CONSONANTISMUL

Conform definiției date în Dicționarul enciclopedic ilustrat, consonantismul reprezintă

sistemul sau totalitatea consoanelor dintr-o limbă. De asemenea, consonantismul mai poate fi
definit ca parte a foneticii istorice a unei limbi care se ocupă cu studiul consoanelor. (fr.
consonantisme).

SISTEMUL CONSONANTIC ROMÂNESC

Labial Labio-dental Dental Palatal Velar Labio-velar

surd sonor surd sonor surd sonor surd sonor surd sonor surd sonor
Oclusiv p b t d k g kᵂ gᵂ
Africat
Fricativ f s h
Nazal m n
Vibrant r
Lateral l
Semicon. w j

MODUL ȘI LOCUL DE ARTICULARE AL CONSOANELOR

Categoria aceasta articulatorie face referire mai ales la tipul de obstacol întâlnit de curentul
fonator și la modul în care este depășit acest obstacol. Această clasă articulatorie îmbină mai multți
parametri: gradul de deschidere a canalului fonator produs de oragnul articulatoriu activ-închidere,
constricție cu frecare sau constricție fără frecare; nazalitatea-sunete nazale sau nazalizate vs. orale;
caracterul central sau lateral al constrcției (cum ar fi:[s],[ʃ] vs. [l]); desfășurarea în timp a unor
aspecte articulatorii ([r] apical vibrant vs. [ɾ] cu o singură bătaie, ca în englezescul very).1

STATUL CONSOANELOR ÎN FUNCȚIE DE LOCUL LOR ÎN SILABĂ

În funcție de locul lor în silabă, consoanele pot fi de următoarele tipuri: consoane finale de
silabă, consoane inițiale de silabă și consoane intervocalice.

1
Adrian Turculeț, Introducere în fonetica generală și românească, Iași, Casa Editorială Demiurg, 2016, p.30.
 Consoana finală de silabă

Consoanele finale de silabă în interiorul cuvânului sunt caracterizate prin o pronunțare

slabă, motiv pentru care le este atribuit această denumire. Finala consonantică absolută este și ea
o consoană slab articulată. Slăbirea ei până la reducere poate fi considerată ca fiind o tendință
constantă a fonetismului latinesc, constantă întâlnită încă din latina arhaică. Intervalul consonantic
de la finele cuvintelor a fost redus în latina clasică la doar câteva consoane, fiind caracterizat până
și prin tendința de neutralizare a opoziției de sonoritate la oclusive (perechile minimale sunt puține
din punct de vedere numeric: ad-at, quot-quod, it-id, iar opoziția este complet neutralizată în latina
târzie) și a celei de localizare la sonantele nazale. Pot să apară în poziție finală /b, k, d, l, m, n, r,
s, t/, dintre care /m, s, t/ au o frecvență mai ridicată decât celălalte: în ciuda frecvenței sale, /m/
final este instabil de timpuriu, nifiind conservate decât vagi urme ale sale în umanitate (lat.rem>
fr.rien); /t/ și /s/ finali sunt mai bine conservați în inscripții; în timp ce /t/ final primar latinesc nu
se conservă în nici una dintre limbile romanice contemporane, /s/ final rezistă în Romania
Occidentală.

Consoana inițială de silabă

Consoanele inițiale de silabă sunt de regulă mai rezistente la schimbările fonetice decât
sunt consoanele finale de silabă. Din diverse motive psihologice si fiziologice, părțile de silabă
care precedă vocalele sunt mult mai rezistente față de cele din poziție finală. În timp ce finalele
consonantice silabice, prin slaba poziție pe care o au, suferă un proces de simplificare articulatorie,
care poate duce la reducerea lor, inițialele de silabă, prin poziția lor puternică, sunt în general
supuse unui proces de întărire. Este vorba de unitățile articulatorii care pe scara deschiderii se află
pe treapta maximă, acestea fiind semiconsoanele. Prin urmare, în sec. II d. Chr., în rostirea
populară, semiconsoanle latineși /j/ și /w/ își accentuează caracterul consonantic, atât în poziție
inițială de cuvânt, cât și în poziție inițială de silabă.

Consoanele intervocalice

Tendința de asimilare care afectează consoana în poziție intervocalică conduce încă din
latină la apariția unor variante în acest context pentru:

-/b/, care tinde să se articuleze fricativ, ca o consoană bilabială [β] (în sec. II d. Chr.), apoi ca o
consoană labio-dentală-[v], în sec. IV.
-/s/ tinde să se articuleze sonor: [z]. Varianta sonoră intervocalicp nu se extinde în toată Romania.
Ulterior, poziția intervocalică va favoriza în limbile occidentale o evoluție particulară a oclusivelor
și a fricatevlor surde.
BIBLIOGRAFIE

1. . GUȚANU Nicolae, ERIZANU Gheorghe, ȚURCANU Andrei, Dicționar enciclopedic

ilustrat, [Chișinău], Editura Cartier, 1999.
2. TURCULEȚ, Adrian, Introducere în fonetica generală și românească, Iași, Casa
Editorială Demiurg, 2016.
3. REINHEIMER RÎPEANU, Sandra, Lingvistica romanică: lexic- morfologie- fonetică,
București, [Bic All], [2001].