Universitatea “Stefan cel Mare” Suceava

Facultatea: Inginerie Alimentara

Specializarea: Controlul si expertiza produselor alimentare

CROMATOGRAFIA DE GAZE
 CROMATOGRAFIA

Cromatografia grupează o variată şi importantă grupă de metode care

permit cercetătorului să separe compuşi foarte asemănători din amestecuri
complexe. În toate separările cromatografice proba este dizolvată într-o fază
mobilă: gaz, lichid sau fluid supercritic. Această fază este frecvent numită eluent,
iar după ce trece de capătul coloanei se numeşte eluat.
Metoda cromatografică a fost descoperită de botanistul rus Mihail Tsvet, în
1906 şi a fost folosită întâi pentru separarea unor substanţe colorate pe coloană
sau ca eluate colorate. Dacă substanţele sunt incolore, prezenţa lor pe coloană
sau în eluate se recunoaşte prin alte metode [63].
Metodele cromatografice sunt bazate pe adsorbţia amestecului de
substanţe (solid-lichid; lichid-lichid; gaz-lichid) pe un material adsorbant, urmată
de desorbţia succesivă (cu ajutorul unui dizolvant adecvat – eluant) a
componentelor din amestec.
Coloana de adsorbant poate fi înlocuită, în unele variante cu o foaie de
hârtie poroasă preparată în mod special (cromatografie pe hârtie) sau cu un strat
subţire de adsorbant fixat pe o placă de sticlă, cu ajutorul unui liant
(cromatografie în strat subţire).
Separarea compusului de analizat de potenţialele interferenţe este unul
din paşii esenţiali în analiza chimică. Cromatografia este una dintre cele mai
frecvent utilizate metode pentru a realiza aceste separări analitice. Aplicaţiile
cromatografiei cresc exponenţial cu timpul, în mare parte datorită faptului că ea
îşi găseşte aplicaţii în toate ramurile ştiinţei. Este rapidă, simplă, cu costuri relativ
reduse şi variabilitate mare relativ la alegerea metodei de separare.

O analiză cromatografică se rezumă în general la următoarele concepte

fundamentale:
• proba este dizolvată în faza mobilă;
• faza staţionară este cel mai frecvent un lichid adsorbit la suprafaţa unor
particule de solid utilizate pentru a împacheta coloana;
• faza mobilă este trecută peste faza staţionară nemiscibilă; aceasta se
numeşte eluţie;
• solutul care are o mare afinitate faţă de faza mobilă se va mişca prin
coloană foarte încet;
• componenţii probei se vor separa în benzi discrete vizibile la detector, şi
rezultă cromatograma.

Tipuri de cromatografii:

Sunt 5 categorii de cromatografii: de adsorbţie, de partiţie, cu schimb de

ioni, prin excluziune moleculară si de afinitate.
Metodele de cromatografie pot fi de asemenea clasificate în două moduri:
cromatografia planară şi cromatografia pe coloană.
Ele sunt bazate pe interacţiunea fizică, ceea ce înseamnă că faza staţionară şi
faza mobilă sunt în contact. În cromatografia pe coloană, faza staţionară este
introdusă în interiorul unui tub îngust şi faza mobilă este introdusă în tub cu
ajutorul presiunii sau a greutăţii proprii. În contrast, cromatografia plană foloseşte
o fază staţionară care este depusă pe o suprafaţă plană sau în hârtie. Faza
mobilă se deplasează prin faza staţionară datorită acţiunii capilare sau a greutăţii
 Cromatografia de lichide, gaze şi de fluide supercritice sunt 3 clase
generale bazate atât pe tipurile de faze mobile şi staţionare cât şi tipurile de
echilibre implicate în transferul solutului între faze. Fazele mobile sunt gaze,
lichide şi fluide supercritice. Fazele staţionare variază şi tipul de echilibru este
dependent de alegerea acestei faze.

Cromatografia de adsorbţie utilizează o fază staţionară solidă şi o fază

mobilă care este un lichid sau un gaz. Solutul poate fi adsorbit la suprafaţa
particulelor solide, unde echilibrul dintre starea adsorbită şi soluţie produce
separarea moleculelor solutului.
În cromatografia de partiţie faza staţionară este un film subţire pe
suprafaţa unui suport solid. Solutul stabileşte un echilibru între lichidul staţionar şi
faza mobilă (lichidă sau gazoasă).
În cromatografia de schimb ionic anionii sau cationii sunt legaţi covalent
de o fază staţionară solidă, frecvent o răşină sau o fază solidă tare şi amorfă. O
fază mobilă lichidă este utilizată. Ionii solutului de sarcină opusă sunt atraşi de
faza staţionară datorită forţelor electrostatice.
Cromatografia de excluziune moleculară este mai comun denumită de gel
permeabil sau de filtrare cu gel. Această tehnică separă moleculele după mărime
şi moleculele mari trec cu o viteză mai mare decât moleculele mici. Nu există
interacţiuni atractive. În loc, faza mobilă gazoasă sau lichidă este trecută printr-
un gel poros, care exclude moleculele mari, dar nu şi pe cele mici. Moleculele
mari curg peste fără a intra în gel, şi ele eluează primele [65].
Cromatografia de afinitate este bazată pe interacţiunea între un tip de
molecule de solut şi un al doilea tip, acestea legate covalent de faza staţionară.
Când un amestec este trecut prin coloană, doar un tip de molecule de solut
reacţionează cu moleculele legate şi formează legături la răşină. Moleculele de
solut dorite sunt dislocate apoi de moleculele legate variind pH-ul sau tăria ionică
a solventului .

Dupa starea fizica a fazei mobile departajam doua tipuri de metode: gaz-
cromatografia si cromatografia pe lichide.

Gaz-cromatografia (GC)

Gaz-cromatografia (GC), denumita si cromatografie gaz-lichid (GLC), este o

tehnica de separare in care faza mobila este un gaz. Aceasta metoda utilizeaza
intotdeauna o coloana care poate fi impachetata sau capilara, umpluta cu faza
stationara, pentru a prelungi cat mai mult drumul parcurs de faza mobila.
Gaz-cromatografia se bazeaza pe un echilibru partitionat al analitului intre
o faza stationara solida (de obicei, un material pe baza de silicagel sau siliconi) si
faza mobila gazoasa (de obicei, heliu). Faza stationara este fixata in interiorul
unui tub de sticla de diametru foarte mic (coloana capilara) sau pe o matrice
solida in interiorul unui tub larg de metal (coloana impachetata). In general, este
utilizata in chimia analitica la scara larga.
Datorita temperaturilor inalte folosite, care denatureaza proteinele si
biopolimerii de masa, moleculara mare are o aplicativitate foarte ingusta in
biochimie. Ea este insa foarte utilizata in petrochimie, monitorizarea mediului si in
ariile chimice industriale.
De asemenea, este foarte utilizata in cercetarea chimica. Pentru
identificarea analitului la iesirea din coloana, gaz-cromatograful poate fi cuplat cu
un spectrometru de masa sau cu un spectrometru in infrarosu.
Cromatografia pe lichide

Cromatografia pe lichide (LC) este o tehnica de separare in care faza

mobila este un lichid. Transportul fazei mobile se poate face pe coloana sau in
strat subtire. Pe coloana, inaintarea eluentului se poate face gravitational sau
actionat cu presiune.
Astfel, in prezent, cromatografia pe lichide foloseste particule foarte mici pentru
umplutura coloanei, actionandu-se cu presiune pentru inaintarea fortata a
eluentului si se numeste cromatografie de lichide de inalta performanta (HPLC).
Mai pe larg, in HPLC, proba este fortata printr-o coloana cu particule sferice sau
de forma neregulata sau printr-un strat poros monolit (faza sta)ionara). Proba
este deplasata de un lichid (faza mobila) la inalta presiune.
In functie de polaritatea fazelor mobile si stationare, HPLC este divizata in
cromatografie de lichide in faza normala – NPLC (faza stationara, ex. silicea,
este mai polara decat cea mobila, ex. toluenul) si opusul, cromatografie de
lichide in faza reversibila – RPLC (faza stationara, ex. C18-octadecilsilan, si faza
mobila, ex. amestec apa-metanol). In mod ironic, NPLC are mai putine aplicatii
decat RPLC.

CROMATOGRAFIA DE GAZE

Generalităţi

Prin cromatografie de gaze pot fi anlizate toate amestecurile de lichide

gaze sau solide care pot fi trecute sau există în stare gazoasă şi care nu se
descompun la încălzire în alte specii chimice.
Modul cel mai uzual de analiză este acela în care amestecurile supuse
analizei sînt în stare lichidă din care sînt aduse în stare gazoasă prin evaporare .
 La cromatografia cu gaze proba este evaporată la intrarea în coloana
cromatografică fie direct la capătul acestei fie într-un dispozitiv special plasat tot
la intrarea în coloană. Separarea de-a lungul coloanei (eluţia) are loc cu
ajutorul unui gaz purtător care spre deosebire de cromatografia de lichide nu
interacţionează cu faza mobilă , singurul lui scop fiind acela de agent de
transport a speciilor chimice din amestec prin coloană.

Începuturile Cromatografiei de gaze sînt legate de coloane cu umplutură

în care se transfera amestecul de substanţe gazoase după ce în prealabil erau
evaporate spontan într un injector încălzit.
La ora actuală este folosită în exclusivitate numai cromatografia de gaze
cu coloane fără umplutură la care se deosebesc două tipuri:
- cromatografia de gaze pe faze staţionare solide (cromatografie de
absorbţie)
- cromatografia de gaze pe faze staţionare lichide (cromatografie de
repartiţie)
La cromatografia de gaze pe faze staţionare solide retenţia speciilor de
analizat din amestec este realizată pe bază de absorbţie fizică pe peretele
interior al coloanelor cromatografice ce au diametre interioare de zecimi de
milimetrii şi lungimi apreciabile de ordinul zecilor de metrii. Din cauza unor
absorbţii ireversibile, care duc la rîndul lor reproductibilităţi slabe, această tehnică
este folosită rar şi numai la substanţe cu puţine molecule în structură.
Cromatografia de gaze pe faze staţionare lichide se bazează pe repartiţia
substanţei de analizat între faza mobilă gazoasă şi o faza lichidă imobilizată pe
peretele interior al coloanei cromatografice. Acest tip de cromatografie de gaze
este folosită la ora actuală aproape în exclusivitate.
Relaţiile matematice care o descriu sînt valabile cu mici modificări şi la
cromatografia de lichide, aceste modificări sînt dictate de faptul că gazele sînt
compresibile şi ca atare proprietăţile şi comportarea reologică sînt influenţate de
presiune şi de temperatură. Din acest motiv la cromatografia de gaze este
folosit în locul timpului de retenţie tr volumul de retenţie Vr care ţine cont de
debitul mediu Q al fazei mobile exprimată în ml/min, debit ce depinde de
presiune şi de temperatură : Vr= tr .Q (1)
Spre deosebire de cromatografia de lichide viteza fazei mobile are o
influenţă
mare asupra lăţirii de bandă ( vezi şi cap. – Cromatografia de lichide) influenţa2
difuziei longitudinale fiind importantă dtorită coeficientului de difuzie mai ridicat cu
3-4 ordine de mărime la gaze faţă de cel al lichidelor.

Aparate folosite în gazcromatografie

Un gazcromatograf respectă schema bloc din figura avînd particularităţi

specifice pentru analiza unei faze gazoase schema lui de principiu arată ca în
figura de mai jos:

Schema de principiu a unui gazcromatograf. 1-butelie de gaz purtător, 2-reductor de presiune, 3 -

manometru de înaltă presiune, 3- manometru de joasă presiune, 5- regulator de presiune şi debit,
6- seringă de injecţie pentru substanţe de analizat în stare iniţială lichidă, 7-dispozitiv de
evaporare rapidă , 8-cuptor termostatat de încălzire, 9- coloană cromatografică tubulară, 10-
detector, 11- amplificator electronic, 12- sistem electronic de achiziţie prelucrare şi afişare
date, 13 – calculator, 14- imprimantă.
Alimentarea cu gaz purtător

Gazul purtător trebuie să fie inert din punct de vedere chimic. Din acest
punct de vedere intră în discuţie gazele inerte, hidrogenul, azotul şi bioxidul de
carbon. Natura gazului utilizat depinde de tipul de detector folosit , iar acesta
depinde la rîndul lui de mai mulţi factori dar în principal de clasa de substanţe
analizate.
Gazele purtătoare de înaltă puritate sînt preluate de regulă din butelii
speciale de înaltă presiune prevăzute cu reductoare de presiune ce asigură
presiuni de intrare cuprinse între 1,5 şi 3 ata, dar pot fi produse şi pe loc cu
generatoare speciale ( hidrogen, azot).
Pe traseul gazului purtător se găseşte un debitmetru electronic precum şi
o sită moleculară pentru reţinerea vaporilor de apă şi a eventualelor impurităţi
solide de dimensiuni mici.

Sistemul de injecţie

Caracteristicile sistemului de injecţie asigură în mare parte calitatea

analizelor cromatografice, fiind responsabile de lăţirea de bandă a peak-urilor.
Un sistem performant de injecţie trebuie să asigure injecţia în timp scurt a
unor cantităţi extrem de mici de subsatanţă de analizat numai aşa sînt asigurate
peakuri 4 înguste la bază. Extragerea probei se face dintr-un minirecpient
cilindric de sticlă aşezat pe suportul mobil a autosamplerului prin intermediul unei
microseringi speciale acţionată automat.
Acul seringii perforează un dop de cauciuc siliconic sau şi absoarbe o
cantitate bine definită de probă, figura 2, după care se ridică automat , se
deplasează şi injectează proba printr-un “semptum” prevăzut cu un dop de
cauciuc siliconic într-un dispozitiv de evaporare rapidă situat la intrarea în
coloană. Este foarte important ca evaporarea să se producă practic instantaneu
astfel încît amestecul fazei purtătoare cu substanţa de analizat să se producă
chiar la baza coloanei cromatografice.
Volumul unei probe analizate pentru coloane analitice normale variază de
la cîţiva μl la cca 30 μl, la coloane capilare volumul probei este mult mai mic de
cîtiva nl fiind necesară folosirea unui sistem de splitare ( divizare), figura 3, a
volumului probei sistem care asigură preluarea pentru analiză numai a unui
volum extrem de mic restul fiind purjat în mediu. Aceste sisteme de splitare sînt
în principiu divizări de debit cu tuburi de tip “T”, existente atît pe traseul gazului
purtător cît şi pe cel al
amestecului gazos, pe ale cărori ramuri se crează rezistenţe hidraulice bine
controlate astfel încît să poată fi purjată cea mai mare parte din substanţa de
analizat, pe coloană ajungînd numai o parte infimă de amestec şi gaz purtător
aşa cum de altfel este necesar.
Manipularea a unor cantităţi mici de probă, aşa cum este cazul la
gazcromatografie, pe cale manuală duce la erori importante motiv pentru care
pentru dozare şi injecţie sînt recomandate dispozitive de tip autosampler.
Fazele de injecţie ale amestecului lichid de analizat

două procedee de splitatare a volumului probei la cromatograful de gaze

3- tub de evaporare cu dop de vata de sticlă sau de cuarţ , 4 corpul
dispozitivului de injecţie , 5- ventil cu 3 căi, 6- ventil cu ace cu debit
reglabil

Coloane cromatografice
 Termenul de coloană cromatografică este oarecum impropriu pentru
cromatografia de gaze, el provine incă din timpul în care se foloseau coloane cu
umplutură de lungimi rezonabile care încăpeau în gazcromatograf sau care erau
montate în poziţie verticală lîngă aparat avînd o termostatare concentrică.
Diametrul interior al coloanelor cu umplutură pentru gazcromatografie este
de 4,6 mm, 3,18 mm sau la aşa numitele coloane “micro” <1mm. Acest tip de
coloane este astăzi extrem de rar folosit din cauza faptului că au o capacitate de
separare redusă şi o rezoluţie slabă. Astăzi sînt folosite cu precădere

coloane capilare care se prezintă sub forma unor tuburi metalice de cupru , oţel
inoxidabil sau din sticlă cele din urmă fiind trase într-un film de poliamidă sau de
aluminiu pentru a le mări rezistenţa mecanică la incovoiere.
“Coloanele capilare ” sînt goale, au diametre interioare submilimetrice şi lungimi
de zeci de metrii putînd depăşi şi o sută de metri. Coloanele capilare au
capacitate de separare şi rezoluţie mare în schimb din cauza cantităţilor extrem
de mici de substanţă analizată au au o limită de detecţie scăzută şi un timp de
analiză mai ridicat.
Din cauza volumului extrem de mic necesar într-o coloană capilară , de
ordinul μl, ale amestecului gazos de analizat înainte de intrarea în coloana
cromatografică se foloseşte “splitarea” (divizarea) probei ,prin această operaţie
numai o mică parte a acesteia, la limita dozării volumice, este admisă în colană
cealaltă parte fiind purjată în atmosferă. Această cantitate emică de substanţă
analizată este motivul limitei de detecţie mai scăzute. Atît coloanele cu umplutură
cît şi cele capilare pot funcţiona în regim de cromatografie de absorbţie (gaz-
solid) sau în regim de cromatografie de repartiţie (gaz - lichid).
La folosirea coloanelor cu umplutură pentru cromatografia de absorbţie
umplutura este formată dintr-un absorbant foarte fin, iar la cromatografia
de repartiţie umplutura este formată dintr-un material poros a cărui
suprafaţă este impregnată cu o fază lichidă staţionară.
Tipuri de coloane utilizate în gazcromatografie. a- coloane cu umplutură pentru
cromatografia de absorbţie, 1-perete coloană, 2-umplutură poroasă . b-coloane cu
umplutură pentru cromatografia de repartiţie, 1-perete coloană, 2fază staţionară lichidă
depusă pe umplutură, 3-umplutură. c-coloană capilară cu film lichid subţire, 1-perete
coloană, 2-film lichid , d-coloană capilară cu strat subţire impregnat cu lichid, 1-perete
coloană, 2- film lichid, 3-strat granular subţire.

La folosirea coloanelor capilare se deosebesc coloane cu film şi capilare

cu strat. La coloanele capilare cu film faza staţionară aderă sub forma
unui film subţire de peretele interior neted al coloanei capilare iar la coloanele
capilare cu strat, figura, faza stationară este aplicată sub forma unui strat
subţire de diatome impregnat cu faza lichidă staţionară.
În cadrul cromatografiei de gaze sînt valabile tot relaţiile stabilite la
ceromatografia de lichide cu condiţia ca influenţa temperaturii şi a presiunii să
fie redusă la maxim. În acest scop procesul de sparare în coloană trebuie să fie
izoterm iar trecerea amestecului în fază gazoasă cît mai rapid posibil.
Pentru alegerea corectă a unei coloane pentru gazcromatografie este
nevoie să se ţină cont de următoarele:
- proprietăţile negative ale unei coloane ( cost, timp de analiză, absorbţie
reziduală) sînt proporţionale cu lungimea crescînd deci cu creşterea acesteia
- singura proprietate pozitivă a coloanei şi anume capacitatea ei de
separare creşte abia cu pătratul lungimii coloanei, acesta fiind şi motivul
folosirii unor coloane de lungime medie de 20 -30 m în locul unor lungimi ce pot
depăşi 100 m. Afară de aceasta la coloane scurte scade timpul de analiză şi
absorbţia reziduală deoarece ea este proporţională cu lungimea drumului parcurs
de faza mobilă în mediul absorbant
- Atunci cînd se solicită o separare avansată se vor folosi coloane de lungime
mare cu recomandarea ca drept gaz purtător să se folosească hidrogenul
deoarece se reduc sensibil timpii de analiză. Trebuie avut în vedere că aici creşte
timpul de analiză
- Reducerea timpului analiză prin mărirea presiunii iniţiale a gayului purtător duce
la reducerea capacităţii de separare a coloanei capilare

Cuptoare de termostatare

Temperatura coloanei este un parametru esenţial pentru gazcromatografie

deoarece ea provoacă practic gradientul de presiune ce transportă gazul prin
coloană. Creşterea temperaturii duce la creşterea exponenţială a presiunii
amestecului gazos care la rîndul ei duce la creşterea vitezei de migrare reducînd
sensibil timpul de retenţie. În general se consideră că o creştere a temperaturii
cu cca 300C duce la reducerea la jumătate a timpului de retenţie.
În realitate nu interesează viteza absolută de migrare ci viteza relativă de
migrare vr ca fiind raportul dintre viteza medie vma liniară a substanţei analizate
raportată la viteza medie vmg a gazului purtător:mg ma v v v r = (2) valoarea
vitezei relative de migrare se situează între 0 şi 1, ceea ce înseamnă că la
valoarea zero nu are loc nici o migrare, temperatura fiind prea mică, iar la
valoarea 1 nu are loc nici o separare deoarece amestecul de de analizat
traversează coloana cu aceeşi viteză cu gazul purtător nefiind reţinuţi diferenţiat
în timp diferiţii componenţi. Care valoare intermediară între zero şi 1 este optimă
depinde în mare parte de dificultatea separării. Temperatura optimă a coloanei
depinde de temperatura de fierbere şi de gradul de separare. Pentru amestecuri
a căror temperatură de evaporare se situează într-un domeniu destul de apropiat
se poate spune cu o apreciere relativ bună că o temperatură egală sau ceva mai
mare decît temperatura medie de evaporare a probei duce la un timp de eluţie
apreciat de cca 4-30 minute ceea ce reprezintă valori acceptabile. Dacă se
foloseşte acest raţionament se apelează la regimul de lucru izoterm (temperatura
coloanei constantă).
In cadrul lucrului în regim izoterm valoarea temperaturii trebuie menţinută
constant în limitele ±0,1 0C motiv pentru care coloana se găseşte într-un cuptor
termostatat . În cazul unor probe cu un interval mare de fierbere este de dorit să
fie folosit un program de temperatură în cadrul căruia temperatura este crescută
fie în mod continuu fie în trepte .
La injecţie proba se găseşte la temperatura cea mai scăzută optimă
pentru componentele volatile dar necorespunzătoare pentru componentele cu
temperatură de vaporizare mare. În timpul analizei temperatura este crescută
progresiv pînă cînd se obţine în final temperatura corespunzătoare
componentelor volatile. În cadrul programelor de temperatură nu trebuie depăşită
însă temperatura care duce la valorii mai mari de 1 a vitezei relative de migrare
vr.

Detectoare pentru gazcromatografie

Caracteristicile detectoarelor

La ieşirea din coloana gascromatografice există condiţii optime de

măsurare pentru multe tipuri de detectoare deoarece aici ies pe rînd substanţe
gazoase pure cu o diluţie ideală realizată cu un gaz inert. Pentru identificări
calitative este indicată folosirea de spectrometre la ieşirea gazcromatografelor.
Cele mai utilizate combinaţii sînt: gazcromatograf- spectrometru de masă ( GC-
MS) sau gazcromatograf- spectrometru în infraroşu cu transformată Fourier (GC-
FTIR).
 Pentru analiza cantitativă a probelor ( probe a căror compoziţie calitativă
este deja cunoscută) s-au impus cîteva detectoare utilizate la ora actuală la
scară mare acestea se clasifică după principiul lor fizic în:
- Detectoare sensibile la variaţie de concentraţie
- Detectoare sensibile la variaţie de debit masic
La detectoarele sensibile la variaţie de concentraţie semnalul electric al
detectorului este proporţional cu concentraţia momentană a substanţei (i) din
volumul din imediata vecinătate a detectorului. La un detector sensibil la variaţie
de debit masic semnalul electric al detectorului este proporţional cu debitul
masic (Mi), adică cu masa de substanţă ce trece în unitatea de timp prin dreptul
detectorului.
Detectoare sensibile la variaţia de concentraţie sînt influenţate de
debitul de gaz purtător motiv pentru care debitul de gaz purtător trebuie reglat
automat în vederea menţinerii constante a valorii lui. Influenţa debitului de gaz
purtător nu se manifestă la detectoarele sensibile la variaţie de debit masic.
Sensibilitatea S a detectorului reprezintă nivelul de conversie a mărimii fizice
neelectrice într-o mărime electrică proporţională. La detectoarele sensibile la
variaţie de concentraţie sensibilitatea detectorului este dată de raportul dintre
semnalul electric Ei şi concentraţia substanţei i din gazul purtător, iar la
detectoare sensibile la variaţie de debit masic sensibilitatea este dată de raportul
dintre semnalul electric Ei şi debitul masic Mi - masă în unitate de timp).
Prin înregistrarea semnalului electric al detectorului (potentialul electric E-
mV sau curentul electric I-mA) în funcţie de timp se obţine cromatograma. Un
detector nu dă numai un semnal electric util ci conţine şi componente dăunătoare
sau parazite precum: abateri, zgomot de fond , drift (plajă de variaţie) care pot
duce la erori importante de măsurare. Abaterile periodice îşi au originea în
reglările periodice automate ale temperaturii şi debitului gazului pe cînd oscilaţii
neperiodice trebuie puse mai ales pe seama coloanelor de separare incălzite
incomplet sau murdare. Zgomotul de fond are frecvenţă ridicată este specific
fiecărui detector şi electronicii sale aferente şi se manifestă mai ales atunci cînd
amplificarea electronică a semnalului este mare.
 Componentele parazite din semnalul electric se determină în felul următor:
din semnalul înregistrat al detectorului în funcţie de timp se alege întimplîtor un
interval de 15 minute si se trasează pe ambele părţi ale liniei de bază a
semnalului două linii paralele în aşa fel încît aceste linii să atingă tangenţial intr-
un interval de cca 10 minute peak-urile (virfurile) a cele mai mari.
Drift-ul este definit ca fiind înclinaţia celor două linii paralele faţă de
abscisă. Abaterile sînt definite ca distanţa între cele două linii. Pentru stabilirea
mărimii zgomotului de fond se alege intervalul de un minut care prezină cel mai
mare zgomot. Nivelul zgomotului de fond se determină prin mărimea distanţei
între cele două linii paralele ce unesc vîrfurile semnalului de zgomot.

Componente dăunătoare ale semnalului electric al detectoarelor

Limita de detectare Ld reprezintă o măsură a concentraţiei mg/l sau a

debitului masic g/s celor mai mici a substanţelor analizate încă detectabile de
un senzor cromatografic: Pentru descrierea capacităţii unui senzor folosit în
cromatografie se foloseşte exclusiv limita de detectabilitate şi nu sensibilitatea
lui. Limita de detectabilitate se determină din raportul dintre nivelul tuturor
semnalelor parazite p raportat la sensibilitate S:
Ld =p/S (3)
 Numai atunci cînd diferenţa E între valoarea mărimii măsurate şi valoarea
medie a unei analize oarbe este de trei ori mai mare decît abaterea standard
(s) ( vezi şi cap ) a tuturor semnalelor parazite p se poate susţine cu o
siguranţă de 99% că că un punct de măsurare oarecare P de pe cromatogramă
reprezintă un punct a semnalului util şi nu a componentelor parazite ale
semnalului. La acest raţionament se iau în calcul numai abaterile pozitive ale
Peak-urilor de la valoarea medie ( jumătatea semnalului de eroare).

caracteristicile semnalului detectorului

Acest concept teoretic , dealtfel perfect valabil, este modificat în practica

cromatografică în sensul că se iau în considerare atît abaterile pozitive cît şi cele
negative , măsurătorea făcîndu-se ” vîrf – vîrf”. Din aceste măsurători ar rezulta
prin împărţire un factor f , (f = 1,5 (în loc de 3) pentru distanţa punctului de
măsurare P de la valoarea mediană a semnalului de abatere . de regulă pentru
calculul limitei de detectabilitate Ld se fololoseşte un factor f =1,2 – 2:
Ld = (1,5...2) semnal de abatere /Si (4)
Ld = (5...10) semnal de abatere /Si (5)
În conformitate cu alte standarde sînt folosite şi alte valori pentru factorul f, de ex
IUPAC recomandă f = 3.
 Limita de determinare reală Ldet reclamă valori mai mari pentru (f) decît
în cadrul limitei de detectare, astfel valoarea acestuia trebuie să fie cuprinsă
între 5-10 corespunzător cu siguranţa statistică cerută pentru rezultatul
măsurătorilor.
Constanta de timp (τ) a unui detector cromatografic, inclusiv a electronicii
aferente, reprezintă timpul care trece din momentul iniţierii măsurătorii pînă în
momentul în care este indicat 63,2% a întregului semnal. După (5τ) se obţin
99,3 % a întregului semnal

Influenţa consatantei de timpt asupra timpul de răspuns t

Selectivitatea unui detector Si,j descrie sensibilităţile diferite pentru

două materiale diferite i şi j. Selectivitatea Si,j este indicată ca fiind raportul
sensibilităţii detectorului pentru cele două substanţe:
Sij= Si/Sj (6)
Dacă sensibilitatea pentru substanţa j se apropie de valoarea unu detectorul
este specific pentru substanţa i, (Si = ∞)
Domeniul liniar al unui detector, figura 8, reprezintă domeniul unde
sensibilitatea Si este constantă . În partea de jos domeniul liniar este limitat prin
limita de detectabilitate Ld. În partea de sus prin o abatere tolerată de 5% de la
dreapta ideală de liniaritate.
Pentru exemplificare grafică a domeniului liniar se
reprezintă în coordonate dublu logaritmice suprafaţa peak-ului Ai sau a
semnalului detectorului Ei în funcţie de cantitatea mi a probei, concentraţia Ci
respective faţă de debitul masic Qmii, figura a., [BK 99] Intr-un alt tip de
reprezentare folosită se reprezintă sensibilitatea Si în funcţie de cantitatea de
probă folosită mi, în funcţie de concentraţia Ci sau în funcţie de debitul masic
Qmii, figura b.Valoric domeniul liniar se exprimă prin raportul dintre limita
superioară a domeniului liniar şi limita de detectabilitate, este obligatorie şi
indicarea naturii substanţei analizate i.
Domeniul dinamic al detectorului este plasat în continuarea domeniului liniar şi
reprezintă domeniul în care o modificare a concentraţiei sau a debitului masic
mai provoacă o modificare sensibilă şi posibil de calibrat a semnalului
detectorului, figura a,b.

Domeniul liniar (a) şi domeniul dinamic (b) al unui detector folosit în cromatografie
Detectorul de ionizare cu flacără ( FID)

Detectorul de ionizare cu flacără este un detector folosit pentru

substanţe organice ( hidraţi de carbon) ce are aplicaţia de bază la cromatografele
de gaze deoarece îmbină o sensibilitate ridicată cu robusteţea.
Un detector de ionizare cu flacără este de cca 1000 ori mai sensibil decît
un detector de conductivitate termică. Alte domenii de aplicare ale acestui
detector sînt la supravegherea apelor privind prezenţa de hidrocarburi volatile
precum şi la supravegherea poluării atmosferei şi a aerului din spaţii interioare cu
hidrocarburi gazoase. Principiul detectorului se bazează pe măsurarea
conductivităţii electrice unei flăcări de hidrogen plasată între doi electrozi.
Substanţele de analizat sînt transportate în flacără cu un gaz purtător
unde sînt ionizate termic datorită aportului de căldură din flacără. În felul acesta
în cîmpul electric dintre cei doi electrozi apare un curent ionic măsurabil care
este înregistrat în funcţie de timp de către înregistrator sub formă unor vîrfuri
(Peak-uri) cu aplicaţii în analiza chimică calitativă. Intensitatea semnalului electric
al detectorului (înălţimea maximă al Peak-ului) este liniară şi proporţională cu
conţinutul de hidrocarbură într-un domeniu foarte larg de concentraţie , cu
aplicaţii în analiză cantitativă.
Din acest motiv concentraţia unei hidrocarburi poate fi determinată direct
din semnal fără a se folosi curbe de etalonare.
Unele substanţe organice ( de ex. acidul formic, acetaldehida) au
detectabilitate slabă . Alte substanţe precum: gazele nobile, H2 , N2, NO2 , CO,
CO2 , H2O , CS2 , NH3 , 02 , CCl4 sau alte legături de halogen , halogenuri de
siliciu
Schema de principiu a detectorului gazcromatografic de tip FID. 1-arezător, 2-flacără de
hidrogen, 3,4- electrozi colectori de electroni, 5 – amplificator electronic, 6- sistem
electronic de prelucrare şi afişare

Sistemul cromatospectrometric prezentat in figura 10 permite

determinarea concomitentă a compoziţiei calitative şi cantitative moleculare
precum şi a celei calitative şi cantitative atomice din amestecuri complexe de
gaze.
În acest scop este folosit un gazcromatograf echipat cu detector FID
dispozitivat cu o structură spectrometrică modulară formată dintr-o sondă,
compusă la rîndul ei dintr-o lentilă colimatoare, o fibră optică, un spectrometru
miniatural compact echipat cu reţea de difracţie fixă , detector Diode- Aray, soft
pentru prelucrare informaţii spectrale de emisie atomică precum şi un sistem de
procesare, afişare şi tipărire spectre.
Sonda se montează perpendicular pe direcţia de ardere a flăcării de
hidrogen şi valorifică emisia spectrală a atomilor elementelor chimice excitate în
flacăra de hidrogen la cca 3.000 0C. Informaţia spectrală ajunge prin lentila
colimatoare şi fibra optică pe reţeaua de difracţie a unui spectrometru miniatural,
iar după difracţie, pe un detector Diode-Array care împreună cu microprocesorul
spectrometrului furnizează spectrograma de emisie atomică a speciilor chimice
elementare (elemente chimice) prezente in amestecul de gaze analizat.
Sistem combinat cromatospectrometric. 1-gazcromatograf, 2- detector de ionizare, 3-
sistem de adaptare pentru sonda optică, 4-flacără de hidrogen, 5-lentilă colimatoare din
sticlă de cuarţ, 6- fibră optică de transmisie, 7-spectrometru cu reţea de difracţie şi
detector Diode- Array, 8- sistem de procesare afişare şi tipărire spectre

Detectorul pentru compuşi de azot şi fosfor (NPD)

Detectorul pentru azot şi fosfor este un detector modificat de tip FID care
conţine o sursă alcalină de silicat sub forma unei perle din sticlă sau ceramică
dopată cu elemente alcaline, precum K,Rb,Cs, ce eliberează uşor electroni.
Perla alcalină este fixată pe o sîrmă de platină între flacăra de hidrogen şi
electrozii colectori de electroni ai detectorului, figura fiind încălzită atît pe cale
electrică prin sîrma de platină pusă sub tensiune cît şi prin flacăra de hidrogen,
în jurul ei formîndu-se un nor termic plasmatic care prin norul de electroni emişi
are totdeauna sarcina negativă faţă de sarcina pozitivă a electrozilor colectori .
Detectorul NPD poate fi folosit în două moduri:
- ca detector de fosfor (P)
- ca detector de azot (NP)
în cazul utilizării lui ca detector de fosfor , flacăra de hidrogen arde ca la
detectorul FID deasupra arzătorului cu deosebirea că arzătorul este legat la
pămînt, figura, deoarece electronii rezultaţi din arderea unor componente ce
conţin atomi de carbon , electroni ce constituie semnalul electric la un detector
FID , sînt respinşi în acest caz de potenţialul negativ al perlei scurgîndu-se la
masă, în schimb electronii ce iau naştere pe suprafaţa perlei alcaline , al căror
număr este proporţional cu concentraţia de fosfor, ajung nestingheriţi la electrozii
colectori formînd semnalul electric al detectorului.
În ce priveşte mecanismul propriuzis de reacţie trebuie arătat că la
început se formează în flacără oxizi de fosfor cu un număr impar de electroni ,
prin fixarea a electronului impar se formează în prima fază anionii diferiţilor acizi
fosforici care în flacără sînt oxidaţi în flacără cu radicali OH la acizi neutrii de
fosfor , a) b) ocazie cu care electronul fixat este eliberat şi se constituie în
semnalul electric al detectorului.
La folosirea detectorului pentru compuşi de azot mecanismul este asemănător ca
la fosfor deoarece şi şi azotul are un număr impar de electroni care duce la
formarea de oxizi numai că aceştia se descompun prea repede şi nu
reacţionează cu perla alcalină . Dacă în schimb se scade regimul termic de
încălzire al perlei se formează radicali cian care dau reacţie alcalină specifică .
Pentru a reduce regimul termic se micşorează debitul de hidrogen la
un nivel de cca 1-3 μl/min şi cel de aer la cca 100 μl/min, condiţii în care flacăra
de hidrogen se stinge iar aportul slab de hidrogen existent , ca urmare a
reducerii debitului acestuia, duce la aprinderea lui în jurul perlei sub forma unui
nor plasmatic slab . Radicalii cian formaţi prin piroliză termică fixează un
electron iar anionii CN- formaţi reacţionează cu hidrogenul respectiv cu
radicali OHo cu formare de compuşi neutrii de tip CO2, H2O, N2 cu eliberarea
unui electron ce se constituie , aşa cum s-a mai arătat, în semnalul detectorului .
Detectorul azot - fosfor este un detector selectiv putînd fi folosit în
principiu pentru toate elementele care au un număr impar de electroni , inclusiv
pentru compuşi volatili de bor şi arsen , utilizarea lui de bază este totuşi cea
pentru compuşi fosfor şi azot în regimul de lucru N-P, figura11 b. În regimul de
lucru numai pentru fosfor (regimul P) detectorul este selectiv pentru compuşi de
fosfor dar are sensibilitatea mai redusă ca în regimul de lucru N-P. Un mod de
lucru numai pentru azot (regim de lucru de tip N) nu este posibil fiind indicate
alături de compuşi de azot totdeauna şi compuşi de fosfor , bineînţeles dacă
aceştia sînt prezenţi în amestecul de subsatanţe analizate

Schema de principiu a detectorului pentru: a- fosfor (P), b- azot şi fosfor (N-P). 1-

arzător, 2- flacără de hidrogen, 3,4 electrozi colectori de electroni, 5-perlă alcalină, 6-
plasmă, 7- amplificator electronic, 8-sistem electronic de prelucrare şi afişare

Detectorul de conductivitate termică

Detectorul de conductivitate termică este unul din cele mai vechi

detectoare folosite în cromatografie. El se bazează pe măsurarea continuă a
conductivităţii termice a amestecului de gaze compus dintr-un gaz purtător şi
amestecul gazos de analizat. Conductivitatea termică este o mărime fizică
specifică naturii şi concentraţiei substanţelor. Amestecuri de gaze de compoziţii şi
concentraţii diferite ce scaldă cei patru rezistori încălziţi ai punţii Wheatstone
modifică proporţional cu natura şi cu concentraţiilor substanţelor rezistenţa
acestor rezistori ducînd la apariţia unei tensiuni de dezechilibru a punţii.

Schema de principiu a unui analizor de gaze bazat pe principiul punţii

Wheatstone. 1- amplificator electronic, 2- sistem electronic de achiziţie , prelucrare şi
afişare, R1,R2, R3, R4 - rezistori din platină încălziţi electric

Detectorul de conductivitate termică este format dintr-un bloc metalic

compact bine termostatat în care se găsesc patru celule de gaz identice
prevăzute cu filamente de platină sau de wolfram , sub formă de sîrmă, legate
electric într-o punte de tip Wheatstone. În detector se realizează o măsurare
comparativă de compensaţie. În acest scop prin două celule, situate pe două
laturi opuse ale braţelor punţii, trece gazul purtător pur, iar prin celelalte două
braţe ale punţii trece gazul purtător în amestec cu gazele pentru analizat.
Toate filamentele sînt parcurse de un curent electric care provoacă
încălzirea acestora prin efect Joule-Lenz. Temperatura sîrmelor şi prin aceasta şi
rezistenţa lor electrică depinde de conductivitatea termică a gazelor ce trec prin
celule.
 Modificări ale compoziţiei gazelor provoacă prin conductivităţile lor
termice specifice modificări corespunzătoare de temperatură şi prin această
modificări ale rezistenţei electrice a filamentelor de sîrmă. Diferenţele de
temperatură a filamentelor în celulele de măsurare şi în celulele de referinţă duc
la un dezechilibru electric măsurabil al punţii Wheatstone. Timpul la care se
produce acest dezechilibru este proporţional cu natura substanţei care
traversează la acel moment două braţe opuse ale punţii , iar valoarea
dezechilibrului este proporţională cu concentraţia acelei substanţe din amestecul
de gaze.
Detectorul de conductivitate termică este un detector universal, utilizabil la
aproape toate substanţele, singurele îngrădiri sînt la substanţe puternic corozive
care distrug filamentele, dar are o sensibilitate destul de scăzută.

Detectorul cu capcană de electroni (ECD)

Detectorul cu capcană de electroni (ECD engl. Electron Capture

Detector), este un detector specific pentru gazcromatografie folosit în analiza
substanţelor sulfuroase, substanţelor cu azot şi a substanţelor halogenate ( ex.
PCB, Lindan, etc). Aplicaţiile de bază sînt în analiza urmelor şi în chimia
mediului.
Detectorul este format dintr-o cameră de ionizare ce conţine un catod
şi un anod şi un flux continuu de gaz. Pentru ionizare sînt folosite radiaţii (ß)
emise de o sursă radioactivă sub forma unei folii foarte subţiri al izotopului Ni63,
sursa de radiaţii constituie totodată şi catodul.Descompunerea radiaţiei (ß) duce
la emisia de electroni primari care se ciocnesc cu moleculele (N2) ale gazului
purtător şi ca urmare iau naştere ioni N2 încărcaţi pozitiv şi electroni secundari
liberi. Prin aplicarea unei tensiuni între cei doi electrozi apare un cîmp electric
prin care electronii secundari liberi se deplasează spre anod unde produc un
curent electric de cîţiva nanoamperi numit curent de ionizare de bază. Dacă în
amestecul de gaze este un gaz cu afinitate mare faţă de electroni atunci această
substanţă colectează o mare parte din electronii liberi ceea ce duce la
micşorarea curentului de ionizare de bază. Această micşorare afectează
proporţional curentul de bază şi reprezintă semnalul util al detectorului.
Detectorul cu capcană de electroni reacţionează la substanţe cu afinitate
de electroni cum sînt de exemplu substanţe halogenate precum şi anumite
pesticide. Sistemul clasic cu măsurarea curentului de ionizare de bază, descris
mai sus, are dezavantajul unui domeniu liniar redus, motiv pentru care în aparate
moderne se foloseşte alt sistem de lucru. Astfel se aplică un impuls de tensiune
cu frecvenţă variabilă . În momentul în care există semnalul de tensiune (0,5 pînă
la 1μs), electronii care nu au reacţionat cu substanţele amestecului de gaze din
gazul purtător sînt colectaţi de anod.
Timpii de pulsare a semnalului electric se aleg aşa de scurţi pentru ca ionii
grei, rezultaţi ca urmare a absorbţiei de electroni, să nu poată ajunge la anod.
Frecvenţa semnalelor electrice aplicate nu este constantă ci modificată
continuu în sensul asigurării unei intensităţi de curent constante. Dacă în
detector intră prin amestecul de gaze un număr mare de molecule electrofile
pentru compensarea scăderii sub limită a curentului (ca urmare a scăderii
numărului de electroni) se măreşte frecvenţa curentului. La acest mod de lucru
semnalul util al detectorului nu-l mai reprezintă micşorarea curentului de ionizare
de bază ci modificarea frecvenţei tensiunii aplicate în scopul menţinerii constante
a intensităţii curentului frecvenţa semnalului fiind proporţională cu concentraţia
moleculelor captoare de electroni. Prin timpul de pauză între semnale se asigură
în limite largi un număr de electroni liberi constant , ceea ce însemnă că şi la
concentraţii mari ale substanţei de analizat sînt suficienţi electroni la dispoziţie
pentru ionizare.
Numărul de electoni se adaptează concentraţiei substanţei de analizat
prin acesta extinzîndu-se sensibil şi domeniul liniar.
Schema de principiu a detectorului gazcromatografic de tip ECD. 1 Camera
de ionizare, 2- folie de izotop Ni63, 3- amplificator electronic, 4- sistem
electronic de prelucrare şi afişare

Detectorul de emisie atomica

Detectorul de emisie atomică (AED - Atomic Emission Detector)

reprezintă o realizare relativ recentă fiind legat în principal de evoluţia
detectorului de tip Diode- Array. Eluatul ce părăseşte colana cromatografică
este introdus într-o plasmă termică de heliu generată într-un cuptor cu
microunde.
Energia înaltă a plasmei atomizează toate elementele din probă
provocînd emisie atomică specifică a acestora . Prin decompunerea radiaţiei
rezultate cu o reţea de difracţie rezultă spectrul atomic al probei care este preluat
de un detector Diode – Array. Marele avantaj al acestui tip de detector este
analiza multiplă fiind posibilă detectarea mai multor elemente în acelaşi timp.
Profitînd de prezenţa unei plasme de înaltă energie deja existentă la
spectrometrele clasice cu plasmă cuplată inductiv (ICP-MS), vezi şi cap. , la ora
actuală se realizează combinaţii deosebit de performante între cromatografe
HPLC şi spectrometrele cu plasmă cuplate inductiv (HPLC-ICP-MS) şi
gazcromatografe şi spectrometre cu plasmă cuplate inductiv (GC -ICP-MS).
Aceste combinaţii sînt avantajoase ca preţ de cost deoarece un cromatograf
clasic beneficiază de o plasmă termică deosebit de performantă generată de un
alt aparat , respectic un spectroscop cu plasmă cuplată inductiv (ICP) prezent
poate chiar în acelaşi laborator.

Schema de principiu a detectorului de emisie atomică. 1-cameră cu plasmă termică

dată de microunde, 2- plasmă termică, 3-oglindă plană de reflexie, 4- retea de difracţie, 5-
detector Diode-Array, 6-amplificator electronic, 7- sistem electronic de achiziţie , prelucrare
şi afişare

Detectorul cu fotoionizare

Folosirea detectorului cu fotoionizare, figura 15, în cromatografia de gaze

se datorează atît selectivităţii cît şi sensibilităţii sale ridicate la detectarea
hidrocarburilor aromatice sau a speciilor organice cu heteroatomi . Acest tip de
detector utilizeză ionizarea cu radiaţii ultraviolete a compuşilor ce părăsesc
coloana cromatografică după următorul model:
R + hν ®R+ + e- (7)
Doi electrozi colectează electronii rezultaţi ca urmare a ionizării, electroni
ce formează de fapt semnalul electric al detectorului. Nivelul acestui semnal este
proporţional cu gradul de ionizare , iar acesta la rîndul lui este proporţional cu
concentraţia specieiei anlizate ce se găseşte în acel moment în camera de
ionizare.

Schema de principiu a detectorului cu fotoionizare. 1-cameră de ionizare cu radiaţii

ultraviolete, 2,3- electrozi, 4- lampă de ultraviolete, 5- amplificator electronic, 6- sistem
electronic de prelucrare şi afişare
 Bibliografie:

- www.usv.ro
-