EFECTE INTERNE ȘI EXTERNE ALE

STANDARDIZĂRII

Profesor coordonator: Masterand:

Prof. Dr. Ing. Richard Herman Licențiat în Biochimie Alina-Maria Stănușiu

2018

1
 CUPRINS

Capitolul I – Bazele activității de standardizare ……………………………………………….. 3

1.1. Definirea standardizării …..………………………………………………………………. 3
1.2. Tipuri de standarde ……………………………………………………………………….. 6
1.3. Obiectivele standardizării ……………………………………………………………….... 7
1.4. Avantajele standardizării ….……………………………………………………………… 8
1.5. Factorii care influenţează şi impun aplicarea standardizării ….………………………….. 8
1.6. Principii directoare în activitatea de standardizare ………………………………………. 9
1.7. Organizaţii Naţionale de Standardizare (ONS) ...………………………………………… 10
1.8. Activitatea de standardizare în România …………………………………………………. 11

Capitolul II – Standardizarea condiţiilor tehnice de calitate ......……………………………… 14

2.1. Criterii de selecţie .................................................................................................... 14
2.2. Fixarea nivelului caracteristicilor ................................…………………………………. 15
2.3. Stabilirea claselor de calitate …………..…………………………………………………. 15
2.4. Stabilirea metodelor de analiză şi încercări ……………………………………………… 16
2.5. Prescripţiile de marcare …………………………………………………………………... 16

Capitolul III - Sistemul european de standardizare ………………………………...…………. 18

3.1. Obiectivele şi rolul sistemului european de standardizare ……………………………….. 18
3.2. Organismele europene de standardizare …………………………………………………. 19

Capitolul IV - Standardizarea în procesul de integrare europeană …….……..…….……….. 20

4.1. Certificarea şi acreditarea ISO …………………..……………………………………….. 22
4.2. Relaţia dintre standardele naţionale şi standardele international ………………………… 24
4.3. Adaptarea standardelor internaţionale la standardele române ……………………………. 24

Capitolul V – Efectele interne şi externe ale standardizării …………….……..………………. 25

5.1. Efectele standardizării în întreprindere …………………………………………………... 26

Bibliografie ….………………………..………………...………………….……..……………….. 31

2
 Capitolul I
Bazele activității de standardizare

1.1. Definirea standardizării

Plecând de la necesitatea realizării eficiente a inovației în diferite industrii ca cea de automotive,
în contextual existenţei unui număr mare de materii prime, materiale şi produse, într-o multitudine de
variante şi caracteristici calitative variabile în limite largi, s-a dorit standardizarea variantelor şi limitarea
variabilităţii caracteristicilor printr-un proces, care să conducă la cea mai bună consideraţie a interesului
la nivel de management si nu numai.
Deşi necesitatea acestor armonizări a fost resimţită, realizarea lor conştientă şi sistematică, pe
baza unor principii şi metode, a fost posibilă doar în momentul în care dezvoltarea forţelor de
producţie a atins un nivel suficient de ridicat.
Documentele tehnice de referinţă sunt implicate în activităţile productive orientate spre
piaţa de consum în scopul normalizării relaţiilor dintre producătorii de bunuri şi beneficiarii acestora. Din
punct de vedere al aplicabilităţii, aceste documente pot fi:

A. Voluntare
1. standardele* - documente cu caracter informativ, de recomandare; procedurile de elaborare le
asigură legitimitate democratică – în special prin implicarea tuturor factorilor interesanţi relevanţi
(la care există voinţa de aplicare) în procesul de elaborare a lor; exemple de standarde: ISO, EN,
DIN, BS, NF etc;
2. specificaţiile (disponibile public ) – conţin reguli, instrucţiuni sau caracteristici pentru diferite
activităţi sau pentru rezultatul acestora; sunt elaborate de ateliere, consorţii sau alte grupuri care
de obicei nu cuprind toate părţile interesate relevante; în majoritatea cazurilor nu există proceduri
detaliate pentru elaborarea şi actualizarea lor; exemple de specificaţii: ECMA (European
Computer Manufacturers Association) etc;

B. Obligatorii
1. reglementările – sunt documente care stabilesc reguli legislative cu character imperativ; sunt
adoptate de o autoritate legislativă; de exemplu legile (adoptate în conformitate cu
proceduri bazate pe costituţia ţării respective), decretele, actele etc;

* În figura 1.1 este redată o diagramă care prezintă poziţia relativă a acestor documenmte în
raport cu statutul lor (informativ sau obligatoriu) şi cu deschiderea procesului de elaborare şi
aplicare (de la un grup mic cu o arie restrânsă de interese la un proces complet democratic de
reglementare).

3
 Fig. 1.1. Standarde şi înlocuitori – statut / deschidere

În ce priveşte procesul de standardizare acesta intervine ca o necesitate de interes general a

părţilor interesate relevante. Ele doresc standardele, deoarece acestea le oferă posibilitatea de a
creea sau influienţa şi armoniza regulile din sectoarele sferei de interes. Această necesitate a părților
interesate are ca scop îmbunătățirea continuă.

În timpul elaborării unui standard, producătorii ajung să cunoască cerinţele beneficiarilor, să

discute aşteptările acestora, să găsească soluţii general acceptabile şi să stabilească o bază de încredere
care să constituie o premise a consensului.
Standardizarea, definită de EN 45020 : l993 (Ghid 2 ISO/IEC : 1991), este activitatea indicată
pentru a stabili în raport cu probleme reale sau potenţiale, dispoziţii destinate unei utilizări obişnuite şi
repetate care urmăreşte obţinerea unui nivel optim de ordine într-un context dat.

4
 Această activitate se referă în special la elaborarea, difuzarea şi aplicarea standardelor. Este
percepută şi folosită în contextul unei normalităţi în care exigenţele explicite şi implicite (neexprimate)
sunt transformate în parametri măsurabili.
Standardizarea în sine este un model posibil ideal în cazul în care standardele sunt percepute ca
elemente strategice pentru cei ce le folosesc, dacă sunt adaptate cerinţelor pieţii şi permit, prin coerenţă
şi comprehensibilitate, adaptarea la condiţiile impuse de contextul concurenţial existent la momentul
respectiv.

Fig. 1.2. Pașii standardizării

Activitatea de standardizare se realizează prin documente denumite standarde. Conform definiţiei

Comitetului Permanent pentru studiul principiilor ştiinţifice ale standardizării (STACO) din cadrul
Organizaţiei Internaţionale de Standardizare (ISO), standardul, rezultatul unei normalizări realizate într-
un anumit domeniu, este aprobat de către o autoritate recunoscută - care se ocupă cu stabilirea acestor
tipuri de norme. Este publicat sub forma unui document conţinând un ansamblu de reguli, prescripţii şi
caracteristici tehnice obligatorii, prin care se stabilesc, pentru utilizării multiple şi repetate, însuşirile
tehnico-economice pe care trebuie să le îndeplinească o activitate sau rezultatele acesteia, precum şi
prescripţiile privind recepţia, marcarea, depozitarea, transportul (etc) produselor.
Acest document este stabilit (elaborat şi redactat) prin consens de către cei interesaţi (în cadrul şi
sub asistenţa şi îndrumarea unui organism de standardizare), potrivit nivelului de dezvoltare tehnică dintr-
un anumit domeniu la un anumit moment şi este aprobat de către un organism de autoritate recunoscută.
Exigenţele indivizilor - producători, comercianţi, consumatori – caracterizate prin constanţă pe o
anumită perioadă, sunt transformate în documente normative. Consecinţa este consolidarea progresului,
atât la nivelul consumatorului, cât şi la nivelul producătorului şi de asemenea pregătirea viitorului, în
condiţiile asigurării timpului necesar creţiei şi verificării ideilor noi.
Esenţial pentru toate standardele (naţionale, profesionale, sau de firmă) este caracterul repititiv al
regulilor, prescripţiilor şi caracteristicilor comune mai multor produse, familii de produse etc.
5
 Standardele fac relaţia dintre partenerii comerciali inconfundabilă şi transparentă prin
introducerea unui limbaj comun.
» Principalele părţi interesate de procesul de standardizare sunt producătorii şi utilizatorii
industriali, consumatorii, autorităţile publice şi oamenii de stiinţă.
» Standardele sunt elaborate: de Comitete (Comitete Tehnice→Grupuri de Lucru)
competente în domeniul, sau în activitatea lor specifică; conform cu o anumită procedură, care
presupune succesiunea unor demersuri.
» Pentru conţinutul standardului responsabilitatea o au părţile interesate. În legătură cu
acest conţinut metoda de luare a deciziilor este consensul, care constituie o valoare de bază a
procesului de standardizare.
» Responsabilitatea de a valida standardele, în conformitate cu procedurile de elaborare, o
are organismul de standardizare, care le conferă acestora legitimitate democratică.

1.2. Tipuri de standard

În practica curentă sunt luate în considerare următoarele tipuri de standarde:

» standard de bază – cu o aplicare generală sau care conţine prevederi generale pentru un anumit
domeniu;

» standard de terminologie – care specifică termeni, de obicei împreună cu definiţiile acestora şi uneori
cu note explicative, ilustraţii, exemple, etc;

» standard – care specifică metode de încercare, însoţite uneori de alte prevederi referitoare la încercare,
cum ar fi eşantionarea, utilizarea metodelor statistice, ordinea încercărilor;

» standard de produs – care specifică condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un produs sau o grupă
de produse, pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestuia/acestora;

» standard de proces – care specifică condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un proces, pentru a
asigura aptitudinea de utilizare a acestuia;

» standard pentru servicii – care specifică condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un serviciu
pentru a asigura aptitudinea de utilizare a acestuia;

» standard de interfaţă – care specifică condiţiile referitoare la compatibilitatea produselor sau a

sistemelor în punctele lor de legătură;

» standard de date care trebuie indicate – conţine o listă de caracteristici ale căror valori sau alte date
trebuie indicate pentru definirea unui produs, proces sau serviciu.

6
1.3. Obiectivele standardizării

În legătură cu asigurarea aptitudinilor de utilizare a unui produs/proces sau serviciu se

pot preciza o serie de obiective generale ale standardizării, cum ar fi:
- controlul diversităţii
- uşurinţa în exploatare
- compatibilitatea
- interschimbabilitatea
- facilitatea cooperării
- performanţele economice
- stimularea comerţului.
Printr-o mai bună adaptare a produselor, poceselor sau servicilor la scopurile cărora au fost destinate,
standardizarea oferă avantajul prevenirii obstacolelor comerciale şi facilitarea cooperării tehnologice
internaţionale.
Aceste obiective sunt:
► Simplificarea multitudinii de variante ale aceluiaşi produs pentru caracterizarea lor prin
proprietăţi esenţiale, eliminându-se elementele care complică, îngreuiază şi scumpesc
produsele/producţia, sau schimbul comercial şi utilizarea acestora/acesteia;
► Tipizarea tipo-dimensională este acţiunea de stabilire a unor game de produse după
raţionamente economice, capabile să acopere nevoile existente într-o anumită perioadă de timp, sau pe
cele previzibile pentru un viitor apropiat. Tipizarea asigură pe baze ştiiţifice imterschimbabilitatea care
presupune loturi de produse/piese suficient de compatibile sub aspectul dimensiunilor, formelor şi
proprietăţilor pentru ca să poată fi înlocuite cu altele conform unor toleranţe admise.
Interschimbabilitatea poate fi:
- dimensională, de exemplu şuruburile şi piuliţele care sunt atât la nivel naţional cât şi
internaţional perfect standardizate, astfel că orice model de şurub care are un anumit diametru şi un
anumit pas este perfect înlocuit, indiferent de provenienţă;
- funcţională, când anumite caracteristici ale produsului, care-i afectează funcţionalitatea
sunt standardizate la gradul necesar de precizie, de exemplu interschimbabilitatea rulmenţilor pentru
care în afară de respectarea dimensiunilor este necesară asigurarea unor caracteristici de utilizare, cum ar
fi: incărcarea,viteza şi condiţiile la care sunt supuşi în timpul lucrului.
► Înlăturarea barierelor tehnice, ca şi a diferenţelor dintre practicile ce apar în schimburile
naţionale şi internaţionale se realizează prin trimiterile care se fac la standardele internaţinale, la
recomandările organismelor internaţinale, sau la standardele naţinale ale partenerilor de tratative -
constitutie modalitatea ce contribuie la progresul rapid al tehnicii şi creşterea considerabilă a volumului
de schimburi internaţionale.

7
1.4. Avantajele standardizării

Elaborarea standardelor se face în legătură cu interesul diverselor părţi interesate. Aceste avantaje
sunt:

- simplificarea gamei tot mai mari de produse şi proceduri din viaţa oamenilor;
- controlul diversităţii şi utilizarea eficientă a materialelor, energiei şi resurselor umane;
- compatibilitatea şi interschimbabilitatea;
- protecţia muncii, sănătăţii, vieţii şi mediului înconjurător;
- reducerea gradului de incertitudine pe piaţă;
- protecţia intereselor consumatorilor şi ale comunităţii;
- adecvarea pentru scop;
- eliminarea barierelor comerciale.

Faptul că consumatorii încep să aibă comportamente previzibile şi fac referinţe la un system

recunoscut de standarde, influenţează competitivitatea societăţilor care concurează pe piaţa de consum,
ceea ce poate modifica în mod semnificativ echilibrul economic. Reducerea gradului de incertitudine pe
piaţă se resimte şi de către societăţi, printr-o mai mare transparenţă în situaţiile contractuale, care să
determine deciziile de investiţie pe termen scurt.

1.5. Factorii care influenţează şi impun aplicarea standardizării

a. activitatea de elaborare a standardelor, activitate care se impune prin valenţele de:

- necesitate expimată de consumatori/societăţi comerciale sau impusă de dorinţa de a se obţine
credibilitatea pieţelor externe, precum şi pentru a asigura protecţia individului şi a mediului;
- aplicabilitate în procese productive pentru produse, proceduri,etc;;
- acordul colectiv (consensul) al părţilor interesante relevante;
- promovarea ordinii în activităţile socio-economice;
- răspândirea standardelor şi sensibilizarea agenţilor economici.
b. calitatea – ca o nouă formă a culturii tehnice, tehnologice, economice şi de consum, vizează:
- relaţia standardizare-creştere economică;
- strategia standardizare-cercetare-ştiinţă;
- standardizarea ca mijloc de îmbunătaţire a calităţii produselor (şi serviciilor) şi de asigurare a constanţei
calitative;
- relaţia dintre standardizare şi creşterea competitivităţii produselor/serviciilor pe plan internaţional;
- aplicarea standardizării ca efect al nivelului cultural naţional.
c. abordarea mixtă sau selectivă a standardizării ca o etapă necesară pentru ţările aflate în proces de
tranziţie unde apar o serie de aspecte:
– nivel scăzut de sensibilizare în domeniul standardizării;

8
– coexistenţa industriilor – modernă şi tradiţională;
– mica industrie slab reprezentată şi rămasă în urmă în ceea ce priveşte dotările tehnice;
– capacităţi de producţie fluctuante;
– incertitudine în ceea ce prveşte disponibilitatea de materii prime corespunzătoare calitativ;
– imposibilitatea asigurării constanţei nivelului calitativ conform standardului;
– necesitatea garantării unei protecţii elementare a sănătăţii şi vieţii consumatorilor;
– manifestarea monopolului producătorului.
Aplicaţiile particulare ale standardizării sunt, printre altele:
- unităţile de măsură;
- terminologie şi simbolizare;
- produse şi procedee – alegerea caracteristicilor produselor (metodelor de încercare şi măsurare,
specificarea caracteristicilor produselor pentru definirea calităţii, varietăţii, interschimbabilităţii lor etc);
- securitatea persoanelor şi a bunurilor.
d. competitivitatea internaţională axată pe:
– context mondializarea pieţelor de desfacere;
– consecinţă necesitatea de a avea standarde (reglementări);
– exigenţă fundamentală aplicarea standardelor;
– sarcină armonizarea standardizării naţionale cu cea regională şi/sau internaţională;
– condiţie sprijin din partea autorităţilor guvernamentale.

1.6. Principii directoare în activitatea de standardizare

Cunoaşterea factorilor care influenţează aplicarea standardelor a atras după sine necesitatea
stabilirii unor principii directoare în activitatea de standardizare în ce priveşte:
a/ realizarea unui nivel optim de ordine prin care se asigură protecţia persoanelor, a mediului şi a
unei economii globale de materiale, energie, efort uman;
b/ activitatea socială, economică şi ştiinţifică fundamentată pe cooperarea tuturor părţilor
interesate, în cadrul unui proces care are la bază consensul;
c/ evaluarea standardelor pe baza unei examinări periodice care urmăreşte să promoveze inovaţiile
tehnologice şi să analizeze factorii care pot bloca aplicarea acestora;
d/ introducerea în standarde a procedurilor interne de evaluare a conformităţii (inclusive
eşantionarea), a încercărilor şi a criteriilor de conformitate;
e/ elaborarea standardelor trebuie să fie alegerea celie mai corespunzătoare soluţii documentate şi
să servească ca parte componentă a sistemului juridic naţional, fiind obligată să ia în consideraţie nivelul
de industrializare şi celelalte legi de bază din ţările în cauză;
f/ pentru un domeniu dat standardizarea trebuie să fie totală, complexă şi în anvangardă, respectiv
să ţină cont de perspectiva dezvoltării economice;
g/ activitatea de standardizare trebuie să se caracterizeze prin transparenţă, coerenţă şi
independenţă, iar standardele trebui să fie disponibile din primele faze de elaborare, să constituie un
9
ansamblu coerent de documente corelate şi să nu fie influenţate de vreun interes specific
predominant.

1.7. Organizaţii Naţionale de Standardizare (ONS)

Au fost create, majoritatea cu circa 70 de ani în urmă, pentru infrastructura naţională de

standardizare. Sunt organizaţii non-profit, care fac parte integrantă din sistemul de standardizare
european şi internaţional.
Ele joacă un rol cheie în costruirea sistemului european şi internaţional de standardizare. Sunt
formate din:
- Comitetele Tehnice, care reunesc experţi pe probleme, din programul de lucru pentru
pregătirea proiectelor de standarde;
- Structuri de sprijin, care realizează circulaţia documentelor pentru observaţii publice, cu
scopul de a asigura ajungerea la un consens;
- Conectarea la servicii, care asigură publicarea şi distribuirea pe baze comerciale a standardelor
adoptate; sau la alte servicii (seminarii, certificare, manuale etc) care garantează publicarea
standardelor.

Partea principală a activităţii acestora o constituie contribuţia lor la standardizarea europeană:

 creează şi conduc Comitetele Tehnice naţionale, care corespund întocmai celor
europene/internaţionale;
 sigură informarea, motivarea şi delegarea experţilor însărcinaţi cu activitatea de standardizare;
 asigură formularea de poziţii naţionale coerente în prima etapă de atingere a consensului;
 răspund de efectuarea anchetei publice asupra proiectului de standard (naţional,
 european/internaţional) şi de traducerea acestor proiecte în limba lor naţională;
 asigură integrarea (implementarea) standardelor europene în patrimoniul de standarde naţionale;
 preiau administrarea Secretariatelor Comitetelor Tehnice Europene/Internaţionale.

Organizaţiile Naţionale de Standardizare variază ca marime, grad de (des)centralizare, structuri de

finanţare şi relaţie cu guvernul propriei ţări.
Relaţia dintre ONS şi autorităţile naţionale poate varia de la independenţă (formală) complete (legală
şi financiară, de exemplu SNV/Elveţia), până la integrarea într-un minister (de exemplu IPQ/Portugalia).
Baza de cooperare şi de contribuţii financiare poate fi o lege, un decret sau un contract. De obidei, olumul
patrimoniului de standarde la nivel naţional depinde de dimensiunile dimensiunea economiei naţionale
(aproximativ între 4.00 şi 25.00 standarde).
Producţia anuală de standarde depinde din ce în ce mai mult de numărul de standarde europene care
trebuie implementate în fiecare an.
În mod similar, ideea de „serviciu public”, asociată în general cu standardizărea, poate fi
definită fie contractual între stat şi instituţie (ca în RFG şi Regatul Unit), fie prin reglementare
(Franţa, Italia şi Spania).
Rolul unui ONS într-o economie de piaţă
10
Indiferent de dimensiunea, centralizarea, finanţarea şi relaţia cu guvernul, ONS-urile trebuie:
° să stabilească şi să promoveze comunicare şi relaţii stabile cu părţile interesante;
° să ofere infrastructura procedurală pentru procesele de standardizare;
° să stabilească şi să întreţină infrastructura adecvată în ceea ce privesc organismale tehnice;
° să producă şi să distribuie standarde şi documente înrudite;
° să ofere servici suplimentere, cum ar fi informare, certificare.
Nu este rolul acestora de:
° a defini subiectele ce trebuie standardizate (acesta este rolul părţilor interesate);
° a elabora standarde (acesta este rolul părţilor interesate reprezentate în comitetele tehnice).

1.8. Activitatea de standardizare în România

În ţara noastră instituţionalizarea la nivel de stat a activităţii de standardizare s-a făcut în

noiembrie l948 când s-a înfiinţat Comisia de Standardizare de pe lângă Consiliul de Miniştri.
Reorganizată ca să preia şi acţiunea de aplicare generală a sistemului metric, devine apoi Oficiul
de Stat pentru Standarde (OSS), din cadrul Direcţiei Generale pentru Metrologie, Standarde şi Invenţii
(DGMSI), de pe lângă Consiliul de Miniştri.
În anul 1970, printr-o nouă organizare, ia fiinţă Institutul Român de Standardizare (IRS), organ
naţional subordonat Consiliului Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie (CNST).
Ulterior, în l990, activitatea de standardizare a fost coordonată de Comisia Naţională pentru
Standarde, Metrologie şi Calitate (CNSMC), inclusă în structurile guvernului, dar atât CNSMC cât şi IRS
erau organe centrale coordonatoare în domeniul standardizării, cu atribuţii distincte.
Din anul 1992 IRS a fost reorganizat, funcţionând ca organism de specialitate al administraţiei
publice centrale, în domeniul standardizării, în subordinea guvernului, având calitatea de ordonator
principal de credite bugetare, în condiţiile legii. Pe lângă consiliul de administraţie funcţiona şi Consiliul
de acreditare.
Începând cu noiembrie 1998 se constituie Asociaţia de Standardizare din România (ASRO),
persoană juridică de drept privat, de interes public, fără scop lucrativ, neguvernamentală, apolitică,
organizată fiind şi funcţionând în baza legii 21/l924, preluând şi dezvoltând activitatea IRS.
Prin această reformă instituţională din domeniul standardizării naţionale se încearcă realizeza, de
fapt alinierea la normele europene, transferându-se responsabilităţile din domeniu către principalii
beneficiari ai activităţii de standardizare.
ASRO este recunoscut ca organism naţional, putându-şi înfiinţa filiale şi reprezentanţe în
străinătate, cu următoarele atribuţii:
- elaborarea, reconfirmarea, modificarea standardelor naţionale;
- adoptarea standardelor internaţinale şi europene ca satndarde naţionale;
- stabilirea principiilor şi metodologiei de standardizare naţională conorm legislaţiei naţionale şi
regulilor europene şi internaţionale;
11
 - dezvoltarea colaborării cu părţile interesate la nivel naţional la solicitarea autorităţilor şi pe plan
internaţional cu organismele similare sau cu organismele neguvernamentale din domeniu;
- editarea, tipărirea, publicarea şi difuzarea standardelor naţionale şi a altor publicaţii precum şi
arhivarea şi prelucrarea informaţiilor în domeniu;
- acordarea dreptului de utilizare a mărcilor naţionale de conformitate pentru produse (şi servicii),
conforme standardelor naţionale;
- efectuarea de operaţii de import-export şi comercializare de standarde, publicaţii, documente şi
literatură de specialitate;
- prestarea de servici de consultanţă, expertiză, instruire, asistenţă tehnică în domeniul
standardizării şi asigurării calităţii;
- publicarea şi implementarea regulelor de aplicare a măcilor de conformitate cu standardele
europene şi internaţionale;
- constituirea de Comitete Tehnice pe domenii cu reprezentare echilibrată;
- constituirea bibliotecii pe domenii de interes public;
- participarea la elaborarea actelor normative care au legătură cu standardizarea naţională;
- certificarea conformităţii produselor/serviciilor, sistemelor calităţii şi personalului;
- încheierea de acorduri şi convenţii cu organizaţiile internaţionale, regionale, naţionale similare
în domeniul standardizării şi certificării;
- conducerea programelor/proiectelor guvernamentale şi neguvernamentale, inclusiv a celor de
cercetare-dezvoltare şi inovare;
- dezvoltarea relaţiilor de colaborare şi parteneriat cu organisme naţionale şi internaţionale
implicate în dezvoltarea economico-socială, cu sindicate, organizaţii patronale, profesionale, ecologiste,
sau de transfer tehnologic şi inovator, de dezvoltare locală a consumatorilor şi autorităţi publice centrale
şi locale;
- atragerea şi gestionarea de resurse de finanţare, participarea sau înfiinţarea de organisme,
instituţii/ întreprinderi economice în vederea realizării scopurilor propuse;
- acordarea de burse, sponsorizări, premii şi alte categorii de stimulente şi recompense pentru
activitatea de standardizare
Asociaţia este condusă şi administrată de Adunarea Generală (se întruneşte, de regulă, o singură
dată pe an), Consiliul de administraţie (ales pentru un mandat de trei ani, se întruneşte trimestrial),
Preşedinte, Prim-vicepreşedine, Vicepreşedinte şi Director General. Pe lângă Consiliul de administraţie
funcţionează,ca organ consultativ, Comitetul de Orientare şi Programare format din reprezentanţi ai
autorităţilor care fac recomandări pentru fundamentarea deciziilor Consiliului de administraţie şi a
hotărârilor Adunării Generale referitoare la obiectivele şi priorităţile de programe naţionale, strategii etc.
Membrii Adunării Generale sunt grupaţi în patru colegii:
- Colegiul organismelor acreditate cuprinde laboratoare, organisme de certificare şi de inspecţie
acreditate şi asociaţiile acestora fără scop lucrativ;
- Colegiul beneficiarilor cuprinde agenţi economici, IMM-uri, organizaţii patronale, camera de comerţ şi
industrii, asociaţii profesionale, federaţii şi confederaţii sindicale etc;
- Colegiul consumatorilor, având ca obiectiv apărarea drepturilor omului, a intereselor consumatorilor,
protecţia mediului;
12
- Colegiul cercetării-dezvoltării şi inovării cuprinde instituţii de învăţământ superior, persoane juridice cu
activitate preponderent de cercetare-dezvoltare, IMM-uri, centre de transfer tehnologic, de dezvoltare
locală.
Munca concretă de standardizare se organizează pe domenii de specialite în Comitete Tehnice. La
rezolvarea problemelor de standardizare dintr-un domeniu de specialitate participă toate întreprinderile şi
instituţiile care au tangenţă cu domeniul respectiv, sau care beneficiază de produsele realizate în acel
domeniu, indiferent de subordonarea departamentală.
Pentru cazuri deosebite pot fi antrenate în munca de elaborare a standardelor institutele de
învăţământ superior şi Academiile de Ştiinţă.
Unitatea căreia i se repartizează sarcini de standardizare se intitulează „unitate responsabilă”, iar
cea care cercetează şi redactează lucrările de standardizare se numeşte „unitate elaboratoare”.

13
 Capitolul II
Standardizarea condiţiilor tehnice de calitate

2.1. Criterii de selecţie

Din multitudinea de proprietăţi pe care le poate avea o anumită marfă, standardizarea selectează,
după criterii proprii, un număr restrâns de proprietăţi dintre cele esenţiale, care determină calitatea.
Criteriile de selecţie specifice diferitelor grupe de mărfuri, se diferenţiază în funcţie e o serie de
factori economici şi sociali. Sunt selectate o serie de proprietăţi fizice, mecanice, chimice, microbiologice
etc, cu ajutorul cărora se pot exprima anumite caracteristici funcţionale, de durabilitate şi de fiabilitate.
Criteriile de selecţie au în vedere:
– un număr restrâns de caracteristici, selectate după importanţa lor în determinarea calităţii (conform
grilei de comparaţie);
– posibilitatea determinării calităţii presupune existenţa unor metode utilizabile şi standardizabile;
durabilitatea, fiabilitatea, comoditatea, confortul nu pot fi incluse în standard datorită lipsei unor metode
de determinare standardizabile;
– stabilirea caracterisicilor sintetice orientative (dau imaginea generală a calităţii) corelate cu altele mai
analitice pot elimina riscul mascării calităţii reduse;
– selectarea caracteristicilor ţine cont de dinamica modificării cererii şi a tehnologiilor, conduce la un
număr restrâns de caracteristici privind parametri generali, iar individualizarea produselor (culoare,
formă, model etc) urmează a se stabili prin înţelegerea dintre producători şi beneficiari;
– reducerea ponderii caracteristicilor determinate prin evaluări subiective în favoarea celor
comensurabile;
– stabilirea relaţiilor matematice care pot să existe între unele proprietăţi ( de exemplu între porozitate şi
densitate, între vâscozitate şi greutate etc);
– selectarea caracteristicilor uşor de determinat, care oferă informaţii clare despre calitatea;
– stabilirea nomenclatorului optim (minim) de caracteritici, care să reflecte pe deplin şi fără echivoc
calitatea produsului;
– determinarea, prin metode statistice, a valorilor medii ale cacteristicilor şi stabilirea dispersiilor aferente
în vederea înscrierii lor în standarde.
Se vor înscrie în standarde: nivelul indicilor, clasele de calitate (dacă este cazul), metodele de
analiză şi încercări, tipo-dimensiunile, prescripţiile de marcare etc. În practica strategiilor manageriale din
domeniul calităţii se prevede existenţa unei singure calităţi de produse, putând există (eventual) şi
produse/producţie neconforme/-ă.

14
2.2. Fixarea nivelului caracteristicilor

Valorile caracteristicilor trebuie să reprezinte, pe cât posibil, îmbunătăţirea calităţii produsului

faţă de nivelul acestora din momentul precedent de aplicare a standardelor. La fixarea nivelului acestor
caracteristici se pleacă de la posibilităţile tehnice de realizare (folosirea raţională şi optimă a materiilor
prime, utilajelor şi forţei de muncă) în care standardizarea să conducă la eficienţă economică.
Nivelul caracteristicilor de calitate se exprimă printr-o valoare sau un atribut pe care să le
îndeplinească caracteriticile respective (vezi şi cap. 4.3.2).
În definirea caltăţii nivelul caracteristicilor poate fi:
- maxim – care să nu poată fi depăşit;
- minim – care, în mod obligatoriu, trebuie să fie realizat;
- admisibil –fixat între anumite limite prestabilite - cu toleranţele aferente (±).

2.3. Stabilirea claselor de calitate

În cadrul producţie de masă, îndeosebi a bunurilor de larg consum, folosirea materiilor prime de
calitate variabilă conduc, în mod inevitabil, la nivele efective de calitate care se abat de la nivelul mediu,
apărând astfel necesitatea practicării unor clase de calitate.
Nivelul excelent de calitate este un deziderat al managementului calităţii totale. În stabilirea
claselor de calitate se ţine cont de:
- nivelul mediu al calităţii produselor/producţiei existente;
- mărimea abaterii faţă de acest nivel mediu.
Produsele pot fi incluse:
a) într-o singură clasă de calitate – pentru produsele cu mici abateri faţă de valoarea medie –
în general produsele pentru care se foloseşte o singură reţetă de fabricaţie, figura 2.3.a;
b) în mai multe clase de calitate – pentru produsele a căror dispersie a valorilor principalelor
caracteristici nu poate fi restrânsă din diverse motive tehnice şi economice, figura 2.3.b.

Fig. 2.3 Stabiliea claselor de calitate

a) o singură clasă; b) mai multe clase Unde: n = numărul de cazuri; P = valoarea parametrilor; p = valoarea medie a parametrilor;
a = abaterea de la valoarea medie; p1,p2,p3 = valori convenţionale pentru P (pe clase)
15
 Un număr mare de clase este nerecomandabil, deoarece produsele s-ar deosebi prea greu între ele.
În general pentru bunurile de consum se prescriu trei categorii de calitate: superioară, calitatea I-a,
calitatea a-II-a.
Calitatea superioară pentru un produs nu se stabileşte ca rezultat al comparării cu calitatea
imediat inferioară, ea apare justificată indiscutabil, atunci când pentru obţinerea produsului se utilizează
materii prime de bună calitate, procedee tehnologice performante de ultimă oră, iar produsul, în mod
practic, este lipsit de defecte (se supune metodei „zero defecte”).

2.4. Stabilirea metodelor de analiză şi încercări

Nivelele prescrise pentru caracteristici sunt strâns legate de metodele de determinare standardizate
care sunt foarte importante şi singurele valabile în relaţiile contractuale sau de litigiu dintre producătorii
sau beneficiarii de produse.
Importanţa pe care o are stabilirea metodelor de analiză la standardizarea produselor se constată
din numărul foarte mare de standarde naţionale şi internaţionale cu acest obiect.
Metodele respective, de analiză şi încercări, trebuie să îndeplinească o serie de criterii:
– să fie aplicabile în practică – aplicarea lor să fie posibilă într-un laborator obişnuit;
– să asigure precizie şi constanţă rezultatelor;
– să fie cele mai simple şi mai rapide dintre metodele care au precizia cerută de standarde;
– să fie fidele, respetiv reproductibile;
– aparatura şi reactivii necesari metodelor trebuie să fie accesibile pentru un laborator cu dotare obişnuită.
Nu intră în atenţia standardizării metodele utilizate la controlul intern al fabricaţiei, la
detectarea unor defecţiuni din procesul de fabricaţie şi nici a metodelor, foarte precise, destinate
cercetărilor ştiinţifice.

2.5. Prescripţiile de marcare

Prin marcare produsele sunt prezentate obiectiv, cea ce uşurează comparaţia între produsele de
acelaşi fel, existente simultan pe piaţă.
Pe baza reglementărilor internaţionale (EN/ISO) fiecare ţară a început să reglementeze
problemele referitoare la marcare şi etichetare, prin elaborarea unor standarde sau norme speciale, sau
prin includerea în standardele complete de produs a unor capitole referitoare la marcare.
S-a ajuns la o formă de marcare care să conţină următoarele aspecte şi informaţii: denumirea
produsului, principalele proprietăţi, conţinutul unităţii de ambalare, elemente de identificare a
lotului/şarjei sau seriei, data fabricării, numărul standardului sau documentului normativ de referinţă,
unele indicaţii de manipulare şi întrebuinţare, provenienţa produsului, unele avertizări. Astfel marcarea se
referă la:
- denumirea produsului - de regulă, standardizată/comercializată şi însoţită de simbolurile
care precizează tipul, mărimea şi calitatea;
- printre proprietăţile principale care constituie obiectul marcării se numără şi compoziţia –
componenţii de constituţie ce nu pot / pot fi greu determinaţi;
16
 - conţinutul unităţii de ambalaj se marchează sub formă de cantitate (cu abaterile
admisibile), masă netă brută pe cutiile de ambalaj şi/sau ambalajul de transport;
- elementele de identificare a lotului/şarjei/seriei constau în numărul acestora, data de fabricaţie;
În ceea ce priveşte data de fabricaţie nu există un sistem de marcare care să armonizeze interesele
comune producătorilor, comercianţilor, consumatorilor; pe consumator îl interesează termenul de
valabilitate pentru a putea folosi în siguranţă produsul; furnizorul indică data de fabricaţie, eventual
insoţită de termenul de garanţie; data vânzării trebuie să preceadă termenul de garanţie/de valabilitate, iar
data consumului să nu depăşească termenul de valabilitate, conform următorului grafic:

Celelalte elemente ale marcării, respectiv numărul standardului sau documentului normative
referitor la produs, indicaţiile de manipulare (fragilitate, poziţionare, a se feri de ploie, umezeală) sau de
întrebuinţare, provenienţă, unele avertizări (inflamabil – a se feri de foc, exploziv – a se feri de şocuri
etc), precum şi alte informaţii speciale nu necesită explicaţii suplimentare sau pot fi explicitate prin
documentaţia tehnică ce insoţeşte produsul.
Mai trebui precizat că mărcile de fabrică/ de comerţ/ de serviciu/ de conformitate/ de calitate se
aplică pe ambalaj şi sunt semne distinctive pentru a deosebi produsele respective de cele identice, dar
fabricate de alte întreprinderi, de altă origine, de alt nivel calitativ. Mărcile dau certitudinea
consumatorului că produsul este cel căutat.
Marcarea se poate face pe produs, pe produs şi ambalaj, numai pe ambalaj, pe locul de depozitare,
pe mijlocul de transport,e folosesc în acest scop diverse procedee de marcare, ca de exmplu pirogravură,
şablon, ştanţare, vopsire, etichetare etc.

17
 Capitolul III
Sistemul european de standardizare

3.1. Obiectivele şi rolul sistemului european de standardizare

Obiectivele acestui sistem sunt:
_ Eliminarea barierelor tehnice din calea comerţului în Europa prin intermediul unei metode eficiente şi
legitime de autoreglare pentru economia industrială;
_ Asigurarea competitivităţii economice europene, atât pe piaţa unică europeană cât şi dincolo de
frontierele acesteia.
Rolul acestui sistem în economia europeană constă în introducerea coeziunii în aplicarea
standardelor europene:
- Data fabricaţiei Vânzare Consum
- Termen de valabilitate
- Termen de garanţie
Organizat de şi pentru părţile implicate;
- bazat pe tansparenţă, deschidere, consens, independenţă a intereselor legitime, eficienţă şi luare a
deciziilor pe baza reprezentării naţionale;
- utilizat ca instrument de integrare economică şi industrială în cadrul pieţei europene, precum şi ca
bază tehnică în sprijinul legislaţiei.
Activitatea europeană de standardizare se bazează pe contribuţia venită de la organizaţiile naţionale,
după cum se poate urmări şi în diagrama din figura 3.1.

Fig. 2.1. Activitatea Europeană de standardizare

18
 La nivel naţional părţile interesate (firme, consumatori, autorităţi publice, foruri ştiinţifice) participă
la lucrările „comitetului naţional corespondent”, unde formulează poziţia naţională cu privire la un
subiect al activităţii europene.
Unul sau mai mulţi delegaţi din acest comitet national corespondent participă la lucrările TC
european (de exemplu CEN) unde întâlnesc delegaţi ai altor ONS-uri, împreună cu care negociază
conţinutul standardului european. După întâlnirea TC, delegaţii raportează comitetelor lor naţionale
cerespondente punctele de vedere exprimate şi pregătesc punctul de vedere naţional pentru următoarea
întâlnire.

3.2. Organismele europene de standardizare

CEN – Comitetul european de standardizare (Comite Europeen de Normalisation) – este o

asociaţie internaţională înfiinţată pentru a conduce cooperarea între organismele naţionale de
standardizare din ţările Europei, cu obiectivul de a adopta – prin consens şi transparenţă – standarde
care sunt voluntare în sensul obişnuit al cuvântului;
CENELEC – Comitetul european de standardizare pentru electrotehnică (Comite Europeen de
Normalisation Electrotechnique) – este o organizaţie internaţională non-profit sub jurisdicţie belgiană,
înfiinţată în 1972, cu Secretariatul central la Bruxelles. Ea adoptă cât mai multe standarde ale IEC
(Comisia Elecrotehnică Internaţională) ca standarde europene, cu scopul de a defini condiţiile de acces pe
piaţa europeană a produselor şi serviciilor electrice şi electronice, care reprezintă circa 20% din totalul
produselor industriale. Mai are ca obiectiv şi coordonarea programelor de certificare voluntară şi de
încercări în electrotehnică. În acest proces CENELEC încearcă să asigure deschiderea pieţei europene în
egală măsură pentru exportatorii ne-europeni ca şi pentru fabricanţii şi producătorii autohtoni, prin
adoptarea de standarde internaţionale ori de câte ori este posibil;
ETSI – Institutul European de Standardizare în Telecomunicaţii (European
Telecommunications Standards Institute) – este o organizaţie internaţională non-profit sub jurisdicţie
franceză, creat în 1988 ca urmare a adoptării „Cărţii verzi”:
- reuneşte organizaţiile europene şi globale care activează în telecomunicaţii, informaţică, radio şi
televiziune;
- a preluat activitatea de standardizare în telecomunicaţii de la Conferinţa Administraţiilor Europene
de Poştă şi Telecomunicaţii (CEPT);
- are o structură diferită de celelalte două întrucât membrii săi nu sunt ONS-uri (are acorduri cu ele), ci
regii naţionale care se ocupă de telecomunicaţii, operatori ai reţelelor publice, firme care acţionează
pe piaţa de echipamente şi utilizatori ai serviciilor de telecomunicaţii. Precum şi institute de cercetări,
firme de consultanţă etc.
În ce privesc sistemele de standardizare există trei nivele organizatorice (conform diagramei din figura
3.2): naţional, european şi internaţional (mondial).

19
 Fig. 3.2. Nivelele organizatorice ale standardizării international

Organizaţiile naţionale de standardizare sunt membre ale Organizaţiei Europene, respective

Internaţionale.
ISO (Organizaţia Internaţională de Standardizare) ca şi CEN sunt organizaţii multisectoriale
competente în toate domeniile, cu excepţia:
- domeniului electrotehnic, reglementat de IEC (cu sediu la geneva) şi CENELEC (cu sediul la
Bruxelles);
- domeniul telecomunicaţiilor, reglementat de ITU (Uniunea Internaţională a
Telecomunicaţiilor (cu sediul la Geneva) şi ETSI (cu sediu la Sophia Antipolis/Franţa). Procesul
de standardizare european funcţionează, în general, conform diagramei din figura 3.2.

Fig 3.2. Schema generală a procesului european de standardizare

(PQ - pentru procedură, pr - pentru proiect)

Documentele rezultate din procesul de standardizare sunt următoarele:

EN – Standard European; CR – Raport CEN/CENELEC;

EN ISO – Standard ISO implementat ca EN; ETS – Standard European de Telecomunicaţii;

HD – Docoment armonizat; I-ETS – ETS Interimar;

ENV – Prestandard european; ES – Standard ETSI

20
 Capitolul IV
Standardizarea în procesul de integrare europeană

În condiţiile economiei de piaţă standardele sunt documente integral sau parţial facultative
(voluntare), caracteristică ce decurge atât din modul de elaborare, adoptare cât şi din principiul de bază al
pieţei libere. Ele permit agenţilor economici o libertate maximă în elaborarea soluţiilor tehnologice şi a
raportului preţ/calitate practicate pe piaţa concurenţială.

Standardele, ca mijloc de comunicare între agenţii economici, au rolul esenţial în asigurarea liberei
circulaţii a produselor şi serviciilor, suprimând barierele tehnice în comerţul internaţional. Integrarea
europeană înseamnă, de fapt, libera circulaţie a produselor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor în
cadrul unei pieţe unice. Această integrare necesită armonizarea reglementărilor naţionale şi eliminarea
barierelor tehnice, fiind prin aceasta un element important de îmbunătăţire a competitivităţii pe piaţa
mondială, dar şi de consolidare a pieţelor interne.

În momentul de faţă piaţa europeană unică se află în curs de organizare pe baza standardelor
europene (facultative) şi a directivelor comunitare (obligatorii), pentru a controla în plan tehnic accesul
produselor pe această piaţă. Respectarea obiectivelor a devenit obligatorie nu numai pentru ţările Uniunii
Europene (UE), ci şi pentru acele ţări care exportă în această zonă, fie că aspiră sau nu a face parte din
UE.

În România activitatea de aderare la Comunitatea Europeană are în vedere următoarele direcţii:

- alinierea standardelor la normele EN şi/sau ISO;

- aliniera producătorilor la normele asociaţiilor profesionale, precum şi a reglementărilor obligatorii

pentru reducerea poluării mediului înconjurător;

- reactualizarea standardelor de firmă şi alinierea lor la cerinţele clienţilor primari şi secundari;

- îmbunătăţirea dotării producătorilor cu utilaje şi echipamente moderne, procese tehnologice din ultima
generaţie, materii prime de cea mai bună calitate - pentru ca standardul de calitate să fie adaptat cerinţelor
specifice diverselor fabrici;

- realizarea de noi produse de calitate superioară, prin utilizarea materiilor prime de calitate recunoscută,
a tehnologiilor de fabricaţie performante şi a controlului tehnic şi tehnologic corect.

În ceea ce priveşte alinierea standardelor româneşti la normele internaţionale, în spacial EN şi/sau

ISO este necesară o scurtă analiză a gradului de echivalenţă dintre STAS/SR şi ISO/EN.

Conform SR 10000/8-91 care defineşte „Principiile şi metodologia standardizării – Adoptării

standardelor internaţionale la standardele româneşti”, gradele de echivalenţă a standardelor româneşti cu
cele străine sunt:
21
- standard român identic cu cel internaţional, atunci când conţinutul tehnic şi prezentarea sunt aceleaşi în
ambele documente – standardul român reprezentând o traducere a celui internaţional – situaţie în care
poartă simbolul IDT ISO, iar sigla este SR ISO sau SR EN;

- standard român echivalent cu cel internaţional, atunci când conţinutul tehnic este echivalent, putând
exista unele abateri tehnice minore, iar structura şi/ sau redactarea diferă fără a afecta principiul
reversibilităţii; gradul de echivalenţă indicat pe copert este EQV;

- standard român neechivalent cu cel internaţional este atunci când:

a. conţine mai puţine date şi prevede condiţii mai puţin severe;

b. conţine mai multe date şi prevede condiţii mai severe;

c. standardul român se întrepătrunde cu cel internaţional şi anume:

- o parte a conţinutului acestuia fiind identic din punct de vedere tehnic;

- fiecare conţine date care nu sunt întânite în celălalt,

- se notează pe copertă cu simbolul NEQ.

Colaborarea internaţională în acest domeniu scoate în evidenţă relaţia ierarhică de la nivel

naţional la nivel european şi mondial atât a standardelor, figura 4.A., cât şi a instituţiilor specializate
figura 4.1.

Fig 4.A. Interacţiunea dintre diferite tipuri de standard

4.1. Certificarea şi acreditarea ISO

Odată cu acţiunea de aliniere a standardelor naţionale la cele EN/ISO (figura 11.5) a apărut şi
posibilitatea ca unele organisme de specialitate să fie acreditate conform ISO-9000. Oranismele
respective sunt independente atât faţă de producători/furnizori cât şi de beneficiari/consumatori, activând
cu scopul de a dovedi existenţa unui nivel adecvat de încredere a faptul că un produs/serviciu este
22
conform cu un anumit standard recunoscut şi acceptat (atât de producători/furnizori cât şi
eneficiari/consumatori).
În acest sens, UE (respectiv CE) a elaborat în 1989 un document intitulat „Abordarea globală a
testării şi certificării”prin care încredarea în calitatea produselor rezultă din încrederea în calitatea şi
competenţa organismelor de certificere-testare-inspecţie-acreditare. Ele elaborează „marca de
conformitate UE”, care permite libera circulaţie a produselor pe piaţa unică a Uniunii Europene.
Conform directivelor CEE 92/52, începând cu 1998 orice produs, fără excepţie, fabricat în
exteriorul Uniunii Europene, nu poate fi comercializat în cadrul acesteia dacă nu este realizat de
întreprinderi care au un sistem de control a calităţii certificat conform ISO-9000.
Se consideră că adoptare ISO-9000 şi certificarea pe baza lui este folositoare întreprinderilor în
care cultul pentru calitate este slab dezvoltat sau inexistent, pe când cele cu vechi tradiţii în acest sens
(din: Japonia, SUA, Franţa, Gemania) au preferat să dezvolte şi mai mult managementul calităţii totale,
mai ales instruirea permanentă şi dezvoltarea motivaţiei personalului din producţi şi a celui care se ocupă
de controlul calităţii.
Negocierile de aderare a Românie la UE, demarate în l998, impun, în primul rând, adaptarea
standardelor româneşti la cele comunitare şi ISO.

Fig.4.1. Relaţia instituţională în domeniul standardizării

Protocolul Adiţional la Acordul European de Asociere a României la UE (valabil începând

cu 1 august 1996) permite ţării noastre accesul la programele comunitare şi crează posibilităţi de
participare a instituţiilor, agenţilor economici, institutelor de cercetare şi dezvoltare tehnologică la
proiecte şi acţiuni în diverse domenii.

23
4.2. Relaţia dintre standardele naţionale şi standardele international

Această relaţie este una ce presupune anumite caracteristici specifice de funcţionare:

1. adaptarea unui standard internaţional la un standard naţional constă în publicarea unui standard
naţional echivalent/ în concordanţă cu standardul internaţional, sau care încorporează standardul
internaţional;
2. aplicarea unui standard internaţional în producţie, comerţ, legislaţie etc. prin intermediul unui standard
naţional, corespunzător subiectului standardului internaţional;
3. modificarea redacţională fără schimbarea conţinutului tehnic, a unui standard national faţă de
standardul internaţional: corectarea greşelilor tipografice, înlocuirea unui punct cu o virgulă, adăugarea
unei explicaţii pentru a evita o eventuală interpretare greşită a textului original, adăugarea unei informaţii
sau instrucţiuni;
4. principiul reversibilităţii – utilizat pentru a caracteriza situaţii în care ceea ce este acceptabil în
standardul internaţional rămâne acceptabil şi în standardul naţional şi invers;
5. abaterea tehnică a unui standard naţional faţă de un standard internaţional în ceea ce priveşte conţinutul
tehnic. Există două situaţii de abatere tehnică:
- majoră, datorită căreia principiul reversibilităţii nu este respectat, adică ceea ce este acceptabil în
standardul internaţional devine inacceptabil în standardul naţional şi invers;
- minoră, care nu afectează principiul reversibilităţii, respectiv prin care ceea ce este acceptabil în
standardul internaţional rămâne acceptabil şi în standardul naţional şi invers. De exemplu, completarea
unui standard de metode de încercare cu un formular tip, pentru procesul verbal de încercare, care nu este
cuprins în standardul internaţional.

4.3. Adaptarea standardelor internaţionale la standardele române

Indicarea gradului de echivalenţă pe standardele române se face printr-un simbol literal:

- standard identic cu un standard internaţional: IDT;
- standard echivalent cu un satndard internaţional: EQV;
- satandard neechivalent cu un standard internaţional: NEQ;
Modul de adaptare a standardelor internaţionale ISO şi EN în standardele române şi gradele de
echivalenţă dintre aceste standarde sunt prezentate în SR 10000-8/91. Dăm în continuare, cu titlul de
informaţie, metodele de adaptare a standardelor internaţionale care nu sunt cuprinse în SR 10000-8/91,
dar sunt prevăzute în Ghidul 21/1981:
- metoda de confirmare prin care standardul internaţional este declarat ca având statut de standard
naţional;
- metoda paginii de copertă, prin care standardul internaţional este publicat cu o pagină de copertă
naţională;
- metoda retipării complete, prin care standardul internaţional este retipărit, cu sau fără traducere.
Ultima metodă este o variantă a metodei tradicerii inclusă în standard.

24
 Capitolul V
Concluzii – Efecte interne și externe ale standardizării
Scopurile urmărite de activitatea de standardizare, ca factor integral de dezvoltare a întreprinderii
sunt:
a. adaptarea produselor finite la cerinţele pieţii – unul dintre primele și cele mai evidente efecte la
nivel de organizație, deoarece adapdabilitatea prin standardizare vine in ajutor cu un un bagaj de
cunoștințe referitoare la un proces cât mai stabil, cu riscuri scăzute și capacitate de muncă ridicată,
bineînțeles, optimizată pentru fiecare organizație în parte
b. facilitarea şi ordonarea activităţii de proiectare – în majoritatea acestor cazuri, la acest nivel se
întâlnește acel modul standard, la care se adapteaza produsul necesar de proiectare, reducându-se durata
de muncă și chiar anumite riscuri sau erori de proiectare
c. asigurarea selecţiei optime de materii prime, meteriale, componente şi semifabricate – efect ce
conduce în aria de achiziționare, posibilitatea de a asigura organizației un furnizor stabil și mai mult de
atât, unul cu experiență în materialele necesare, asigurarea selecției optimizează atât munca tuturor
nivelelor ce au contact direct sau indirect cu aceste materiale
d. diminuarea costurilor de producţie – orientat pe diminuarea timpiilor morți din producție și a
optimizării personalului în ariile de lucru
e. reducerea stocurilor de materiale, semifabricate şi produse finite – efect bazat pe standardizarea
procesului, care duce la reorganizarea și restructurarea stocurilor la orice stadiu al produsului
f. facilitarea achiziţionării şi economisirea elementelor necesare fabricaţiei – la nivel de produs,
proces sau client se poate standardiza și optimiza procesele de logistică

Efectele interne şi externe ale standardizării pentru întreprinderi sunt, pe de o parte

flexibilitatea şi adaptabilitatea la cerinţele pieţii, pe de altă parte fabricaţia raţională cu caracter repititiv.
Funcţiile normativelor dintr-o întreprindere sunt orientate pe nouă direcţii neierarhizate.
Condiţiile lor de aplicare variază în funcţie de specificul întreprinderii ( figura 5.1).

Fig.5.1 Direcţiile funcţiilor normative

25
5.1. Efectele standardizării în întreprindere

Efectele standardizării se manifestă în toate fazele circuitului economic - de proiectare,

pregătirea fabricaţiei, producţie, controlul şi circulaţia produselor – conducând la reducerea volumului şi
a timpului de lucru şi/sau de studiu şi la adoptarea celor mai bune soluţii pentru rezolvarea problemelor
din cadrul oricărei întreprinderi.
În proiectare, standardizarea reduce volumul de muncă şi timpul necesar întocmirii proiectelor,
prin posibilităţile de adoptare a soluţiilor deja studiate şi verificare în practică, prin aplicarea regulelor de
desen tehnic şi a prescripţiilor unitare de proiectare (filete, rugozităţi, ajustaje, metode de calcul etc), sau
prin adoptarea elementelor tipizate de utilizare repetată, de la piesele simple (şuruburi, pene, flanşe etc) la
ansambluri complexe (lagăre, rulmenţi, cuplaje, reductoare etc).
Standardele de materiale (mărci de oţel, de fonte, profile etc) uşurează alegerea acestora şi
suprimă munca de prescriere a caracteristicilor de calitate cerute. Se înlocuiesc astfel, prin simpla
trimitere la standarde, desene, specificaţii de materiale şi tehnologice, univoc definite. În pregătirea
fabricaţiei standardizarea contribuie esenţial la reducerea volumului de muncă. Utilizâd scule dispozitive
şi verificatoare tipizate se suprimă proiectarea repetată a acestora şi chiar fabricarea lor individuală,
întrucât asemenea tipizări conduc, în mod inevitabil, la fabricarea lor centralizată în uzine sau ateliere
specializate - în condiţii de execuţie şi de costuri optime. De asemenea contribuie la simplificarea
pregătirii fabricaţiei prin reducerea specificaţiilor şi a stocurilor.
În producţie rolul standardizării este multiplu. Contribuie la:
- stabilirea nivelului indicilior calitativi şi a modului de verificare;
- macanizarea şi automatizarea producţiei, dat fiind constanţa calitativă a materiilor prime şi
auxiliare, a sermifabricatelor sau a componentelor tipizate;
- tipizarea sortimentelor şi mărirea seriilor de fabricaţie.
Cooperarea dintre întreprinderi ar fi practic imposibilă fără standardizare. Aceasta permiţând:
- fixarea adaosurilor de prelucrare şi a abaterilor admisibile la piesele turnate, forjate şi matriţate
- caracteristici care candiţionează posibilităţile de prelucrare ulterioară;
- stabilirea toleranţelor şi ajustajelor pentru piesele netede, filetate, canelete garantează
interschimbabilitatea şi montarea fără ajustări; - realizarea specificaţiilor calitative, care simplifică la
maximum relaţiile dintre întreprinderi. În controlul producţiei standardizarea intervine sub două aspecte:
- la stabilirea metodelor de verificare a indicilor de calitate de la materii prime la produse finite;
- la modul de aplicare a metodelor de verificare.
În circulaţia mărfii standardizarea intervine, evitând litigiile, prin unificarea terminologiei
tehnice, a notărilor şi a marcărilor, simplificând aprovizionarea, desfacerea, reducând stocurile şi
asigurând păstrarea integrităţii produselor prin prescripţii de ambalare şi standarde de ambalaje
economice – adaptate produsului şi condiţiilor de transport.

26
Costul standardizării unui produs este dat de relaţia:

Ks + Ps ≤ Kîs
în care:
Ks- costul pe unitatea de produs raportat la costul unui lot fabricat după efortul de standardizare,
în cazul unui consum evaluat;
Ps- costul standardizării distribuit pe unitatea de produs, în cazul unui consum evaluat (costul
direct al standardizării pentru lotul fabricat);
Kîs- costul pe unitatea de produs raportat la costul unui lot fabricat înainte de efortul de
standardizare, în cazul unui consum evaluat.

Profitul obţinut prin aplicarea standardizării este dat de relaţia:

Vs =Vîs - ( Ks + Ps )
unde :
Vs - profitul realizat după efortul de standardizare;
Vîs- profitul realizat înainte de efortul de standardizare.
Ks; Kîs se calculeză prin metode obişnuite (din costurile directe ale materialelor şi
fabricaţiei, precum şi din costurile indirecte de proiectare, dezvoltare, de stocare etc).

Fig.5.1. Reducerea stocurilor prin standardizare

E - produs eliminat
27
 PT – produs de tranziţie

Fig.5.2. Diversificarea producţiei în întreprindere (conform ISO- Handbook)

A – numărul variantelor înainte de aplicarea standardizării
B – numărul variantelor standardizate
C – numărul de variante estimate a fi în circulaţie după aplicarea standardizării
D – numărul probabil de variante dacă standardizarea nu se aplică

Ps se evaluează din:
- costurile de investigare
– cheltuieli privind participarea la elaborarea standardelor;
- costurile de implementare
– modificarea proiectului, necesitatea stocurilor tranzitorii, costurile schimbării intervenite etc.

Prin calcularea costurilor standardizării unui produs se poate aprecia caracterul producţiei în
raport cu dinamica cererii şi a evoluţiei tehnologice. De exemplu se poate aprecia reducerea stocurilor de
produse, diversificarea tipodimensională, figurile 5.1 și 5.2.

Eficienţă economică direct

Exemplul 1
O fabrică de hârtie a reuşit să înlocuiască succesiv motoarele de acţionare de diverse tipuri cu
motoare standardizate după normele EN. Datorită acestei situaţii a reuşit să facă faţă întreruperilor
accidentale, remedierilor imediate cu numai 125 motoare de rezervă pentru 2100 motoare în funcţiune
continuă, faţă de un număr de 380 motoare (dintre care unele de fabricaţie necurentă) necesare iniţial.
Economia rezultă ca diferenţa dintre costul motoarelor (situaţia iniţială – situaţia prezentă):

28
 - cost 380 motoare de fabricaţie diversă...........x –
- cost 125 motoare standard..............................y
Diferenţa de capital imobilizat......................x – y

Exemplul 2
Fie de exemplu un număr de N piese diferite, având aceiaşi probabilitate p de a se defecta. Pentru
fiecare piesă s-a prevăzut ca necesară o piesă de rezervă, de unde rezultă un stoc total de N piese de
schimb. Dacă aceste piese sunt asemănătoare şi pot fi unificate sau tipizate prin standardizare, stocul
necesar nu va mai fi N ci, pentru aceiaşi probabilitate de defectare va fi conform datelor din tabelul
următor:

Să presupunem că la diversele instalaţii ale unei uzini sunt necesare 10 piese de schimb diferite
dar asemănătoare, cu o probabilitate de defectare de 5%. Unificând aceste piese stocul necesar se va
reduce de la 10 la 2 piese.

Eficienţă economică indirectă

Exemplul 1
În Franţa înainte de război caietele şcolare se puteau comanda cu 70....80 de liniaturi diferite (ca
fel, spaţii, margini), în diferite calităţi şi gramaje per coală, cu diferite numere de foi, în diverse formate,
cu diferite feluri de asamblări (capsate, legate, cu scoarţe moi/tari etc). În total 270000 de posibilităţi.
Fabricile lucrau în asalt în peroiadele premergătoare începerii cursurilor şi la capacitate reduse în rest.
Prin standardizare s-au stabilit 73 de tipuri de caiete a căror consum anual este calculat pe bază
statistică. Fabricile au actualmente o încărcare uniformă, permanentă, lucrează fără ore suplimentere şi
pot face faţă, fără efort, cerinţelor mereu crescânde - printr-o mecanizare intensive posibilă prin
standardizare.

Exemplul 2
S-a propus standardizarea unui utilaj, aflat în fabricaţie şi utilizare curentă în ţară. În comparaţie
cu utilaje similare din străinătate produsul propus le depăşeşte în ceea ce priveşte masa cu 25%.
Standardizarea a cerut reproiectarea utilajului. Din modificările constructive şi utilizarea unor
oţeluri de calitate superioară s-a obţinut un produs competitiv.
Eficienţa economică la o serie de 600 bucăţi (estimarea producţiei pe 3 ani cât se consideră
că se menţine competitivitatea produsului) s-a calculat:

29
 - 600 bucăţi x preţ unitar.........................…x minus
- cost reproiectare.........................................a
- cost pentru noi scule,
dispozitive(inclusiv reproiectarea lor)..…...b
- cost pregătire fabricaţie.............................c
- speze de încercare + omologare................d
- 600 x cost producţie..................................e
total = a + b + c+ d + e =………………………………… y
eficienţa economică realizată………………..……………x - y
La această economie se adaugă şansele majorării seriei de fabricaţie datorită competitivităţii
pe piaţa internaţională (stimularea exportului).

30
 Bibliografie

1. ***ASRO, “Catalogul Standardelor Române – 2000”, Ed. Tehnică

2. ***ASRO, “STANDARDIZARE”, Revistă lunară, Ed. Tehnică, colecţia 1997 - 2000
3. ***SR ISO 8402 :1995, “Managementul calităţii - Vocabular”
4. Atanase, I. şi colectiv, “Managementul calităţii – concepte şi principii”, Ed. ASE, Bucureşti,
1999
5. ***UNICTAD/GATT ISO,”Manualul Sistemului Calităţii – Ghid pentru implementarea
standardelor internaţionale ISO 9000”, Ed. Teora, Bucureşti, 1998
6. Dobrotă, N., ş. a.,”Dicţionar economic”, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
7. ***SR 10000-1:1994, “Principiile şi metodologia standardizării – Termeni generali şi
definiţiile lor privind standardizarea şi activităţile conexe”
8. ***SR EN 10000-8:1004, “Adoptarea standardelor internaţionale la standardele române”

31