MINISTERUL SĂNĂTĂŢII AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

“NICOLAE TESTEMIŢANU”

CATEDRA PROPEDEUTICĂ STOMATOLOGICĂ „PAVEL GODOROJA”

Propedeutica Stomatologie Ortopedice

E LAB O R Ă R I M E T O D I C E

LA LUCRĂRILE PRACTICE PENTRU STUDENŢII

ANULUI V SEMESTRUL IX

1. Introducere. Scurt istoric. Tipuri de bonturi protetice utilizate în tratamentul implanto-protetic.

2. Biomecanica corelată cu restaurarea protetică pe implante.
3. Examinarea și conceperea planului de tratament implanto-protetic.
4. Etapele tratamentului protetic pe implanturi în edentațiile unidentare.
5. Etapele tratamentului protetic pe implanturi în realizarea unei restaurări protetice fixe și în realizarea
supraprotezei pe implanturi.
6. Accidente și complicații aleetapelo protetice în tratamentul implanto-protetic. Dispensarizarea

Student: Morohai Doina, Gr. S1302

Profesor: conf. univ. Nicolae Bajurea
CHIŞINĂU 2017
 ELABORAREA METODICĂ N 1

TEMA:Introducere. Scurt istoric. Tipuri de bonturi protetice utilizate în tratamentul

implanto-protetic.

Locul lucrării: salonul curativ și laboratorul de tehnică dentară

Scopul lucrării: însuşirea de către studenţi a varietăţilor de bonturi protetice utilizate
în tratamentul implanto-protetic.
Studenţilor se demonstrează varietățile de bonturi protetice utilizate în tratamentul
implanto-protetic.
Lucrul practic al studenţilor: de sinestătător aplică bonturile protetice pe modelul
fantom.

PLANUL LUCRĂRII
1. Discuţii la temă
2. Demonstrarea varietăţilor de bonturi protetice utilizate în tratamentul implanto-protetic
3. Practic. Studenţii de sinestătător aplică bonturile protetice pe modelul fantom.
4. Încheiere – 5 min

1. Bont protetic. Noțiune. Criterii de clasificare.

Abutment-ul ( bontul protetic ) reprezintă acea parte a complexului implantar,

răspunzătoare atât de stabilirea unei legături etanşe şi stabile cu implantul dentar, cât şi de
agregarea restaurării protetice prin cimentarea sau înşurubarea acesteia pe bont.
❖ Fiecare bont protetic prezintă o porţiune trans-gingivală ce contribuie la realizarea
conturului gingival peri-implantar şi o porţiune supra-gingivală răspunzătoare de
forma şi înclinarea bontului precum şi de retentivitatea restaurării protetice.

❖ Porţiunea trans-gigivală poate fi mai lată sau mai îngustă.

❖ un bont cu înălţime gingivală redusă va fi destinat realizării unei restaurări cu margini
subgingivale, pe când un bont cu înălţime gingivală crescută este destinat fie
poziţionării pe un implant situat mai profund în os, fie realizării unei restaurări cu
margini supragingivale.
❖ Unele sisteme de implante au individualizat porţiunea gingivală a bontului protetic
prin crearea unui contur specific marginii gingivale libere peri-imimplantare, cu
scopul obținerii unui efect estetic superior.
❖ In ceea ce privește porțiunea supragingivală a bontului protetic, caracteristicile
acesteia reprezinta principalul criteriu de clasificare al bonturilor protetice in
implantologie.
2. Clasificarea bonturilor protetice după generația implantului utilizat.

Bontul protetic al implantului de generatia I-a (implant one-stage) este sudat

sau solidarizat la corpul implantului, facind corp comun cu acesta din acest
motiv, implantul one-stage este destinat exclusiv incarcarii imediate a
implantului.

Avantajele :
• nu mai necesita o etapa clinica de montare.
Dezavantaje:
• Cresterea riscului de realizare a unui transfer imprecis din cavitatea bucala
pe model
• Imposibilitatea prelucrarii bonturilor protetice la paralelograf, ele ramanind
in cavitatea bucala.

• Necesitatea frezarii bonturilor protetice in cavitatea bucala.

 ✓ Pentru realizarea unui transfer cat mai precis a datelor din cavitatea
bucala pe model este necesar ca bontul protetic sa fie prevazut cu
santuri antirotationale in care se va fixa cu precizie capa de transfer, ce
va ramine atasata in amprenta .De asemenea bontul analog sudat de
implantul analog va fi identic cu bontul protetic din cavitatea bucala atit
in ceea ce priveshte designul, cit si dimensiunile.Ramanind in cavitatea
bucala, bonturile protetice ale implantelor one-stage nu pot fi
paralelizate si ajustate in inaltime in laborator. Toate aceste manopere se
vor realiza doar pe bonturile analog, urmind apoi a fi efectuate cu
aproximatie prin slefuirea bonturilor in cavitatea bucala. Adaptarea
lucrarii protetice va fi in consecinta destul de aproximativa. In prezent,
se utilizeaza doua categorii de implante one-stage: implantele provizorii
si implantele Arows.
✓ Implantele provizorii sunt implante one-stage subtiri, destinate
sustinerii unor restaurari provizorii confectionate imediat
postimplantar.
✓ Implantul Arows sunt implante cu diametru redus, indicate pentru zona
frontala a osului mandibular. Deseori, bontul protetic atasat are forma
de sfera, fiind destinat unui overdenture.

Fig.: reprezentatrea implantelor one-stage/ two-stages.

Bonturile protetice ale implantelor de generatia a II-a (implante

two-stage.
• Sunt mai diverse si mai complexe.
• In acelas timp implantele two-stage sunt astazi mult mai frecvente utilizate
comparativ cu cele one-stage.
• La implantul two-stage, bontul protetic este separat de implant si realizeaza
legatura cu aceasta prin intermediul unui surub ce se infileteaza in interiorul
corpului implantului prin intermediul unei chei speciale.

Dezavantajele acestor bonturi protetice:

• este dat de necesitatea montarii lor in implante, si de probabilitatea
producerii unor inexactitati in decursul acestei etape. Insuficienta montarii
bontului in implant prin insurubare incomleta a surubului de fixare duce la
crearea unui punct de minima rezistenta si a unui spatiu retentiv unde se va
acumula flora bacteriana ce va produce ulterior inflamatia tesuturilor peri-
 implantare.
• Din cauza imposibilitatii curatarii acestui microspatiu atit prin detartraj, cit si
prin mijloace chimice cu solutii atibacteriene, este indicata situarea
supragingivala a acestuia, obtiune insotita insa de neajunsuri estetice.

Avantajul bonturilor protetice ale implantelor two-stage:

• Fiind reprezentat de posibilitatea de prelucrare precisa a acestora in
laborator, facindu-se astfel obtinerea unei restaurari protetice cu adaptare
precisa in cavitatea bucala.

3. Clasificarea bonturilor după forma bonturilor protetice.

Bonturile protetice pot avea diverse forme:

- Conica
- Cilindrica
- Sferica
 1. Bonturile protetice conice sunt cel mai frecvent utilizate, din cauza gamei
largi de indicatii de utilizare (edentatii unidentare, partiale sau totatale,
lucrari protetice agregate prin cimentare sau insurubare).

Misch remarca faptul ca retentia coroanei scade rapid daca conicitatea

bontului creste de la 6◦ la 25◦, acest grad de conicitate fiind dat de suma
ambelor versante ale bontului protetic.

Pentru a creste retentia bonturilor conice se recurge de obicei la urmatoarele

metode:
- Cresterea unor retentii aditionale pentru cresterea suprafetei bontului
protetic
- Alegerea unui bont protetic cat mai inalt posibil in situatia clinica respectiva
- Sablarea suprafetei bontului protetic.

2. Bonturile cilindrice : sunt indicate pentru situatiile clinice in care

spatiul protetic disponibil este redus sau atunci cand se prefera realizarea
unei restaurari protetice agregate prin insurubare.
Forma cilindrica prezinta shi bonturile care pot fi prelucrate de tehnician
prin frezare, cele din teflon care se pot turna direct si bonturile protetice
provizorii.

3. Bonturile sferice: reprezinta indicatia de electie pentru situatiile in

care se doreste realizarea unui overdenture inferior, sustinut pe doua
implante.

4. Clasificarea bonturilor după axul bontului în raport cu implantul și după după

numărul componetelor bontului.
❖ După axul bontului în raport cu implantul:
 Bontul protetic poate corespunde ca si ax cu implantul in care se
insurubeaza (bont drept) sau poate avea un ax diferit (bont angulat).

Situatia idiala o constituie existenta unui unghi de 90◦ intre implant si planul de
ocluzie, in aceste conditii putandu-se alege un bont drept.

Daca implantul formeaza un unghi de o alta valoare cu planul de ocluzie sau

exista o lipsa de paralelism accentuat intre implantul respectiv si celelalte
implante sau dinti vecini, se va alege un bont angulat, in vederea incadrarii
restaurarii protetice in ansamblul arcadei, pentru realizarea unor rapoarte
intermaxilare adecvate.

Angulatia bontului variaza in functie de firma producatoare, dar niciodata nu

va depashi un unghi de 25◦.

Alegerea unui bont angulat este de ordin biomecanic, fortele transvitandu-se

paraxial fata de corpul implantului.

❖ După după numărul componetelor bontului.

Acest criteriu de clasificare este valabil doar in cazul bonturilor protetice ale
implantelor two-stage.

Bontul protetic alcatuit dintr-o singura piesa are sudat surubul de infiletare
in implant de portiunea coronara a bontului.

Acest tip de bont protetic are de obicei doua fete plate sau shanturi verticale,
servind ca si componente antirotationale si de pozitionare pentru
suprastructura.

Avantaje:
 Sunt reprezentate de usurinta vontarii si de posibilitatea paralelizarii
bonturilor fara a exista pericolul perforarii peretilor sau al deteriorarii
surubului de fixare a bontului in implant.

Dezavantajul acestui bont este legat de imposibilitatea existentei unei

conexiuni antirotationale, devine mai important, nepermitindu-se o fisare
precisa a bontului in implant.

Bontul dintr-o singura piesa este destinat numai realizarii unor restaurari
agregate prin cimentare.

5. Clasificarea bonturilor după materialul din care sunt confrcționate și după modul de
agregare arestaurării proteticefinale.

• Bont protetic conic- pentru o restaurare agregata prin cimentare.

• Bont protetic prevazut cu tunel oral- destinat infiletarii surubului ce va

fixa restaurarea protetica

6. Conexiunea externă dintre implant și bont protetic.

Conexiunea de la nivelul corpului implantului se afla pozitionata deasupra
extremitatii cervicale a acestuia, si are o latime de ~ 2mm

Poate fi de forma :
• hexagonala
• octogonala

A fost conceputa cu scopul de a rezista la torsiunea aplicata implantului in

timpul insertiei lui in os.

Dezavantaje :
1) imposibilitatea reproducerii cu exactitate a pozitiei bontului protetic
2) deteriorarea hexagonului implantului
3) tensionarea surubului de fixare a bontului protetic in implant
7 Conexiunea internă dintre implant și bont protetic
Conexiunea de la nivelul corpului implantului se afla in interiorul lui, pe o
distanta de pina la 5.5 mm, imbinindu-se cu patricea de la nivelul
extremitatii cervicale a bontului protetic
Avantaje:
 1) insertie mai facila a bonturilor protetice in cavitatea bucala
2) Asigurarea unei protectii mai superioare impotriva ruperii surubului

3) Asigurarea unei distributii mai buna a fortelor asupra

implanturilor incarcate functional
Dezavantaje:
• necesitatea existentei unei forme mult mai evazate a implantului in
regiunea crestala, necesara pentru a gazdui conexiunea interna, ceea ce
creeaza implanturi slabe cu pereti subtiri la acest nivel (0,3 mm)

ELABORAREA METODICĂ N 2
 TEMA:Biomecanica corelată cu restaurarea protetică pe implante.

Locul lucrării: laboratorul de tehnică dentară

Scopul lucrării: însuşirea biomecanicii în restaurarea implanto-protetică.
Studenţilor se demonstrează exemple în fotografii și scheme a inserției
bonturilor protetice, situații favorabile și nefavorabile.
Lucrul practic al studenţilor: de sinestătător aplică bonturile protetice pe
modelul fantom.

PLANUL LUCRĂRII
1. Discuţii la temă
2. Demonstrarea de exemple în fotografii și scheme a inserției bonturilor protetice, situații
favorabile și nefavorabile.
3. Studenţii de sinestătător aplică bonturile protetice pe modelul fantom.
4. Încheiere

1. Raportul coroană/implant:
•
Acest raport trebuie să fie întotdeauna mai mic decât 1
•
Situaţiile nefavorabile apar consecutiv atrofiei osoase verticale postextracţionale şi
duc la creşterea alarmantă a forţelor paraxiale
•
Datele literaturii de specialitate ne demonstrează că în cazul unui raport
coroană/implant mai mare decât 1, fiecare 1 mm în plus creşte cu 4% efectul
de flexiune asupra complexului implantar
•
Pentru depistarea şi evaluarea precisă a viitorului raport coroană/implant se va
realiza un studiu pre-operator
•
Cu ajutorul acestuia se va aprecia mărimea şi localizarea precisă a defectului şi se va
alege modalitatea cea mai potrivită de corectare prin tehnici de augmentare ce vor fi
realizate pre-implantar
•
În majoritatea situaţiilor, atrofia postextracţională este prezentă nu doar în
sens vertical, ci şi vestibulo-oral, ducând de obicei la optarea pentru tehnici
combinate de augmentare
•
Se observă astfel cum o componentă preimplantară (atrofia crestei edentate)
restaurarea protetică prin intermediul raportului copoană/implant
•
Inserţia implantelor exercită multiple implicaţii biomecanice asupra viitoarei
restaurări implanto-protetice prin diametrul, topografia şi numărul implantelor,
parametrii aleşi în funcţie de tipul de edentaţiei, topografia şi întinderea ei,
parafuncţiile din antecedente şi tipul viitoarei restaurări

2. Cum se alege corect diametrul implanturilor:

• Acest parametru este mai important în asigurarea amortizării forţelor,
 deoarece s-a demonstrat faptul că cele mai mari forţe acţionează la nivelul
coamei crestei
• Diametrul se alege în concordanţă cu zona topografică în care se vor insera
respectivele implante
• Astfel, în edentaţiile frontale mandibulare se aleg implante mai înguste, cu diametrul de
3.3 sau 3.5mm, iar în edentaţiile din zonele laterale ale arcade mandibulare şi în cele
maxilare se folosesc de obicei implante cu diametrul mediu, de 4.2 sau 4.5 mm, în funcţie
de sistemul de implante utilizat
• La pacienţii cu bruxism în antecedente se vor alege implante cu diametru mai
mare cu 1 mm, dacă oferta osoasă permite acest lucru

3. Numărul implanturilor. Punctele cheie în alegerea corectă:

•
Se indică înlocuirea prin câte un implant a fiecărui dinte lipsă, pentru a se asigura o distribuţie a
forţelor pe o suprafaţă cât mai mare
•
Atunci când din diferite motive nu se poate realiza acest lucru, se încearcă
inserţia a suficiente implante, dispuse echilibrat
•
Astfel, se recomandă să nu existe corp de punte care să înlocuiască mai mult
de doi dinţi pentru a se evita apariţia unei elasticităţi prea mari a corpului de
punte, elasticitate care va exercita efecte de flexiune şi de torsiune asupra
implantelor
•
Engelman a evidenţiat rolul esenţial pe care îl joacă în amortizarea forţelor atât
numărul implantelor, cât şi topografia lor
•
Din aceste considerente putem menţiona, că cea mai favorabilă situaţie este dată de
inserţia a trei implante în poziţie tripodică, iar la polul opus se află realizarea unei
extensii distale
•
Utilizarea extensiilor distale va fi întodeauna evitată, deoarece aplicarea forţelor la nivelul
acestora determină flexiuni şi torsiuni asupra implantului situat în vecinătatea extensiei,
datorită creşterii momentului forţei
•
O situaţie particulară în ce priveşte numărul de implante este întâlnită în cazul molarului
inferior ce se recomandă a fi înlocuit prin două implanturi, orientate uşor divergent
•
Astfel se reduce tendinţa de rotaţie a coroanei, rotaţie care ar putea determina
fractura bontului protetic. Se vor aplica două bonturi protetice deasupra cărora se
va aşeza o singură capă pe care se va aşeza apoi coroana molarului
•
Edentaţiile totale pot fi reabilitate atât prin restaurări fixe, cât şi prin lucrări
protetice mobilizabile, în funcţie de numărul şi topografia implanturilor inserate
•
În cazul unei edentaţii totale mandibulare se va evita realizarea unei singure restaurări
implanto-protetice fixe, din cauza elasticităţii mandibulare. Astfel, se va prefera realizarea a
trei restaurări, una frontală şi două laterale
 • Tot la mandibulă edentat total, pentru restaurările protetice mobilizabile sprijinite
pe implante este suficientă inserţia a două implante localizate interforaminal.
Uneori se optează pentru inserţia a 4 implante în regiunea anterioară a mandibulei
• La maxilă edentat total, pentru suprastructurile protetice mobilizabile sunt
necesare mai multe implante (minim 4)

4. Morfologia suprafeței ocluzale a coroanelor din restaurarea protetică:

• În cazul edentaţiilor posterioare superioare sau inferioare se recomandă
confecţionarea unor lucrări protetice cu relief ocluzal mai atenuat, şi suprafeţele
ocluzale mai înguste în sens vestibulo-oral, deoarece în regiunile posterioare ale
arcadelor suprafaţa implantelor este mai mică decât suprafaţa radiculară a dinţilor
naturali pierduţi. O suprafaţă ocluzală îngustă scade presiunile exercitate asupra
implantului şi contribuie la o distribuţie mai fiziologică a forţelor scăzând efectul
forţelor laterale

5. Extensiile restaurărilor protetice, lungimea lor. Indicații:

De câte ori este posibil se evită realizarea unor extensii la restaurările implanto-
protetice fixe.
Totuşi, în cazurile în care sunt utilizate este esenţială lungimea acestora. S-a observat că la fiecare 1
mm de pârghie duce la o creştere cu 15% a flexiunii asupra implantului situat în vecinătatea
extensiei.

Lungimea maximă a extensiei atât la restaurările fixe, cât şi la cele mobilizabile va trebui să fie
cel mult egală cu distanţa antero-posterioară dintre implantele cele mai anterioare şi cele mai
posterioare.

Într-un experiment s-a observat că la o extensie de 16 mm pe 4 implante şi o forţă de 100 N

aplicată pe extensie, implantul din vecinătatea extensiei se va înfunda, iar următorul se va ridica,
producând balans şi resorbţie osoasă.
În aceleaşi condiţii, dar cu o extensie de 8 mm, scad forţele de presiune pe primul
implant, iar pe al doilea implant forţa este aproape nulă. În consecinţă se indică realizarea
unor extensii de cel mult 8 mm.
Indicații:
− Pentru confecționarea restaurărilor fixe;
− Pentru confecționarea restaurărilor mobilizabile; − Edentații
parțiale mici;
− La inserţia a trei implante în poziţie tripodică, iar la polul opus se află
realizarea unei extensii distale.
6. Particularități ale biomecanicii în restaurările protetice cu sprijin mixt (atât pe
implanturi cât și pe dinții naturali):
În cazul unor edentaţii parţiale, tratamentul implanto-protetic se poate realiza prin două variante:
− Lucrări protetice susţinute exclusiv pe implante;
− Lucrări protetice susţinute atât pe implante, cât şi pe dinţi naturali (restaurări
protetice cu sprijin mixt).
Majoritatea autorilor au reţinut în ceea ce priveşte tratamentul implanto-protetic prin lucrări
protetice cu sprijin mixt, reţineri datorate diferenţei de rezilienţă dintre implant şi dinţi naturali.

Un dinte natural are o mobilitate verticală fiziologică de 28 microni, pe când cea a unui
implant este de aproximativ 8 microni. Mobilitatea implantelor se datorează elasticităţii
osului periimplantar şi este influenţată de diametrul, numărul şi geometria implantelor
incluse în lucrarea protetică, precum şi de intensitatea forţelor aplicate.
Diferenţa de mobilitate dintre cele două tipuri de stâlpi de punte duce la apariţia unor
probleme biomecanice.
Înfundarea primară a dintelui în alveolă sub acţiunea forţelor ocluzale este urmată de o înfundare
secundară. În timpul aceste înfundări secundare se produce şi înfundarea implantelor cu 5 microni.
Această înfundare reprezintă o mişcare fiziologică echilibrată a celor două tipuri de stâlpi de punte.

În cadrul unei restaurări protetice cu sprijin mixt trebuie să existe un sistem special (sistem
de amortizare a forţelor) care să permită în timpul înfundării primare a dintelui şi înfundarea
lucrării protetice, evitându-se în acest fel transmiterea unor forţe suplimentare la nivelul
implantului. Pentru a-şi îndeplini acest rol, sistemele de amortizatori de forţe reprezentaţi de
culise şi balamale se vor monta lângă implant.
7. Rolul sistemelor de amortizatori de forță în biomecanică:
Rolul este care să permită în timpul înfundării primare a dintelui şi înfundarea lucrării
protetice, evitându-se în acest fel transmiterea unor forţe suplimentare la nivelul
implantului.

ELABORAREA METODICĂ N 3
 TEMAEvaluarea și conceperea planului de tratament implanto-protetic.
Locul lucrării: sala de studii
Scopul lucrării: însuşirea profilului local și general al pacientului în vederea
protezării pe implanturi.
Studenţilor se demonstrează punctele cheie ale examenului pacientului în vederea
protezării pe implanturi.
Lucrul practic al studenţilor: de sinestătător studiază şi analizează clişeile
radiologice pînă şi după instalarea implantelor pentru stabilirea unui diagnostic și plan de
tratament corect în vederea protezării pe implanturi.

PLANUL LUCRĂRII
1. Discuţii la temă
2. Demonstrarea situaţiilor clinice pe clişeile radiologice în vederea protezării pe
implante.
3. Studenții de sinestătător examinează clişeile radiologice pentru stabilirea unui
diagnostic și plan de tratament corect în vederea protezării pe implante.

4. Încheiere

1. Care sunt criteriile de alegere a unei restaurări implanto-protetice. Edentații

unidentare:
−
la maxilă
−
la mandibulă
Edentații parțiale
−
la maxilă
−
la mandibulă
Edentații totale
−
la maxilă
−
la mandibulă

2. Clasificarea restaurărilor implanto-protetice după Misch.

Misch împarte viitoarele restaurări implanto-protetice fixe (FP) in 3 clase:
 − FP-1 reprezinta o restaurare fixa ce inlocuieste numai coroana si avind
aspectul unui dinte natural. Acest tip de restaurare protetica e posibila doar
in contextul unei oferte osoase adecvate.
− FP-2 este o restaurare implanto-protetica fixa,ce inlocueste atit coroana cit si
o parte din radacina. Conturul coroanei va aparea normal in jumatatea
ocluzala/incizala, dar este alungit in jumatatea gingivala, dind un aspect
inestetic.
− FP-3 este o restaurare implanto-protetica care spre deosebire de FP-2,va
inlocui atit coroana cit si o parte a gingiei fixe retrase in urma resorbtiei
osoase.

Misch imparte restaurarile mobilizabile (RP) in doua categorii:

− RP-4 reprezinta un overdenture cu sprijin exclusiv implantar,necesitind de
obicei insertia a 5 implanturi la mandibula si 6-8 la maxila
− RP-5 este o proteza mobilizabila cu sprijin mixt pe implanturi si mucoasa,
necesitind prezenta a 2-4 implanturi.
3. Tipuri de tratament implanto-protetic în caz de edentație unidentară.
Edentația unidentara
Este restaurata implanto-protetic printr-o restaurare fixa cu sprijin implantar,
utilizindu-se criterii dependente si independente de topografia edentatiei.
Latimea vestibulo-orala a crestei va trebui sa fie de minim 6mm. Dimensiunea mezio-
distala a coroanei din ceara va trebui sa fie minim 7mm.Implantul se va insera in dreptul
centrului viitoarei coroane,atit in sens vestibulo-oral,cit si mezio-distal pentru a permite o
directionare a fortelor in axul lung al implantului.
In sens gingivo-apical, extremitatea cervicala a corpului implantului va fi plasata la
minim 2 mm deasupra marginii gingivale libere.

Printre contraindicatiile locale ale restaurarii implanto-protetice unidentare se

numara:
− ocluzia adinca
− bruxism
− distructii coronare importante ale dintilor naturali vecini ce recomanda si
reconstructia lor protetica, optindu-se pentru o punte clasica cu trei unitati.

Contraindicatiile generale:
− stari precanceroase −
endocrinopatii
− afectiuni granulomatoase −
boli sanguine
− obiceiuri vicioase
− tulburari psihologice etc
4. Tipuri de tratament implanto-protetic în caz de edentație parțială.
In restaurarea implanto-protetica a edentatiei partiale se recomanda solidarizarea
implanturilor multiple pentru o mai buna amortizare,exceptie facind unele edentatii
frontale reduse.

Distanta dintre doua implante se calculeaza tininduse cont de faptul ca intre

centrele a doua implanturi adiacente trebuie sa fie 7mm.Distanta dintre un implant
si dinte natural se calculeaza din centrul implantului pina la fata proximala a
dintelui care trebuie sa fie min 4mm.

Restaurarile protetice cu sprijin exclusiv implantar sunt preferate restaurarilor cu

sprijin mixt. Uneori se ajunge la necesitatea includerii in lucrare alaturi de
implanturi si a unor dinti restanti, cind e:
− imposibil insertia in os a unui numar suficient de implanturi, datorita unei
oferte osoase necorespunzatoare.
− posibilitatea insertiei implantului doar la o distanta mai mare de un dinte fata
de dintii restanti.

In cazul unui prognostic favorabil de 5-10 ani dintii sunt tratati si se prefera sa nu
fie inclusi in lucrare. Daca totusi se includ se recurge la una din variantele
terapeutice:
− punte demontabila cu prezenta unei cape la nivelul dintelui
− se unesc m . multi dinti adiacenti sau se adauga mai multe implante,conexiunea cu
corpul de punte cu dispozitive speciale de ancorare.

In edentatie frontala maxilara pentru planificarea tratamentului implanto-

protetic se masoara distanta de la suprafata proximala a dintelui pina la
extremitatea laterala a canalului incisiv. Daca distanta este mai mare
sau egal cu 22mm se pot insera 3 implanturi. Daca este mai mare sau egal cu 15 se
pot insera 2, iar daca este mai mic de 15 se poate insera doar 1.

In edentatii maxilare posterioare deseori se recurge la diverse procedee de

augumentare din cauza deficitara a inaltimii osului.In privinta nr de implante ce vor fi
inserate,ideal ar fi ca fiecare dinte absent sa fie inlocuit cu un implant. Nr de
implanturi posibile intr-o situatie clinica se calculeaza prin masurarea distantei de la
nivelul fetei distale a dintelui adiacent spatiului edentat,pina in dreptul locului unde
inaltimea osului disponibil masoara min 10mm.

In edentatie frontala mandibulara nr de implanturi se va determina prin

masurarea lungimii spatiului edentat.

In edentatie posterioara mandibulara este necesara insertia unor implante de

10mm.Cind latimea crestei edentate deficitara necesita procedee de augumentare.
Spatiu edentat se analizeaza pe 2 segmente:
- de la fata distala a dintelui adiacent spatiului edentat pina la orificiu
mentonier
 - de la or.mentonier pina unde limita verticala a osului disponibil este de
12mm.
5. Tipuri de tratament implanto-protetic în caz de edentație totală.
Variante terapeutice implanto-protetice utilizate:
a. proteza detasabila fixa
b. supraproteza cu sprijin
− implantar
− mixt(implanturi si mucoasa)

In edentatie totala la maxila e importanta determinarea preimplantara a relatiilor

intermaxilare.Dintre variantele
terapeutice implanto protetice se poate instala:
 Proteza maxilara fixa detasabila,nr de implanturi necesare este cel putin
4,dar sunt preferate 6 implanturi.
− Supraproteza maxilara(overdenture-ul maxilar) care poate fi cu 2 sau cu 4
implante.

In edentatia totala la mandibula:

a. Proteza fixa detasabila:
− se indica utilizarea a 5 implanturi
− dispunerea colineara sau insertia implantelor de-a lungul unei linii curbe
− pirghia maxima va fi de o lungime si jumatate din distanta dintre cel mai
anterior si cel mai posterior implant.
− in structurii metalice va fi de 6 mm
b. Supraproteza cu 2 implanturi
c. Supraproteza cu 3 implanturi si atasamente sferice
d. Supraproteza cu 4 implanturi dispuse trapezoidal
6. Proteza detașabilă fixă. Indicații. Avantaje. Dezavantaje
Avantaje:
a. lucrare fixă:
- cimentată;
- demontabilă.
b. lucrare pe termen lung;
c. lucrare cu o bună stabilitate;
d. se refac în procent crescut funcțiile alterate;
e. rezultate previzibile;
f. se oprește rezorbția osului și coborârea podelei sinuzale;
g. forțele se transmit fiziologic în interiorul osului.

Dezavantaje:
- vorbirea este ușor afectaă;
- fizionomia suferă adesea;
 - realizarea stâlpilor de sprijin este adesea dificilă;
- eșecul implanturilor;
- fractura / descimentarea șuruburilor de fixare;
- fractura / descimentarea bontului protetic;
- fractura protezei;
- tratament de lungă durată și costisitor;
- mai multe etape chirurgicale.
Contraindicații:
a. ofertă osoasă deficitară;
b. boli ce contraindică operația;
c. alte afecțiuni generale ce pot genera contraindicații:
- temporare
- definitive

7. Supraproteza(overdenture). Avantaje. Dezavantaje.

Avantaje:
a. lucrare fixă:
▪ cimentată;
▪ demontabilă;
b. stabilizează osul crestei alveolare;
c. nu impune șlefuirea şi devitalizarea dinților restanți;
d. transformarea crestelor alveolare în proces neoalveolar;
e. ameliorarea funcțiilor alterate.

Dezavantaje:
• riscul fracturării lucrării protetice;
• riscul fracturării implantului;
• riscul apariției mobilității implantului;
• 2 intervenții chirurgicale;
• tratament de lungă durată;
• riscul fracturării bontului protetic;
• riscul deşurubării bontului protetic
• riscul fracturării/deşurubării șurubului de fixare al protezei;
• riscul descimentării.

8. Examenul complementar al pacientului în vederea protezării pe

implanturi.
După examinarea clinică a pacientului i se vor recomanda acestuia examene
complementare:
− analize medicale generale individualizate – rezultatul lor ar putea temporiza
tratamentul;
− radiografii dentare pentru stabilirea unui diagnostic precis şi pentru efectuarea corectă a
tratamentului pre- şi proprotetic.
Se vor indica radiografii pentru:
− procesul alveolar la nivelul dinţilor stâlpi;
− dinţii stâlpi (rădăcină, spatiul parodontal, coroană); −
crestele edentate;
− dinţii restanţi care ridică probleme (distrucţie coronară masivă, microproteze,
modificări de culoare, mobilitate, dureri, resturi radiculare dar au importanţă
pentru proiectul protezei).
Radiografiile simple retroalveolare sunt cele mai bune deoarece arată în detaliu situaţia
locală. Se pot realiza şi radiografii panoramice pentru vizualizarea în ansamblu a ambelor
maxilare. Radiografiile care interesează ATM sunt necesare atunci când sunt semne clinice de
afectare a articulaţiei.

Fotografia
În cazurile grave în care sunt realizate modele documentare sunt necesare şi
diapozitive/fotografii pentru a ilustra gravitatea situaţiei şi complexitatea
tratamentului.
Este bine ca fotografia, filmele sau înregistrarea video să se facă înainte de amprentare pentru a
demonstra exact starea clinică cu care se prezintă pacientul.

Amprentarea
Se va realiza în prima sedinţă de prezentare a pacientului la medic şi va viza
ambele maxilare înainte de efectuarea vreunui tratament preprotetic în afara unui
detartraj supragingival.
După această amprentă se va realiza modelul documentar.
În cazurile în care nu sunt necesare extracţii dentare care să schimbe situaţia clinică
această amprentă preliminară va folosi la realizarea modelului de studiu. Modelele vor
fi realizate din gips dur.

În funcţie de situaţiile individuale examinate, mai pot fi recomandate şi alte

examene paraclinice ca:
−
kineziomandibulografia,
− electromiografia,
− iar pentru articulaţia temporo-mandibulară axografia computerizată
 ELABORAREA METODICĂ N 4

TEMA:Etapele tratamentului protetic pe implante în edentațiile unidentare.

Locul lucrării: sala de studiiși laboratorul de tehnică dentară.

Scopul lucrării: însuşirea etapelor tratamentului protetic pe implante.
Studenţilor se demonstrează etapele tratamentului protetic pe implante
(cazuri clinice).
Lucrul practic al studenţilor: de sinestătător efectuează unele etape ale
tratamentului implanto-protetic pe modelele fantom.

PLANUL LUCRĂRII
1. Discuţii la temă
2. Demonstrarea etapelor tratamentului protetic pe implanturi (cazuri
clinice).
3. Studenții de sinestătător amprentează pe modelul fantomşi realizează
modelul de lucru.
4. Încheiere

1. Amrentarea cîmpului protetic implantar. Tehnicile amprentării.

Ampretarea in cadrul proteticii implantologice are un sir de diferențe față de
amprentele efectuate pentru construcțiile obișnuite ortopedice.
La momentul de față, se estimează aproximativ 500 de sisteme implantare si
fiecare din ea își are trăsăturile și caracteristicile sale distinctive. În dependeță de
tipul de sistem implantologic poate varia si tehnica de amprentare.

La mometul de față există 2 metode pentru efectuarea amprentei pentru

construcțiile cu sprijin implantar: amprentarea cu lingura închisă și deschisă.
În linii generale, tehnica diferă prin faptul ca în primul caz sunt utilizate lingurile
standart și transferul este înglobat în grosimea materialului amprentar, pe cînd în
situația a 2 în lngură se creează spațiu prin care transferul iese.
2. Amrentarea cu lingura închisă în cazul implanturilor two-stage. Materiale
utilizate.
 Amprentarea cu lingura inchisă este posibilă doar în cazul cînd producatorul
sistemei de implanturi produce, respectiviele trasferuri. Trasferurile pentru
lingura închisă se deosebesc de cele pentru lingura deschisă prin lipsa
pintenului fixator. Astfel, amprenta se efectueză cu trtansferurile fixate, dupa
priza materialului amprentar se înlatura din caviatea bucală, transferurile se
desurubează de pe implant sau abutment si se repoziționeaza pe lingură.
Perforări pe lingura nu se crează, poziția trasferuli se meține datorita masei
amprentare.
Amprentarea indirectă/ Lingură închisă Amprentarea cu lingura închisă, prin metoda
indirectă, o folosim când implanturile inserate sunt paralele între ele, sau unghiul de
corecţie este unul redus (max 9 - 10 ) Această metodã de amprentare o recomandăm
mai ales în cazul edentaţiilor parţiale şi subtotale. La acest tip de amprentare
recomandăm utilizarea materialelor de amprentare pe bază de silicon. La amprentare
vă recomandăm să utilizaţi o lingură de amprentare din plastic sau lingură individual
Pe cât posibil se va lua o amprentă într-un singur timp.
Etapele de lucru:
1.Pregătirea cavităţii bucale pentru amprentare: După descoperirea implantului,
timp de o săptămână pacientului i se va monta un șurub de vindecare, care ajută
la formarea corespunzătoare a gingiei periimplantare.Această metodă o
recomandăm mai ales în cazul operației de inserare în doi timpi. În cazul
operației într-un singur timp, nu mai avem nevoie de șurub de vindecare
( intrebarea 3.)
2. Amprentare :După regenerarea gingiei periimplantare (aprox 7-10 zile), se
îndepărteazã șurubul de vindecare din implant, si în loc se fixeaz bontul de amprentare cu
lingură închisă.
3. După ce a făcut priză materialul de amprentã, se îndepărtează portamprenta din
cavitatea bucală, iar bonturile de amprentare se eliberează din implant, unul cate unul.
După aceea se repoziționeaza în implanturi șuruburile de vindecare.
4. Înainte de turnarea modelului, bonturile de transfer se prind cu șurub de implantul
analog, și în această variantă se reinseră in materialul de amprentă. Aceată manoperă
se poate executa atât în cabinet, cât și în laborator
3. Amrentarea cu lingura închisă în cazul implanturilor one-stage. Materiale
utilizate.( Raspuns in intrebarea 2.)

Materialul de amprentătrebuie să fie obligatoriu elastic: siliconi, polieteri sau

hidrocoloizi(reversibili sau ireversibili).

4. Amrentarea cu lingura deschisă. Materiale utilizate.

Ampretanrea cu ajutorul lingurei deschise la momentul de față reprezintă cea mai
răspîndită metodă.
Lingura poate fi una de unică folosință, din plastic cu un spațiu de perforare
efectuat in locul implantului introdus. Utilizarea lingurei individuale este de
preferință, mai ales in cazul în care sunt prezente 2 sau mai multe transferuri, cu
toate ca amprentarea în cprezența doa a unui implant pertmite utilizare lingurei
standart de unica folosință.
○ Inițial, în implant se introduce transferul corespunzător. Dacă numarul transferurilor
este 2 sau mai mare, se recomadă legarea lor împreuna cu ața dentară si acrilat
autopolimerizabil pentru prevenirea posibilelor deformări în mometul inlăturării
amprentei din cavitatea bucală.
○ Ulterior cu ajutorul frezei se creează spațiu în loja unde vorr ieși transferurile.
Transferul nu trebuie să se țină la marginea tăieturii și să se opună inserării usoare în
cavitatea bucală. Din această cauză se recomandă perforarea cu un exces de 5 mm.
Pentru fiecare transfer. Lingura se adapează obligatoriu în cavitatea bucală (cu
transferurile aplicate directia aplicări lingurii poate fi îngreunat. Apoi, spatiul de
perforare este inchis cu ceară.
○ Amprentarea se efectuează pri metoda SANDWICH, sau cu material de
amprentare monofazic.
○ În cazul cînd se amprenteaza cu material monofazic poliesteric, toare
perforările existente în lojă se acoperă cu emplastru si suprafața internă se
prelucrează cu adeziv.
○ Ulterios, carpula cu materialul amprentare se introduce in malaxorul
autorizat si se aplică pe gingia din jur-imprejurul transferului. Apoi, se
introduce și a distribui materialul amprentar in lingura, avind grija a îl aplica
atent, fara bule .
 ○ Lingura se introduce în cavitatea bucală, se poziționează relativ față de locul
transferului si aplica. În momentul aplicării, prin stratul fin de ceară, care acopera
spațțiul perforat, se palpează transferul. Dupa finisare apolimerizării materialului
amprentar, suruburile de transfer se eliberează de ceara, si se desșurubează. Lingura
amprentara se îînlătră din cavitatea bucală. Se determină calitatea amprentei , în el se
introduc analogul implantului si în așa fel, amprenta ste transmisa la laborator.
○ În cazul în care se utilizează tehnica sandwich pentru amprentare, se tapetează doar
spațiul perforat cu ceara. Stratul corijabil de silicon se introduce din malaxor, prin
carpula, acoperînd uniform spațiul din jurul colului transferului si respectiva gingie
din jurul implantului. Atunci cind transferuluile sunt poziționate foarte aproape sau
retentivități vizibile între marginea gingivală si transfer, este recomandabil de a
acoperi toalmente transferul cu un strat corijabil si de a umple retentivitațile si
matiarl, pentru a exclude, adunarea de boluri de aer si riscul nerefularii materialului în
spațiul creat. Amprentare aulterioare se efectueaza dupa tehnica Sandwich standart.

5. Etapele tratamentului protetic în încărcare protetică progresivă (graduală).

Legea lui Wolff: osul se remodelează în funcţie de forţele aplicate asupra lui. Riscul
maxim de eşec al implantelor este în primul an. Timpul de tratament pentru încărcarea
progresivă a osului depinde de densitatea osoasă. Dacă există o creştere rezonabilă a
solicitărilor , densitatea osoasă periimplantară poate creşte
Datorită lipsei ligamentelor parodontale, implanturile osteointegrate, spre deosebire de dinţii
naturali, reacţionează din punct de vedere biomecanic într-o manieră diferită faţă de forţele
ocluzale. Prin urmare, implanturile dentare sunt mai susceptibile supraîncărcării ocluzale,
care este deseori privită ca una din potenţialele cauze ale pierderii de os şi eşecului
implantar, respectiv protetic. Factorii de supraîncărcare ocluzală, care ar putea periclita
longevitatea implantului includ: console extinse, parafuncţii, design ocluzal nefavorabil, şi
contacte
premature.
6.
Implanturile osteointegrate sunt anchilozate în jurul osului periimplantar fără ligamentele
periodontale, care ar furniza mecanoreceptori, precum şi functia de absorbţie a ş ocurilor
(Schulte 1995). În plus, creasta alveolară din jurul implantului, poate acţiona ca centru de
sprijin, de rotaţie atunci când o forţă (de îndoire) este aplicată, indicând faptul că ţesuturile
periimplantare sunt mai susceptibile pierderii de os prin aplicarea diferitelor forţe (119).

Diferenţ a fundamentală , inerentă de altfel, între dinte şi implant este reprezentată de contactul
direct dintre implant şi os, în vreme ce dintele natural este suspendat prin intermediul
ligamentelor parodontale. Astfel, deplasarea axiala a dintelui în alveolă este de 25-100 µm, în
timp ce mişcarea implanturilor dentare endoosoase se situează între 3 si 5µm (Sekine et al.
1986; Schulte 1995). Al ţi autori încadrează valoarea deplasării axiale ale implantelor în jurul
valorii de 5 µm, iar cea laterală între 10-50 µm (Brocard, 2006) (23).
În plus, mobilitatea dintelui oferită de ligamentele parodontale, poate furniza adaptarea
acestuia la mişcările de flectare mandibulară sau torsiune.
Sub acţiunea forţelor, mişcarea dintelui natural debutează cu o complianţă parodontală iniţial
neliniară – abruptă ş i complexă, urmată de o deplasare secundară prin angajarea dintelui în
osul alveolar. În contrast, un implant încărcat ocluzal, realizează o mişcare liniară,uşor
progresivă, bazându-se pe capacitatea de deformare elastică a osului (119).
Aceste avantaje nu se regăsesc în jurul implanturilor (1). În ceea ce priveşte deplasarea laterală, un
dinte natural se mişcă rapid - 56-108 microni, rotindu-se în treimea apicală a rădăcinii, iar forţele
laterale sunt imediat diminuate sau abolite de-a lungul crestei osoase, respectiv rădăcinii dintelui
(Hillam 1973). Pe de altă parte, implanturile se vor deplasa gradual, liniar 10- 50 microni sub
acţiunea unei forţe laterale similare, concentrând valoarea forţei la nivelul vârfului crestei osoase
periimplantare, fără nicio rotaţie a implantului (Sekine et al.1986)
Misch recomanda în 1993 conceptul de încărcare osoasă progresivă tocmai pentru a
combate efectele negative ale acestei cinetici asociate implanturilor dentare. Această
încărcare progresivă ar putea fi atinsă prin creşterea graduală a încărcării ocluzale pe o
perioadă de 6 luni. Appleton et al. (1997) nota de asemenea că acest tip de încărcare a mărit
densitatea osoasă, reducând şi pierderea de creastă alveolară. Aceste studii sugerează că
mărirea intervalului de vindecare şi o încărcare ocluzală atent monitorizată e necesară în
cazul unui os de o calitate inferioară.
Definirea încărcării – loading – este apreciată în mod diferit de practicieni. Unii
consideră că implantul este încărcat imediat de la inserare prin mişcările de deschidere-
închidere,flexie a maxilarelor, alţii, din momentul aplicării şuruburilor de vindecare sau doar
din clipa în care sunt aplicate lucrările provizorii în infraocluzie.
În cazul în care ne regăsim în faţa reabilitării implanto-protetice a unui câmp edentat
în care oferta osoasă este de o calitate inferioară, cu o densitate osoasă D3, respectiv D4,
alegerea intervalului optim de vindecare şi a modalităţii de încărcare a implanturilor sunt
definitorii în obţinerea osteointegrării, şi implicit a reuşitei terapeutice.
Astfel, timpii de vindecare convenţionali în condiţiile unei oferte osoase cu o densitate
D3 – os cortical poros, subţire şi os trabecular fin, sau D4– os trabecular fin, acoperit sau nu de os
cortical, sunt de 6 luni, respectiv 8 luni. Urmează perioada de încărcare osoasă progresivă a
implanturilor, constând în creşterea treptată a sarcinii aplicate implanturilor după descoperirea
acestora, în vederea obţinerii unui os matur la interfaţa os-implant (14).

O distincţie clară a fost realizată între încărcarea ocluzală si non-ocluzală. În cea din
urmă, forţele care acţionează asupra implanturilor sunt generate de musculatura periorală, linguală ,
respectiv bol alimentar. Cu alte cuvinte, încărcarea implanturilor începe din momentul descoperirii
lor, simpla înşurubare a şurubului de vindecare exercitând forţe asupra implanturilor (8,120)
Etapele încărcării osoase progresive:
1. vindecarea iniţială;
2. descoperirea implantului;
3. aplicarea şuruburilor de vindecare;
4. amprenta preliminară;
5. amprenta finală;
6. probele protetice;
7. aplicarea provizorie a lucrării protetice;
8. aplicarea definitivă a lucrării protetice.
Astăzi, este din ce în ce mai larg răspândit principiul de încărcare
imediată a implanturilor, în primele 48 de ore de la inserarea implaturilor, fără a le
aduce în ocluzie.
Perioada de vindecare convenţională este de 3 luni pentru mandibulă şi respectiv 6 luni
pentru maxilar, în vederea obţinerii osteointegrării şi evitarea încapsulării fibroase.

7. Etapele tratamentului protetic în încărcare protetică imediată.

Succesul restaurărilor protetice pe implanturi dentare este asigurat de elaborarea unui plan de
tratament adecvat și de poziţionarea corectă a implanturilor. Progresele tehnologice respectiv
imagistica 3D și utilizarea tehnologiei CAD/CAM au permis inserţia precisă a implanturilor,
fără lambou, cu reducerea timpului de vindecare, discomfortului, tumefacţiei și durerii
determinând creșterea gradului de acceptabilitate a tratamentului de către pacient. Cazul
prezentat ilustrează un protocol de încărcare protetică imediată prin supraproteză pe sistem
bară pasivă (Seeger), implanturile fiind inserate printr-o tehnică chirurgicală minim invazivă
cu ajutorul unui ghid chirurgical realizat stereolitografic.
Etapa protetic ă clinică și de laborator pentru confecţionarea
supraprotezei.
Secvenţe:
• Preoperator realizarea machetei lucrări protetice
mandibulare (laborator) și proba acesteia în cavi-tatea bucală.
Verificarea îndeplinirii cerinţelor estet-ice și funcţionale
(clinic)
• Confecţionarea portamprentei individuale din
acrilat fotopolimerizabil transparent prin duplicarea
machetei (laborator)
• Postoperator montarea transferurilor pe bonturile
protetice (clinic )
• Realizarea prin frezaj în portamprenta individuală a
lăcașurilor pentru transferuri (clinic),
• Amprenta funcţională (clinic),
• Turnarea modelului (laborator),
• Confecţionarea machetei barei cu ajutorul compo-
nentelor calcinabile prefabricate de la Rhein 83, Italia.
Pentru a crea o conexiune pasivă pentru bara susţinută pe
implanturi și a corecta micile imperfecţiuni care pot
apărea în timpul amprentării sau în timpul etapelor de
laborator s-a utilizat sistemul Seeger de la Rhein83.
• Confecţionarea machetei suprastructurii fără
duplicare după izolarea machetei barei cu un agent de
separare (Picosep),
• Montarea tijelor și turnarea ambelor structuri metalice în
aceeași timp
• Ambalarea, turnarea, dezambalarea și prelucrarea
structurilor metalice
• Confecţionarea componentei fizionomice pe scheletul metalic .
• Aplicarea barei pe bonturile protetice în cavitatea bucală, inserarea inelelor Seeger și fixarea
acesteia prin înșurubare (clinic),
• Aplicarea supraprotezei, verificarea și ajustarea rapoartelor ocluzale. Etapa protetică de
confecţionare a barei, componentei
metalice a protezei și componentei fizionomice nu a durat mai mult de 28 de ore, permiţând
respectarea protocolului de încărcare protetică imediată.

8. Particularități în tratamentul edentației unidentare în zona frontală.

Când se practică o extracţie dentară sau senat este în beneficiul pacientului să se introducă
imediat postextracţional în alveola osoasă un material sintetic de grefare (conceptul-AET), sau să
se introducă un implant dentar împreună cu un material sintetic de grefare osoasă (conceptul RT).
În cazul conceptului RT, materialul de grefare va umple spaţiul real dintre implant şi pereţii
alveolari. În aceste cazuri stabilitatea primară a implantului nu se obţine prin materialul de
grefare ci prin plasarea implantului cu 3-5mm apical de alveolă.

Conceptul AET previne atrofia osoasă prin regenerare osoasă, menţinându-se

înălţimea şi lăţimea crestei alveolare. Implantele dentare au fost introduse, după unele
studii, după 8 luni până la 12 ani de la data grefării alveolare, cu rezultate excelente în
primii 5 ani de la introducerea implantelor.
Conceptul RT urmăreşte prevenirea atrofiei alveolare şi plasarea imediată a unei rădăcini
funcţionale postextracţional. Efectul estetic şi funcţional se obţine prin introducerea
materialului de grefare osoasă în jurul implantului, asigurându-se
menţinerea vestibulo-orală a crestei alveolare, şi deci, un suport adecvat fibromucoasei gingivale.
Acest lucru este de dorit, deoarece 90% din forţele masticatorii care acţionează pe implant se
focalizează la coletul implantului. O punte dentară mai lată protejează mai bine implantele
subiacente de forţele extreme masticatorii şi habituale. De asemenea, se pot realiza rapoarte
estetice ale fibromucoasei gingivale din dreptul punţii şi în continuare cu marginea gingivală din
dreptul dinţilor naturali vecini.

9. Particularități în tratamentul edentației unidentare în zona laterală.

Engelman a evidenţiat rolul esenţial pe care îl joacă în amortizarea forţelor atât
numărul implantelor, cât şi topografia lor.
• O situaţie particulară în ce priveşte numărul de implante este întâlnită în cazul
molarului inferior ce se recomandă a fi înlocuit prin două implanturi, orientate uşor
divergent
• Astfel se reduce tendinţa de rotaţie a coroanei, rotaţie care ar putea determina
fractura bontului protetic. Se vor aplica două bonturi protetice deasupra cărora
se va aşeza o singură capă pe care se va aşeza apoi coroana molarului.
 ELABORAREA METODICĂ N 5

TEMA:Etapele tratamentului protetic pe implante în edentaţia totală.

Locul lucrării: sala de studiiși laboratorul de tehnică dentară.

Scopul lucrării: însuşirea etapelor tratamentului protetic pe implante.
Studenţilor se demonstrează etapele tratamentului protetic pe implante cu
construcții fixe și mobilizabile (cazuri clinice).
Lucrul practic al studenţilor: de sinestătător participă la unele etape ale
tratamentului implanto-protetic pe modelele fantom.
PLANUL LUCRĂRII
1. Discuţii la temă

2. Demonstrarea etapelor tratamentului protetic pe implante cu construcţii

fixe şi mobilizabile(cazuri clinice).
3. Studenții de sinestătător participă la unele etape ale tratamentului
implanto-protetic pe modelele fantom şi se familiarizează cu tipurile de
sisteme de menținere şi stabilizare ale diferitor construcţii implanto-
protetice.
4. Încheiere

1, 3. Etapele clinico-tehnice de realizare a restaurării implanto-

protetice fixe. Particularități de realizare a restaurării implanto-
protetice fixe definitive.

Etapele de realizare:

Etapa clinica:

• ex. clinic si paraclinic pentru evaluarea starii generale a pacientului si a

statusului dento-parodontal in contextul diagnosticului complex ; evaluare
clinica si radiologica a ofertei de os
Etapa paraclinica:

• realizarea modelului de studiu si diagnostic

 Etapa clinica:

• Diagnosticul final;

• -indicatia de tratament

• -stabilirea planului terapeutic

• -alternative protetice

• etapa prechirurgicala
• conditionarea structurilor dure si moi ale campului protetic

• confectionarea placii de orientare ocluzala

• etapa chirurgicala(monofazica la implantele de stadiul I)

• Faza I inserarea infrastructurii la nivelul ofertei osoase existente si a

minisuruburilor provizorii(pentru implantele de stadiul II)`
• amprentarea campului protetic pentru realizarea restaurarilor provizorii

Etapa paraclinica:

• confectionarea modelului pentru restaurarea provizorie si realizarea acesteia in

functie de particularitatile cazului
Etapa clinica:

• etapa chirurgicala

• faza a II-a descoperirea corpurilor implantelor si montarea dispozitivelor

permucozale(cele de stadiul II)
Etapa paraclinica:

• eventuale reoptimizari ale RP

Etapa clinica:
• inserarea stalpilor adevarati sau analogi eventual prepararea bonturilor dentare pe
care se va agrega viitoarea restaurare protetica definitiva.
• amprentarea campului protetic cu sau fara dispozitive de transfer
Etapa paraclinica:

• confectionarea modelului de lucru de obicei cu bonturi mobile

• confectionarea placii de contentie si inregistrare pe modelul de lucru
Etapa clinica:
• verificarea pozitiei placii de contentie si inregistrare in cavitatea bucala pentru
prevenirea posibilitatilor de modificare a pozitiei stalpilor
Etapa paraclinica:

• montarea modelului de lucru in articulatorpe baza datelor inregistrate cu

sabloanele de ocluzie sau arcul facial
• confectionarea machetei viitoarei suprastructuri (ceara, rasini, sau materiale
foto)
• ambalarea tiparul si turnarea componentei metalice

Etapa clinica:
• verificarea adaptarii scheletului metalic al suprastructurii in cavitatea bucala

Etapa paraclinica:

• dezambalarea prelucrarea componentei metalice si conditionarea in vederea

aplicarii componentei fizionomice
• aplicarea placajelor fizionomice: ceramica, rasina diacrilica, compozita,
polisticla
• verificarea restaurarii pe model

• prelucrarea finala a restaurarii

Etapa clinica:

• verificarea adaptarii protezei pe campul protetic, a integrarii ei in

functionalitatea ADM;
• Fixarea provizorie nu este unanim acceptată;
• Fixarea nu are loc suprastructurile mobilizabile;
• Definitivarea agregării definitive prin unul din procedeele de fixare
• Controlul periodic al pacientului
 Contraindicatii:
• Generale : diabet zaharat decompensat, lupus, leucemii,hemofilie, TM regionale,
boli metastatice, abuz de alcool sau tutun, tratament prelungit cu imunosupresoare,
tulb. psihice severe,graviditate, pacienţi nemotivaţi
• Locale: factori anatomici, bruxism, raporturi ocluzale nefavorabile
Radiografie panoramica:
• Examenul de bază ,indispensabil în implantologie
• Nu permite aprecierea precisă a calităţii osului spongios
• Mărirea dimensiunilor în plan vertical de aproximativ 1,3 ori
• Se folosesc şabloane radiologice cu bile metalice cu diametru cunoscut

Conditii de incarcare:
• Încărcarea graduală tardivă are cea mai mare rată de succes şi este recomandată
începătorilor
• Încărcarea imediată este rezervată cazurilor în care stabilitatea iniţială
primara a implantelor este excelenta (mai mare de 20 N:cm2)

2. Particularități ale restaurărilor implanto-protetice provizorii.

Restaurarea provizorie se poate fixa prin cimentare sau cu şurub. Retenţia prin cimentare
prezintă unele avantaje, cea mai importantă fiind uşurinţa fabricării. Această metodă are,
însă, o serie de dezavantaje. Posibilitatea decimentării, necesitatea de a manipula bontul
şi ţesuturile moi în cursul fazei de vindecare precoce reprezintă o potenţială problemă.
Totodată, posibilele complicaţii biologice, precum reacţia de corp străin şi inflamaţia
asociată retenţiei cimentului în ţesuturile periimplantare moi se pot dovedi catastrofale. În
cadrul unor rapoarte de caz, Shapoff a demonstrat natura distructivă a cimentului
retenţionat, ce poate conduce la pierdere osoasă.
Utilizarea unei restaurări provizorii fixată cu şurub elimină dezavantajele cimentării, dar
fabricarea restaurării este mult mai dificilă. Angulaţia implanturilor frontale, îndeosebi la
implanturile maxilare frontale, impune necesitatea unui acces către şurub situat vestibular
sau vestibulo-incizal, ceea ce necesită abilităţi anumite pentru a-l “ascunde” la nivelul
restaurărilor temporare.
Alegerea materialului restaurator provizoriu adecvat pentru situaţia specifică este
esenţială pentru obţinerea succesului. Fabricarea corectă a restaurării temporare fixate cu
şurub poate minimiza complicaţiile precoce. Complicaţiile precum fracturile necesită
îndepărtarea acestor componente fixate cu şurub, adesea înainte de apariţia
osteointegrării. În primele studii legate de încărcarea imediată,
îndepărtarea prematură a restaurării era considerată un factor contributiv la eşecul
implantului.
Ocluzia este un factor important în protocoalele de încărcare imediată şi precoce.
Aplicarea unei restaurări temporare în ocluzie nu se poate considera o contraindicaţie
absolută. Degidi şi colab. au constatat că implanturile posterioare multiple imobilizate şi
restaurate cu şi fără contact ocluzal în locaţiile mandibulare laterale s-au comportat în
mod similar.8 Restaurările frontale pe implant diferă de cele posterioare prin faptul că de
obicei forţele ocluzale nu sunt direcţionate axial, ci în direcţii oblice. Aceasta poate duce
la slăbirea şuruburilor din bonturi şi la fracturarea materialelor de faţetare acrilice şi
compozite. Menţinerea acestor restaurări în afara contactului ocluzal poate minimiza
frecvenţa acestor complicaţii. În 2011, autorul (Dr. Levin) a publicat o serie de cazuri cu
evaluarea supravieţuirii implanturilor şi a nivelurilor osoase marginale la implanturile cu
inserare şi restaurare provizorie imediată în regiunile maxilare şi mandibulare frontale.9
S-au monitorizat implanturi de titan modificate pe o perioadă medie de încărcare cu
restaurarea finală de 9 luni. S-au evaluat nivelurile osului marginal, iar menţinerea osului,
BM (bone maintenance) s-a definit ca fiind osul prezent proximal la nivelul sau mai
coronar de platforma implantului. Din cele 30 implanturi plasate consecutiv, 25 (83%) au
demonstrat menţinerea osului.
Studiul de faţă evaluează implanturile situate în locaţii anatomice similare respectând
acelaşi protocol chirurgical (cu lambou). Singura diferenţă faţă de studiul anterior a
constat în tipul de implant utilizat: din titan de gradul 4, cu suprafaţă sablată cu
fluoruri. Aceste implanturi prezintă, de asemenea, şi o porţiune coronară prevăzută cu
microfileturi (0,185mm). Implanturile cu nivel osos utilizate în studiul anterior nu
conţineau acest segment cu microfileturi pe corpul implantului. Este postulat faptul că
microfiletul este responsabil de BM crestal. De peste un deceniu, investigatorii au
demonstrat BM excelentă cu acest tip de macrotopografie pe corpul implantului.
Printre ei se număra Norton, care în 2001 a realizat acest lucru după încărcarea timp
de 4-7 ani a acestui design de implant în cazul substituţiilor unidentare.
Scopul acestui studiu prospectiv este acela de a demonstra supravieţuirea implantului şi
BM în cazul unor implanturi din titan de gradul 4, cu suprafaţa sablată cu fluoruri,
inserate imediat postextracţional şi restaurate provizoriu imediat într-o manieră
nefuncţională, în zona estetică, precum şi încărcate timp de minim 1 an cu restaurarea
definitivă.

4 . Etapele de realizare ale unei supraproteze pe implanturi.

După ce a fost măsurată dimensiunea verticală de ocluzie conform metodei anatomo-
fiziologică , următoarele preparaţii sunt făcute pentru amprentarea finală a mandibulei şi
înregistrării relaţiei centrice .
Pe baza unei amprentări preliminare, se realizeaza modelul de diagnostic al mandibulei,
conform cărea se confecţioneaza o lingură individuală cu forma arcadei mandibulare, la
care se va adapta şablonul de ocluzie pentru înregistrarea relaţiei centrică . Pentru
ghidarea materialului de înregistrare a relaţiei intermaxilare, sunt create doua orificii
corespunzatoare implanturilor şi multiple retenţii pe suprafaţa ocluzală a lingurii situate
posterior acestor orificii. Apoi se înşurubeaza bonturile de transfer şi se efectueaza
ampretarea finală concomitent cu înregistrarea relaţiei centrice.
În laborator, sunt ataşate la bonturile de transfer implanturile analog, şi se confecţioneaza
un model de lucru din ghips. Pe baza relaţiei centrică inregistrată, modelul mandibular se
poziţioneaza în conjunt cu cel maxilar pe braţul inferior şi respectiv superior al
ocluzorului.
Modelul final mandibular se va repoziţiona în ocluzor, iar dinţii protezei mandibulare
sunt aşezaţi în macheta din ceară în funcţie de modelul antagonist deja stabilit. Macheta
din ceară este returnată la cabinet pentru proba intraorală, unde sunt verificate: aşezarea
pe câmp, ocluzia, estetica şi aprobarea pacientei .
In laborator, proteza este executată din răşină acrilică termopolimerizabilă după
protocolul standard. Suprafaţetele protezei sunt finisate şi lustruite.
În cabinet, sunt fixate bonturile retentive pe implanturi conform recomandărilor
producătorului şi proteza finală este inserată intraoral pentru ajustarea ei în locurile
unde presiunea pe ţesuturi era în exces, folosindu-se o pastă indicatoare de
presiune .
 5. Particularități ale componentelor unui overdenture.
Supraprotezarea pe implante reprezintă o proteză mobilizabilă cu sprijin mixt, ce are ca
scop principal îmbunătăţirea stabilităţii protezelor şi a eficienţei funcţionale.
Literatura de specialitate este clară în privinţa avantajelor supraprotezării pe implanturi
(îmbunătăţirea calităţii vieţii pacientului şi conservarea pe termen lung a osului alveolar şi
bazal). Pentru opţiunea protezelor cu sprijin pur implantar, este nevoie de cel puţin 4
implanturi bine distribuite pe câmp şi de protocoale sofisticate de execuţie, care se traduc în
costul ridicat al tratamentului . Iar în cazul supraprotezei cu sprijin mixt, retenţia şi
stabilitatea protezei dentare este asigurată de implanturile dentare, dar cel mai mare suport
este asigurat de creasta alveolară.
În contrast cu alternativele în care proteza este susţinută numai pe implanturi,
supraprotezarea cu sprijin mixt, poate fi efectuată cu un număr minim de implanturi, iar
tehnica de execuţie este relativ simplificată şi directă faţă de celelalte opţiuni. Protezele
sprijinite pe două implanturi pot fi concepute în dependenţă de opţiunea sistemului de
ancorare folosit (bara Dolders, bonturi speciale, telescoape, acorare prin magneţi). În
prima abordare, implanturile sunt solidarizate cu o bară conector rigidă incorporată şi
sistemul de ancorare pentru retenţia protezei , iar în a doua abordare, implanturile nu sunt
conectate între ele şi mecanismul de retenţie este asigurat de bonturi speciale care au o
formă anumită de mecanism retentiv. Evaluarea clinică a acestor tipuri de proteze a fost
efectuată în numeroase cazuri clinice, iar literatura de specialitate relevă rezultate
similare asupra longevităţii implanturilor indiferent dacă sunt sau nu solidarizate.
O altă soluţie protetică extrem de performantă este restaurarea protetică mobilizabilă
telescopată, care poate fi realizată atât pe dinţi, cât şi pe implante. Ele oferă pacienţilor unele
avantaje faţă de restaurările mobilizabile tradiţionale sau faţă de cele cu alte sisteme de
ancorare, cum ar fi scoaterea stâlpilor de sub o stare continuă de tensiune, solicitare
parodontală minimă şi adeziunea hidraulică. Cel mai performant sistem de telescopare este
cel galvano, compus din două elemente: capă primară, care se fixează pe bontul coronar şi
capă secundară care se realizează din aur prin galvanoformare şi necesită fixarea de scheletul
metalic al protezei mobilizabile (structura terţiară). Este de subliniat faptul că mecanismul de
retenţie al protezei pe dinţi sau implante nu este fricţiunea (care se diminuează după o
perioadă variabilă) ci adeziunea hidraulică, mult mai protectivă şi stabilă în timp. Realizarea
acestui tip de restaurare protetică implică o multitudine de etape clinico-tehnice, timp de
lucru extins, utilizarea de materiale costisitoare şi tehnici pretenţioase. Cu toate că ideea de
„mobilizabil” sperie, în general pacienţii, restaurările protetice telescopate, mai ales cele care
folosesc cape secundare galvanoformate, reuşesc sa ofere pacienţilor funcţionalitate, comfort
şi estetică.
Soluţia cu sisteme magnetice în ancorarea supraprotezelor pe implante conferă o
menţinere bună, dar o stabilitate laterala mai slaba, deacea este mai puţin folosită mai
ales în creste foarte resorbate.
6. Avantajele protezei overdanture față de restaurarea implanto-protetică
fixă.

- echilibrul mai bun al protezelor cu creşterea eficienţei funcţionale,

- prevenirea unei rezorbţii accentuate a crestelor reziduale datorită utilizării implantelor,
care asigură stimularea osoasă, întârziind procesul de atrofie,
- prin creşterea stabilităţii şi sprijinului supraprotezei se reduce din mărimea

solicitărilor ocluzale asupra ţesuturilor subiacente, care se transmit vertical.

- forţele orizontale şi de torsiune sunt mult mai diminuate,
- eficienţa masticaţiei superioară protezelor totale convenţionale,
- sprijinul mixt asigură o asimilare psiho-corticală mai uşoară a protezelor,
- cu un aspect estetic mai bun şi mai ales fără teamă de desprindere a protezelor în vorbire sau în
masticaţie, aspecte nu tocmai plăcute mai ales în situaţiile în care
pacienţii sunt în compania altor persoane,
- costuri mai reduse, datorită necesităţii unui număr redus de implante pentru susţinerea
protezei, - igienizare facilitată prin posibilitatea înlăturării protezei.
- Salvarea si mentinerea radacinilor corect tratate sau plasarea implanturilor
dentare vor reduce cu mult resorbtia osului precum si deteriorarea progresiva a
oaselor maxilare.
- Supraprotezarea poate controla o parte din modificarile faciale care conduc la
riduri si imbatranirea prematura.
- Supraprotezele au un sprijin si o mentinere superioara protezelor clasice iar
masticatia si fonetica vor fi astfel mult imbunatatite.

7. Tipurile de sisteme de menținere ale unei overdenture.

- bara Dolders

- bonturi speciale
- telescoape
- acorare prin magneţi
- capse (ball attachment)
- culise
 ELABORAREA METODICĂ N 6

TEMA: ACCIDENTE ȘI COMPLICAȚII ALE ETAPELOR PROTETICE

ÎN TRATAMENTUL IMPLANTO-PROTETIC. DISPENSARIZAREA.
Locul lucrării: sala de studii.
Scopul lucrării: familiarizarea cu accidentele și complicațiile apărute pe parcursul
desfășurării tratamentului implanto-protetic.
Studenţilor se demonstrează exemple de cazuri cu accidentele și
complicațiile apărute pe parcursul desfășurării tratamentului implanto-protetic.
Lucrul practic al studenţilor: de sinestătător participă la unele etape ale
tratamentului implanto-protetic pe modele fantom.

PLANUL LUCRĂRII
1. Discuţii la temă
2. Demonstrarea exemplelor de cazuri cu accidentele și complicațiile apărute pe
parcursul desfășurării tratamentului implanto-protetic.
3. Studenții de sinestătător participă la unele etape ale tratamentului
implanto-protetic pe modele fontom.
4. Încheiere.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL

1.Accidente ce apar la montarea bontului protetic.

1.Dificultati in descoperirea surubului de vindecare:

Cauzele acestui incident sunt:

-greseli in identificatr a suruburilor de vindecare cauzate de inutilizarea ghidului

chirurgical in etapa de descoperire a implanturilor
-acoperirea surubului de vindecare cu os de neoformatie

2.Imposibilitatea montarii bontului protetic:

Cauzele:

-mobilitatea implatului prin lipsa integrarii

osoase -lipsa de paralelism a implanturilor

-incongruenta dintree implant si bontul protetic ales

-alteterarea fietului din interiorul din interiorul implantului in timpul manevrelor
de introducere in os
-fracturarea partii filetante a bontului protetic
Mobilitatea implantului si alterarea filetului din interiorul extremitatii cervicale a
acestuia neesita din pacate inlocuirea implantului,iar incongruenta dintre implant si
bont se remediaza prin alegerea unui bont protetic adecvat.
Fracturarea partii filetante a bontului protetic in interiorul corpului implantului necesita
indepartarea portiunii fracturare.Daca aceasta indedpartare este posibila se va insera un ou
bont.Daca nu este posibila,atunci va trebui indepartat si implantul.

2.Accidente ce apar la montarea lucrării protetice definitive.

1.Dificultati de montare a lucrarii protetice

Aceste dificultati sunt cauzate de lipsa de paralelism a implanturilor si a bonturilor

protetice.Prevenirea acesei situatii se realizeaza printr-o interventie chirurgicala
corecta de insertie a implanturilor,utilizind chidul chirurgical si sprijinita de un plan
de tratament adecvat situatiei clinice.Bonturileprotetice vor fi alese astfel incit sa
pemita realizarea unei insertii facile a lucrarii,cu retusari minime in laborator si crerea
unor rapoarte interarcadice fiziologice.
2. Fracturarea surubului de fixare a lucrarii protetice

Acest accident are loc prin stringerea excesiva sau paraaxiala a suruburilor
destinate agregarii restauratorii protetice definitive.Majoritaqtea suruburilor de
fixare se string cu o forta de 30-35 Ncm.
3.Complicațiile postterapeutice (mobilizarea implantului, fracturarea implantului și a
bontului protetic, deșurubarea bontului protetic, infecțiile periimplantare)
Complicatii postterapeutice.
1.Mobilizarea implantului.Cauzele :
-incarcarea protetica prematura a implantului
-realizarea incorecta a integrarii epitelio-conjuctive
-pozitionarea implantului intr-o zona cu elasticitate mandibulara marita
-restaurari protetice provizorii sau ddefinitive incorecte
-realizarea unei ocluzii nefiziologice
-prezenta bruxismului
-igiena locala deficitara
Principala cauza de mobilizare tardiva a implantului o constituie transmiterea
nefiziologic a fortelor asupra acestuia(forte paraaxiale).
Complicatiile data de trauma ocluzala pot fi ameliorate si prin inlocuirea
ceramicfilor dure cu rasini compozite si aliaje nobile,precum si prin realizarea unui
design ocluzal adevat ,cu moroflogie atenuata si suprafetele ocluzale ingustate in
sens vestibulo-oral.
2.Fractura implantului si a bontului protetic
Cauza o constituie directia si intensitatea nefiziologica a fortelor ce se transmit
asupra implanturilor.
Data statistice referitoare la fracturarea implantului :
-3,5% in studiu efectuat de Adell pe o perioada de 15 ani
-0,9% in studiul lui Leuvenene pe edentatii pratiale dupa 29 luni de la incarcare
-0,15 dupa Leuvene pentru edentatia totala La 36 luni de la incarcare
-0,4 % dupa Gothenburg,studia realizat pe 5 ani
In cazul fracturarii bontului protetic se indica urmatoarele atitudini terapeutice in
funtie de generatia implantului :
-generatia I-a este necesara atit indepartarea bontului,cit si a implantului
-generatia II-a se indeparteaza numai bontul protetic fracturat,iar numai daca acesta nu se
p0o0ate indeparta este neesara atuni si indepartarea implantului.
3.Desurubarea bontului protetic,fracturarea sau desurubarea surubului de fixare a
restaurarii protetice agregate prin insurubare
Aceste complicatii reprezinta consecinta transmiterii nefiziologice a fortelor asupra
complexului implantar.
Transmiterea nefiziologica a fortelor este influentata la rindul ei de urmatorii
factori :
-insertia implanturilor intr-o topografie inadecvata si intr-un ax dde insertie
nefavorabil
-conceperea gresita a planului de tratament
-greseli de executie ale lucrarii protetice ce duc absenta pasivitatii insertiei
restaurarii si la o refaccere ocluzala inadevata
4.Infectiile periimplantare.
Ţesuturile care vin în contact cu un implant dentar sunt reprezentate de gingia periimplantară şi osul
periimplantar. Infecţiile periimplantare apar de obicei după aplicarea pe implanturi a restaurării
protetice, dar pot apărea şi consecutiv expunerii implantului în cavitatea bucală prin dehiscenţa
mucoperiostului şi vizualizarea şuruburilor de acoperire. În funcţie de stadiul afecţiunii, procesul
infecţios periimplantar poate cuprinde iniţial doar ţesuturile moi periimplantare (mucozită), pentru ca
apoi să se extindă şi la nivelul ţesutului osos (periimplantită).Patogenitatea crescută a acestor infecţii
este dată de particularităţile morfologice ale ţesuturilor periimplantare, particularităţi legate de
compoziţia ţesutului conjunctiv, dispoziţia fibrelor de colagen şi vascularizaţia locală. Manşonul
gingival periimplantar este format dintr-un epiteliu cu grosimea de 2 mm, ataşat direct la suprafaţa
implantului prin intermediul hemidesmozomilor şi un ţesut conjunctiv subiacent, cu lăţimea de 1-1.5
mm. Din cauza absenţei cementului radicular, fibrele de colagen se orientează paralel cu suprafaţa
implantului, inserându-se parţial în periostul osului alveolar, realizând astfel o legătură mai slabă cu
implantul, faţă de cea realizată cu un dinte natural, prin intermediul parodonţiului. De asemenea,
ţesutul conjuntiv periimplantar este bogat în fibroblaşti şi mai sărac în celule comparativ cu cel din
jurul unui dinte natural, iar rata de înlocuire celulară va fi mai lentă. În sfârşit, absenţa parodonţiului
marginal în cazul implanturilor face ca aportul sangvin să fie realizat doar prin vasele
supraperiostale. Toate aceste caracteristici fac ca acest ţesut moale periimplantar să se asemene cu un
ţesut fibros cicatriceal, cu vascularizaţie deficitară şi o capacitate de apărare redusă.
Etiologia infecţiilor periimplantare Similar parodontopatiilor, infecţiile periimplantare au o
etiologie multifactorială. Factorii determinanţi sunt de ordin local şi se împart în două mari
categorii:
- placă bacteriană
- suprasolicitare ocluzală.
Producerea unei infecţii periimplantare este condiţionată însă invariabil de existenţa plăcii
bacteriene.
Pe lângă aceşti factorii determinanţi, la producerea infecţiilor periimplantare concură şi o serie de
factori favorizanţi: - factori generali (fumat, diabet zaharat decompensat, boli hematologice,
osteoporoză)
- factori locali (parodontopatii, igienă orală necorespunzătoare, hiperplazii mucozale, expunerea
şuruburilor de acoperire).
Factorii generali favorizează recidiva infecţiilor periimplantare şi scad complianţa acestora la
tratament, iar parodontopatiile de la nivelul dinţilor restanţi cresc riscul de producere a unei infecţii
periimplantare prin migrare bacteriană.
Hiperplaziile mucozale sunt fie de cauză medicamentoasă, fie de cauză traumatică şi favorizează indirect
producerea unor infecţii periimplantare, prin dificultatea realizării unei igienizări adecvate.

ASPECTE CLINICE Expunerea parţială a şuruburilor de acoperire pe perioada de realizare a integrării

osoase a implantului duce la apariţia unor spaţii submucozale retentive, ce favorizează acumularea de
placă bacteriană.
Profilaxia infecţiilor periimplantare Măsurile de prevenţie ale infecţiilor periimplantare se deduc
cu uşurinţă din analizarea etiologiei acestora. Înainte de iniţierea tratamentului implantoprotetic,
bolnavii cu afecţiunile sistemice menţionate vor fi informaţi că se încadrează în categoria cu risc
privind producerea unor infecţii periimplantare. Cei cu igienă orală necorespunzătoare vor fi instruiţi
în vederea realizării unei igienizări adecvate şi vor fi conştientizaţi asupra importanţei acesteia,
urmând apoi a fi urmăriţi dacă şi-au însuşit noua tehnică de igienizare. Atunci când pacienţii prezintă
parodontopatii, acestea vor trebui tratate preimplantar, fie conservator, fie chirurgical, în funcţie de
gravitatea afecţiunii. Împiedicarea acumulării de placă bacteriană se face prin: - excizia mucoasei
gingivale supraiacente şurubului de acoperire parţial expus, demontarea acestui şurub şi montarea
unui şurub de cicatrizare; - realizarea unei restaurări protetice cu ambrazuri largi, ce permit
autocurăţirea ; - instituirea unui program riguros de dispensarizare, cu controale la 3 luni; -
efectuarea unor igienizări profesionale; - igienizarea implanturilor la domiciliu. În cadrul şedinţelor
de dispensarizare, pe lângă examenul clinic se vor efectua şi examinări radiologice pentru stabilirea
nivelului osului periimplantar, comparat invariabil cu nivelul osului în momentul aplicării restaurării
protetice. Smith şi Zarb au stabilit ca admisibile resorbţii osoase de 1.5-2 mm în primul an
postinserţie şi de 0.2 mm/an ulterior. Igienizarea profesională se realizează în cadrul şedinţei de
dispensarizare cu instrumente care nu deteriorează suprafaţa implantului şi nu favorizează astfel
acumularea ulterioară de placă bacteriană. Se vor utiliza chiurete din material plastic, conuri de
cauciuc şi irigaţii supra- şi subgingivale cu soluţii antibacteriene de clorhexidină 0.1-0.2%.
Igienizarea implanturilor la domiciliu constă întrun periaj cu periuţe electrice sau manuale, la care se
adaugă utilizarea periuţelor interdentare şi a aţei dentare pentru restaurări protetice. Prevenirea
suprasolicitării ocluzale constă în: - inserţia implanturilor într-o topografie adecvată; - verificarea
realizării unei legături etanşe între implant şi bontul protetic; - refacerea ocluziei funcţionale prin
inetrmediul restaurării protetice.
Diagnosticul infecţiilor periimplantare
Metodele de diagnosticare a infecţiilor periimplantare constau atât în examinarea clinică, cât şi în
utilizarea investigaţiilor complementare. Examinarea clinică se efectuează prin inspecţie şi sondare
cu sondă parodontală din material plastic. Adâncimea de sondare va fi întotdeauna comparată cu cea
obţinută imediat după aplicarea restaurării protetice. Investigaţiile complementare constau în: -
analiza microbiologică a fluidului din şanţul periimplantar; - testarea cu periotestul a stabilităţii
implantului; - verificarea calităţii integrării osoase prin analiza frecvenţei de rezonanţă; - efectuarea
unor radiografii pentru analizarea resorbţiei osului periimplantar. Testarea stabilităţii implantului cu
ajutorul periotestului nu este întotdeauna relevantă deoarece în unele situaţii implantul poate rămâne
imobil chiar în contextul unei resorbţii osoase semnificative. Verificarea calităţii integrării
osoase prin analiza frecvenţei de rezonanţă se dovedeşte a fi mai utilă. O mucozită
periimplantară reprezintă stadiul incipient al infecţiei periimplantare şi se manifestă prin eritem
mucozal, edem, hiperplazie, secreţie seroasă, sângerare la sondare uşoară şi adâncime de sondare
nemodificată sau uşor mărită în comparaţie cu statusul iniţial. Ea nu se asociază însă nici cu
resorbţii osoase şi nici cu formarea unor pungi periimplantare, statusul radiologic fiind
nemodificat. O periimplantită reprezintă forma mai avansată de infecţie periimplantară,
manifestată prin: - adâncime de sondare mărită faţă de situaţia iniţială (>4mm); - sângerarea la
sondarea uşoară; - secreţie purulentă de la nivelul pungii periimplantare; - durerile osoase surde
în profunzime; - status radiologic modificat, cu resorbţie osoasă evidentă. Terapia infecţiilor
periimplantare
Tratamentul infecţiilor periimplantare are drept scop: - înlăturarea factorilor etiologici; -
refacerea integrării osoase. Atitudinea terapeutică variază în funcţie de gradul de evoluţie al
afecţiunii: - măsuri terapeutice conservatoare (curăţarea mecanică, terapia antiinfecţioasă şi
antimicrobiană, terapia fotodinamică antimicrobiană, terapia laser) măsuri terapeutice rezectiv-
corective - măsuri terapeutice regenerativ-augmentative - îndepărtarea implantului.
- dificultati in descoperirea surubului de vindecare care se datoreaza unor greseli
de identificare, nu corespund datele clinice cu cele radiologice, ingroparea
excesiva a implantului si acoperirea lui cu os de neoformatie
- imposibilitatea montarii bontului protetic datorita(mobilitatii implantului prin lipsa
integrarii osoase) incongruenta bont-implant, fracturarea partii filetate a
bontului protetic, alterarea filetului din corpul implantului in timpul manevrelor de
introducere in os.
* accidente ce apar la montarea suprastructurii:
- Dificultati la montare prin lipsa de paralelism
- fractura surubului de fixare
- fractura bontului protetic

4. Necesitatea dispensarizării pacientului protezat pe implante.

Dispensarizarea pacientului.
Dispensarizarea pacientului pe termen lung reprezintă o condiţie esenţială pentru supravegherea
sănătăţii ţesuturilor periimplantare şi diagnosticarea precoce a oricărei inflamaţii. Particularităţile
morfologice ale ţesuturilor periimplantare determină o vulnerabilitate mai crescută a acestora la
atacul bacterian comparativ cu parodonţiul dinţilor sănătoşi, astfel încât o mucozită poate evolua cu
rapiditate către o periimplantită. O importanţă esenţială asupra prevenirii producerii acestor
inflamaţii o constituie asanarea preimplantară a cavităţii bucale şi menţinerea unei igiene orale
adecvate pe tot parcursul vieţii funcţionale a implantului. Instituirea unei măsuri terapeutice adecvate
stadiului de evoluţie al afecţiunii poate produce
vindecarea ţesuturilor periimplantare şi implicit prelungirea funcţionalităţii
implantului.
Dacă m protetica tradiţională, doar o parte a pacienţilor trebuie dispensarizaţi, m protetica
implantologică dispensarizarea este obligatorie. Prima verificare a pacientului se
impune după o săptămână de la inserare, când i se va face un scurt instructaj cu privire
la regulile de igienă pe care trebuie să le adopte şi sâ le respecte (modalităţi de igienizare,
instrumentarul necesar). Veriiîcârile ulterioare se realizează la una, trei şi şapte luni
de la fîxarea restaurării, apoi anual. Doar astfel, o restaurare proteticâ sprijinită pe
implante poate funcţiona timp îndelungat, evitându-se o serie de complicaţii, ce pot
surveni
5.Igienizarea restaurărilor protetice pe implante.
Regimul de întreţinere personală
– permanent
– întărit periodic prin dispensarizare
Procedurile de igienizare:
-de 3 ori pe zi
-perii de dinţi medium şi soft -perii de
dinţi interproximale -şnururi dentare
şi panglici dentare -periuţe dentare
electrice
-aparatul WATER PIK
-ape de gură de 2X pe zi