfel: până în luna mai se îndepărtează copilii radical
apoi copilii se lasă. Până la 30 cm deasupra nivelului solului se îndepărtează toate
fructele apoi se lasă fructele de pe braţele principale apoi si cate 2-3 fructe pe copil. O
planta poate sa aiba 9-12 fructe recoltabile. Pentru a obţine fructe normal dezvoltate
este bine ca pe o plantă să nu fie lăsate decât 4-6 fructe.
Recoltarea se face între 20 IV-20.VII pentru ciclul I şi până în septembrie pentru
ciclul prelungit. Se pot obţine producţii de 80-100 t/ha.
Test de autoevaluare 8.3.

a) Care este familia botanică, centrul de origine și importanța speciei?
c)Care sunt verigile tehnologice importante la cultura vinetelor în câmp?
d)Care sunt verigile tehnologice importante la cultura vinetelor în solarii?
205
Cultura legumelor verdețuri
Obiective:
ale speciilor
◄cunoașterea principalelor verigi tehnologice ale speciilor
9.1. Spanacul
Denumirea stiinţifică: Spinacia oleracea
Familia botanică: Fam Chenopodiaceae
Denumiri străine: engleză –spinach, franceză – epinards
Centrul de origine: – Se consideră că provine din Asia Centrala de unde s-a
raspandit mai apoi in Europa la inceputul secolului al IV-lea.
Primele utilizari ale acestei plante sunt cele medicinale datorită efectului laxativ
care este datorat în primul rând de prezența în cantitate mare a oxalaților. Consumul
spanacului este bine să fie însoțit de consumul unor alimente bogate în calciu pentru a
preveni blocajele acestui element.
Datorită tehnologiei de cultură în totalitate mecanizabilă această legumă se
cultivă în prezent pe suprafețe mari în țări cu tehnologie avansată: SUA, Japonia,
Turcia care livreaza cantități mari din această leguma fabricilor de industrializare.
În Europa se cultivă în Franţa, Belgia, Spania şi Olanda.
Datorită faptului că produsul este perisabil iar posibilitățile de prelucrare
industrială sunt reduse în România spanacul se cultivă în jurul marilor oraşe, pentru a
putea fi valorificat pe piață ca produs proaspăt iar acolo unde exista posibilitatea poate
fi vândut ca materie primă pentru industria conservelor.
Ciclul de viaţă Plantă anuală, erbacee

Este o specie de primă apariție pe piață deoarece este puțin pretențioasă la
temperatură și are o perioadă de vegetație scurtă. De la spanac se consumă frunzele
pregătite în diverse mâncăruri sau proaspete adăugate în salate în amestec cu alte
legume verdețuri. Deoarece frunzele sunt foarte fragede fierberea lor nu trebuie să fie
îndelungată ci doar o opărire rapidă pentru a se putea prepara mai bine.
Se utilizeaza în cantități mari în industria conservelor ca piureu, deshidratat sau
congelat.
206
Spanacul se poate consuma deoarece este o sursă excelentă de vitamine: A şi C
având însă și cantităţi însemnate de Fe şi K, are în compoziție și cantități mici de
proteine, grăsimi și carbohidrați. Consumat în cantități moderate ajută la buna
funcționare a inimii prin conținutul ridicat de vitamina C, cantități ridicate de acid folic
și beta caroten pe care il conține. Conține cantități însemnate de iod și fier dar doar o
mică parte din acesta este disponibil absorbției după consumarea spanacului (2-5%).
Poate fi utilizat cu succes în cura de slabire deoarece are un efect laxativ, iar
datorită flavonoizilor și luteinei pe care le conține are rol important în prevenirea și
dezvoltarea cancerelor de diferite tipuri.
Trebuie însă consumat cu mare atenție deoarec are cantităţi mari de acid oxalic care
este dăunător organismului.
Durata de păstrare se păstrează 1-2 zile în încăperi răcoroase și cu posibilități

de aerisire, dar dacă există depozite în care temperatura să se mențină la 0ºC și
umiditatea 95-100% spanacul poate fi păstrat 10-14 zile. Păstrarea se poate prelungi
dacă produsul este ambalat în folie de polietilenă perforată imediat după recoltare.
Rentabilitatea culturii cultura se extinde tot mai mult chiar și în țara noastră
datorită perioadei de vegetație scurtă a speciei, tehnologiei de cultură care poate fi
mecanizată în totalitate și posibilităților multiple de valorificarea a produsului.
Planta este erbacee, cu o perioadă scurtă de vegetație.
Rădăcina principală a spanacului este pivotantă destul de ramificată, la maturitate
putând ajunge în sol și la 1 m adâncime, dar marea majoritate a rădăcinilor secundare
se opresc la 25-30 cm adâncime.
Spanacul formează o rozeta de frunze cărnoase de culoare verde închis. În rozetă de
obicei sunt 8-12 frunze care au formă ovală sau alungită, uneori rotunjite. Limbul
frunzei este neted sau gofrat de culoare verde de diferite nuanţe în funcţie de cultivar.
În centrul rozetei de frunze se formează tulpina floriferă care are înălţimi de 50-70 cm,
fiind goala în interior cu ramificaţii care au flori mascule sau femele.
Spanacul este plantă unisexuat dioică, cu un raport echilibrat intre plantele mascule
și cele femele. Uneori în cultură se pot întâlni și plante hermafrodite. Plantele mascule
formează frunze puţine şi emit mai repede tulpini florale, de aceea pentru producția de
frunze sunt mai valoroase plantele femele.
Polenizarea la această specie este alogamă, anemofilă.
Fructele impropriu denumite semințe sunt achene, rotunde sau colţuroase, aşezate
în glomerule care se desfac uşor. Întrun gram sunt aproximativ 55-75 de semințe iar
facultatea germinativă se menține 2-3 ani dacă semințele sunt păstrate în condiții
propice.
207
Exigenţe ecologice
Spanacul este o specie puțin pretenţioasă la căldură, temperatura minimă de
germinare a semințelor este 2-3°C, optima pentru creștere și dezvoltare fiind însă de
13-18°C. Plantele de spanac sunt chiar tolerante la îngheț. Plăntuțele tinere pot rezista
până la -8, -10°C, iar plantele cu rozetă bine formată rezistă până la -18 sau chiar -
20°C. Temperarturile prea ridicate de 24-25°C asociate cu lipsa umidității duc la
înflorirea rapidă a plantelor și deprecierea culturii.
Are cerințe mari față de umiditate atât cea din sol cât și față de umiditate
atmosferică, necesitând un plafon de umiditate de 70-80% din IUA. Creșterea
temperaturilor corelată cu lipsa umidității duc la scaderea drastică a producției
deoarece plantele vor avea un număr mic de frunze în rozetă iar limbul frunzei va fi
redus iar în câteva zile plantele vor înflori în procent foarte mare ducând astfel la
compromiterea culturii.
Față de lumină are cerințe moderate, spanacul fiind o plantă tipică de zi lungă.
Pentru obținerea unor producții bune de frunze culturile vor fi efectuate toamna sau
primăvara foarte devreme. De asemenea, este o specie care poate fi cultivată cu
rezultate foarte bune în asociere cu specii cu talie înaltă.
Preferă soluri mijlocii, uşoare, fertile și care se încălzesc ușor, cu pH 6,5-7.
Cultivaruri de spanac
În sortimentuil actual există numeroase cultivaruri de spanac:
Springfield F1, care este foarte productiv şi prezintă rezistenţă bună la emiterea
tulpinii florifere şi de asemenea rezistenţă bună la mană;
Space F1 de asemenea productiv şi rezistent la mană şi la emiterea tulpinii
florifere;
Cliper F1 este un hibrid semitardiv foarte productiv are frunze groase, de
culoare verde-inchis cu forma ovală. Hibridul prezintă toleranță foarte bună la frig,
fiind și foarte productiv.
Samos F1 este un hibrid, recomandat pentru culturile extratimpurii, semanate în
toamnă sau în iarnă. Frunzele au culoare verde-inchis, cu stralucire bună. Prezintă o
toleranșă foarte bună la frig și toleranță slabă la emiterea tijelor florale. Acest lucru il
recomandă semanărilor din toamna și iarnă. Hibridul este recomandat pentru culturile
extratimpurii și de toamnă tarzie, cu bună rezistenșă la frig, cu frunze moi, pline, de
culoare verde inchis, deosebit de productiv. Prezinta rezistenșă ridicata la mana
spanacului.
Falcon F1 este o varietate de destinata semănării în toamnă sau primăvara.
Imperrator F1 este un cu vigoare și timpurietate medie, cu frunze de culoare verde
inchis. Poate fi cultivat cu trecere peste iarna. Rezistent la mană și făinare. Emite greu
tija floral.
Spanion F1 este un hibrid de vigoare și timpurietate medie, cu frunze ovale,
fine, erecte, foarte groase, de culoare verde închis. Este potrivit pentru cultura de vară-
208
toamnă sau primavară-vară. Este destinat consumului proaspăt și procesării. Are o
foarte buna toleranșă la boltire și este foarte productiv.
Dolphin F1 este un hibrid timpuriu recomandat pentru culturi în câmp și spații
protejate. Perioada de inființare a culturii este toamna (august - octombrie, cu recoltare
in septembrie-octombrie sau primavara viitoare în aprilie) și primăvara (februarie-
martie, cu recoltare în aprilie-mai). Frunzele au o culoare verde intensa, cu forma oval
alungita, usor gofrate, cu ritm rapid de creștere. Hibridul este pretabil pentru recoltare
manuală sau mecanizată. Consum în stare proaspată și conservare.
Spokane F1 hibrid cu frunza uşor gofrată recomandat pentru industrializare,
rezistent la emiterea tijei florifere.
Matador este un soi de spanac semitardiv, cu frunze mari, netede și ovale,
culoare verde inchis, stralucitor. Emiterea tijelor florale este târzie.
Nores este un soi de spanac semitimpuriu, destinat culturilor de primavară și
toamnă, atât în spații protejate cât și în camp, frunzele mari, rotunde, usor grofate (tip
Matador), capacitatea de producție fiind foarte mare. Emiterea tijelor florale este
tarzie. Destinat atat consumului proaspăt, cât și pentru industrializare și conservare.
Tehnologia culturii
Spanacul se poate cultiva atât în câmp cât şi în spaţii protejate şi forţate.
Cultura în câmp
Având o perioadă scurtă de vegetaţie se pretează foarte bine la culturi succesive
cultura putând fi realizată primavara foarte devreme sau în ultima vreme se practică tot
mai mult înfiinţarea culturii din toamnă pentru recoltare primăvara cât mai devreme.
Bune premergătoare pentru această cultură sunt speciile care se recoltează în a doua
jumătate a lunii iulie şi care au fost fertilizate cu cantităţi suficiente de îngrăşăminte
organice şi minerale.
Se va respecta cu stricteţe asolamentul iar spanacul nu se va cultiva după sfeclă
roşie deoarece are boli şi dăunători comuni cu aceasta.
Înfiinţarea culturilor de spanac în câmp se poate face: primăvara, vara şi toamna.
Dacă semănatul se face primăvara lucrările de pregătire a terenului trebuiesc
executate din toamnă când se va desfiinţa cultura anterioară, se va executa nivelarea de
întreţinere, fertilizarea pentru cultura de bază şi apoi arătura de toamnă la 28 cm.
Pe suprafeţe mari acolo unde recoltarea se va executa mecanizat, primăvara se
recomandă erbicidarea cu Ro-net 4-6 kg în 300-400 l apă.
Semănatul se execută eşalonat la interval de 10 zile pentru a putea recolta o
perioadă mai lungă de timp. Prima epocă de semănat se poate realiza la sfârşitul lunii
februarie dacă se poate intra pe teren iar ultima epocă de semănat a treia decadă a lunii
aprilie. Dacă recoltarea se face mecanizat terenul nu se modelează, cultura se face în
benzi de câte 5 rânduri la 20 cm între ele şi 50 cm între benzi iar între plante 5cm.
Pentru a putea recolta primăvara cu 14-20 de zile mai devreme cultura se poate
semăna din toamnă fie în cursul lunii septembrie astfel că plantele vor ierna ca rozetă
209
cu 4-5 frunze bine formate sau se seamănă în prima decadă a lunii noiembrie iar
sămânţa va germina în primăvară. La semănăturile efectuate din toamnă şi producţia
de frunze este mai mare.
Pentru consumul spanacului toamna semănatul se va executa în a doua decadă a
lunii august.
Semănatul se execută cu SUP 21 M pe suprafeţe mari, iar pe suprafeţe mici
semănatul se poate face manual. Se utilizează o cantitate de 25-30 kg/ha de sămânţă la
semănăturile din primăvară şi aproximativ 35 de kg la semănăturile efectuate toamna.
Adâncimea de semănat este de 3-4 cm toamna şi în zonele lipsite de precipitaţii şi 2-3
cm în zonele cu umiditate mai mare şi la semănăturile de primăvară.
Pentru ca răsărirea să se producă în 6-7 zile de la semănat terenul pe care se
seamănă spanacul trebuie să fie aibă o structură bună, să nu formeze crustă şi să se
menţină în permanenţă umed-
Culturile semănate din toamnă vor rezista mai bine peste iarnă dacă sunt
acoperite cu zăpadă. Pe suprafeţe mici în lipsa zăpezii cultura se poate proteja cu folie
de tip Agryl care se aşează direct pe cultură şi se fixează la capete pentru a nu fi
ridicată de vânt. Primăvara se va prăşi cultura mecanizat printre rânduri şi manual pe
rând. În anii secetoşi cultura se va uda de 1-2 ori cu norme de 150-300 m 3 /ha la o
udare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Dacă este necesar se va combate mana
spanacului (Peronospora spinaciae) utilizând Captadin 0,3%, Dithane 0,2%, fusarioza
spanacului (Fusarium oxisporum f. spinaciae) se combate cu produse ca Benlate 0,1%,
Topsin 0,1%, Bavistin 0,1%.
În primele faze de vegetaţie este necesar să se combată şi melci utilizând Optimpol
15 kg/ha.
Recoltarea la spanac se face mecanizat cu combine speciale de tip Ploeger sau se
recoltează manual pe suprafeţe mici. Indiferent de metodă se va recolta numai pe
vreme uscată pentru a nu deprecia produsul. La recoltarile manuale este bine ca aceasta
să se facă prin tăierea cu un cuţit a frunzelor deasupra nivelului solului, în acest fel
produsul obţinut va fi mult mai curat iar plantele dacă sunt udate vor mai forma frunze
iar în acest mod se pot face 2-3 recoltari în aceiaşi cultură. Producţiile care se pot
obţine sunt de 10-15 t/ha
d)Cum se recoltează spanacul?
210
9.2. Salata
Foto 9.1. Cultură de salată în Anglia

Denumirea stiinţifică: Salata de căpăţână – Lactuca sativa – var. capitata
Marula – Lactuca sativa var. longifolia
Salata de foi – Lactuca sativa var. crispa
Familia botanică: Fam Compositae

Denumiri străine: engleză – lettuce, franceză – laitue
Centrul de origine: – Salata are o origine destul de controversată, majoritatea
ipotezelor susţin că la apariţia formei actuale au participat patru specii de origine
europeană: Lactuca sativa, L. saligna, L. serriola şi L. virosa (Indrea D., 2007).
Este cultivată din perioada veche de către egipteni, greci şi romani. În prezent se
cultivă în toate ţările cu climat temperat şi continental. În Europa în anul 2011 cele mai
mari suprafeţe au fost cultivate în Spania cu 32620 ha, Germania cu 15147 ha ş Franţa
cu 11979 ha. Cea mai mare producţie medie se obţine în Belgia 37,3 t/ha (tabelul 9.1)
211
Tabelul 9.1.
Suprafeţele cultivate cu salată şi producţiile obţinute

(ha)
totală
(t/ha)
Anglia 6280 132500 21,0
Belgia 1828 68235 37,3
Germania 15147 340487 22,4
Italia 16903 364843 21,5
Olanda 3285 83500 25,4
Polonia 1488 32204 21,6
Spania 32620 868436 26,6
Franta 11979 314041 26,2
Grecia 4500 106500 23,6
Portugalia 4528 94602 20,8
Bulgaria 1818 4886 11,4
Romania 243 2673 11,0
Ciclul de viaţă Plantă anuală

Se cultivă pentru frunzele şi căpăţânile sale care se consumă mai ales în stare
proaspătă. Căpăţânile conţin cantităţi mari de: vitamine (C, A,K complexul B, ), săruri
minerale (720 mg pentru 100 g, dintre care 234 mg potasiu, 37 mg calciu, 24 mg
fosfor, 11 mg magneziu, restul fiind fier si zinc) (Burzo I. şi colab., 2005), precum şi
cantităţi însemnate de zahăr, polifenoli şi celuloză. Este o legumă slab calorică, fiind
recomandată în toate regimurile de slăbire
Consumul de salată reduce riscul bolilor de inimă, al cancerului şi al apariţiei
cataractei. Salatele sunt foarte bogate în fibre vegetale, care poat reduce semnificativ
212
colesterolul și poate preveni constipaţia, poate induce mult mai rapid senzația de
sațietate și astfel va ajuta la pierderea în greutate sau la menținerea greutății în limite
optime.
Durata de păstrare
Păstrarea temporară se face numai la temperatura de 1 0 C şi u.r. 95-96%. Durata
de păstrare este în mod obişnuit de două săptămâni.
Rentabilitatea culturii cultura se extinde tot mai mult, deoarece tehnologia de
cultură nu este foarte dificilă, iar valorificarea produsului se poate face la prețuri mari.
Salata este plantă anuală cu perioada de vegetaţie de 45 - 50 zile până la
recoltare.Rădăcina este pivotantă şi pătrunde în sol până la 25-30 cm adâncime, tulpina
fiind foarte scurtă şi îngroşată pe ea fiind dispuse frunzele. Frunzele crescute în rozetă
se înveleasc formând o căpăţână compactă la soiurile care formează căpăţâni
În condiţii de zi lungă se formează tulpina floriferă, cu înălţimi de 80-100 cm,
ramificată şi în vârf apar florile dispuse în inflorescenţe de tip capitol. Florile ligulate,
galbene cu polenizare alogamă. Fructul achenă, seminţele mici, facultatea germinativă
70-75%
Exigenţe ecologice
Salata este o plantă rezistentă la temperaturi scăzute şi care vegetează bine la
16-20°C. Temperatura minimă de germinare a seminţelor 2-3 °C, rezistă bine la -4-5
°C, plantele călite până la -18 °C.
Faţă de intensitatea luminii – pretenţii moderate în condiţii de zi lungă înfloresc.
Salata în condiţii de lumina redusă face un foliaj bogat şi căpăţâni mari, poate suporta
și umbrirea. Seceta, temperatura ridicată şi condiţiile de nutriţie accentuează
sensibilitatea fotoperiodică a unor soiuri de salată.
Salata are pretenţii ridicate fașă de apa, iubeşte umiditatea 65 - 75%; lipsa apei din
sol şi temperaturile ridicate duc la emiterea tulpini florale, iar excesul de umiditate
faxorizează apariţia bolilor;
213
Salata este sensibilă la aciditatea solului, lipsa de clor, bor şi molibden (Budoi Gh.,
2001). Consumul specific este de 1,6-2,6 kg N, 0,6- 3,0 kg P 2 O 5 3,7-5,2 kg K2O, 0,9-
1,5 kg CaO şi 0,2-0,5 MgO pentru o tonă de produs recoltat (Choux Cl şi colab., 1994)
Pronto este un soi de salata de căpățână, pretabilă cultivării primavara, vara și toamna.
Căpățâna salatei are un colorit atractiv, de culoare verde stralucitor, este mare și bine
îndesată. Este recomandată pentru culturile de primavara târzie, vara și toamnă.
Prezintă rezistenșă ridicată la emiterea de tije florifere.
Bertilo este un soi de salată de căpățână, destinat culturilor de iarnă în spații
protejate. Căpățâna este semideschisă, are dimensiuni mari chiar și in cazul recoltării
acestora în lunile decembrie – ianuarie. Culoarea este verde deschis. Prezintă rezistență
mare la Bremia.
Analena este un soi de salată, destinată cultivării toamna sau primavara, în
câmp sau solarii. Acest soi tolerează frigul și se pretează a se cultiva toamna sau
primavara în câmp, dar și în solarii, prezintă frunze mari, de grosime medie și poate
forma căpățâni mari (de peste 500 de grame) în cel mai scurt timp. Culoarea verde a
frunzelor face din aceasta varietate una foarte atractivă, prezintă rezistență la Bremia.
Lobela este o varietate nouă de salată de căpățână, destinat culturilor în câmp
deschis dar și solarii, prezintă o căpățâna mare, voluminoasă. Miezul căpățânii este
foarte ușor de procesat chiar și la maturitate. Lobela are rezistenta buna la boltire și la
arsura interna a frunzelor de salată. Are o buna capacitate de păstrare în câmp și se
pretează cultivării primăvara, vara și toamna.
Hanna este o varietate de salată timpurie, cu frunze netede, pretabila culturii în
sere și solarii. Hanna produce căpățâni de dimensiune mare (500 gr) de culoare verde
deschis. Prezinta rezistență la mana.
Sunstar este un soi de salată de căpățână, destinată culturii de la sfârșitul
primăverii, până la începutul toamnei, cu frunze verzi, de culoare atragatoare, bine
structurate. Partea bazală este curată iar frunzele interne sunt regulate, așezate, fragede.
Lobi este o varietate de salata tip Lollo Bionda, cu căpățâna mare și foarte
uniform, de culoare verde deschis, cu frunze fine și foarte gustoase. Este recomandată
214
atât pentru cultura în câmp, cât și pentru cultura în spații protejate, pe tot parcursul
anului.
Estrosa este o nouă varietate de salată creață de tip Lollo Bionda. Estrosa ofera
o producție bună, este destinată culturilor de primavară, vară și toamnă și prezintă
rezistență la emiterea de tije florale.
Luberon este o varietate de salata de tip Lollo Rosa, de culoare roșie, cultivată
în spații protejate, cât și în câmp. Căpățânile au frunze crețe, de culoare roșu-vișiniu și
greutate relativ mare pentru acest tip de salata.
Fristina este un soi standard de salata, cu frunze crețe, verzi, ușor lucioase,
crocante, fiind adaptabilă la diferite tipuri de sol. Prezinta rezistenta la Bremia
Lolo Rossa este un soi de salata timpuriu, de tip creață, de culoare roșu intens,
frunzele sunt fine și crocante și are o greutate medie de 200-300 gr. Destinata
consumului în stare proaspătă.
Aviram este un soi de salata de tip Iceberg, pentru cultura de vară, căpățâna
salatei are o greutate de 300-700 de grame și forma globulara, ușor turtită. Culoarea
frunzei este verde deschis și calitatea foarte bună. Maturitatea este foarte bună, salata
având un pachet complet de rezistențe la boli.
David este un soi de salata de tipul Iceberg de culoare forma rotundă, culoare
verde închis și interior cu aspect plăcut. Căpățâna are forma rotundă, culoare verde
închis și interior cu aspect plăcut. Este recomandată pentru culturi de primavară, vară
și toamnă. Are rezistență bună la boli și se recomandă pentru consum proaspăt sau
industrializare.
• Cultura în câmp
Bune premergătoare pentru cultura salatei sunt culturile prăşitoarecare lasa terenul
curat de buruieni şi care au fost îngraşate în anul culturii cu gunoi de grajd. Fiind o
specie cu o perioada scurtă de vegetaţie, salata se cultivă înainte sau după o cultura de
bază (inaintea tomatelor, vinetelor, ardeiului gogoşar, ţelinei sau după culturi timpurii
de cartofi, varză, conopidă, mazare, fasole, castraveţi, tomate etc.).
215
Pregatirea terenului. Pregătirea terenului se face pentru cultura de bază urmând ca
pentru cultura de salata terenul să fie bine mărunţit şi nivelat. Pentru culturile care se
înfiinţează toamna sau primăvara foarte devreme se va executa şi modelarea terenului
în straturi înălţate la 104 cm la coronament. Înfiinţarea culturii se poate face în câmp
prin semănat direct sau prin plantare de răsad.
Înfiinţarea culturii prin semănat direct în câmp. Se seamănă cu semănătoarea SUP

21 sau Saxonia utilizănd o cantitate de seminţe de 2,5 – 3 kg în funcţie de epoca de
semănat. Înainte de infiinţarea culturilor pe suprafeţe mari, cu 10-12 zile, se aplică
erbicidarea cu Balan 6-8 l/ha în amestec cu 450 l apa, care se încorporeaza imediat in
sol printr-o frezare (se mai pot folosi produsele: Kreb, 2-3 kg/ha in 300 l apa, aplicat
preemergent sau postemergent, cand plantele au 2-3 frunze, sau Prefar, 8-10 l/ha in
300 l apa, aplicat odata cu pregatirea patului germinativ). Se poate semăna în mai
multe epoci 1-20 IX sau 1-10 III, pentru consumul de salată timpurie sau 15VII-15
VIII pentru consumul salatei toamna.
Dacă se înfiinţează culturile prin plantare de răsaduri, răsadul trebuie să fie viguros,
vârsta răsadului la pălantare 25-30 zile, uniform dezvoltat şi sănatos. Răsadurile se
produc prin semănat în sere înmulţitor, solarii încalzite, răsadniţe sau pe brazde
amenajate în câmp deschis, în funcţie de momentul semănatului şi epoca de plantat.
Pentru răsadul necesar unui hectar se utilizează 200-250g sămânţă. Răsadul destinat
culturilor timpurii se repică în cuburi nutritive sau în ghivece cu latura de 3 cm sau 5
cm, răsadul pentru celelalte culturi se seamănă În vederea plantării răsadurile se călesc.
Epoca de plantare variază cu destinaţia culturilor şi se poate realiza toamna25 VIII-1
IX dacă se doreşte consumul în toamnă sau 20IX-10X - primăvara 1-15 III, pentru
consum primăvara. Se planteză 4 rânduri pe fiecare strat iar între plante pe rând 20 cm,
densitatea recomandată este de 160-190 mii plante/ha.
Răsadurile de salata se plantează manual pe suprafeţe mici, cu plantatorul, când

răsadurile sunt nerepicate,sau cu plantatoare sau cu sapaliga, când sunt produse în
cuburi nutritive. Pe suprafeţe mari se poate planta mecanizat cu MPR 6 sau 8. Se
plantează la aceeaşi adâncime la care răsadul a fost produs.
216
Lucrari de intretinere. În cazul culturilor însămanţate sau plantate din toamnă se
recomandă protejarea culturilor în iernile lipsite de zăpadă. Pe suprafete mici aceste
culturi pot fi protejate prin acoperirea cu gunoi paios, frunze sau pleava, care
primavara foarte devreme se adună.
O lucrare specială pentru culturile prin răsad plantate pe suprafeţe mici este
completarea golurilor, care e bine să se facă imediat după plantare la 3-4 zile.
Salata se praşeste mecanizat de 2-3 ori şi manual 1-2 ori pe rând. În cazul
culturilor semănate direct în câmp, o dată cu prima praşila se face şi răritul culturii
lăsând 20 cm între plante pe rând.
Pentru asigurarii unei umidităţi in sol de 70-75% din IUA culturile de salată se
irigă de 2-3 ori, cu norma de udare de 200-300 m 3 /ha. Prima irigare se efectueaza
imediat dupa infiinţarea culturii.
Pentru a favoriza dezvoltarea căpăţânilor se recomandă o fertilizarea cu azotat
de amoniu 200 kg/ha, deoarece azotul stimulează creşterea căpăţânilor şi sporeşte
producţia.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este o lucrare foarte importantă. În culturile
de salată pot să apară unele boli: Mana salatei (Bremia lactucae; Putregaiul umed al
tulpinilor si frunzelor de salata (Sclerotinia sclerotiorum); Rugina (Puccinia opizzi);
Putregaiul rasadurilor (Phytium de baryanum) care se tratează cu Perozin 0.3% sau
Dithane 0.25%.
Se poate constata şi prezenţa unor dăunători: Musculita alba de sera (Trialeurodes
vaporariorum) şi afidele (Myzodes sp.) care se tratează cu insecticide specifice, de
asemenea în culturi poate să apară şi Limaxul cenuşiu (Deroceras agreste) pentru care
se folosesc momeli cu Excaratox, 15-25 kg/ha
Recoltarea. Salata se recoltează manual prin taierea căpăţânilor la circa 1 cm
sub colet, când aceastea au ajuns la marimea specifica cultivarului. Salata trebuie
recoltată pe timp răcoros dar uscat, pentru a preveni degradarea produsului.
Pe suprafeţe mari recolaterea se poate realize şi mecanizat. În S.U.A. se
foloseşte combina (Roger Garrett), care recolteaza plantele ajunse la maturitatea de
consum prin palpare şi tăierea celor care au densitatea corespunzatoare. Plantele tăiate
217
sunt prinse cu ajutorul unui disc cu braţe şi trecute în remorcă pe o banda transportoare
(Stefan, 1967).
După recoltare se elimină frunzele necorespunzatoare, se sortează şi se
ambalează în ladiţe Producţia este de 25-30 t/ha la culturile semănate şi 35-40 t/ha la
culturile plantate.
Cultura în sere
Se pretează la cultura forţată datorită perioadei scurte de vegetaţie şi pretenţiilor
mici faţă de temperatură şi lumină precum şi posibilităţii de a fi cultivată cu un consum
energetic redus.
În seră se cultivă atât ca o cultură pură cât şi anticipat- asociat cu culturi de bază în
perioada toamnă-iarnă-primăvară.
Culturile din sere se realizează prin plantare de răsad. Răsadul se produce prin
semănatul cu 4-5 săptămâni înainte de plantare, în lădiţe şi se repică când plantele au
2-3 frunze adevărate în ghivece sau cuburi cu latura de 5 cm. Răsadurile se îngrijesc
prin aerisiri, udări, combaterea bolilor şi dăunătorilor specifici.
Pregătirea serelor se face de obicei pentru culturile de bază , pentru cultura salatei
se va urmări evacuarea resturilor vegetale şi mărunţirea superficială a solului.
Plantarea se face din luna decembrie până în luna februarie în funcţie de data la care se
doreşte recoltarea. La plantările din timpul iernii distanţele de plantare trebuie să fie
mai mari pentru a asigura o bună iluminare a plantelor.
Lucrări de îngrijire, au drept scop asigurarea unei culturi de bună calitate. După
plantare se vor completa golurile, se vor execut praşile pentru distrugerea buruienilor,
udările se vor face cu mare atenţie pentru a nu răci solul, aerisire, reglarea temperaturii
la 10-18 °C ziua şi 6-8 °C noaptea. Pentru a obţine producţii bune se recomandă şi o
fertilizare fazială precum şi fertilizarea cu CO 2 0,1-0,3% care poate aduce sporuri de
30-40%. Dacă se constată prezenţa unor boli sau a unor dăunători se intervine cu
tratamente fitosanitare.
Recoltarea- pe măsură ce plantele formează căpăţâni
• Producţii 3-5 kg/mp la culturile pure şi ceva mai mici la cele asociate.
218
Culturi foarte timpurii se pot realiza în solarii încălzite sau reci sau prin protejarea
cu tuneluri de polietilenă. În toate aceste spaţii cultura se înfiinţează numai cu plantare
de răsad care se obţine după tehnologia clasică de producerea a răsadului. Plantarea în
aceste spaţii se poate face din toamnă sau primăvara foarte devreme în funcţie de tipul
constructiv al solarului şi de tipul de folie utilizat. Recoltările se pot face cu 10-15 zile
mai devreme faţă de culturile din câmp.
O nouă metodă este protejarea a culturilor de salată este cu folie perforată sau cu
folie tip Agryl care poate aduce un plus de temperatură de 3-6 °C faţă de culturile
neprotejate, ceea ce asigură o timpurietate de 5-6 zile faţă de culturile neprotejate.
•
• Test de autoevaluare numărul 9.2
•
•
•
•
•
Rezumat
Din aceasta grupa tehnologică fac parte specii de legume a căror parte
comestibilă este reprezentată de frunze sau căpățâni.
În sortimentul legumicol actual sunt numerose specii dar cele mai importante sunt
salata și spanacul care se cultivă pe suprafețe mari la noi în țară datorită perioadei
scurte de vegetație care face posibilă cultura lor ca specii anticipate sau succesive.
219
Cultura legumelor perene
Obiective:
ale speciilor perene
◄cunoașterea principalelor verigi tehnologice caracteristice acestor specii
10.1. Hreanul
Denumirea stiinţifică: Armoracia lapathifolia

Familia botanică: Fam. Brassicaceae
Denumiri străine: horse radish (engleză), raifort sauvage (franceză)
Centrul de origine: Este originar din sud estul Europei fiind foarte răspândit în
zona bazinului Mediteranean şi vestul Asiei unde crește în stare sălbatică.
Este cultivat în toate zonele legumicole datorită rusticității sale.
La noi în ţară se cultivă pe suprafeţe mici, în jurul marilor orașe, mai ales de
către producătorii mici fiind însă întâlnit frecvent și ca plantă sălbatică în grădinile de
legume.
Ciclul de viaţă Specie perenă
Hreanul, este o legumă de la care se folosesc rădăcinile care au gust iute foarte
picant. Radăcinile proaspete sunt utilizate pentru condimentarea unor mâncăruri sau
ciorbe, sau se utilizează la prepararea unor sosuri picante care se utilizează la unele
salate. De asemenea, rădăcinile proaspeete se pot adăuga la murături.
Gustul iute caracteristic se datorează unor substanțe precum izotiacanatul de
etil, care împiedică dezvoltarea mucegaiurilor fiind foarte mult utilizat ca ingredient la
unele murături pentru a le conserva. De asemenea, hreanul prezintă și un miros iute
înțepător datorat sulfurii de alil, fiind foarte util în combaterea gripei.
Radacinile au un conținut ridicat în substanțe albuminoide (1,7 %), zaharuri
(6%), vitamina C (80 mg/100 g substanta proaspata) precum și substanțe fitoncide și
uleiuri eterice.
Rădăcinile sale bine dezvoltate, carnoase, albe, deosebit de iuți, pot fi folosite
cu succes și în medicină, datorita efectelor sale benefice asupra sănătății.
220
Durata de păstrare
Hreanul se poate păstra o perioadă lungă de timp (6-7 luni) în depozite sau în
silozuri de pământ direct în câmp, dar se poate deshidrata ușor dacă umiditatea
atmosferică este redusă.
Rentabilitatea culturii cultura se extinde tot mai mult, deoarece specia prezintă
o importanță economică și alimentară mare iar tehnologia de cultură nu este foarte
dificilă. O atenție mare trebuie însă acordată faptului că rădăcinile cresc foarte puternic
în sol până la adăncimi mari iar la recoltare nu se pot extrage în totalitate din sol
constituind practic surse de înmulțire a plantei. Pe o solă pe care a fost cultivat hrean
practic riscul ca specia să se înmulțească în permanență este foarte mare. Pentru a evita
aceste neajunsuri în țări cu tehnologie avansată culturile de hrean se realizează în
containere sau hardaie mari iar amestecul utilizat este tratat după terminarea culturii
pentru a distruge radacinile.
Radacina hreanului are 3-4 cm grosime si patrunde 70 de cm in adancime.
Culoarea exterioară a rădăcinilor este alb gălbuie iar la interior pulpa este albă, picantă
și aromată, conținând cantități mari de sulfură de alil.
Frunzele au peste 30 cm lungime și sunt de forma ovoidală alungite. Tulpinile
florale au 1,5 m lungime, sunt ramificate și se formează pe plantă în fiecare an. Florile
sunt mici albe iar fructele sunt silicve cu semințe sterile motiv pentru care hreanul se
cultiva numai pe cale vegetativă la noi în țară.
Cultivaruri
Se cultivă mai mult populații locale dintre care cea mai răspândită este De
Vidra,care este omologată în țara noastră.
Exigenţe ecologice
Hreanul este o specie cu pretenții foarte mici față de temperatură, putând rezista
în câmp iarna și la -20-30 ºC. Are pretenții moderate față de lumină, rezultate bune se
obțin în condiuțiile cultivării la umbră.
Deoarece are un sistem radicular profund pretențiile față de umiditate sunt mici.
Hreanul nu suportă băltirea apei pe teren care duce la putrezirea rădăcinilor. Solurile
pe care se cultivă trebuie să fie profunde, bogate în humus, cu pH6,5-7,5, reacționând
favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd.
Tehnologia culturii
Terenul pe care se cultiva hranul trebuie nivelat pentru a evita baltirea apei.
Ca plante premergatoare se recomnadă solanaceele (tomatele, ardeiul sau
vinetele) si leguminoasele (mazare, fasolea, etc.), deoarece lasa terenul curat de
buruieni. Trebuie evitate cruciferele (varza, conopida) sau monocultura respactând
asolamenbtul și revenirea pe aceiași solă după 4-5 ani.
221
Pregătirea terenului începe din toamnă cu lucrările de defrișare a culturii
anterioare, nivelarea și fertilizarea de bază cu 40 t/ha gunoi de grajd urmat de o arătură
adâncă la 30-40 cm.
Primăvara se va face o erbicidare a terenului cu Treflan 3-4 l/ha pe suprafețe
mari și modelarea solului în biloane.
Înființarea culturii se face prin butași obținuți din rădăcinile mici care nu se
valorifică, dar care au 20 cm lungime și 1-2 cm grosime, iar la plantare se va respecta
polaritatea acestor rădăcini. Plantarea se face în rânduri echidistante, la 40 cm pe rand,
la 70 cm între rânduri și la adâncimea de 4,5 cm.
Ca lucrări de întreținere amintim prașitul de cate ori este nevoie, copcitul
ramificatiilor radacinilor, combaterea bolilor cu zeama bordeleza 1% (rugini, patarea
frunzelor) sau zeama sulfoalcica (fainarea). Gandacul hreanului se combate prin
aplicare unor insecticide (Regent, Actara, Mospilan, etc)
Recoltarea se executa in toamna celui de al doilea an de cultura, cu evitarea ruperi
radacilor. Recoltarea de primavara se face inainte de pornire in vegetatie.
Productia poate fi cuprinsa intre 20-40 tone /ha.

a)Care este denumirea științifică și familia din care face parte această specie?
d)Care este tehnologia de cultură?
10.2. Reventul
Foto 10.1. Plantă de revent

Denumirea stiinţifică: Rheum rhabarbarum L.
Familia botanică: Polygonaceae
Denumiri străine: engeleză - rhubarb; franceză – rhubarbe.
Centrul de origine: Originar din China și Mongolia.
222
Reventul fost introdus în Europa abia în secolul al XVIII-lea în Anglia și apoi în
Franța, Belgia, Olanda.
La noi în țară este destul de puțin cunoscut și răspândit. Se cultivă mai mult în
Transilvania și nordul Moldovei, dar se poate cultiva în toate regiunile țării.
Partea comestibilă la această plantă este reprezentată de pețiolul frunzelor , puternic
dezvoltat, cu gust dulce-acrișor și cu un conținut ridicat în săruri minerale, acizi
organici, substanțe proteice și vitamina C.
Pețiolii de revent servesc la prepararea unor compoturi, cidru, marmalade, peltele,
iar în unele părți ale țării se folosesc la acrirea ciorbelor. Rizomii au întrebuințări
medicinale.
Durata de păstrare Pețiolii se pot păstra 5-6 zile, iar dacă se scade temperatura
în spațiul de păstrare până la 1-2ºC se pot păstra pețiolii 20-25 de zile.
Rentabilitatea culturii cultura este foarte puțin cunoscută, dar este una din
legumele cu prima apariție pe piață ceea ce ar putea fi un avantaj pentru cei care doresc
să o cultive. Poate fi utilizată în prepararea unor produse de cofetărie și în industria
conservelor.
Reventul prezintă în sol un rizom puternic din care pornesc rădăcini
cărnoasecare se dezvoltă cel mai mult în straturile profunde ale solului.
La partea superioară a rizomului se dezvoltă muguri din care cresc frunzele ce
constituie partea aeriană a plantei. Frunzele sunt foarte mari, cordiforme. Dispuse în
rozete, frunzele de revent au la bază anexe de tip ochree. Pețiolul frunzei este foarte
dezvoltat, poate ajunge la 40-60 cm lungime și 4-8 cm lățime, muchiat, de culoare
verde deschis, roz, uneori cu nuanțe violacee sau roșii.
Tulpinile florifere apar în anul al 2-lea de cultură, sunt goale în interior și
puternic dezvoltate, ajung la 1-2 m înălțime la sfârșitul perioadei de vegetație.
Florile mici, alb-verzui sunt grupate în inflorescențe. Înflorirea are loc din
decada a doua a lunii mai până în iunie. Fructele sunt achene de culoare brună, fiecare
fruct conține o singură sămânță. Facultatea germinativă este de cca. 90% și se menține
2-3 ani.
Exigenţe ecologice
Reventul prezintă o mare rezistență la frig. Rizomi bine înrădăcinați suportă
temperaturi scăzute de -15 grade C, dar partea aeriană este mai sensibilă și poate fi
distrusă la temperaturi sub 0 grade C. Deoarece are pretenții reduse față de căldură,
mugurii de pe rizomi pornesc în vegetație primăvara foarte devreme. Temperatura
optimă de creștere și dezvoltare a plantei este de 18-20 grade C.
223
Față de lumină reventul are pretenții reduse, cultura putând reuși și pe terenuri
umbrite.
Umiditatea solului trebuie să fie moderată. Lipsa apei din sol o perioadă lungă
de timp duce la diminuarea producției obținerea unor pețioli de slabă calitate deoarece
sunt fibroși, fără suculență și au gust amar. Excesul de apă este și el dăunător, deoarece
provoacă putrezirea rizomilor și distrugerea culturilor.
Reventul se cultivă cu rezultate bune pe soluri mai grele, argiloase, bogate în
substanțe nutritive, cu apa freatică la adâncime mare. Pe terenurile cu sol ușor sau cu
fertilitate scăzută, producțiile sunt mici și de calitate inferioară. Planta reacționează
favorabil la fertilizarea cu gunoi de grajd.
Cultivaruri: există 4 varietăți, deosebite prin caracterele frunzelor și anume:
latifolium, longifolium, rotundifolium, crispatum (Ciofu R. și colab, 2004).
Se cultivă soiuri timpurii cum ar fi: Victoria la care pețiolii frunzelor pot ajunge
la 50-60 cm, sunt foarte fragezi și suculenți, de culoare alb-verzuie;
Champagne cu pețiolii frunzelor de culoare verde și de calitate foarte bună.
Dintre soiurile tardive: Mammouth – cu pețioli de până la 1 kg care au culoare
verde cu roșie; Sutton cu pețiolul roșu aprins, cilindric, a cărui greutate poate să
ajungă și la 1 kg; Sânge de Holstein cu pețiolii lungi și de culoare roșie
Tehnologia culturii
Cultura de revent se poate realiza prin două metode:
- semănat direct în câmp;
- înmulțire vegetativă prin despărțirea plantelor.
Semănatul direct în câmp este mai puțin recomandat deoarece plantele obținute
sunt neuniforme. Dacă se dorește totuși obținerea în timp scurt a unor rizomi de plante
atunci se poate seamăna direct în câmp la data de 15-25 martie. Se seamănă la distanțe
mari de 100 cm între rânduri și 80cm între plante pe rând folosind semănătoarea SPC 6
sau (8). Pentru un hectar de cultură se utilizează 4-5 kg sămânță.
Dacă anul este secetos cultura se irigă de 3-4 ori, cu norme de 250-300 m 3
apă/ha. Pentru combaterea buruienilor se recomandă prașile mecanice și manuale, iar
dacă apar unele boli (mana, făinarea) se combat cu produse pe bază de cupru, iar
purecii negri cu insecticide. Pentru obținertea unor producții de calitate se fac 3-4
fertilizări suplimentare cu îngrășăminte chimice complexe sau cu îngrășăminte tip
Universol și se îndepărtează periodic tulpinile florifere care apar pentru a permite
creșterea vegetativă.
Tehnologia de cultura pe cale vegetativă se utilizează cel mai mult deoarece
asigură o uniformitate foarte bună a culturii.
Pregătirea terenului pentru înființarea culturii se face prin desființarea culturii
anterioare, fertilizare organică cu 35-40 t/ha gunoi de grajd și îngrășăminte chimice
224
250-300 kg/ha P 2 O 5 și 200-250 K 2 O, după care terenul se ară la adâncimi mari 30-35
cm sau chiar se poate desfunda terenul la 50-60 cm adâncime.
Pentru plantare se utilizează material vegetativ din culturile de 5 ani, din care se
se iau plante sanatoase, se taie in bucați care sa aibă 2-3 muguri și 2-3 rădăcini.
Plantarea se face în gropi executate manual la 100 cm între rânduri și 80 cm între
plante pe rând. Cele mai bune rezultate se obțin dacă plantarea se face în perioada 25
septembrie – 5 octombrie.
Lucrari de ingrijire sunt asemănătoare cu cele de la cultura semănată.
Recoltarea se face doar din anul al doilea de cultură, rupând cu mana doar câte 2-3
frunze de la fiecare plantă, adica aproximativ 0,3-0,6 kg petiol de pe o planta. Lucrarea
poate începe în luna aprilie și se va realiza până la sfârșitul lunii iunie după care nu se
mai rup pețioli pentru a permite fortificarea plantelor pentru intrarea în iarnă.
După desprinderea de pe plantă pețiolii se sortează și se fasonează prin îndepărtarea
limbului frunzei.
Cultura se poate menține 10-12 ani după care nu mai e productivă.

a)Care este denumirea științifică și familia din care face parte această specie?
d)Cum se înființează cultura în câmp?
10.3. Sparanghelul
Denumirea stiinţifică: Asparagus officinalis

Familia botanică: Liliaceae
Denumiri străine: engleză – asparagus; franceză - aspèrge
Centrul de origine: Originar din Europa de Est și din Orientul Indepărtat, după
unii autori chiar din bazinul Mediteraneean, sparanghelul crește spontan in Europa,
nordul Africii, Asia Mica, vestul Siberiei.
Specia era cunoscută și utilizată de vechii egipteni de greci si romani. În secolul
al XIX-lea, cultura sparanghelului s-a dezvoltat foarte mult în Europa. În anul 2011
cele mai mari suprafețe de sparanghel au fost cultivate în Polonia, Gerrmania şi
Spania, care realizează şi cele mai mari producţii. Producţia medie cea mai mare se
realizează în Polonia 13,4 t/ha (tabelul 10.1)
225
În Romania, sparanghelul se cultivă pe suprafețe mici de unii producători
particulari de legume iar producţia obţinută este foarte mică şi valorificată pe plan
local.
Tabelul 10.1.
Suprafeţele cultivate cu sparanghel şi producţiile obţinute

(ha)
totală
(t/ha)
Anglia 1970 5100 2,5
Belgia 203 1981 9,7
Germania 18611 103457 5,5
Italia 5226 33022 6,3
Olanda 2415 17000 7,0
Polonia 27970 2200 13,4
Spania 11047 58421 5,2
Franta 4817 22330 4,6
Grecia 1600 5600 3,5
Danemarca 140 190 1,3
Ungaria 1131 5524 4,8
Bulgaria 1818 5868 3,2
Austria 506 2464 4,8

Sparanghelul se cultivă pentru consumul lăstarilor tineri (numiți și turioni),
etiolați sau verzi. Aceștia conțin 92,3 % apă, 2,2 g/100 g s.p. proteine, 0.47 % glucide,
0.2 % lipide), saruri minerale de Ca, Fe, P, K si vitaminele C, A, PP, complexul B.
(Ugas R., 2000).
226
Lăstarii verzi prezintă o cantitate mai mică de celuloză față de cei etiolați fiind
mult mai fragezi și au de asemenea și un conținut mai mare în vitamina C și în caroten
aproape de două ori mai mult decât în cei etiolați.
Lastarii de sparanghelul verzi sau etiolați se consumă pregătiți sub diferite
forme: fierti și serviți ca și garnitură la diferite fripturi, cu maioneză sau diferite sosuri,
gratinati, supe-crème sau pot fi utilizați la prepararea unor omlete sau a unor budinci
rafinate.
Lastarii de sparanghel se pot folosi în industria conservelor unde se pot obține
produse congelate, deshidratate sau conservate.
Datorită unor proprietăți diuretice, laxative, stimulente ale activitații renale,
remineralizante, fluidizante sanguine, calmante poate fi folosit și în industria
farmaceutică pentru obținerea unor medicamente.
În momentul în care se formează fructele pe plantă acestea sunt roșii iar efectul
lor este deosebit de decorative ele putând fi utilizate în aranjamente florale sau la
confecționarea unor buchete.
Durata de păstrare lăstarii de sparanghel trebuie valorificați imediat după
recolatare deoarece se deshidratează foarte ușor. În încăperi răcoroase și umede lipsite
de lumină se pot păstra 2-3 zile.
Rentabilitatea culturii cultura este foarte puțin practicată la noi în țară, dar în
Franța, Anglia și în SUA este una din legumele de primă apariție pe piață care se vinde
la prețuri foarte mari, deci este o specie care ar putea fi cultivată pentru export.
Sparanghelul formează în sol un rizom pe care sunt prezente numeroase
rădăcini cărnoase, de culoare brună care au un varf ascuțit în formă de gheară cu care
străbat ușor chiar terenurile mai grele. An de an însă rădăcinile se formează pe rizom
din ce în ce mai sus astfel că este necesară cultivarea sparanghelului în șanțuri pentru
ca rădăcinile să nu rămână descoperite. Pe rizom la partea superioară se găsesc muguri
din care apar an de an lăstari, care reprezintă de fapt viitoarele tulpini ale plantei. Când
sunt tineri și au doar 20-25 cm lungime, acești lăstari sunt fragezi, suculenți și foarte
buni de consum. Culoarea acestor lăstari poate fi albă la sparanghelul etiolat sau verde
la cel neetiolat. Dacă nu sunt recoltați acești lăstari vor da naștere la tulpini care sunt
cilindrice, ramificate puternic, goale în interior și cu înălțimi de 1,5-2 m, ultimile
ramnificații ale tulpinii fiind scurte, lineare numite filocladii care au rol în asimilația
clorofiliană (de aceea se confundă de obicei cu frunzele).
Frunzele adevărate ale sparanghelului sunt mici sub forma unor solzi, lipsite de
clorofilă. Toamna tulpinile se îngălbenesc și se usucă. Se recomandă îndepărtarea lor
prin cosit deoarece sunt gazde bune pentru diverși dăunători.
Sparanghelul este o plantă unisexuat dioică, având plante mascule și plante
femele. Pentru producție sunt mult mai utile plantele mascule care sunt mai productive
227
și mai rezistente față de cele femele. Florile sunt mici cu perigonul de culoare alb-
verzuie așezate la baza filocladiilor.
Fructele sunt bace de culoare verde la apariție apoi roșii la maturitate. Semințele
sunt de culoare neagră, au facultatea germinativă bună 95-97%, durează 3-5 ani, într-
un gram sunt aproximativ 45-50 de semințe (Ugas R. ,2000).
Exigenţe ecologice
Sparanghelul este o planta puțin pretențioasa față de temperatură care rezistă

foarte bine în timpul iernii la temperature scăzute, frigul fiind chiar necesar pentru
trecerea plantelor prin faza de repaus care va conduce la creșterea vigorii rizomului și
la mărirea perioadei de viață a unei plantații. În timpul verii plantele de sparanghel
rezistă foarte bine la căldurile mari și la lipsa apei din sol. Pentru a incolti, semintele
necesita o temperatura minima de 8 -10 grade C. Lastarii aerieni au o crestere normala
la temperaturi de 16 – 24 grade C.
Față de lumină sparanghelul are cerințe mari în timpul vegetației plantelor și la
înflorire. Primăvara pentru obținerea lăstarilor etiolați cultura se va bilona.
Sparanghelul este sensibil la excesul de umiditate din sol, nu se recomandă
cultura lui pe soluri pe care apa băltește sau pânza freatică este la suprafață. Fiind
rezistent la secetă se poate cultiva și zone în care nu este posibilă aplicarea irigațiilor.
Fața de sol sparanghelul are pretenții foarte mari fiind foarte indicate solurile
ușoare sau mijlocii, bogate în substanțe nutritive, bine aerate, specia fiind tolerantă la
salinitate și sensibilă la aciditate. Solurile grele, compacte și acide duc la deprecierea
lăstarilor și la scăderea duratei de exploatare a unei plantații.
Cultivaruri
Cele mai cunoscute cultivaruri de sparanghel au lăstarii de culoare albă şi verde.
Unele cultivaruri pot fi utilizate atât pentru cultura de lăstari verzi cât și etiolați
În Noua Zeelandă au fost creați unii hibrizi cu lăstari de culoare violet care
conțin cantități mari de antocian și au un conținut mai redus în fibre ceea ce face
posibil consumul lăstarului pe o lungime cât mai mare.
Cultivarurile mai răspândite la noi în țară sunt soiurile cu plante dioice:
Timpuriu d ' Argenteuil, Timpuriu d ' Argenteuil verde. Pe plan mondial însă datorită
interesului mare pentru această cultură au apărut foarte mulți hibrizi care prezintă o
serie de rezistențe la boli și dăunători mulți dintre ei fiind recomandați pentru a fi
cultivați în sistem ecologic (Pacific Challenger care prezintă toleranță mare la
Phytophtora).
În cataloagele firmelor de profil se pot regăsi cultivaruri obținute de diferite
firme: Purple Pacific, Crimson Pacific, Pacific 2000 obținut în Noua Zeelandă,
228
Sparanghelul poate fi cultivat în câmp pentru obținerea de lăstari etiolați sau lăstari
verzi. Se poate cultiva și în sistem forțat și protejat dar la noi în țară acest sistem nu
este utilizat.
Cultura sparanghelului pentru lăstari etiolați. Este cel mai cunoscut sistem din țara
noastră și comportă mai multe etape:
Producerea puieților pentru plantare, plantarea propriu zisă, lucrările de îngrijire
din primul an de cultură, lucrările din anii următori și recoltarea.
Producerea puieţilor pentru plantare.

Pentru producerea puieţilor se aleg terenuri bine structurate, cu pânza de apă la
adâncime mare și se va respecta cu strictețe asolamentul de 4 ani de zile pentru a
preveni infestarea solului cu Rizochtonia şi Fusarium. Înainte de înființarea culturii
toamna terenul se fertilizează cu gunoi de grajd 70-80t/ha la care se adaugă și
îngrășănminte chimice greu solubile, apoi se desfundă terenul la 50-60 cm adâncime.
Primăvara se administrează azotat de amoniu și se pregătește bine terenul pentru
semănat.
Pentru reușita culturii la semănat se va utiliza sămânță cu facultatea germinativă
bună minim 70% iar sămânța nu trebuie să fie mai veche de 3 ani de zile.
Se seamănă când temperatura în sol este de 10ºC și are tendințe de creștere,
sfârșitul lunii martie începutul lunii aprilie. seamănă mecanizat la distanțe de 45 cm
între rânduri și 8-10 cm între plante pe rând utilizând 1-1,2 kg de sămânță pentru un
hectar, sau se poate semăna și manual dar pe suprafețe mici caz în caare este necesară
rărirea culturii. Pentru ca semințele să răsară mai repede se recomandă tratarea
acestora cu Bioseed.
Lucrările de îngrijire a culturii constau, în: combaterea bolilor în special rugina;
combaterea dăunătorilor specifici (musca sparanghelului și crioceridele; combaterea
buruienilor, prin erbicidarea preemergentă şi prin praşile repetate. În condiții de secetă
se recomandă irigare culturii. Dacă fertilizarea de bază nu este suficientă iar puieții se
dezvoltă defectuos se recomandă o fertilizare suplimentară cu îngrășăminte ușor
solubile.
Recoltarea puieţilor se realizează mecanizat cu dizlocatorul pentru suprafețele mari
sau manual pe suprafețe mici. În funcţie de data semănatului puieții pot fi recoltați la
un an pentru puieţii destinaţi plantațiilor mari, la 18 luni sau la 2 ani, pentru puieții
destinați micilor producători. După recoltare puieții se sortează, se strâng, şi se fac
legături. Se păstrează până la livrare în depozite, aşezaţi în strat subţire sau în încăperi
diferite, răcoroase şi ventilate, fără însă a fi expuşi curenţilor reci sau îngheţului.
Producţia de puieţi de calitate se ridică la 150-200.000 la hectar.
229
Dacă se dorește cunoașterea sexului plantelor puieții pot fi ținuți în pepiniere 2 ani
de zile după care se vor alege doar plantele mascule pentru a fi cultivate deoarece
acestea au o productivitate mult mai mare decât plantele femele.
Înfiinţarea plantaţiei
Culturile de sparanghel în țara noastră au o durată de viață lungă (12-15 ani), iar
alegerea terenului trebuie făcută cu foarte mare atenție pentru ca această cultură să aiba
rezultate.
Bune premergatoare pentru cultura sparanghelului sunt leguminoasele anuale și
perene, cerealele, legumele solano-fructoase, legumele bostanoase. Nu se va înființa
cultura după plante din familia liliaceae, deoarece au boli și dăunători comuni. Pe o
solă pe care a fost cultivat sparanghelulse va evita cultivarea lui cel puţin 7 – 10 ani,
pentru a evita transmiterea bolilor și a dăunătorilor de sol, dar și pentru a evita
acumularea unor toxine care vor inhiba creștere plantelor.
Pregatirea terenului se face din toamnă când se va executa fertilizarea de bază
administrând: gunoiul de grajd bine descompus, 60-80 de tone la hectar; superfosfat -
400 kilograme la hectar; sulfat de potasiu descompus - 200 kilograme la hectar. Pe
solurile acide se administrează şi 300 de kilograme de amendamente cu calciu la
hectar. Pregătirea terenului se realizează prin desfundat, la adâncimea de 35-40 cm, cu
care ocazie se încorporează şi îngrăşămintele administrate anterior.
Îninte de plantare se vor deschide șanțuri cu ajutorul plugului sau a
cultivatorului echipat cu rariâe. Șanțurile se deschid la 1,5 m unele de altele, la
adîncimea și lățime de 35-40 cm. Fundul șanțului va fi mărunțit foarte bine.
Perioada optima de plantare este primavara la sfarsitul lui martie, inceputul lui
aprilie. Se poate planta din toamna, dar exista riscul distrugerii puietilor de catre
gerurile din timpul iernii. Plantarea propriu-zisa consta in așezarea fiecărui puiet pe un
mușuroi, acoperirea cu un strat de 2 -4 cm pamant mărunțit și tasarea manuală. Pe rând
puieții se plantează la 40-50 cm unul de altul. După plantare se umple șanțul pănă la
jumătate din adâncimea lui.
Lucrările de întreținere
În primul an de cultură se fac lucrări care să ducă la obținerea unei plantații fără
goluri iar plantele să fie foarte viguroase. Înn acest scop se vor completa golurile care
se observă. Această lucrare se va efectua foarte repede pentru ca puieții completați să
aibă timp să crească.
Combaterea buruienilor se face utilizând unele erbicide ca Afalon 1 kg/ha,
Gramoxone 4 l/haKarmex 1 kg/ha și se completează cu prașile mecanice printre
rânduri și manual pe rând. Odată cu afânarea solului completează și pământul din
șanțuri periodic astfel ca până în toamnă acesta să fie la 10-15 cm de nivelul solului.
Dacă anul este foarte secetos iar plantele suferă se va iriga prin aspersie cultura.
230
Combaterea bolilor specifice: rugina sparanghelului (Puccinia asparagi),
putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea) și rizoctonioza sparanghelului (Rhizoctonia
violacea)se va face cu mare atenție pentru a nu compromite cultura.
Toamna la sfîrșitul lunii noiembrie se recomandă cosirea tulpinilor la 4-5 cm
deasupra solului. Aceste tulpini se ard deoarece reprezintă focare de infecție pentru
dăunători.
Dacă iarna este una foarte dificilă și lipsită de zăpadă se recomandă ca deasupra
șanțurilor să se pună gunoi păios sau frunze.
În anul al II-lea cultura se îngrijeste în mod asemanator cu anul precedent, iar în
toamnă se umplu complet șanțurile cu pământ și se administrează gunoi de grajd
printre rîndurile de plante.
În anul al III-lea lucrările de întreținere au drept scop pregătirea în vederea
recoltării lăstarilor.
Se execută aceleași lucrări ca în anii precedenți doar că primăvara timpuriu se fac
biloane pe rândurile de plante pentru a ajuta etiolarea. Lucrarea este bine să se facă pe
vreme uscată, iar odată cu bilonarea se va încorpora și gunoiul de grajd aplicat toamna.
În anul al III-lea începe recoltarea
Recoltarea este o lucrare dificilă care trebuie efectuată cu foarte mare atenție.
Acolo unde se observă la suprafața bilonului apariția vârfurilor de lăstari se înlătură
cu atenție pămîntul iar lăstarul se poate detașa de plantă cu mâna prin răsucire și
aplecare ușoară. În acest mod se realizează recoltarea în gospodăriile mici. În
plantațiile mari recoltarea se execută cu instrumente special care vor fi utilizate cu
mare atenție pentru a nu răni rizomul.
Se vor detașa doar 2-3 lăstari de la fiecare plantă cu atenție ca ruperea să se facă cât
mai aproape de rizom pentru a nu lăsa cioturi care pot putrezi.
Recoltarea se face din luna aprilie până în iunie, dimineața devreme sau seara când
lăstarii sunt turgescenți și se detașează ușor de plantă.
Producția de sparanghel etiolat variază cu anul culturii. În anul III se pot obține,
(1,5 – 3 t/ha) iar în anii 6 – 9 (9 – 12 t/ha). Începănd din al zecelea an producțiile încep
să scadă iar culturile nu mai sunt rentabile, fiind necesară înființarea unei noi plantații.
În vederea valorificării, lăstarii se spală de pământ, se sortează alegând doar
lăstarii bine formați și bine etiolați, se fasonează la bază prin egalizarea lungimii la 22
cm și se leagă în pachete de 0,5 – 1 kg.
În luna iunie, după încheierea recoltărilor, se desfac biloanele și terenul se
nivelează pentru a permite tulpinilor să asimileze substanțele de rezervă necesare, iar
toamna se recomandă tăierea tulpinilor.
În anii următori de cultură se repetă lucrarile de întreținere efectuate în anul al
treilea.
231
Cultura sparanghelului neetiolat (verde)
Deoarece tehnologia de cultură este mult mai simplă această cultură are tendința de
a se extinde tot mai mult. Plantarea lăstarilor se face fără a mai fi necesare deschiderea
șanțurilor și fără bilonare.
Plantarea se face în rigole adînci de 10-20 cm iar primăvara de-a lungul rândurilor
se fgac biloane de 15-20 cm pentru susținerea plantelor. Recoltarea lăstarilor verzi se
face mult mai ușor deoarece aceștia cresc la suprafața solului. Lăstarii se taie sau se
rup cu mana de la nivelul solului cînd au 20-25 cm lungime iar mugurii din vîrful
lăstarului nu s-au deschis. Pe suprafețe mari în țări cu tehnologie avansată recoltarea se
face mecanizat.
Această cultură deși realizează producții ceva mai mici decât în cazul culturilor cu
lăstari etiolați tinde să se extindă tot mai mult prin simplitatea tehnologiei.
O atenție mai mare trebuie acordată plantelor în timpul iernii deoarece acestea pot
îngheța mai ușor iar în timpul vegetației culturile se pot îmburuiena ușor.
În vederea valorificării, lăstarii se sortează, se spala de pământ, se fasoneaza iar
comercializarea trebuie să se facă în cel mai scurt timp după recoltare, transportul
trebuie să se efectueze în cel mult 1 -5 zile iar păstrarea în depozite este posibilă
maximum 2 săptămâni.

a)Care sunt principalele particularități biologice ale speciei?
b)Care sunt cerințele ecologice ale acestei specii ?
c)Care este tehnologia de cultură a sparanghelului verde?
232
Anexa 1
Erbicide utilizate în combaterea buruienilor din culturile legumicole
Produsul Testul
pentru care
a fost avizat Doza Moment Cultura legumicol
de aplicare ă
Acenit 50 B.M, B.D 4,0 l/ha pre varz ă de toamn
EC ă
3,5 l/ha pre ceap ă sem ă nat ă
direct
Afalon B.M, B.D. 1,5 ‐ 2 pre morcov
kg/ha
anuale 7 kg/ha pre cimbru
1,5 ‐ 2 post p ă stârnac, ceap

kg/ha ă din
arpagic
Agil 100 B.M. anual 0,8 ‐ 1,0 post tomate transplantate
EC e l/ha ,
şi perene
ardei, fasole grădină,
ceapă semănată
Aliacine 40 EC B.M, B.D. 3,0 l/h pre ceap
a ă din arpagic
anuale
Butoxone M B.D., post maz ă re
anuale 2,0 ‐ 2,5 ş l/ha
40
i perene
Basagran 600 B.D. post cartof

, anuale 1,5 ‐ 2, l/ha
0
Benefex B.M. ş i
unele B.D.
anuale 6,0 – ppi castrave ț
8,0 i, vinete,
l/ha
pepeni verzi şi
galbeni, salată
transplantată
Dancor 70 B.D., anuale 0,3
WG kg/ha
şi parțial
B.M. anuale pre tomate transplantat
e
B.D., an
uale 0,3
kg/ha
şi parțial 233
B.M. anuale 1,0 l/ha post maz ă re
Devrinol 50 B.M. ş i
234
1,2 l/h pre ardei gras, varz

a ăşi
conopidă de toamnă
Flex B.D. anual 1,0 – post fasole de gr ă
e 1,5 din ă
l/ha
Fusilade B.M. anual post tomate transplantat
Forte e 0,8 ‐ l/ha e
1,3
Galigan 240 B.M. ş post ceap ă sem ă nat ă
i B.D. 1, ,
EC 0 l/ha usturoi
anuale
Gesagard 50 B.M, B.D 2,0 ‐ 3 pre cartof , ceap
0 l/ha ă din
FW arpagic
B.D anual
e
şi parțial
B.M. 3,0 ‐ 4,0 post pă
l/ha trunjel, morcov
B.D anual
e
Gesagard
500
FW
şi parțial
B.M. 2,0 ‐ 4,0 post ț elin ă
l/ha
Goal 2 B.D. anual post ceap ă sem ă nat ă
E e 1,0 l/ ,
ha
Goal 2 X B.M, B.D.
L,
Goal 2E‐RV
anuale şi
unele
perene 1,5 – post vinete, tomate, ar
2,0 dei
l/ha
gras, ceapă
semănată, ceapă
arpagic
Olticarb 75 CE B.M, B.D. 4 ‐ ppi spanac, sfecl ă ro ş
6 l/ha ie
anuale
Lexone 75 DF B.D anual
e 0,2 kg
/ha
şi parțial
235
EC par ț l/ha direct, tomate, fas

ial B.D. ole
anuale şi mazăre de grădină
Pivot 100 B.D., B.M, ppi fasole de gr ă
LC 0,8 kg/ din ă
ha
anuale
B.D., B.M, 0,8 l/h post maz ă re de gr ă
a din ă
anuale
Sencor 70 pre tomate transplantat
WP B.D. a ş e
nuale 0,3 pre+post tomate sem ă
kg/ha i unele
nate
B.M.
Stomp 330 B.M. ş i 5,0 l/h pre ardei, vinete, mor
CE unele B.D. a cov,
tomate transplantate,
varză de toamnă
3,0 ‐ ppi fasole de gr ă
5,0 din ă ,
l/ha
varză, usturoi,
conopidă
2,5 ppi morcov
‐ 3,0
l/ha
Venzar 80 WP B 1,0 – ppi sfecl ă ro ş ie
.D. anuale 1,5
kg/ha
Bibliografie
Apahidean Al.S., Apahidean Maria – Cultura legumelor şi ciupercilor, Editura

Academic Pres, Cluj Napoca, 2004
Atanasiu Cornelia, Atanasiu N.– “O monografie a mazărei” Editura Verus,
Bucuresti), 2000
Atanasiu N. – Culturi horticole fără sol. Editura Verus, Bucureşti, 2002
Atanasiu N. – The Influence of the Cultivar and Density on the Simultaneous
Fructification at Cucumber Cornichon Type for Mecanical Harvest Reasons, Lucrări
Ştiinţifice, Seria B, XLV, Bucureşti, 2002
Atanasiu N – Cultura tomatelor de vară toamnă pentru consum în stare
proaspătă, Editura ATAR, 2005
Atanasiu N – Ghid pentru cultivarea ardeiului în câmp şi solarii, Editura ATAR,
2005
Arméndariz R., şi colab. - The Use of Different Plastic Mulches on Processing
Vegetables, Acta Horticulturae 724, noiembrie 2006
Batcu M. – Ecologizarea protecţiei agrocenozelor legumicole prin utilizarea
metodelor biologice avansate, Lucrări ştiinţifice, Sesiunea Omagială, USAMV,
Bucureşti, 1998, p.31-33
Battilani A., Water and Nitrogen use Efficiency, Dry Matter Accumulation and
Nitrogen Uptake in Fertigation Processing vegetables, Acta Horticulturae 724: IX
International Symposium on the Processing Tomato, noiembrie 2006
Bălaşa M. – Legumicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973
Bălăşcuţă N., - Protecţia plantelor de grădină cu deosebire prin mijloace
naturale, Editura Tipocant, Braşov, 1993
Borlan, Z., Dorneanu, A - Nutriţia minerală a plantelor în sisteme durabile de
protecţie vegetală şi cu referire specială la fertilizarea cu fosfor, în Lucrările celui de-al
doilea Congres al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România privind „Dezvoltarea
în pragul mileniului III”, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1999
Budoi Gh. – Agrochimie II, Îngrăşăminte, tehnologii, eficienţă, Editura
Didactică şi Tehnică, Bucureşti, 2001
Burzo I., Delian Elena, Dobrescu Aurelia, Voican Viorica, Bădulescu Liliana –
Fiziologia plantelor de cultură, Vol. I, Editura Ceres, Bucureşti, 2004
Burzo I., Voican Viorica, Luchian Viorica – Fiziologia plantelor de cultură,
Vol. V, Fiziologia plantelor legumicole, Editura Elisavaros, Bucureşti, 2005
Butnariu H. şi colab. – Legumicultură, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1992
Carmello C., G.R. Anti, ACCUMULATION OF NUTRIENTS AND
GROWTH OF PROCESSING TOMATO, Acta Horticulturae 724: IX International
Symposium on the Processing Tomato, noiembrie 2006
Ceauşescu I. – Legumicultură generală şi specială, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1984
236
Cenuşă Maria – Cercetări privind determinarea consumurilor specifice de apă la
tomate, Lucrări ştiinţifice, Sesiunea Omagială, Facultatea de Horticultură, USAMV,
Bucureşti, 1998
Chira A., Ruxandra Ciofu, Elena Drăghici – Cercetări privind capacitatea de
păstrare temporară a salatei în diferite condiţii de mediu, Lucrări Ştiinţifice, Sesiunea
Omagială, Facultatea de Horticultură, Bucureşti, 1998
Chira A. – Gestiunea calităţii produselor hortiviticole, Editura Holding
Reporter, 1998
Chivulete S. – Cercetări privind ameliorarea structurii solului cu polimeri
sintetici autohtoni. Teză de doctorat, USAMV Bucureşti, 1998
Chaux F., Foury C. – Productions legumieres, TEC – DOC, Paris, France, 1994
Chilom Pelaghia – Legumicultură generală, Editura Reprograph, Craiova, 2002
Ciocârlan V. – Flora ilustrată a României, Editura Ceres, Bucureşti, 2000
Ciofu Ruxandra, Stan N., Popescu V…..Atanasiu N. – Tratat de Legumicultură,
Editura Ceres, Bucureşti, 2004
Colazos C. şi colab. – La Composicion de Alimentos, Ministerio de Salud
Instituto Nacional de Nutricion, Lima, Peru, 1999
Davidescu D. şi Davidescu V. - Agrochimie horticolă, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1992
Davidescu D., Davidescu Velicica – Agricultura biologică o variantă pentru
exploataţiile mici şi mijlocii, Editura Ceres, Bucureşti, 1994
Drăghici Elena – Legumicultură, Editura Granada, Bucureşti, 2002
Dominguez A. – Tratado de Fertilizacion, Ediciones Mundi, Prensa, Madrid,
1997
Dumitrescu M. Nistor M., Mihalache Marcela, Tudor M. – Îndrumătorul
fermierului legumicol, Editura Ceres, Bucureşti, 1972
Dumitrescu, M., Scurtu, I…, Zăgrean, V. – Producerea legumelor, Editura
ARTPRINT, Bucureşti, 1998.
Edelştein V.I. – Ovoşcevodsto Selhozghiz, Moscova, 1953
Gheorghe Florica, Floarea Burnichi, Petruţa Bebea, Iulia Ştefănescu, – Broşura
„Tehnologii optimizate de cultură la principalele specii legumicole din spaţii protejate
şi câmp”, S.C.D.L. Buzău, 2004.
Gheorghieş C. Geamăn I. – Bolile plantelor horticole, Editura Universitas
Company, Bucureşti, 2002
Hatman M. şi colab. – Fitopatologie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1989
Hoza Gheorghiţa – Legumicultură, Editura Elisavaros, Bucureşti, 2001
Hoza Gheorghiţa – Sfaturi practice privind cultura legumelor, Editura Nemira,
Bucureşti, 2003
Horgoş A. – Legumicultură specială. Editura Agroprint, Timişoare, 2003
Huazhong Ren – Varza chinezească, Revista fermierul, nr.9 Bucureşti, 1997
Indrea D., - Curs de legumicultură, Atelierele de material didactic, Institutul
Agronomic, Cluj Napoca, 1974
Indrea D., şi colab. – Legumicultură, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979
237
Indrea D. şi colab. - Legumicultură, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1983
Indrea D., Apahidean Al. S. – Cultura legumelor timpurii, Editura Ceres,
Bucureşti, 1997
Ionescu Al. – Fenomenul de poluare şi măsuri autopoluante în agricultură,
Luchian Viorica şi colab. – Research Concerning The Growth of Cabbage
Seedlings in Tunnels Covered With Special Coloured Plastic Films, Lucrări Ştiinţifice,
Seria B, XLIII, Bucureşti, 2000
Luchian Viorica şi colab. – The influence of Some Romanian Hydrophile
Substances on the Physics Quality of the Nutritive Pots and Early Cabbage
Transplants, Lucrări Ştiinţifice, Seria B, XLIV, Bucureşti, 2001
Luchian Viorica – Tehnologii de cultură nepoluante la varză Brassica oleraceea
var. capitata L., Teză de doctorat, Bucureşti, 2002
Luchian Viorica, Roşca I., Atanasiu N., Delian Elena – Ecological Tendences in
Pesticides Management at Cabbage Cultures, ESNA XXXII Annual Meeting, Warsaw
Agricultural University, September 2002
Luchian Viorica – Legumicultură generală şi specială, Ed. Elisavaros,
Bucureşti, 2007
Lurie S., - The Effect of High Temperature Treatment on Quality of Fruits and
Vegetables, Acta Horticulturae, iunie 2006
Maier I. – Cultura legumelor Vol. I – Editura Agrosilvică, Bucureşti, 1961
Maier I. – Cultura legumelor Vol. II – Editura Agrosilvică, Bucureşti, 1963
Maier I. – Cultura legumelor – Editura Agrosilvică, Bucureşti, 1969
Mass E. – How Plants Adapt to Salinity, Crop Tolerance, California
Agriculturae, 1984
Mănescu B., Nistor Marcela – Culturi forţate, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1966
Maynard D., Hochmuth – Knott’s Handbook for Vegetable Growers, Editura
John Wiley & Sons, New York, 1997
Mihalache M., Bălaşa M. – Legumicultură, Editura Agro-Silvică, Bucureşti,
1961
Mircea I. – Tehnologii de ambalare a legumelor şi fructelor proaspete şi
industrializate. Editura Tehnică, Bucureşti, 1980
Munteanu N., Timofte Valentina, Timofte E. – Variante tehnologice pentru
cultura fasolei urcătoare, Iaşi, 1989
Penescu A., Băbeanu Narcisa, Marin D.I. – Ecologie şi protecţia mediului,
Editura Sylvi, Bucureşti, 2001
Pokluda R.- Comparison of selected characteristics of root parsley
[Petroselinum crispum conv. radicosum (Alef.) Danert] cultivars, Hort. Sci.. 30, Praga,
2003
Popandron N. Petrosu M., Tehnologie de cultivare a cepei cu trecere peste
iarnă, introdusă recent în producţia legumicolă din România, Horticultura, nr.8, 2005
Popescu V. – Legumicultură, Vol. 1, Editura Ceres, Bucureşti, 1996
238
Popescu V., Atanasiu N., Luchian Viorica, Gheorghiţa Hoza – Influenţa epocii
de plantare asupra comportării în cultură a unor hibrizi de varză chinezească, Lucrări
ştiinţifice, Sesiunea Omagială, Facultatea de Horticultură, USAMV, Bucureşti, 1998
Popescu V., Popescu Angela – Cultura legumelor de vară- toamnă, Editura
Ceres, Bucureşti, 2000
Popescu V., Popescu Angela – Cultura legumelor în sere, solarii, răsadniţe,
Popescu V., Atanasiu N. – Legumicultură, Vol. 2, Editura Ceres, Bucureşti,
2000
Popescu V., Atanasiu N. – Legumicultură, Vol. 3, Editura Ceres, Bucureşti,
2001
Porca Monica Maria, Olteanu I. – Ghid practic pentru recunoaşterea şi
combaterea dăunătorilor plantelor de cultură, TCM Print Bucureşi, 2004
Potec I., şi colab. – Tehnologia păstrării şi industrializării produselor horticole,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
Radu Gr. – Contribuţii la stabilirea complexului de măsuri pentru cultivarea
verzei şi tomatelor timpurii pe nisipuri, teză de doctorat, IANB, 1974
Roşca I. Drosu Sonica, Bratu Elena – Entomologie horticolă specială, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001
Staack E.M. – Taschenatles Gemuse, Stuttgart, Germania, 2006
Sattler F. – Ferma biodinamică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994
Sorensen L., Harker F.R. – Hort Sciences, Vol.124, nr.2, 2000
Stan N., Stan T. – Legumicultură, Vol. I, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi,
1999
Stan N., Munteanu N., Stan T. – Legumicultură, Vol. III, Editura Ion Ionescu de
la Brad, Iaşi, 2003
Şchiopu D. – Ecologie şi protecţia mediului, Editura Ceres, Bucureşti, 1997
Ugas R., Saray S., …Toledo J. – Hortalizas datos basicos, Universidad
Nacional Agraria la Molina, Lima, 2000
Voloşciuc L. – Insecticidele baculovirotice ca element eficient în protecţia
integrată a culturilor legumicole, Lucrări ştiinţifice, Sesiunea Omagială, USAMV,
Bucureşti, 1998, p.33-39
Valnet J. – Tratamentul bolilor prin legume, fructe şi cereale, Editura Ceres,
Bucureşti, 1987
Vijverberg A., - Biological Pest Control in Horticulture, Chronica
Horticulturae, Vol. 46, Nr.4, 2006
Voican V. – Răsadniţe şi solarii, Editura Ceres, Bucureşti, 1984
Voican, V., Lăcătus, V. – Cultura protejată a legumelor în sere şi solarii.
Editura Ceres, Bucuresti, 2001
Voican V., Scurtu I., şi colab.- Cultura legumelor în câmp, Editura Phoenix,
2006
Zanfir Gh. – Poluarea mediului ambiant, Volumul 2, Editura Junimea,
Bucureşti, 1975
Zamfirescu N. şi colab. – Fitotehnie, Vol III, Editura Agro-Silvică, Bucureşti,
1960
239
ZanoschiV., Toma C. – Morfologia şi anatomia plantelor cultivate, Editura
Ceres, Bucureşti, 1985
xxx – Tehnologii modernizate de producere a răsadurilor de legume şi de
cultură în câmp a unor specii legumicole cu seminţe mici, Editura Bren, Bucureşti,
2003
xxx – Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în
România, 2010
xxx – S&G - Catalog de prezentare produse, 2010
xxx – Bejo - Catalog de prezentare produse, 2013
xxx – Agrosel - Catalog de prezentare produse, 2012
xxx – Enza Zaden - Catalog de prezentare produse, 2013
xxx- Agris A.A. – prezentare firmă, 2013
xxx – Holland Farming România – Prospecte tehnice, 2012
xxx- Syngenta - Catalog de legume, 2013
xxx- Vilmorin, 2010
xxx- Clause – Catalog legume, 2013
240

Legumiculturu0103 Specialu0103 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Legumiculturu0103 Specialu0103 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI

Conf. univ. dr. Lagunovschi-Luchian Viorica

Cultura plantelor legumicole din grupa tehnologică a

Unitatea de înv ăţ are nr. 6

Cultura plantelor legumicole din grupa tehnologică a rădăcinoaselor

Foto 1.1. Plante și rădăcini de morcov

Denumirea stiinţifică: Daucus carota L. conv sativus (Hofm) Hajek

Ţ ara Suprafa ţ a Produc ţ ia

(După - FAOSTAT, 2010)

Ciclul de viaţă: Morcovul este o plantă bienală care formează în primul an o

Gunoiul de grajd se va aplica la cultura premergătoare deoarece

Distanța între plante pe rând 4-5 cm

Norma de seminţe utilizată la semănat este diferită în funcție de sistema de

Test de autoevaluare numărul 1.1

Foto 1.2. Plante şi rădăcini la pătrunjel

Denumirea stiinţifică: Petroselinum crispum Mill, conv. radicosum Mill

1.4. Ţelina pentru rădăcină

Foto 1.3. Rădăcini de țelină

Denumirea stiinţifică: Apium graveolens L. var. rapaceum Mill. Gaud.

Particularităţi botanice şi biologice

Figura 3 Schema de plantare la ţelină pe teren modelat

Pe teren nemodelat se poate planta în rânduri echidistante la 40-50 cm între

Test de autoevaluare numărul 1.4

1.5. Sfecla roşie

Particularităţi botanice şi biologice

Test de autoevaluare numărul 1.5

Foto 1.4. Ridichi de lună

Denumirea stiinţifică: Ridichea de lună - Raphanus sativus L. conv. radicula

Particularităţi botanice şi biologice

Ridichile de lună se cultivă în câmp şi în spaţii protejate. Deoarece au perioadă

Ridichile de vară se seamănă de la sfârşitul lunii martie până la sfârşitul lunii

Test de autoevaluare numărul 1.6

2.1. Ceapa comună

Foto 2.1. Bulbi de ceapă recoltați

Denumirea stiinţifică: Allium cepa L.

(După - FAOSTAT, 2011)

Figura 1 Fazele de creştere la ceapă I – răsărire; II formarea rădăcinilor

Ceapa este o specie puțin pretențioasă față de temperatură, fiind

Culturile de ceapă se irigă, de obicei, pe rigole sau prin picurare

Pentru ceapă semănată direct (ceaclama) se pretează soiurile: Diamant, Roşie

Tehnologia de cultură a cepei

Nerespectarea asolamentului are drept consecință pe lângă apariția

Tehnologia culturii cepei din arpagic

Tehnologia cepei pentru stufat (ceapă verde)

Cultura protejată a cepei verzi

Test de autoevaluare numărul 2.1

2.2. Ceapa eșalotă

Test de autoevaluare numărul 2.2

Denumirea stiinţifică: Allium sativum L. ssp. vulgare

Ţ ara Suprafa ţ a (ha) Produc ţ ia Produc ţ ia medie

(După - FAOSTAT, 2011)

Test de autoevaluare numărul 2.3

2.4. Usturoiul rocambole

Test de autoevaluare numărul 2.4

Ţ ara Suprafa ţ a (ha) Produc ţ ia Produc ţ ia medie

(După - FAOSTAT, 2011)

Ciclul de viaţă: La noi în ţară prazul se comportă ca specie bienală.

Test de autoevaluare numărul 2.5

3.1. Varza albă de căpăţână

Foto 1 Varza albă de căpăţână

Denumirea stiinţifică: Brassica oleracea L. var. capitata L. forma alba Lam.D.C.

Ţ ara Suprafa ţ a Produc ţ ia

(După - FAOSTAT, 2010)