Statica fluidelor 75

5 . S TAT I C A F L U I D E L O R

5.1. ECUAŢIA DE ECHILIBRU A FLUIDELOR

Dacă în ecuaţia (4.63) punem v =0, rezultă

1
f  p (5.1)

aceasta fiind ecuaţia de echilibru a fluidelor. Se observă imediat că la acelaşi
rezultat se ajunge şi dacă utilizăm ecuaţia (4.66) ceea ce înseamnă că ecuaţia
(5.1) este valabilă atât pentru fluidele compresibile cât şi pentru cele
incompresibile.
În proiecţie pe axele unui triedru cartezian ortogonal Oxyz, găsim
1 p 1  p 1  p
fx  ; fy  ; fz  . (5.2)
 x  y  z

Bine înţeles, ecuaţia (5.1) poate fi demonstrată direct, considerând un

domeniu D cu frontiera  D , ocupat de fluidul în repaus şi scriind că
rezultanta forţelor de masă şi de suprafaţă este nulă, cu observaţia că, în
cazul echilibrului, forţa de suprafaţă este datorată numai presiunii.
Atunci când singura forţă de masă este gravitaţia, situaţie frecvent
întâlnită, dacă axa Oz are sensul verticalei ascendente, ecuaţiile (5.2) devin
 p  p  p
 0;  0;   g (5.3)
x y z

g fiind acceleraţia gravitaţională.

Primele două ecuaţii (5.3) arată că presiunea este constantă în toate
punctele unui plan orizontal (normal pe axa Oz); prin urmare, planele
orizontale sunt suprafeţe de egală presiune (izobare). În ceea ce priveşte cea
de a treia ecuaţie (5.3), din aceasta rezultă că presiunea scade atunci când z
creşte, adică pe direcţia verticalei.

5.1.1.Condiţiile de echilibru pentru forţe

Din ecuaţia de echilibru (5.1) scrisă sub forma
 f  p (5.4)
76 Mecanica fluidelor

putem deduce condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească forţele de masă

pentru ca echilibrul să fie posibil. Astfel, dacă aplicăm operatorul rotor în
ambii membri ai ecuaţiei precedente, rezultă
  f   0 (5.5)
sau, deoarece   (p )  0 ,
   f     f 0 . (5.6)
Examinarea relaţiei (5.6) ne permite să distingem mai multe situaţii
posibile. Astfel, dacă fluidul este incompresibil, densitatea  fiind deci
constantă, condiţia necesară pentru echilibru este
 f  0 (5.7)
ceea ce înseamnă că trebuie să existe o funcţie de forţe U(x, y, z) astfel ca
f  U (5.8)
respectiv
U U U
fx  ; fy  ; fz  (5.9)
x  y z

forţa de masă fiind deci conservativă.

Atunci când fluidul este compresibil, din condiţia (5.6), scrisă sub forma
  f  f   , (5.10)
se observă că echilibrul este posibil numai dacă forţa de masă este normală
pe rotorul ei. Într-adevăr, vectorul din membrul al doilea al formulei
precedente este normal pe f şi prin urmare
f .  f  0 . (5.11)
Formal, această ecuaţie este satisfăcută şi pentru (5.7) dar nu mai are
sens fizic. Observăm însă că din (5.10) rezultă
  f  0 , (5.12)
ceea ce înseamnă că suprafeţele de egală densitate (izodense) trebuie să fie
normale pe forţa de masă. Dacă utilizăm ecuaţia de echilibru (5.1) găsim, în
loc de (5.12),
 p  0 , (5.13)
relaţie care este posibilă atunci când densitatea este funcţie numai de
presiune, fluidul numindu-se, în acest caz, barotrop. Astfel, dacă
   ( p) (5.14)
rezultă
   ( p )p (5.15)
Statica fluidelor 77

şi prin urmare  este paralel cu vectorul p , condiţia (5.13) fiind

deci satisfăcută. Observăm de altfel că, dacă fluidul este barotrop, putem
introduce funcţia de presiune
dp
P   
(5.16)

şi ecuaţia (5.1) devine

f  P (5.17)
fiind deci satisfăcută condiţia (5.7).
În concluzie, pentru fluidele incompresibile şi pentru fluidele barotrope,
echilibrul este posibil doar dacă forţele de masă satisfac condiţia (5.7). Dacă
 şi p sunt variabile independente, condiţia care trebuie satisfăcută este
(5.11).

5.1.2. Legea de repartiţie a presiunii

Din (5.1) şi (5.8), rezultă

1
U  p (5.18)

dacă presupunem că fluidul este sau incompresibil sau barotrop. După ce
înmulţim scalar în ambii membri cu dr ecuaţia precedentă, obţinem
dp
dU  , (5.19)

ecuaţie din care, prin integrare, se găseşte legea de variaţie a presiunii.
Ecuaţia (5.19) arată că suprafeţele U=0, care se numesc suprafeţe de
nivel, sunt în acelaşi timp, suprafeţe de egală presiune (izobare). Prin urmare,
presiunea este funcţie numai de U şi putem scrie
p  p (U ) (5.20)
sau
dp
 p (U )   , (5.21)
dU
dacă ţinem seama de (5.19); aşa dar, pentru U=C şi densitatea este
constantă, suprafeţele de nivel fiind şi izodense. Revenind la ecuaţia (5.19),
obţinem prin integrare
dp
 
U  C , (5.22)
78 Mecanica fluidelor

sau
P U  C , (5.23)
dacă utilizăm notaţia (5.16).
Pentru gaze, dacă ecuaţia de stare este (2.16) în care presupunem că
temperatura T este constantă, evoluţia fiind deci izotermică, rezultă
RT lnp  U  C (5.24)
iar dacă relaţia dintre densitate şi presiune este (2.18), găsim
k p
U  C . (5.25)
k 1 

În sfârşit, dacă fluidul este incompresibil (lichid), densitatea fiind deci

constantă, (5.22) devine
p
U  C . (5.26)

Să considerăm acum suprafaţa de separaţie dintre două lichide
imiscibile aflate în repaus sau dintre un lichid şi un gaz, tot în condiţii de
repaus. Menţionăm că, în cel de al doilea caz, o astfel de suprafaţă se
numeşte liberă.
Într-un punct oarecare al unei suprafeţe de separaţie sau al unei
suprafeţe libere, care aparţine deci ambelor fluide, putem scrie, aplicând
ecuaţia (5.19)
d p   1 d U ; d p   2 dU
deoarece presiunea şi forţele de masă sunt aceleaşi în cele două fluide,
diferind numai densităţile 1 şi 2. Obţinem astfel
(  1   2 )dU  0

şi deoarece 1   2 rezultă dU=0 şi U=C. Suprafeţele de separaţie sau

suprafeţele libere sunt deci suprafeţe de nivel.

5.2. ECHILIBRUL ÎN CÂMP GRAVITAŢIONAL

5.2.1. Cazul gazului

Un caz particular interesant este acela în care forţa de masă este

gravitaţia, fluidul găsindu-se deci în echilibru sub acţiunea greutăţii proprii.
În această situaţie, din (5.3) şi (5.9) rezultă
U  g z  c (5.27)
Statica fluidelor 79

şi (5.22) devine
dp
 
 gz  C , (5.28)

constanta c fiind înglobată în C.

Pentru un gaz aflat în echilibru la temperatură constantă, din (5.24)
rezultă
RT lnp  g z  C (5.29)
şi considerând două puncte z1 şi z în care presiunile sunt p1 şi p, găsim
g ( z 1 z )
. (5.30)
p  p1e RT

Dacă unul dintre puncte se află în planul Oxy (z1=0) formula

precedentă devine
gz

p  p1e RT (5.31)

şi dacă z  0 presiunea scade exponenţial cu înălţimea.

Atunci când relaţia dintre densitate şi presiune este (2.18), rezultă
 k 1

k RT1   p  k 
z  z1  1   
 p  (5.32)
k 1 g   1


 


şi dacă z1=0, această formulă devine

 k 1

k RT1   p  k 
z  1   
 p  (5.33)
k 1 g   1


 


sau
k
 k  1 g z  k 1 .
p  p1 
1   (5.34)
 k RT1 


5.2.2. Cazul lichidului

În sfârşit, pentru un lichid, considerat incompresibil, (5.28) ne dă

p
 gz  C , (5.35)


sau sub o formă mai obişnuită

p   gz  C . (5.36)
Să considerăm şi de data aceasta două puncte în interiorul lichidului, la
înălţimile z şi z1, în care presiunile au respectiv valorile p şi p1. Din (5.36)
deducem imediat
p  p1   g  z1  z  (5.37)
80 Mecanica fluidelor

sau, dacă z1=0,

p  p1   g z . (5.38)
Tot astfel, dacă în (5.37) punctul de înălţime z1 se află pe suprafaţa
liberă unde presiunea p0 este constantă şi observăm că z1  z  h reprezintă
adâncimea celui de al doilea punct faţă de suprafaţa liberă, (5.37) devine
p  p0   g h (5.39)
formă întâlnită des în aplicaţii. Precizăm că presiunea pe suprafaţa liberă este
de obicei presiunea atmosferică pa şi în acest caz putem scrie
p  pa   g h (5.40)
p fiind presiunea absolută iar
pr  p  pa   g h (5.41)
presiunea relativă. Mai observăm că (5.36) se poate pune sub forma
p
z C
g

suma din primul membru numindu-se cota piezometrică a particulei de fluid

care se află la cota z şi este supusă presiunii p. Raportul p /  g se numeşte
înălţimea piezometrică ce corespunde presiunii p.

5.2.3. Aplicaţii
Să considerăm două vase care comunică între ele şi în care se află un
lichid (figura 5.1). Să presupunem mai întâi că presiunile p1 şi p2 de pe
suprafeţele libere sunt diferite. Dacă ne raportăm la un plan orizontal de
referinţă a-a, putem scrie

Figura 5.1

p1   g h1  p2   g h2
deoarece acest plan este o suprafaţă izobară. Rezultă deci
p2  p1   g  h1  h2    g h
Statica fluidelor 81

şi se observă imediat că, dacă presiunile p1 şi p2 sunt egale, diferenţa de nivel

h este nulă şi suprafeţele libere sunt situate în acelaşi plan orizontal
(principiul vaselor comunicante).
Dacă două lichide imiscibile se află
într-un tub în formă de U (figura 5.2),
densităţile lor fiind 1 respectiv 2 şi pe
suprafaţa liberă presiunea pa este aceeaşi,
putem scrie, faţă de planul orizontal al
suprafeţei de contact

Figura 5.2

pa  1 g h1  pa   2 g h2

de unde rezultă
h1 
 2 (5.42)
h2 1
înălţimile coloanelor de lichid fiind deci invers proporţionale cu densităţile.

5.3. FORŢA HIDROSTATICĂ

Să considerăm un fluid greu incompresibil care se află în echilibru într-
un vas, iar pe suprafaţa liberă se exercită presiunea atmosferică pa (figura
5.3).
Presiunea într-un punct al
suprafeţei interioare a vasului
rezultă din (5.39) şi dacă punctul
se află pe un element de arie dA, pe
acesta se exercită o forţă

n( p a   g h )dA , n fiind

Figura 5.3 versorul normalei pe dA dirijat

către exteriorul vasului.
Remarcăm însă că pe suprafaţa exterioară a vasului se exercită pe
elementul dA forţa  n p a dA , astfel că forţa rezultantă este
dR  n  g hdA . (5.43)
82 Mecanica fluidelor

Integrând pe o suprafaţă determinată S de arie A, obţinem forţa totală ce

apasă asupra acestei suprafeţe. Dacă suprafaţa S este curbă, forţele elementare
nu pot fi reduse, în general, numai la o forţă, dar se poate calcula, în raport cu
un punct oarecare, o rezultantă a lor şi un moment rezultant, amândouă
diferite de zero. Dacă S se află într-un plan, toate forţele elementare sunt
normale pe acest plan şi prin urmare paralele între ele. Rezultanta R este deci
orientată normal pe plan (spre exterior) şi are mărimea
R   g  hdA . (5.44)
S

R se numeşte forţa de presiune a lichidului pe suprafaţa S. Linia de

acţiune a lui R întâlneşte suprafaţa S într-un punct din interiorul acesteia, care
se numeşte centrul de presiune.

5.3.1. Cazul suprafeţelor plane

Forţa de presiune pe o suprafaţă plană are expresia (5.44) care se mai

poate scrie
R   g h0 A (5.45)
h0 fiind adâncimea centrului de masă al suprafeţei S şi A aria acesteia.
Prin urmare, forţa de presiune pe care un lichid în repaus o exercită
asupra suprafeţei plane S este egală cu greutatea unui cilindru format din acest
lichid care are ca bază S şi ca înălţime adâncimea centrului de masă al lui S.
În ceea ce priveşte
determinarea poziţiei
centrului de presiune, pentru
simplificarea rezultatelor
axele de coordonate trebuie
alese în mod convenabil.
Astfel, axa Oy este intersecţia
dintre planul suprafeţei libere Figura 5.4
şi planul suprafeţei S, iar axa Ox în lungul unei linii de cea mai mare pantă, cu
sensul pozitiv în jos (figura 5.4). Coordonatele xc şi yc ale centrului de
presiune rezultă din relaţiile
Statica fluidelor 83

  g h x dA 
S
 g h y dA
xc  S
; yc  (5.46)
  g h dA   g h dA
S S

care exprimă faptul că suma momentelor forţelor elementare faţă de axele

alese este egală cu momentele rezultantei faţă de aceleaşi axe.
Dacă observăm însă că h  xsin ,  fiind unghiul planului suprafeţei S
cu planul suprafeţei libere şi facem simplificările de rigoare, rezultă

 x 2 dA  x y dA
xc  S
; yc  S
. (5.47)
 x dA  x dA
S S

În expresia lui xc apare la numărător momentul de inerţie Iy al lui S faţă

de axa Oy, iar în expresia lui yc, momentul centrifugal Ixy al aceleiaşi suprafeţe
faţă de axele Ox şi Oy; expresiile precedente devin
Iy I xy
xc  ; yc  (5.48)
x0 A x0 A

deoarece

 xdA  x0 A
S

x0 fiind abscisa centrului de masă al suprafeţei S.

Din (5.48) rezultă următoarele concluzii importante:
a) poziţie centrului de presiune nu depinde de înclinarea ;
b) numărătorul lui yc se anulează atunci când suprafaţa S este simetrică
faţă de axa Ox şi prin urmare dacă este simetrică faţă de o linie de cea mai
mare pantă, centrul de presiune se găseşte pe ea;
c) centrul de presiune este totdeauna mai jos decât centrul de masă;
notând cu I0 momentul de inerţie al lui S faţă de o axă paralelă cu Oy care

trece prin centrul de masă avem I  I 0  x02 A  ( x02   2 ) A unde  este raza
de giraţie faţă de axa nou introdusă; expresia lui xc devine deci
Iy 2
xc   x0   0. (5.49)
x0 A x0

5.3.2. Cazul suprafeţelor de formă oarecare

Dacă suprafaţa supusă presiunii lichidului aflat în echilibru nu este

plană, complexul forţelor elementare care lucrează pe elementele dA nu
84 Mecanica fluidelor

poate fi redus la o forţă unică decât în cazuri particulare. În general, nu se

poate vorbi de o forţă rezultantă sau de un centru presiune unic, acţiunea
exercitată de lichid putând fi redusă, în raport cu un punct, la o forţă şi la un
moment rezultant.
De regulă, nu este greu să se
determine mărimea şi linia de
acţiune ale componentelor
acestei forţe după verticală şi
după o direcţie oarecare
orizontală. Să considerăm, în
acest scop, trei suprafeţe
Figura 5.5
cilindrice ale căror generatoare
se sprijină pe conturul suprafeţei S şi sunt paralele, respectiv cu axele Ox, Oy,
Oz (figura 5.5). Intersecţiile acestor suprafeţe cu planele de coordonate
delimitează suprafeţele Sx, Sy, Sz, adică proiecţiile suprafeţei S. Considerând
această suprafaţă S, suprafeţele cilindrice si suprafeţele Sx, Sy, Sz, obţinem trei
suprafeţe închise. Pentru fiecare dintre acestea, forţa rezultantă a presiunilor
este egală cu greutatea volumului de lichid închisă în fiecare dintre ele şi
îndreptată în sens contrar cu această greutate.
Pentru a calcula componenta Rx, ne referim la suprafaţa închisă ale
cărei generatoare sunt paralele cu axa Ox. Greutatea lichidului cuprins în
interiorul acestei suprafeţe precum şi presiunile pe suprafaţa laterală
cilindrică sunt normale pe axa Ox astfel că Rx trebuie să se echilibreze cu
forţa de presiune pe suprafaţa Sx.
În mod analog, găsim că Ry trebuie să se echilibreze cu forţa de
presiune pe suprafaţa Sy. Pentru a calcula componenta Rz, vom presupune că
planul xOy coincide cu suprafaţa liberă a lichidului. În acest caz, se observă
uşor că Rz este egală cu greutatea G a lichidului cuprins în interiorul
suprafeţei închise corespunzătoare. Prin urmare, putem scrie
R x   g  hdA
;
Ry   g  hdA ; Rz  G (5.50)
Sx Sy

h având aceeaşi semnificaţie ca şi mai înainte, sau

R x   g h0 x Ax ; R y   g h0 y A y ; R z  G (5.51)
Ax şi Ay fiind ariile suprafeţelor Sx respectiv Sy şi h0x, h0y adâncimile centrelor
de masă ale acestor suprafeţe.
Statica fluidelor 85

5.4. CORPURI IMERSE. LEGEA LUI ARHIMEDE

Dacă un corp solid cu volumul V şi suprafaţa S este scufundat în

întregime într-un lichid (imers), pe suprafaţa acestuia presiunile lichidului dau
o forţă rezultantă
R    n p dA    p dV
(5.52)
S V

n fiind versorul normalei pe S cu sensul pozitiv către exteriorul acesteia. Din

(5.36) rezultă
p    C   g z     g e z (5.53)
şi după înlocuirea în (5.52) obţinem
R   gVe z  G (5.54)
unde am notat cu G greutatea volumului de lichid dezlocuit de corpul
considerat. Prin urmare, un lichid exercită asupra unui corp scufundat în el o
forţă egală cu greutatea volumului de lichid dezlocuit de corp, dirijată în
sensul verticalei ascendente. Acest rezultat constituie legea lui Arhimede.
Legea lui Arhimede se aplică şi la un corp parţial scufundat în lichid
cu condiţia ca să considerăm numai volumul V al părţii din corp scufundate.
Se poate demonstra că linia de acţiune a acestei forţe trece prin centrul
de masă al volumului de lichid dezlocuit. În acest scop, considerăm
momentul forţelor elementare de presiune care acţionează pe suprafaţa
corpului, faţă de un punct oarecare O. Dacă P este un punct oarecare de pe
suprafaţa corpului, n versorul normalei exterioare iar r vectorul de poziţie al
punctului P, acest moment are expresia
M    r  n pdA (5.55)
S

sau, aplicând o formulă a lui Gauss,

M   n  r pdA      pr  dV
S V
. (5.56)

Pe de altă parte însă

  ( p r )  p  r  p  r  p  r

deoarece   r  0 , iar din (5.56) rezultă

M    p  r dV (5.57)
V

şi dacă utilizăm formula (5.53) obţinem

86 Mecanica fluidelor

M     g e z  r dV    g  r dV (5.58)
V V

deoarece  g e z  g . Considerând centrul de masă al volumului dezlocuit,

putem scrie
1
rG 
G   g r dV (5.59)
V

iar expresia (5.58) a momentului se poate pune sub forma

G
M   g G
 r dV (5.60)
V

de unde deducem, comparând cu (5.59)

M  rG  G  rG  R (5.61)
rezultat care exprimă proprietatea enunţată.
Pentru că un corp scufundat să rămână în echilibru, trebuie ca
greutatea sa, pe care o notăm cu Gc, să fie egală cu aceea a volumului de
lichid dezlocuit G, iar centrul de masă al corpului trebuie să se găsească pe
aceeaşi verticală cu centrul de masă al volumului de lichid dezlocuit. Dacă
greutatea Gc a corpului este mai mare decât G, acesta se scufundă în
întregime. Dacă G este mai mare decât greutatea corpului, acesta se ridică la
suprafaţa liberă până ce greutatea lui devine egală cu greutatea  g V  a
volumului de lichid dezlocuit.

5.5. ECHILIBRUL ŞI STABILITATEA

CORPURILOR PLUTITOARE

Un corp care se găseşte în echilibru fiind numai parţial scufundat într-un

lichid poartă numele de plutitor. Secţiunea plutitorului prin planul suprafeţei
libere a lichidului se numeşte plan de plutire, aria acestei secţiuni fiind aria de
plutire. Conturul ei se numeşte linie de plutire. Plutitorul fiind supus numai
greutăţii proprii şi rezultantei presiunilor exercitate de lichid, condiţiile de
echilibru necesare şi suficiente sunt:
1. Greutatea volumului de lichid dezlocuit trebuie să fie egală cu
greutatea corpului.
2. Centrul de masă al corpului şi centrul de masă al volumului de lichid
Statica fluidelor 87

dezlocuit trebuie să se găsească pe aceeaşi verticală.

Un corp parţial scufundat într-un lichid se numeşte corp plutitor sau
plutitor. În condiţiile de plutire, planul suprafeţei libere a lichidului împarte
volumul corpului în două părţi; cea scufundată care dacă ar fi plină cu lichid
ar avea o greutate egală cu corpul întreg. Planele care satisfac această
condiţie pentru un corp dat se numesc plane de plutire iar secţiunile pe care
le determină sunt denumite secţiuni de plutire.
Volumul din corp care se află sub planul de plutire se numeşte carenă,
iar centrul său de greutate este denumit centru de carenă. La un plutitor orice
deplasare este însoţită, de obicei de o schimbare în formă şi dimensiuni a
carenei. Volumul carenei rămâne însă neschimbat deoarece greutatea corpului
este constantă.
Plutitoarele care prezintă un mare interes practic, navele, au
întotdeauna un plan vertical de simetrie în lungul căruia se măsoară
dimensiunea orizontală cea mai mare. Oscilaţiile longitudinale ale plutitorului
sunt numite oscilaţii de tangaj iar cele transversale, oscilaţii de ruliu. Un corp
plutitor este stabil atunci când dispune de capacitatea de a-şi restabili poziţia
de echilibru sau de a se redresa atunci când diferite cauze (vânt,valuri etc.) l-
au scos din situaţia iniţială de echilibru.
În cele ce urmează, vom deduce condiţia de stabilitate pentru ruliu.
Pentru simplificare presupunem că centrul de greutate al plutitorului şi
centrul de carenă sunt situate în aceeaşi secţiune transversală, oscilaţiile sunt
izocarene şi unghiul de înclinare   15.
În figura 5.6 se prezintă poziţia
plutitorului după o rotaţie de acest fel
(mai precis, este desenată secţiunea cu
un plan normal pe axa de rotaţie, care
trece prin centrul de greutate al
plutitorului);G este centrul de greutate
al corpului, în care este aplicată
Figura 5.6 greutatea GC.

C  este centrul de carenă corespunzător poziţiei de plutire (nu de

echilibru), care rezultă în urma rotaţiei, în care este aplicată forţa lui
Arhimede R  GC ; C este centrul de carenă corespunzător poziţiei iniţiale.
88 Mecanica fluidelor

Axa de înclinare este linia rezultată din intersecţia noului plan de

plutire A’B’ cu vechiul plan AB, iar în urma acesteia este punctul O.
Piciorul celei mai scurte perpendiculare, dusă pe GC de pe verticala
lui C  , se numeşte metacentrul relativ la axa de înclinare. Admiţând că
punctele G,C şi C  sunt coplanare rezultă că metacentrul este punctul de
intersecţie al lui GC cu verticala dusă prin C  . Se observă că echilibrul este
stabil faţă de oscilaţia considerată când metacentrul M este mai sus decât
centrul de greutate G şi este nestabil în caz contrar .
Dacă M este metacentrul corespunzător unei înclinaţii de unghi  în
jurul axei care trece prin O, momentul de revenire corespunzător are
mărimea GC  GM  sin . Determinarea înălţimii metacentrice MG are un
interes practic deoarece durata perioadei de oscilaţie în mişcarea de ruliu
depinde numai de ea.
Se poate arăta că axa de
înclinare trece prin centrul de
greutate al secţiunii de plutire.
Într-adevăr, dacă notăm cu 
carena şi ţinem seama de faptul că
în timpul deviaţiei aceasta rămâne
neschimbată, rezultă că volumul
 al părţii AA’O ieşite din lichid
Figura 5.7
trebuie să fie egal cu acela al
părţii OBB’ (figura 5.7). Dacă se notează cu y distanţa de la un element d al
suprafeţei a până la axa care trece prin O, volumul  are expresia

   1
 y d     yd
2
(5.62)

unde 1 şi 2 sunt cele două părţi în care axa de înclinare împarte secţiunea
de plutire a. De aici rezultă

 1yd   2 yd  a yd

şi deoarece  este constant

a yd  0 , (5.63)

rezultat care arată că axa de înclinare trece prin centrul de greutate al

secţiunii a.
Statica fluidelor 89

Dacă se consideră noua poziţie C  a centrului de carenă, în urma

înclinării cu unghiul  această poziţie se poate găsi ţinând seama de faptul că
momentul faţă de C al forţei arhimedice aplicată în C  este egal cu suma
momentelor forţei lui Arhimede aplicată asupra volumului BB O , care a
intrat în lichid şi al greutăţii volumului ieşit din lichid AAO .
Aceste două forţe sunt egale şi de semn contrar, creând un cuplu, al
cărui moment în raport cu punctul C este egal cu momentul din oricare alt
punct din plan şi deci şi în raport cu punctul O.
Păstrând relaţiile de mai sus, momentul faţă de O, corespunzător

părţii intrate în lichid, este g  1 y d , iar acela corespunzător părţii

2

ieşite, g  2  y d (de acelaşi sens cu primul).

2

Suma acestor momente este

g  1y 2d  g  2y 2d  g ay 2d  gI 0 (5.64)

unde I0 este momentul de inerţie al secţiunii de plutire a faţă de axa de

înclinare care trece prin centrul ei de greutate pentru un unghi  constant.
Momentul forţei lui Arhimede g în raport cu punctul C este
g MCsin şi, pentru valori mici ale unghiului  se poate utiliza
aproximaţia sin   ; prin egalarea celor două momente rezultă
 MC  I 0 (5.65)

şi deoarece avem MC  MG  , unde am notat cu  distanţa GC între

centrul de greutate şi centrul de carenă, obţinem
I0
MG    0. (5.66)

Se atribuie lui  semnul + atunci când centrul de greutate este mai jos
decât centrul de carenă. Pentru ca plutitorul să fie readus de către cuplul de
revenire în poziţia iniţială trebuie ca înălţimea metacentrică MG să fie
pozitivă chiar dacă se introduce pentru I0 valoarea minimă.

5.6. ECHILIBRUL RELATIV

90 Mecanica fluidelor

Problemele de echilibru relativ apar în cazul unui fluid conţinut într-un

vas aflat în mişcare. În general, fluidul nu se va putea menţine în echilibru
faţă de un sistem de axe de coordonate solidar cu vasul şi prin urmare este
necesar să găsim ce feluri de mişcări de antrenare sunt compatibile cu starea
de echilibru relativ. În acest scop, vom scrie mai întâi ecuaţia echilibrului
relativ.

5.6.1. Ecuaţia echilibrului relativ

Dacă utilizăm rezultatele din mecanică este necesar să considerăm

expresia acceleraţiei în care vom observa că, în cazul echilibrului relativ, nu
există viteză relativă şi prin urmare nici acceleraţie relativă şi nici acceleraţie
Coriolis. Ca urmare, se obţine ecuaţia
a a  a 0  ω  r  ω   ω  r  (5.67)
unde am introdus notaţia a 0  v 0 pentru acceleraţia originii sistemului mobil.
Aşadar, dacă Oxyz este
triedrul cartezian ortogonal,
legat de vasul cu fluid aflat în
mişcare, există, în raport cu
triedrul fix    , o
mişcare de transport care se
compune dintr-o translaţie cu
viteza v 0 şi o rotaţie cu viteza
unghiulară ω în jurul unei axe Figura 5.8

instantanee care trece prin originea triedrului mobil (figura 5.8).

Ecuaţia de echilibru se poate scrie deci sub forma
1
f  aa  p (5.68)


sau
1
f  a 0  ω  r  ω   ω  r  = p . (5.69)


De obicei, singura forţă exterioară este aceea gravitaţională, fapt care

simplifică în mod considerabil condiţiile stabilite mai înainte. Într-adevăr,
dacă f se confundă cu acceleraţia gravitaţională g, aceasta din urmă fiind
constantă rezultă imediat
Statica fluidelor 91

 f   g  0

ceea ce implică ω = constant, deci

  0.
ω (5.70)
Prin urmare, pentru ca echilibrul relativ al unui fluid incompresibil în
câmpul gravitaţional să fie posibil este necesar ca rotaţia ω să fie constantă
atât ca mărime cât şi ca direcţie. Vasul care conţine fluidul trebuie aşa dar să
se rotească uniform în jurul unei axe care se deplasează paralel cu ea însăşi
dacă originea triedrului mobil are o viteză de translaţie. Ecuaţia de echilibru
(5.69) se scrie în acest caz
1
g  a 0  ω  ω r   p (5.71)


sau, dacă ţinem seama de formula dublului produs vectorial,

1
g  a 0   r  ω  ω  2 r  p . (5.72)


Dacă alegem una din axele triedrului mobil, de exemplu Oz, paralelă cu
direcţia axei de rotaţie, rezultă
x  0;  y  0 ; z  

şi din (5.72) obţinem ecuaţiile scalare

1 p
g x  a0 x   2 x 
 x

1 p
g y  a0 y   2 y  (5.73)
 y

1 p
g z  a0z  .
 z

Prin integrare, obţinem imediat

2 2 2 2
p

  g x  a0x  x 
2
 
x  g y  a0 y y 
2
y 

gz  a0 z  z  C (5.74)

constanta C putând fi o funcţie de timp.

Dacă există şi o mişcare de rotaţie, aceasta trebuie să fie uniformă şi
să se efectueze în jurul unei axe verticale, aşa cum rezultă din cele arătate
mai sus.
Remarcăm de asemenea că, la fluidele incompresibile, existenţa unei
92 Mecanica fluidelor

suprafeţe libere implică anumite condiţii complementare pe care le vom

preciza în exemplele ce urmează.