Sunteți pe pagina 1din 9

CHISTUL HIDATIC HEPATIC

1. Istoric

- (460-377îen) – Hipocrate din Cos – se consideră că a descris primul hidatidoza hepatică


- (129-199) – precursor al anatomiei umane numai prin disecţii pe animale,face referiri la hidatidoza
hepatică
- 1781 – Pallas – este cel care sugerează că transmiterea chistului hidatic hepatic este făcută de animale
- 1782 – Goeze – prin studii microscopice stabileşte originea parazitară a bolii hidatice, identificând
larva de Echinococcus granulosus
- 1782 – Bremmeser confirmă studiile lui Pallas, identificând chistele de la om cu cele de la animale
- 1835 – von Siebold, identifică Taenia echinococcus
- 1852 – Buhl, descrie un proces tumoral chistic pe care-l numeşte equinococosis alveolar
- 1861 – Bright – insistă asupra riscului de a puncţiona chistul din cauza posibilităţiide diseminare
peritoneală a hidatidozei
- 1862 – Leuckhard şi Heubner descriu ciclul complet de evoluţie a parazitului
- 1864 – Murlatiti – susţine ideea de tratament al chistului hidatic hepatic prin puncţie-aspioraţie şi
evacuarea chistului
- 1879 – Kirschner – realizează prima marsupializare a chistului hidatic, ca variantă de tratament
chirurgical
- 1895 – Toma Ionescu – este cel care realizează aspiraţia chistului urmată de sutura cavităţii şi
marsupializare
- 1897 – Alexiinscki – demonstrează micul ciclu echinocococic, prin posibilitatea grefei din scolecşi şi
membranele proligere
- 1901 – Deve – aduce date precise asupra biologiei parazitului, asupra alergiei şi anafilaxiei hidatice
ca şi asupra posibilităţilor paraziticide ale formolului
- 1902 – Quenu – este cel care realizează pentru prima oară, formolizarea cavităţii chistului , tehnică
care fusese propusă de Deve.
- 1912 – Tomasso Cassoni – reuşeşte identificarea parazitului pe baza anafilaxiei hidatice, realizând
metoda de diagnostic prin intradermoreacţia care astăzi îi poartă numele
- 1913 – Weinberg şi Pârvu – reuşesc o nouă tehnică de identificare a hidatidozei, prin diagnostic
serologic
- 1959 – Schwabe – demonstrează experimental posibilitatea membranei hidatice de a fi traversată de
apă şi electroliţi şi impermeabilitatea pentru produsele proprii, generând ideea creării unui medicament
paraziticid difuzabil prin membrana hidatică.

2.Etiopatogenie :

- chistul hidatic hepatic este o boală parazitară întâlnită la om şi unele animale, produsă prin
dezvoltarea tumorală veziculară a larvei de taenia echinococcus.
- boala hidatică (echinococoza) se caracterizează printr-o largă distribuţie în lume şi prin afectarea
frecventă a ficatului.
- ariile recunoscute endemic în lume sunt: jumătatea de sud a Americii Latine, Islanda, Australia, Noua
Zeelandă şi partea de sud a Africii.
- echinococoza este mai frecvent întâlnită la indivizii din mediul rural, legată de anumite profesiuni ca:
păstori, crescători de vite, măcelari, având ca sursă principală de infestare câinele, care este gazda
definitivă.
- acesta se contaminează de la animalele ierbivore (ovine, bovine) şi de la porc, care reprezintă gazdele
intermediare.
- în ţara noastră morbiditatea anuală este de 5,6 la 100.000 locuitori, cu zonare netă în regiunile
centrală şi muntoasă.
- cel mai frecvent, chistul hidatic unilocular este dat de Echinococcus granulosus, iar tipul alveolar este
cauzat de Echinococcus multilocularis.
Taenia echinococcus este un parazit entozoar, făcând parte din clasa cestodelor. Este un vierme plat,
întâlnit în stare adultă în intestinul câinelui şi are o lungime de 3-6 mm.
Anatomic este constituit din:
- scolex (cap), organul de fixare al parazitului, cu o lungime de 0,3 mm., prevăzut la bază cu o coroană
de 25-50 cârlige, dispuse în rânduri concentrice şi având 4 ventuze;
- gât – porţiune subţire;
- strobilă – formată din 3-4 proglote (inele), ultimul fiind cel mai mare şi care conţine organul genital,
plin cu ouă, învelite într-o membrană cuticulară striată, formând embrionul hexacant (6 croşete).
Tenia adultă expulzată din intestinul câinelui, eliberează ouăle prin distrugerea inelelor. Vehiculate de
apă şi ingerate accidental de om şi animalele ierbivore sau porc, ouăle sunt digerate în mediul alcalin
din duoden sub acţiunea bilei, eliberând embrionul hexacant (25µ) care străbate peretele intestinal şi
ajunge în vasele sistemului port, oprindu-se în reţeaua capilară a ficatului în 50-60% din cazuri.
- dacă depăşeşte filtrul hepatic, embrionul se poate fixa în plămân (în 20-30% din cazuri) sau, trecând
şi prin acesta, poate ajunge în orice viscer.
- dezvoltarea embrionului hexacant în parenchimul hepatic dă naştere unei formaţiuni rotunde cu
conţinut lichidian, vezicula hidatică. În lichid se găsesc numeroşi scolecşi invaginaţi, reprezentând
fiecare capul unei viitoare tenii.
- în cazul ingerării de către câine a viscerelor de animale parazitate, scolecşii se fixează pe pereţii
intestinali, generând în 5-6 săptămâni teniile adulte.
- se încheie astfel marele ciclu echinococic.

Micul ciclu se realizează prin ruperea chistului şi punerea în libertate a conţinutului său parazitifer,
capabil să reproducă tumoarea hidatică în alte organe, la acelaşi individ.

3. Anatomie patologică :

- dezvoltarea chistului hidatic în ficat este consecinţa a patru acţiuni deosebite:


elaborarea cuticulei,
creşterea,
germinarea
secreţia de lichid limpede.
- lobul drept hepatic este afectat la 85% din bolnavi. De obicei chisturile sunt superficiale şi peretele
este alcătuit din 2 straturi: membrana internă germinativă şi cuticula, extern. Cele două straturi sunt în
contact una cu alta, dar nu unite:
- cuticula este o membrană alb-gălbuie, cu aspect gelatinos, groasă de 1 mm, constituită din
lamele concentrice suprapuse. Este elastică, impermeabilă pentru albumine şi microbi, dar permite
traversarea prin osmoză a coloidelor, toxalbuminelor produse de chist şi a cristaloidelor;
- membrana germinativă (proligeră) este formată din straturi de celule embrionare. Este o
membrană fertilă, la exterior elaborând straturile cuticulei, iar spre interior secretă lichidul hidatic şi
proliferează, dând naştere prin înmugurire veziculelor sau capsulelor proligere, care generează în
interiorul lor, fiecare câte 10-120 scolecşi. Prin detaşare în lichidul din chist, capsulele apar ca un nisip
fin, nisipul hidatic, de culoare albicioasă, care se depune pe fundul chistului.
- lichidul hidatic - este incolor, limpede, transparent, ca „apa de stâncă”, steril, cu reacţie
alcalină, pH=7,2-7,4 şi prezintă proprietăţi toxice, cu rol în patogenia anumitor simptome ale bolii:
urticaria, accidente toxice.
- pe măsura creşterii chistului în ficat, din partea acestuia se dezvoltă o membrană de reacţie proprie,
denumită perichist sau adventice.
-Perichistul reprezintă rezultatul unei duble acţiuni locale a hidatidei, mecanică şi alergică, şi
are trei zone distincte: externă, mijlocie şi internă, cea externă fiind formată prin atelectazia ţesutului
hepatic.
- în contrast cu chistul hidatic unilocular, hidatidoza alveolară este o creştere fără capsulă şi cu tendinţa
spre multiple metastaze. Odată cu creşterea progresivă, centrul se necrozează şi periferia invadează
vasele sangvine şi limfatice.

4. Diagnosticul clinic :

Manifestările clinice ale chistului hidatic hepatic sunt în general minime, de aceea diagnosticul precoce
al afecţiunii este aproape imposibil, el devenind simptomatic numai pe măsura complicaţiilor care
intervin în evoluţia sa.
Clasic, se admit două faze evolutive:
faza pretumorală,
- caracterizată, uneori printr-un sindrom alergic minor, intermitent, asociat cu manifestări de suferinţă
biliară de tip dischinetic, prezente în aprox. 80% din cazuri;
faza tumorală
intervine după o evoluţie lungă a bolii (după 6 luni diametrul chistului este de 2 cm.).
- în practică, descoperirea tumorii hepatice constituie numai rareori primul semn clinic, atunci când
este vorba de chisturi laterale sau chisturi foarte mari.
- prezenţa complicaţiilor biliare reprezintă în realitate modalitatea cea mai frecventă de suferinţă
clinică.

Tumora hidatică de dimensiuni foarte mari,


deformează ficatul,
orizontalizează coastele
devine palpabilă în hipocondrul drept şi epigastru.
la percuţie se poate percepe „freamătul hidatic” (Briançon) semn inconstant, dar patognomonic sau
„vibraţia hidatică” (Santini, Fiaschi), perceptibilă prin combinarea percuţiei cu auscultaţia la
nivelul tumorii.
Chisturile profunde, dextro- sau levomediane :
pot produce tulburări ale circulaţiei portale, urmată de stază în teritoriul suprahepatic
creează fisurări biliare precoce.
clinic, se însoţesc deseori de manifestări extrahepatice, atât pe circulaţia portală cât şi pe căile
biliare extrahepatice (icter prin litiază parahidatică, papilooddită secundară).
Chisturile convexităţii ficatului :
reprezintă 10% din localizările hepatice,
ajung la dimensiuni foarte mari datorită absenţei semnelor clinice.
devin evidente, pe măsura instalării complicaţiilor:
- biliare,
- septice,
- frenopleurale
- bronşice.
chiar de volum redus, chisturile versantului posterior al convexităţii sunt grave.
Chisturile centrale necomplicate
nu pot fi diagnosticate.
singurul simptom este hepatomegalia,
ulterior ele devin manifeste prin jena pe care o provoacă în circulaţia de drenaj, comprimând
carefurul cavo-suprahepatic.
- în circa 10% din cazuri se pot dezvolta chisturile multiple, care pot distruge întreaga reţea bilio-
vasculară a ficatului, iar dacă sunt diseminate în ambii lobi ele constituie un factor de gravitate.
5. Diagnosticul paraclinic :

DIAGNOSTICUL SEROLOGIC ŞI BIOLOGIC


a.- identificarea directă la microscop a elementelor parazitare (Sibenik-Passini) – în
eventualitatea unei vomici sau a unei hidatidenterii, pune în discuţie posibilitatea, extrem de rară, a
diagnosticului de chist hidatic
- diagnosticul se face în general indirect, pe baza unor metode imunologice, sau a unor teste de alergie
cutanată, cu factorii respectivi de eroare.
b. Testul intradermic Casoni
- constă în injectarea intradermică a 0,1 ml. soluţie de antigen hidatic şi citirea după 30 min. a
reacţiei cutanate rezultate.
- reacţia este pozitivă dacă la locul injectării apare o papulă de 1-2 cm. diametru.
- este pozitivă la aproximativ 90% din pacienţi
- se menţine pozitivă ani de zile după scoaterea chistului sau moartea parazitului.
c. Testul de aglutinare indirectă este pozitiv în 85% din pacienţi;
d. testul de fixare a complementului (Weinberg-Pârvu)
- este mai puţin specific.

e.Testul eozinofiliei provocate


- pare să aibă o specificitate crescută.
- se face contolul eozinofiliei îninte şi după intradermoreacţia Cassoni şi care, atât în cazul creşterii
cu 50% a eozinofiliei, cât şi a scăderii cu aceeaşi valoare, este considerat pozitiv.
f. Imunelectroforeza
- este o metodă rapidă, fiind pozitivă la un titru de 1/40-1/80,
g. hemaglutinarea indirectă sau aglutinarea latexului - pentru screening-ul populaţiei cu risc
crescut este indicată

EXAMENUL IMAGISTIC
a. Echografia abdominală:
depistează întâmplător chisturile hidatice asimptomatice şi confirmă cele aflate în faza de tumoră
palpabilă.
echografic, chisturile se prezintă ca mase transsonice, bine delimitate, de diverse dimensiuni, cu
pereţii subţiri, hiperreflectogeni.
uneori în interiorul lor se decelează veziculele fiice şi nisipul hidatic.
este examenul de elecţie, uşor de realizat pentru depistarea chistului hidatic hepatic
b. Tomografia computerizată:
oferă informaţii utile pentru actul operator, prin evidenţierea unor detalii asupra dimensiunilor,
topografiei, relaţiei cu celelalte viscere, dar mai ales pentru diagnosticul diferenţial cu alte
formaţiuni tumorale hepatice.
Este cea mai fiabilă metodă de diagnostic preoperator, cu maximum de indicii asupra chistului
c. Radiografia abdominală simplă
- poate decela o umbră rotundă, calcificată în ficat, sau mai rar imagini hidroaerice, care apar la
chisturile supurate, deschise în stomac intestin, bronhii.
d. Colecistocolangiografia – arată relaţiile chistului cu căile biliare principale.
e. Splenoportografia, angiografia hepatică, scintigrama hepatică obiectivează lacuna hepatică cu
caractere de benignitate.
f. Examenul RMN - este valoros, în special în chistul hidatic complicat.
g. Radigrafiile organelor din jur
radiografia gastro-duodenală,
irigografia,
urografia
- toate aceste investigaţii permit stabilirea relaţiilor chistului cu organele vecine.
h. Laparoscopia: - după unii autori este de o reală valoare în localizările subcapsulare inferioare ale
tumorii, localizare observată în 50% din cazurile de chist hidatic hepatic.
6. Evoluţia chistului hidatic hepatic:

- perioada de creştere a tumorii hidatice depinde de doi factori principali:


fertilitatea organului pe care se dezvoltă chistul
gradul de toleranţă a organului gazdă.
- chistul hidatic hepatic creşte foarte lent, în 6 luni atingând abia un diametru de 2 cm.,

- scolecşii îşi fac apariţia mai târziu, când diametrul tumorii atinge 3-4 cm., moment ce marcheză
fertilitatea chistului.
Evoluţia spontană a chisturilor hidatice hepatice:
a. - creşterea în volum, în funcţie de localizare, toleranţă şi de vârsta individului;
b. - fisurarea parţială într-un viscer plin, fixarea scolecşilor generând echinococoza secundară a
acestuia;
c. – fisurarea şi apoi ruptura lui în arborele biliar, declanşând icterul mecanic (angiocolită hidatică);
d. - ruptura într-un organ cavitar (bronhii, tub digestiv, bazinet renal) declanşînd evacuarea lui prin
vomică, hidatidenterie, hidatidurie, etc.;
e. - supuraţia conţinutului (generând abcesul hepatic);
f. - ruptura într-o seroasă, cu însămânţare secundară a ei (pleură, pericard, peritoneu);
g. involuţia chistului după un ciclu de mai mulţi ani, prin suferinţe repetate ale parazitului, urmate de
moartea sa şi de degenerescenţa spontană a chistului, cu impregnarea cu săruri de calciu a
perichistului, formându-se placarde groase la acest nivel. În interior, conţinutul ia aspectul unei
magme, coloidă, groasă, gălbuie, în care pot supravieţui mult timp câteva vezicule fiice. Radiologic
aceste chisturi au conturul intens radioopac, de formă policiclică, neregulată.

Complicaţiile evolutive ale chistului hidatic hepatic:


– se produc în funcţie de trei factori principali şi anume: situaţia topografică, dimensiunea şi vechimea
chistului.

A. COMPLICAŢIILE BILIARE:

* Dischinezia biliară:
– este consecinţa stazei cu dilatarea arborelui biliar şi spasmului oddian, secundare edemului alergic
al pereţilor canaliculelor, printr-un fenomen de anafilaxie locală.
– acestea pot favoriza apariţia litiaziei parahidatice, prin modificări locale secundare.
– suferinţa biliară domină net tabloul clinic (90%), în unele situaţii ea constituind singura cauză care
impune intervenţia.

* Fisurările biliare:
– prezente într-o proprţie de 90-95% din cazuri, constituie cauza „dispepsiei hidatice” descrisă de J.
Dévé.
– fisurarea este favorizată de jocul presional dintre cavitatea chistică (80-100 cm.H2O) şi arborele
biliar (12 cm.H2O).
– clinic, pe lângă jena dureroasă, localizată în raport cu sediul chistului pot interveni semne
dispeptice caracteristice sindromului colecistic, pe fondul unui episod urticarian pasager.

* Sindromul de migrare:
complicaţie de temut în cadrul evoluţiei chistului hidatic hepatic,
apare ca o consecinţă a comunicărilor largi chisto-biliare, provocat de migrarea elemntelor hidatice
pe căile biliare intra- şi extrahepatice.
se manifestă clinic prin icter cu caracter retenţional, punct de plecare a numeroase alte complicaţii:
- angiocolită,
- litiaza hidatică,
- papilooddita scleroasă,
- ciroza hepatică,
- supuraţia chistului.

* Papiloodita scleroasă:
-se datorează iritaţiei permanente locale cu produşi din chistul care a fisurat sau a migrat şi
necesită uneori intervenţii pe sfincter.

* Litiaza biliară din cursul chistului hidatic hepatic:


este clasificată în raport cu momentul apariţiei calculilor, care pot preceda grefarea chistului sau
sunt o consecinţă directă sau indirectă a sa :
- litiaze hidatice,
- litiaze parahidatice
- litiaze comune
- litiaza posthidatică – adăugată de I. Juvara, ca o consecinţă a unei cavităţi
comunicante intrahepatice.
litiaza biliară poate fi consecinţa diskineziei biliare, provocată de chist, cauză de stază şi infecţie
secundară.
litiaza hidatică propriu-zisă se datoreşte migrării elementelor hidatice (scolecşii) pe calea biliară
principală, constituind nucleii viitoarelor concreţiuni.

B. INFECŢIILE

consecinţă a comunicărilor chisto-biliare, infecţiile chistului sunt generate de revărsarea bilei în


cavitatea chistică.
ele nu au în general o manifestare clinică sau de laborator evidentă, fiind de foarte multe ori o
descoperire intraoperatorie.
în afara acestor forme atenuate, menţionăm supuraţia chistului, provocată de o comunicare chisto-
biliară în partea superioară a cavităţii, fără posibilitate spontană de drenaj. Rezultă transformarea
hidatidei într-o pungă supurată, cu toare semnele clinice ale abcesului hepatic.
supuraţia cu germeni anaerobi, cu imagine radiologică hidroaerică este rară, dar deosebit de gravă.
Ulterior se poate complica cu migrarea puroiului în căile biliare, provocând aspectul clinic al
angiocolitei acute supurate.

C RUPTURILE CHISTULUI
- ruptura chistului, secundară unei supuraţii sau unui traumatism accidental ori chirurgical
(puncţie), declanşează dureri violente în hipocondrul drept, însoţite uneori de şoc anafilactic grav.

a. - RUPTURA ÎN CAVITATEA PERITONEALĂ


– conduce la trei variante posibile:
- migrarea unui chist hidatic hepatic, intact, dezvoltat superficial, în cavitatea peritoneală,
posibilă prin ruperea unei adventice subţiri, neînsoţită de fenomene anafilactice;
- hidatidoperitonita - apare sub forma unei colecţii închistate a hidatidelor, migrate prin
ruptura chistului principal, în cavitatea peritoneală.

- echinococoza peritoneală difuză - reprezintă difuzarea conţinutului chistului rupt în


toată cavitatea peritoneală declanşând un tablou dramatic, care, pe lângă semnele peritonitei
generalizate, însumează uneori şi semnele şocului anafilactic.

b.RUPTURA ÎN PLEURĂ, PLĂMÂN, BRONHII.


- chisturile convexităţii hepatice sau ale feţei posterioare pot ulcera progresiv diafragmul la
nivelul fundului de sac pleural şi se pot fisura în pleură, generând hidatidotoraxul.
- Fistula bilio-bronşică este una din cele mai grave complicaţii. Rezultat final al unor etape
evolutive, fistula bilio-bronşică provine din ruptura chisturilor comunicante ale feţei postero-
superioare a ficatului. Prin aderenţa lor progresivă la diafragmul drept, ele crează o simfizare din
aproape în aproape a feţei diafragmatice cu lobul pulmonar drept mijlociu, mai rar cel inferior drept,
excluzând pleura.
rezultă pneumopatia hidatică de vecinătate.
vomica hidatică poate evacua chistul (hidatidoptizia).

c. RUPTURA ÎN PERICARD
- este o complicaţie extrem de rară a chistului hidatic hepatic.

D. MANIFESTĂRILE CIROTICE
- complicaţie gravă, rar întâlnită este favorizată de o serie de factori cu caracter cirogen şi
anume:
- Stenoza biliară secundară compresiunii chistului;
- Focarele de necroză generate de hipoxia secundară tulburărilor circulatorii;
- Edemul şi infiltraţia spaţiilor Disse, în urma tulburărilor vasomotorii de origine alergică,
provocată de toxicitatea lichidului hidatic.
- întâlnim ciroza venoasă în localizarea superioară a chistului şi ciroza colostatică în chisturile centrale
inferioare.
- clinic se întâlnesc manifestările identice sindromului Budd-Chiari
hepatomegalie,
hemoragii digestive,
splenomegalie,
circulaţie colaterală,
ascită.

E. HIPERTENSIUNEA PORTALĂ
asociată chistului hidatic hepatic se întâlneşte în proporţie de 38%
are diverse manifestări clinice:
- hemoragie digestivă,
- circulaţie portală,
- insuficienţă hepatică.
chisturile voluminoase, cele cu localizare posterosuperioară, chisturile ficatului median, provoacă
compresiunea venoasă la diferite nivele creând sindromul de baraj supra-, intra- sau
subhepatic.

7. Tratamentul chistului hidatic hepatic:

A. Tratamentul medicamentos:
- uneori în chisturile hidatice mici şi în cele centrale, tratamentul medical poate fi singurul
aplicat. Se utilizează Mebendazolul şi Albendazolul (derivaţi de benzimidazol) urmărindu-se
inactivarea parazitului prin omorârea sa sau prin oprirea evoluţiei lui.

B. Tratamentul chirurgical:
-tratamentul de bază al chistului hidatic hepatic, care include trei timpi obligatorii: - 1.- inactivarea
parazitului,
2.- ablaţia parazitului
3.- tratarea cavităţii reziduale chistice din ficat.
I. METODE RADICALE :
– realizează extirparea în totalitate a chistului cu perichistul din ficat.
* Perichistectomia ideală (Pozzi, 1887- Napalkoff o adaptează în 1904)
* Perichistorezecţia (Imperatti) - include în plus extirparea unui teritoriu din ficat
distrus de chist după ligatura pediculilor de ramificaţie
* Rezecţie hepatică atipică.
* Hepatectomia reglată
II. METODE CONSERVATOARE
– lasă pe loc perichistul integral:
* Marsupializarea – drenarea la exterior a unui chist supurat, îndeosebi la vârstnici
* Marsupializarea “strâmtă” (metoda C.Rivas) – închide cavitatea pe un tub Pezzer
* Anastomozele chisto-digestive (cu stomac, duoden, jejun)
* Perichistorafia – este utilizată la copii, cu chisturi tinere şi perichist suplu, transparent

Menţionăm că în Clinica aII-a Chirurgie a Spitalului Clinic Judeţean Constanţa, echipa condusă
de Prof. Dr. V.Sârbu, a realizat în premieră naţională, o variantă a acestei tehnici, la adulţi, în cazul
chistelor mici, necomplicate, care constă în reumplerea cavităţii chistului evacuat printr-o
chistotomie minimă, cu ser fiziologic şi chistorafie; tehnica a fost publicată în Revista
CHIRURGIA.

- lăsarea parţială a perichistului :


* Perichistectomia parţială (Lagrot) – “dezopercularea”
* Perichistectomia subtotală
* Perichistectomii largi cu tunelizarea cavităţii restante (Juvara – Goinard)

Neajunsurile cavităţilor drenate la exterior, cu sau fără închidere, şi faptul că în perioada postoperatorie
refluxul bilio-cavitar s-a dovedit a fi cauza principală a eşecurilor metodelor descrise, a îndreptat
chirurgii spre găsirea unor procedee de drenaj la polul biliar :
- abordul BIPOLAR SIMULTAN a marcat un progres în rezultatele postoperatorii, drenajul
coledocului cu tub Kehr, după efectuarea unei colecistectomii tactice, împiedicând staza şi refluxul
bilio-cavitar, favorizând vindecarea fistulelor biliare şi involuţia cavităţilor reziduale.

- papilosfincterotomia – drenjul biliar intern – în chisturile comunicante, cu fistule chisto-biliare.


- plombajul cu epiploon, capitonajul cu catgut, rezecţia parţială a perichistului cu tunelizare, procedee
rezultate din intenţia de a desfiinţa plaga din ficat, utilizate cu succes dacă se asociază concomitent un
sistem de drenaj extern temporar.

* Chirurgia laparoscopică a chistului hidatic hepatic


în ultimii ani s-au efectuat intervenţii laparoscopice:
- puncţii cu inactivarea şi evacuarea chisturilor tinere,
- perichistectomii parţiale.