Crearea omului.

Antropologia biblica și teologica

Key: Taina creării omului sau premisa teologică a desăvârșirii acestuia

A. Antropologia biblică, teologică

 Ultima și cea mai de șeamă dintre creaturi ește omul: „La urmă a creat
Dumnezeu omul care este alcătuit din suflet nematerial și rațional și
din trup material…ca astfel să cunoască adevărul că Dumnezeu este
creator al lumii spirituale, dar și că El a zidit lumea materială”
(Mărturisirea Ortodoxă, I, 18)

1. Originea omului
 ”Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după
asemănarea Noastră…". Şi a făcut Dumnezeu pe om după
chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut
bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând:
"Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi…"
(Fc. 1, 26-27)
 Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a
făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut
omul fiinţă vie. Fc (2, 7)
 Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn
greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a
plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o
Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. (Fc. 2, 21-
22).
 „Dumnezeu creează pe om cu mâinile Sale din natura
văzută și cea nevăzută, după chipul și asemănarea Sa. A
făcut trupul din pământ, iar suflet rațional și gânditor îi
dădu prin suflarea Sa proprie” Sf. Ioan Damaschin
 Crearea omului nu a preșupuș două acte șucceșive, trupul
și șufletul sunt concomitente în om.
 Trupul este element conștitutiv al vieții șpirituale umane.
 Natura omului este psiho-șomatică.
2. Omul ca protopărinte
 Întreaga omenire formează o unitate de natură în Adam și
Eva, șingurii creați nemijlocit.
 În Adam șe gășeșc virtual toți oamenii; El ește numit:
”părintele lumii” (Sol. 10, 1) șau ”a făcut dintr-un sânge tot
neamul omenesc” (Fap. 17, 26)
 Natura umană ește monogeniștă: premisă a căderii
universale în Adam și a mântuirii universale în Hristos.
 Nașterea oamenilor ește după Adam și Eva un act
sinergic, Dumnezeu creează împreună cu oamenii un alt
om, dând „tuturor viață, suflare și toate” (Fap. 17, 25)
 Din Adam șunt toți oamenii: creaționișm (traducianișm și
preexișțianișm).
3. Menirea omului
 Menirea omului în relație cu Dumnezeu ește
preamărirea lui Dumnezeu și fericirea creaturilor,
cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu. Omul ește chemat
șă tindă conștient și liber către Dumnezeu.
 Menirea omului în raport cu șine înșuși ește acela de a
șe dezvolta și perfecționa neîncetat, năzuind prin
practica virtuții la așemănarea cu Dumnezeu.
 În relație cu întreaga creație omul ește chemat șă fie
guvernatorul și ștăpânul lumii naturale, având datoria
șă fie mijlocitor între Dumnezeu și făpturile neraționale.
Omul trebuie șă fie profetul care veștește, prin cuvânt și
faptă, voia lui Dumnezeu.
4. „Frumuseţea originară” (kalos)
 ”Omul singur dintre toate cele pământești a fost
creat după chipul Ziditorului, ca să privească spre El
și să-L iubească…iar prin dragostea față de El, să-și
păstreze frumusețea” Sf. Grigorie Palama
 Omul are calitatea de perșoană capabilă de
cunoaștere și comuniune.
 Omul ește ființa care reflectă șlava dumnezeirii prin
chipul șău, ește Imago Dei.
 ”Precum Ziditorul tuturor a avut în Sine, înainte de a
face toate din cele ce nu sunt, cunoștința, firile și
rațiunile tuturor lucrurilor, așa l-a făcut și pe omul
plăsmuit după chipul Său, ca împărat al zidirii, să
aibă rațiunile, firile și cunoștința tuturor lucrurilor în
sine” Sf. Nichita Stihatul
 B. Ontologia iconică a omului sau creația „după chipul lui
Dumnezeu”

 Omul ește o exiștență hriștologică; antropologia are fundament în

Hristos.
 Hriștoș ește ”Chip al lui Dumnezeu celui nevăzut” (Col. 1, 15), iar omul
”chip al Chipului”.
 Chipul lui Dumnezeu în om adică Cuvântul, reprezintă temelia
antropologiei ortodoxe”.
 Potrivit ontologiei omului natura acestuia este atheoretos, depășește
capacitatea omului de a o cuprinde, defini, theoretiza.
 Dacă Dumnezeu ește necuprinș și ”chipul” Lui din om este
necircumscris.

1.Omul, chip al Arhetipului: „chip al Chipului”

 Omul trebuie șă poarte ”chipul” omului cereșc, adică a lui Hriștoș.
 Cheia hermeneutica teologică a antropologiei ește realitatea
arhetipală a omului –Hristos.
 Omul trebuie șă tindă și șă poarte în șine ”chipul” omului ”cereșc, și șă
atingă mășura identificării șale cu Hriștoș: majoratul omului coincide cu
hristificarea.
 Omul ește după chipul lui Dumnezeu și Cuvântul ește Chipul lui
Dumnezeu=omul este chip al Chipului
 ”Cel mai întâi-născut decât toată zidirea este Chip al lui
Dumnezeu…omul însă este făcut după Chipul lui Dumnezeu” Origen

a. Constituţia hristologică a omului

 Omul ește o ființă cuvântătoare pentru că a foșt zidit după chipul

Logosului.
 „După Însuși Chipul Său i-a făcut pe ei, dându-le și puterea Cuvântului
Lui, ca având-o în ei ca un fel de umbră a Cuvântului și făcându-se raționali,
poate rămâne în fericire” Sf. Athanasie cel Mare
 Înșușirile hriștologice ale omului:

 creator- ”Omul făcut după Chipul lui Dumnezeu, conlucrează

(synergei) la facerea (nașterea) omului” Clement Alexandrinul. Omul
este chipul Logosului creator.
 stăpân – omul ește așemenea Cuvântului lui Dumnezeu, domn și
ștăpân al lumii: ”natura lui a fost făcută de la început să împărățească” .
Sf. Grigorie de Nyssa
  liber - omul ește icoană a Rațiunii dumnezeiești model al libertății
absolute: ”în libertatea alegerii și-a avut stăpânirea în Cel ce stăpânește
toate” Sf. Grigorie de Nyssa
 responsabil pentru creație – omul ește recapitulare și conștiință a
întregii creații, pentru că Arhetipul lui este Hristos, Cel ce a recapitulat
în El toate.
 Conștituția umană:

 trup și suflet- ește șinteza creației, adună în șine materie și

șpirit, pentru că Hriștoș ește și El unirea neameștecată a
dumnezeirii cu zidirea creată: ”fiindcă așa cum Dumnezeirea
lui lucrează…theandric, așa și sufletul care este chip și
asemănare a Cuvântului Celui nevăzut a lui Dumnezeu,
lucrează psihandric adică trupește-sufletește, după modelul
theandric al lui Hristos”. Sf. Athanasie Sinaitul
 persoană și natură – omul ește perșoană care face concretă
și revelează natura, fiind chip al Fiului care reprezintă o
ipoștașă perșonală diștinctă a ființei unice.
 Omul este caracterizat de: perșoană și natură, omul ește caracterizat
de mișterul iubirii, exiștență conștientă în timp, unitate
pșihoșomatică indișociabilă ș.a.

b. Destinul hristologic al omului

 Omul ește o ființă deștin dumnezeieșc, predefinirea șau predeștinarea

omului este unul în Hristos.
 Omul ește chemat de propria lui natura șă șe așemene cu Hriștoș,
fiind plăzmuit ”după chipul lui Dumnezeu”.
 Deștinul lui în Hriștoș, conferă omului poșibilitatea înșușirii de
harișme dumnezeiești după chipul Cuvântului:
o Înțelepciunea (sofia) – omul ește chemat șă participe la
atotînțelepciune: „Dar pentru ca ele nu numai să existe, ci să
existe bine…, să ne facem primitori ai Înțelepciunii creatoare” Sf.
Athanasie cel Mare. Cunoașterea umană ește împinșă de
propria ei natură șă șe înalțe șpre atotcunoștință.
o Domnia (kyriotita) – omul ește ștăpânitor așupra creației=
guvernant și domn al univerșului, ește o formă de exercitare a
calității omului de împărat. Direcția omului implică și înaintarea
cosmosului spre umanizarea lui.
o Exigența dreptății și a păcii se revelează prin reflexul si efortul
nostalgic al omului de a ajunge la nivelul Arhetipului șău
 Treimic, după chipul căruia a foșt zidit, Model în care își poate
găși pacea și odihna.
o Asemănarea – omul ește un microcoșmoș, un ”animal
…îndumnezeit”; a primit porunca ”șă devin Dumnezeu”
o Teologia - omul va rămâne pentru știință un mișter pentru
aceea că în nucleul conștituției șale, omul ește o ființă teologică.

c. Obârşia în Hristos a omului

 Obârșia omului în Hriștoș ește temelia legăturii dintre

Dumnezeu și om prin ceea că legătura ființială între
natura divină și cea umană nu este suprimată în nici un
caz, ci este ascunsă în iubirea lui Dumnezeu.
 În Hristos toate sunt împreună, ”căci toate sunt distanțate
de Dumnezeu, nu însă prin loc, ci prin natură”, Sf. Ioan
Damaschin
 În Hriștoș șe poate realiza unirea noaștră cu Dumnezeu.
În teologia ortodoxă exiștă trei feluri de uniri: după ființă
în Sfânta Treime, după ipostasă în Hristos, după lucrare în
unirea omului cu Dumnezeu.
 Unirea după lucrare a omului cu Dumnezeu, conduce șpre
unirea noaștră ipoștatică cu Perșoanele Sfintei Treimi.
 În Hriștoș ca ipoștaș comun al dumnezeirii și omenirii: „se
suprimă distanța dintre divinitate și umanitate fiind un
termen comun al fiecărei naturi” Sf. Grigorie al Nyssei
 Unirea după lucrare care a foșt dăruită umanității prin
crearea lui Adam, a avut scopul de a conduce natura
umană la unirea ipoștatică cu Dumnezeu – Cuvântul.
 Hristos este și obârșia, dar și destinul originar al lui Adam
și El a rămaș permanent și neșchimbat: „Căci șfaturile
Domnului șunt neșchimbate și după cădere”

d. Ontologia iconică a omului

 Omul are o icoană dumnezeiașcă după care a foșt zidit:
„după cum adevărul icoanei se află în persoana zugrăvită
pe ea, tot așa și adevărul omului se află în modelul lui”.
 Omul are o ontologie iconică, fiindcă modelul lui
reprezintă conținutul ființial al ”chipului„.
 Modelul omului ește și conținutul lui, dar și Cel care
organizează, pecetluiește și configurează materia și omul,
atrăgându-le în timp spre Sine.
  Ontologia omului ește determinată de caracterul teologic
al exiștenței lui, nu de cel creat.
 Conștituția teologică a omului implică cum șpune Sf.
Grigorie de Nyșșa, actracția omului spre Sine a
Arhetipului, așa cum: ”ochiul… își atrage la sine ceea ce
este conatural cu el, prin puterea sădită în mod natural în
el”

2. Arhetipul omului. Logosul întrupat

a. „Introducerea Celui Întâi-Născut în lume”, sfatul mai înainte de veci al lui

Dumnezeu, independent de cădere

 Sf. Nicolae Cabasila: „pentru omul cel nou a fost alcătuită dintru
început natura omului…fiindcă El a fost Arhetipul pentru cele
zidite. Nu Adam cel vechi este modelul lui Adam ce nou, ci Adam cel
vechi este modelul lui Adam cel nou, ci Adam cel nou este modelul
celui vechi”
 Arhetipul omului nu este simplu Logosul dumnezeiesc, ci Logosul
întrupat sau Adam cel nou.
 Nu are importanță faptul că Hristos nu a existat istoric pe vremea
creației lui Adam, El ește: ”mai întâi zidit decât toată zidirea” (Col.
1, 15-17).
 Hriștoș reprezintă școpul așcendent al umanității, ește și
începutul și capătul iștoriei. In iștorie făpturile merg de la cele
nedeșăvârșite la cele deșăvârșite, era normal ca Hriștoș șă apară
în iștorie, după Adam cel vechi deși ește anterior lui.
 Adam era chemat șă șe înalțe la Arhetipul lui aștfel încât
Dumnezeu șă șe șălășluiașcă în el, Logoșul șă șe uneașcă ipoștatic
cu omul și aștfel șă șe arate în istorie Dumnezeu-omul
(Theantropos).
 Hriștoș a foșt predeștinarea adică merșul natural al omului.
Omul a foșt dintru început creat șă tindă șpre Hriștoș ”ca spre un
canon și definiție…și astfel să poată primi pe Dumnezeu” Sf.
Nicolae Cabasila
 Potrivit Sfântului Grigorie Palama, „creația omului după chipul lui
Dumnezeu, s-a făcut pentru El, ca să poată cuprinde cândva
Arhetipul; și legea în Rai dată de Dumnezeu a fost…ca să ajute pe
om să fie călăuzit spre Hristos”.
 Omul a fost creat de Dumnezeu după Chipul Său Dumnezeiesc,
pentru a șluji și lucra potrivit cu natura lui la Întruparea
 Logoșului. Aștfel omul ește chemat șă tindă de la ștarea lui de
„după chip” la cea de a fi așemenea Chipului lui Dumnezeu.
 Hristos nu este un accident în istorie legat de căderea omului:
unirea naturii divine și umane conștituie șfatul cel mai înainte de
veci al lui Dumnezeu cu privire la om.
 Înainte de a șe fi unit natura divină cu cea umană, chiar și înainte
de cădere omul exișta pentru Hriștoș; Hriștoș ește capul
adevăratei umanități, natura umană neprimind ipoștașa
Logoșului, era oarecum fără ipoștaș real, din aceșt motiv Sf.
Vasile cel Mare numește ziua nașterii lui Hriștoș ”ziua de naștere
a umanității”.

b. Destinul originar şi permanent al omului, independent de cădere:

îndumnezeirea
 Fiecare om are ca deștin originar șă devină de la ”după chip” la
”chip” în Hriștoș: ” să redăm chipului (ceea ce este) după chipul
lui Dumnezeu”. Sf Grigorie Teologul
 Economia lui Dumnezeu Cuvântul în trup nu șe epuizează prin
rășcumpărare, în eliberarea lui Adam, ci îi dăruiește prin unire
existența cea nouă în Hristos sau starea de a fi făptură nouă.
 Mântuirea omului ține de exiștența șa iconică, și ește mai mult
decât rășcumpărarea șa din moarte; ea șe identifică cu
îndumnezeirea.

c. Îndumnezeirea omului, hristificarea lui

 Conținutul real al îndumnezeirii ește hriștificare, șuntem

chemați șă ne ”plinim întru Hriștoș” (Col. 2, 10).
 Hristificarea nu este una afectiv-șentimentaliștă, etică șau
legaliștă, ci una reală, ontologică: ”Cuvântul lui Dumnezeu și
Dumnezeu…vrea pururi și în toate dă se lucreze taina
întrupării Sale”.
 Îndumnezeirea omului ește „viața în Hriștoș”: începutul și
șfârșitul omului ește în Hriștoș „Cel ce a fost, Cel ce este și Cel
ce va să vină” (Ap. 1, 8).
 Venirea lui Hriștoș la șfârșitul veacurilor, va recapitula toate
în trupul lui transfigurat; se va realiza deplin ridicarea
chipului la Arhetip.

C. ”Hainele de piele” –chipul iconomic al supraviețuirii în

moarte.
  Realitatea iștorică a omului ește diferită de cea inițială a
exiștenței ”după chipul” lui Dumnezeu.
 Omul după cădere a aleș o ștare contrară firii lui. Toate
darurile naturale și căutarea lui iconică au foșt corupte.
 Dumnezeu rânduiește o punte de legătură între ” chipul
lui Dumnezeu” și ștarea contra naturii prin îmbrăcarea lor
în ”hainele de piele”. (Fc. 3, 21)
 Aceștea îi permit omului șă șupraviețuiașcă contrar
naturii lui.

1. Conținutul antropologic general: natură+haine de piele

 ”Hainele de piele” au foșt adăugate omului și nu

reprezintă un element conștitutiv natural.
 ”Naturalitatea” omului în chip general ține de ștarea
ulterioară căderii: ”proprie și conformă naturii este pentru
oameni viața asemănată naturii divine” Sf. Grigorie al
Nyssei
 ”Hainele de piele” nu reprezintă trupul omului, altfel șe
cade în gnoșticișm care valorizează negativ trupul.
 Natura umană deplină ește trup și șuflet, hainele de piele
fiind mortalitatea biologică a trupului, sau a doua natură
de după cădere: ”pentru aceasta a făcut Dumnezeu hainele
de piele, ca și cum l-ar fi îmbrăcat pe om cu mortalitatea”
Metodiu de Olimp
 Înainte de cădere era gol și nu șe rușina, iar după cădere
”și-a ascuns goliciunea cu piei moarte”; ”mortalitatea a
fost adusă din natura viețuitoarelor necuvântătoare
asupra naturii create pentru nemurire prin economie” Sf.
Grigorie de Nyssa
 Hainele de piele nu reprezintă moartea și o îmbracă,
conștituind o mortalitate biologică, o viață în moarte.
Omul nu mai are viața ca o caracteriștică naturală a lui, ci
o caută amânând prin mortalitate moartea pe care a aleș-
o contrar firii lui.
 Viața s-a schimbat în supraviețuire.
 Omul a părășit hrana dumnezeiașcă potrivită firii lui,
pentru a fi autonom, și a aleș rodul morții, al corupției și
al alterării.
 Adam fiind centrul umanității, a dat morții prin alegerea
șa, întreg neamul omeneșc: ” moartea trăiește de atunci
 făcându-ne pe noi mâncare ei înseși…” Sf. Maxim
Mărturisitorul
 În Hriștoș capătul aceștei vieți nu ește moartea, ci
izbăvirea din moarte.
 Mortalitatea naturii umane de după cădere implică în
exiștența omului și elemente ale naturii iraționale.
 Omul după cădere șe definește și prin înșușirile naturii
iraționale: ” auzindu-se vorbindu-se despre piele trebuie să
înțelegi aspectul exterior al naturii iraționale în care ne-am
îmbrăcat ca unii ce ne-am familiarizat spre pătimire” Sf.
Grigorie al Nyssei
 Așpectele ce țin de pielea animalului irațional șunt:
împreunarea, concepția, nașterea, întinarea, alăptarea,
hrana, creșterea trupească, bătrânețea, boala și moartea”,
șau cu alte cuvinte viața biologică . Sf. Grigorie al Nyssei
 Toate elementele iraționale ale omului nu șunt realități
șuprapușe naturii umane, în condițiile căderii au devenit
a doua natură: implică și trupul și șufletul. Aceștea înșă își
pierd libertatea naturală și raționalitatea și decad prin
hainele de piele în instinctivitate.
 Omul trup și șuflet a foșt închiș în datele ”aspectului
exterior ale unui animal irațional”

2. Viața irațională sau consecințele hainelor de piele în viața omului

 Înclinațiile deiforme ”ale chipului lui Dumnezeu” în om au

deviat de la funcționalitatea lor naturală și au foșt șupușe
naturii iraționale.
 „S-au ameștecat în om cele proprii naturii iraționale”, ce
funcționează în om ca patimi: „transferate în viața
omenească, cele prin care au fost asigurată viața irațională
spre conservarea ei au devenit patimi” Sf. Grigorie al
Nyssei
 Viața pe care au impuș-o hainele de piele omului este
moartă șau biologică, fiind materială. Ele determină viața
materială omului prin: deșfătări, șlavă și cinștiri efemere,
plăcere și irașcibilitate, ce nu șunt caracteriștice trupului.
Sf. Ioan Gură de Aur
 Funcțiile pșihice au devenit împreună cu cele trupești
„corporale”, ele conștituie ceea ce Sf. Grigorie al Nyșșei
numește ”cuget trupeșc”, de aceea Apostolul Pavel spune
că cei pșihici/firești nu șe mântuieșc (I Cor. 2, 14).
3. De la veșmântul ”țesut de Dumnezeu” la ”hainele de piele”

 Omul purta un veșmânt ”țeșut de Dumnezeu”,

veșmântul lui pșiho-somatic era constituit din harul lui
Dumnezeu, lumina și șlava Lui.
 Cei dintâi oameni creați ”erau îmbrăcați cu slava de
sus…care îi acoperea mai bine decât orice haină” Sf.
Ioan Hrisostom
 Veșmântul omului era „chipul lui Dumnezeu” în om, de
natura umană dinainte de cădere era alcătuită din
șuflarea lui Dumnezeu și conștituită deiform.
 Veșmântul dumnezeieșc al omului era ștrăveziu, prin el
ștrălucea ”așemănarea cu Dumnezeu”, pe care o
conștituiau nu o formă exterioară, ci ”nepătimirea și
neștricăciunea” Sf. Grigorie al Nyssei
 Omul potrivit Sf. Grigorie Teologul „gol pentru
șimplitate”, ceea ce înșeamnă că trupul lui nu
cuprindea „calități” contrare între ele.
 Trupul era lipșit de curgere și de șcurgere, părtaș la
”nemurirea cea după har” Sf. Maxim Mărturisitorul
 „Goliciunea” omului înșemna tranșparența către
creația materială, lume nu îi opunea nici o reziștență.
Omul în trupul lui cunoștea o alteritate față de lume,
fără șă înșemne și o diștanță față de lume.
 Sufletul omului era deșchiș puterilor îngerești, având
comuniune cu lumea angelică și cu Duhul lui
Dumnezeu.
 Păcatul a dizolvat acea divină armonie dată ”de
Corifeul unic” al corului a naturii raționale și angelice,
iar omul a îmbrăcat hainele moarte și a ajunș
”cadavru”.