MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ŞTIINȚE ECONOMICE

CATEDRA Economie şi Turism

SUPORT DE CURS
la disciplina

„BAZELE ŞTIINŢEI MĂRFURILOR”

Titular :
Lilia ŞARGU,
Doctor în ştiinţe economice

Aprobat de Comisia de Calitate afacultăţii de Ştiinţe economice USEM

pr. verbal nr.2 din 25 martie 2015

CHIŞINĂU 2015
 CUPRINS
PRELIMINARII................................................................................................................................................. 4
ADMINISTRAREA DISCIPLINEI................................................................................................................... 7
TEMA 1............................................................................................................................................................. 8
NOȚIUNE, METODA ȘI CARACTERUL INTERDISCIPLINARY AL MERCEOLOGIEI............................8
1.1. Obiectul și noțiunea disciplinei ................................................................................................................ 8
1.2. Evoluția apariției științei mărfurilor ......................................................................................................... 10
1.3. Metodele disciplinei.............................................................................................................................. 10
1.4. Caracterul interdisciplinar al merceologiei............................................................................................ 13
TEMA 2........................................................................................................................................................... 14
CALITATEA- ELEMENTUL DE BAZĂ AL MERCEOLOGIEI................................................................... 14
2.1. Știința despre calitate-calitologia ........................................................................................................... 14
2.2. Caracteristicile calităţii.......................................................................................................................... 15
2.3. Funcţiile calităţii.................................................................................................................................... 16
2.4. Tipologia calităţii produselor................................................................................................................. 17
2.5. Caracteristici de calitate ale produselor................................................................................................. 18
2.6. Etapele obținerii calităţii produselor ...................................................................................................... 20
2.7. Măsurarea şi estimarea calităţii în cazul produselor............................................................................... 21
TEMA 3...........................................................................................................................................................28
CLASIFICAREA MĂRFURILOR...................................................................................................................28
3.1. Necesitatea rolul și scopul clasificarii marfurilor...................................................................................28
3.2. Cerințele și noțiunile de bază ale clasificării mărfurilor......................................................................... 29
3.3. Tipuri de clasificări în economie............................................................................................................ 30
Tabelul 4Criteriile de clasificare a produselor alimentare...............................................................................35
Origine......................................................................................................................................................35
TEMA 4...........................................................................................................................................................36
CERTIFICAREA MĂRFURILOR...............................................................................................................36
4.1. Cadrul conceptual al certificării conformităţii....................................................................................... 36
4.2. Criterii de alegere a unui organism de certificare.................................................................................. 37
4.3. Etapele unui proces de certificare.......................................................................................................... 39
4.4. Preocupări privind activităţile de certificare şi acreditare în R. Moldova.............................................. 41
TEMA 5...........................................................................................................................................................49
PROPRIETĂŢILE MĂRFURILOR............................................................................................................49
5.1. Noțiune, rolul și caracterul proprietăților mărfurilor ............................................................................... 49
5.2. Clasificarea proprietăţilor mărfurilor.................................................................................................... 49
5.3. Caracteristica proprietăţillor fizice a mărfurilor..................................................................................... 50

2
 5.4. Caracteristica proprietăţilor chimice a mărfurilor.................................................................................. 56
5.5. Caracteristica proprietăţilor psiho-senzoriale (organoleptice) a mărfurilor........................................... 56
TEMA 6...........................................................................................................................................................58
DESIGNUL MĂRFURILOR........................................................................................................................58
6.1. Noțiuni de design și estetică a mărfurilor.............................................................................................. 58
6.2. Elementele esteticii mărfurilor............................................................................................................... 59
TEMA 7...........................................................................................................................................................62
SORTIMENTUL MĂRFURILOR................................................................................................................62
7.1. Noțiuni generale ale sortimentului mărfurilor........................................................................................ 62
7.2. Înnoirea sortimentală............................................................................................................................. 63
7.3. Managementul calitățiiși sortimentului mărfurilor ................................................................................. 64
8.1. Importanţa, evoluția şi definiţia standardizării....................................................................................... 66
8.2. Obiectivele standardizării...................................................................................................................... 68
8.3. Clasificarea standardelor....................................................................................................................... 70
8.4. Activitatea de standardizare în R. Moldova........................................................................................... 71
TEMA 9...........................................................................................................................................................74
CODIFICAREA MĂRFURILOR.................................................................................................................74
9.1. Principalele sisteme de codificare a mărfurilor utilizate în comerţul internaţional................................ 74
9.2. Structura codului cu bare....................................................................................................................... 76
9.3. Principalele coduri utilizate in comertul international...........................................................................76
TEMA 10......................................................................................................................................................... 80
MARCAREA ȘI ETICHETAREA MĂRFURILOR................................................................................... 80
10.1. Elemente de definire a mărcilor........................................................................................................... 80
10.2. Funcţiile mărcii.................................................................................................................................... 81
10.3. Tipuri de mărci.................................................................................................................................... 82
10.4. Etichetarea mărfurilor.......................................................................................................................... 83
10.5. Etichetarea nutriţională a produselor alimentare.................................................................................. 84
TEMA 11.........................................................................................................................................................87
AMBALAREA MĂRFURILOR...................................................................................................................87
11.1. Noțiune, concept și semnificația ambalajului ....................................................................................... 87
11.2. Clasificarea ambalajelor...................................................................................................................... 89
11.3. Materiale utilizate pentru confecţionarea ambalajelor......................................................................... 90
11.4. Factorii care determină alegerea ambalajului....................................................................................... 92
11.5. Metode şi tehnici de ambalare............................................................................................................. 92
11.6. Funcţiile şi importanţa ambalajelor...................................................................................................... 94
11.7. Factorii care au contribuit la creşterea rolului ambalajului.................................................................. 97

3
 11.8. Impactul ambalajelor asupra mediului înconjurător............................................................................. 97
TEMA 12......................................................................................................................................................... 99
DEPOZITAREA ŞI PĂSTRAREA MĂRFURILOR........................................................................................ 99
12.1. Factorii care influenţează calitatea în timpul depozitării şi păstrării mărfurilor...................................99
12.2. Principalele modificări calitative posibile în timpul păstrării mărfurilor............................................ 100
12.3. Păstrarea produselor în spaţii de depozitare....................................................................................... 102
12.4. Pierderi naturale şi perisabilităţi ale mărfurilor.................................................................................. 103
TEMA 13....................................................................................................................................................... 104
RECEPŢIA CALITATIVA ȘI CANTITATIVĂ A LOTURILOR DE MĂRFURI........................................... 104
13.1. Noțiune,caracteristica și principiile recepției mărfurilor ..................................................................... 104
13.2. Condiţiile generale de recepţionare a mărfii conform cantităţii şi calităţii în Republica Moldova.....106
13.3. Particularitățile recepționării mărfii conform cantității și calității ....................................................... 107
TEMA 14.......................................................................................................................................................109
FALSIFICAREA MĂRFURILOR..............................................................................................................109
14.1. Noțiune, caracteristica și sensul falsificării........................................................................................ 109
14. 2. Clasificarea principalelor tipuri de falsificări ale mărfurilor............................................................. 110
14. 3. Aspecte economice şi sociale privind falsificarea mărfurilor industriale.......................................... 114
TEMA 15.......................................................................................................................................................118
PROTECŢIA CONSUMATORULUI.........................................................................................................118
15.1. Rolul și scopul protecției consumatorilor în economia de piață .......................................................... 118
15.2. Domeniul de activitate a protecției consumatorului .......................................................................... 120
15.3. Direcțiile programelor de protective a consumatorilor ...................................................................... 122
15.4. Organizații international pentruprotecția drepturilor consumatorului ................................................. 123
15.5. Drepturile fundamentale ale consumatorilor...................................................................................... 123

PRELIMINARII

4
 În contextul realizării reformelor învăţământului din Republica Moldova, curriculumul la
disciplina „Bazele ştiinţei mărfurilor”constituie o parte componentă a Planului de învăţământ universitar,
la ciclu I.
Disciplina „Bazele ştiinţei mărfurilor” este un curs de bază în procesul didactic al pregătirii
specialiştilor cu specializare economică şi domeniul serviciilor publice, cu calificativul disciplină de
specialitate (S) în planul cadru al Ministerului Educaţiei. Dat fiind faptul că activitatea economică a
agenţilor economici depinde de mărfuri, scopul disciplinei constă în studierea caracteristicilor
mărfurilor, particularităţilor comerciale.
În acest sens, studierea caracteristicilor, şi proprietăţilor mărfurilor este de o importanţă
primordială, în deosebi, în cazul specialităţilor cu profil economic. Cunoştinţele acumulate vor permite
aprofundarea cunoştinţelor teoretice şi practice acumulate în dezvoltarea businessului în ţara noastră.
Merceologia reprezintă o disciplină de bază, completând şi diversificând arealul de cunoştinţe în
domeniul economiei şi încadrându-se perfect în sistemul disciplinelor de profil economic. Drept
argument ca parte componentă a familiei ştiinţelor economice considerăm interdependenţa disciplinară
cu Marketingul, Economia, Teoria economică, Statistica, Matematica economică, Informatica
economică, Finanţe, etc.
Curriculumul la disciplina vizată reprezintă un aspect inovator al învăţământului universitar. El
se axează pe trei niveluri comportamentale, cu un grad divers de complexitate: cunoaştere, aplicare,
integrare. Nivelul cunoaştere presupune acumularea cunoştinţelor teoretice, formarea bazei conceptuale
în domeniul respectiv. Aplicarea presupune formarea abilităţilor tipice disciplinei vizate, dezvoltarea
capacităţilor. Integrarea presupune formarea capacităţii de transfer al cunoştinţelor teoretice şi al
abilităţilor practice în situaţii atipice, soluţionarea situaţiilor de problemă, rezolvarea unor sarcini cu un
grad sporit de complexitate, manifestarea atitudinilor personale faţă de diverse activităţi. Nivelul
comportamental de integrare constituie finalitatea procesului de învăţământ la disciplina vizată, formată
prin realizarea obiectivelor de cunoaştere şi aplicare.
Astfel conceput, curriculumul universitar reprezintă faţeta incipientă a oricărei discipline
universitare, prezentându-se studentului, dar şi profesorului, ca un program de activitate propriu.
Ca rezultat studenţii ascultînd cursul vor căpăta deprinderi de identificarea a calităţii mărfurilor,
cunoaştere a clasificării, codificării, standardizării, marcării, etichetării, depozitării, păstrării mărfurilor,
procesului de protecţie a consumatorului. Astfel studierii cursului, studenţii dau dovadă de competenţa
referitor la:identificare a proprietăţilor mărfurilor, de aplicare a cerinţelor de recepţie calitativă şi
cantitativă a mărfurilor, de apreciere a tipului clasificării, a verificării autenticităţii codului cu bare, de
identificare a tipurilor de falsificări, etc.
Contact direct: 90/30 Curs
teoretic: 60/20 Lecţii
practice: 30/10 Lucru
individual: 90/150
Forma de evaluare: examen
Nr. de credite: 6

Competenţe generice:
1. Abilitatea de autoinstruire.
2. Favorizarea soluţionării problemelor prin experiment.
3. Dezvoltarea abilităţilor decizionale.
Competenţe specifice:
- să demonstreze cunoaşterea funcţiilor mărfurilor.
- să aplice metodele de identificare a calităţii.
- să aprecieze corect diverse situaţi în baza cunoştinţelor obţinute.
- să demonstreze capacitatea de a identifica falsificările mărfurilor.
- să evalueze proprietăţile mărfurilor
La nivel de cunoaştere studenţii trebuie:
 să fundamenteze conceptele, principiile, sarcinile şi scopurile merceologiei, calitologiei,
standardizării, clasificării, certificării mărfurilor
 să expună bazele teoretice ale noţiunilor fundamentale ale merceologiei
 să se familiarizeze cu procedura de recepţie cantitativă şi calitativă a mărfurilor
 să cunoască marcarea, etichetarea, designul, sortimentul, depozitarea şi păstrarea mărfurilor,
ambalarea, certificarea, etc.
La nivel de aplicare:
 să explice procedura de recepţie
 să poată lua decizii corecte şi promte în cazul neregularităţilor, nonconformităţilor
 să promoveze valorile protecţiei consumatorului în societate
 să posede capacitatea de identificare a codurilor mărfii,
 să caracterizeze sistematizarea mărfurilor,
 să expună procedura de iniţiere şi obţinere a certificării mărfurilor,
 să identifice falsificările mărfurilor,
 să determine calitatea mărfurilor,
 să identifice mărfurile,
 să utilizeze metode de estimare a calităţii
La nivel de integrare:
 să determine şi să stabilească locul şi rolul merceologiei în societate şi în activitatea de
antreprenoriat
 să elaboreze clasificări
 să evalueze starea şi nivelul calităţii
 să controleze veridicitatea codului,
 să analizeze elementele etichetelor
 să evalueze proprietăţile mărfurilor
 să aprecieze tipul ambalajului
 să identifice procesele ce au în timpul păstrării în mărfuri.
 ADMINISTRAREA DISCIPLINEI

Specialitatea 363.1 Business şi Administrare

Codul Numărul de ore Evaluarea
modulului / Forma Responsabil

sem.
preleg.
Anul de Nr. de

individ.
Total
disciplinei în Semestrul de de modul /
studii credit
planul de evaluar disciplină
e
învăţământ e
S.03.O.018 zi II 3 180 60 30 90 6 examen L. Şargu
S.03.O.013fre
II 3 180 20 10 150 6 examen L. Şargu
cvenţă redusă

Specialitatea 812.1 Turism

Codul Numărul de ore Evaluarea
modulului / Forma Responsabil

sem.
preleg.
Anul de Nr. de

individ.
Total
disciplinei în Semestrul de de modul /
studii credit
planul de evaluar disciplină
e
învăţământ e
S.03.O.017zi II 3 180 60 30 90 6 examen L. Şargu
S.03.O.013fre
II 3 180 20 10 150 6 examen L. Şargu
cvenţă redusă

Specialitatea 364.1 Finaţe şi Bănci

Codul Numărul de ore Evaluarea
modulului / Forma Responsabil
sem.
preleg.

Anul de Nr. de
individ.
Total

disciplinei în Semestrul de de modul /

studii credit
planul de evaluar disciplină
e
învăţământ e
M.03.A.021zi II 3 150 30 30 90 5 examen L. Şargu
M.03.A.015fre
II 3 150 10 10 130 5 examen L. Şargu
cvenţă redusă

Specialitatea 361.1 Contabilitate

Codul Numărul de ore Evaluarea
modulului / Forma Responsabil
sem.
preleg.

Anul de Nr. de
individ.
Total

disciplinei în Semestrul de de modul /

studii credit
planul de evaluar disciplină
e
învăţământ e
M.03.A.021zi II 3 150 30 30 90 5 examen L. Şargu
M.03.A.015fre
II 3 150 10 10 130 5 examen L. Şargu
cvenţă redusă
 TEMA 1
NOȚIUNE, METODA ȘI CARACTERUL INTERDISCIPLINARY AL MERCEOLOGIEI

Bibliografie recomandată
1. Bîrcă A., Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
2. Olaru M., Pamfilie R.. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed. economică, Bucureşti, 2005
3. Redeş A., Petrescu V., Răducanu I.. Merceologie industrială. Editura Eficient, 1998.
4. Stanciu I., Olaru M., Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996

Obiective de referință
- de expus noțiunea merceologiei
- de caracterizat evoluția apariției disciplinei
- de explicat caracterul interdisciplinar al disciplinei
- de aplicat metodele merceologiei în practică
- de argumentat trăsăturile caracteristice ale disciplinei

Subiectele lecției
1.1. Obiectul și noțiunea disciplinei
1.2. Evoluția apariției științei mărfurilor
1.3. Metodele disciplinei
1.4. Caracterul interdisciplinar al merceologiei

1.1. Obiectul și noțiunea disciplinei

Disciplina „Fundamentele ştiinţei mărfurilor” este una dintre disciplinele fundamentale ale
învăţământului economic, care se ocupă de studierea proprietăţilor mărfurilor în strânsă legătură cu
calitatea lor.
Disciplina se mai numeşte „Bazele merceologiei”. Etimologic, termenul de merceologie
derivă de la cuvântul latin merx = marfă (mercis = al mărfii) şi cuvântul grecesc logos (ştiinţă,
cunoaştere). Corespondente lingvistice în alte limbi sunt: study of commodities (engleză),
warenkunde (germană), merceologia (italiană), tovarovedenie (rusă), connaissance des marchandises
(franceză).
În lucrări ştiinţifice recente se formulează diferite definiţii ale Merceologiei, dintre care se pot
reţine următoarele:
Merceologia este ştiinţa care studiază mărfurile, atât cele materiale, cât şi cele fără conţinut
material, în toată varietatea şi complexitatea problematicii lor (I.Schileru).
Merceologia este ştiinţa cercetării tehnico-economice a mărfurilor din punct de vedere al
utilităţii şi calităţii, prin prisma necesităţilor şi a eficienţei economico-sociale (V. Dinu, M. Negrea).
Merceologia este o disciplină cu caracter tehnico-economic, care se ocupă de studierea
proprietăţilor mărfurilor în strânsă legătură cu calitatea lor. Merceologia integrează noţiunile de
calitate, utilitate, necesitate, eficienţă economico-socială. O definiţie cuprinzătoare a merceologiei o
desemnează ca fiind ştiinţa cercetării tehnico-economice a produselor într-o concepţie integratoare a
utilităţii şi calităţii, raportată la necesitate şi eficienţă economică şi socială.
Marfa, ca obiect al schimburilor economice şi produs al muncii, reprezintă unitatea a doi
factori: valoarea şi valoarea de utilizare (întrebuinţare). Mărimea valorii este determinată de
valoarea materiei prime şi auxiliare, uzura aparatelor şi utilajelor, timpul de muncă, valoarea
ambalajelor etc. şi se exprimă prin preţ.
Valoarea de utilizare a mărfii reprezintă modul cum marfa satisface anumite nevoi ale omului.
Merceologia studiază numai valoarea de utilizare a mărfurilor, adică gradul sau nivelul în care
mărfurile satisfac anumite nevoi de consum prin sortimentul şi calitatea lor.
 Merceologia are un caracter complex, dinamic şi practic. Caracterul complex al merceologiei
este determinat de faptul că conţinutul acesteia a fost orientat constant spre marfă şi problematica mărfii
în toate ipostazele sale, determinate de modificările complexului de nevoi la nivelul producţiei de
mărfuri comercializabile, materiale şi imateriale (servicii, informaţii, asistenţă, consultanţă etc.).
Merceologia acoperă, aşa dar, o problematică extrem de vastă, nucleul sau fiind constituit de obiectul
schimburilor economice – marfa.
Evoluţia societăţii umane a introdus mutaţii la nivelul comportamentului consumatorului de
produse şi servicii. Aceste mutaţii au determinat adaptarea permanentă a producţiei şi comerţului,
implicit menţinerea în realitatea cotidiană a cunoştinţelor ce constituie fundamentul disciplinei,
demonstrând astfel caracterul dinamic al merceologiei.
Caracterul practic, formativ al Merceologiei constă nu numai în însuşirea cunoştinţelor şi
abilităţilor necesare specialistului din comerţ şi turism, ci şi în realizarea unei temeinice educaţii
economice şi însuşirea unor principii etice, fără de care practicarea cu succes a profesiunii de economist
rămâne un deziderat nerealizabil.
Merceologia studiază mărfurile din punct de vedere tehnic, economic şi social.
Studiul mărfurilor din punct de vedere tehnic se referă la cunoaşterea:
- materiilor prime şi a produselor specifice, a grupelor de produse;
- schemelor tehnologice de fabricaţie a produselor;
- proprietăţilor, sortimentelor, cerinţelor, normelor de cercetare;
- controlului calităţii, metodelor de conducere şi management al calităţii;
- metodelor de verificare a calităţii materiilor prime, procesului tehnologic şi produselor
finite; - marcării, ambalării, manipulării şi transportului mărfurilor.
Studiul mărfurilor din punct de vedere tehnic reprezintă funcţia tehnică a merceologiei.
Merceologia are un pronunţat caracter economic, introducând o viziune integratoare asupra
utilităţii şi calităţii produsului, raportate la nevoia manifestată pe piaţă şi la criteriile eficienţei
economice. Cunoaşterea mărfurilor din punct de vedere economic presupune cercetarea:
- problemelor generale ale mărfurilor, a regulilor de clasificare, codificare, marcare,
standardizare;
- problemelor economice conexe cu economia produsului;
- implicaţiilor de natură economică a nivelului calităţii produselor la producător (cheltuieli
de producţie) şi la beneficiar cheltuieli de exploatare, întreţinere, reparaţii etc.);
- optimizarea gamei sortimentale a mărfurilor în funcţie de corelarea criteriilor de calitate
cu criteriile economice şi sociale;
- capacitatea de a folosi cunoaşterea produselor pentru scopuri comerciale, publicitare,
informatice.
Studiul mărfurilor din punct de vedere economic reprezintă funcţia economică a
merceologiei.
Cunoaşterea mărfurilor din punct de vedere social presupune studiul:
- proprietăţilor care influenţează, direct sau indirect, starea de sănătate, nivelul de cultură,
civilizaţie, gust estetic al produselor;
- studierea gradului de poluare a mediului ambiant la fabricarea produselor;
- dezvoltarea metodelor de cercetare comparativă şi de testare a calităţii produselor şi
informare a consumatorilor asupra rezultatelor cercetării pentru protecţia consumatorului şi a
mediului.
Studiul mărfurilor din punct de vedere social reprezintă funcţia socială a merceologiei.
Se poate afirma, că merceologia studiază probleme şi fenomene specifice diferitelor sortimente de
mărfuri pe întreg circuitul tehnico-economic al acestora: producător – comerţ – beneficiar – consumator
– mediu ambiante. Se studiază aspecte referitoare la clasificarea, codificarea, standardizarea,
certificarea, recepţia cantitativă şi calitativă, păstrarea, depozitarea, transportul mărfurilor, modul de
comportare la consumator, reintroducerea în circuitul economic, dacă este cazul
efectele produselor asupra mediului. Informaţiile referitoare la mediu au dublu sens, de la producător şi
consumator şi privesc atât evoluţia temporală, cât şi cea spaţială a calităţii mărfurilor. Problemele
calităţii produselor şi serviciilor sunt studiate şi în legătură cu importanţa funcţiei calităţii în
managementul firmei, ca instrument al strategiei comerciale.

1.2. Evoluția apariției științei mărfurilor

Evoluții și perspectiva:
 primul curs de merceologie in sec 18 Johan Beckmanm (Germania);
 pionerii merceologiei: scoala germana si scoala italiana;
 in tara noastra: ASE si catedra de merceologie a Universitatii din Cluj (1920);
 la nivel international: asociatia internaţionala de Merceologie si Tehnologie din Viena.
Despre o ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului se poate vorbi odată cu apariţia lucrării ştiinţifice a lui
Johann Beckmann „Curs pregătitor de merceologie sau pentru cunoaşterea celor mai alese mărfuri din
străinătate”, Gottingen (1793-1800). Lucrarea lui Beckmann poate fi considerată momentul de naştere a
merceologiei şi de trecere de la practica simplă la o disciplină ştiinţifică.
În opinia cercetătorilor contemporani ai istoriei merceologiei se consideră că pionierii
învăţământului merceologic trebuie căutaţi printre reprezentanţii şcolilor germane şi italiene Dintre
personalităţi germane care au dezvoltat ştiinţa merceologică îi putem enumera pe P.J.Marpeger,
V.Poschi, A.Oetjer, G.Grundke ş.a. Şcoala italiană este reprezentată de Secundo I.Arnaudon, C.Pertusi,
G.V.Villavechia şi mai recent M.Melissano.
În România merceologia apare şi se studiază sub diferite denumiri (Mărfuri, Productologie,
Cunoaşterea mărfurilor etc.), odată cu înfiinţarea primelor şcoli comerciale la Bucureşti (1864) şi Galaţi
(1865) şi cu apariţia primelor manuale elaborate de M.Malian (1879) şi A.Vlaicu (1879).
Şcoala românească de merceologie este reprezentată în principal de două curente, prin şcoala de
la Bucureşti şi şcoala de la Cluj. La începutul secolului XX au fost fondate primele două Academii de
Înalte Studii Comerciale şi Industriale: în 1913 la Bucureşti (în prezent Academia de Studii
Economice), şi în 1920 la Cluj (în prezent facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii
„Babeş-Boliay”).
În prezent merceologia se studiază ca o disciplină de sine stătătoare în peste 30 de ţări. La ASE
Bucureşti funcţionează o secţie de profil, secţii de masterat şi doctorat cu specializarea Merceologic.
Merceologia s-a dezvoltat continuu, s-au pus bazele teoretice şi metodologice în disciplina
„Fundamentele ştiinţei mărfurilor” şi „Bazele merceologiei” şi în disciplinele specifice de Merceologia
produselor alimentare şi Merceologia produselor industriale.
Nevoia de adaptare la realitate şi de aliniere la cerinţele pieţei învăţământului şi forţei de muncă
impune permanente adaptări şi corecţii ale tematicii disciplinelor merceologice, în măsură să asigure
actualitate imperios necesară a acestui domeniu de studiu la realităţile aspre ale pieţei libere

1.3. Metodele disciplinei

Pentru studierea mărfurilor se folosesc mai multe metode de cercetare, având în vedere faptul, că
produsele sunt considerate ca un sistem de structuri şi funcţii, care participă în proporţii diferite la
stabilirea nivelului calitativ la un moment dat.
Se respectă următoarele principii de bază ale metodologiei de cercetare a calităţii produselor:
1. stabilirea concordanţei între necesitate şi produs, realizată în condiţii de eficienţă
economică la producător şi beneficiar;
2. formalizarea rezultatelor, integrarea funcţiilor parţiale într-un sistem unic pentru aprecierea
calităţii întregului;
 3. completarea reciprocă a metodelor pentru obţinerea cât mai exactă a calităţii întregului
(determinări de laborator, organoleptice etc.)
Metodele de cercetare ale Merceologiei s-au diversificat şi perfecţionat continuu, datorită
progreselor tehnico-ştiinţifice din producţia de mărfuri. O analiză a metodelor folosite permite gruparea
lor în:
1. Metode generale:
 metoda inductivă,
 metoda deductivă,
 metoda analizei şi sintezei,
 metode matematice şi informatice, metode statistice.
2. Metode specifice, clasice în studierea merceologiei:
 metode psiho-senzoriale,
 metode experimentale,
 analiza structurii,
 analiza funcţională,
 analiza comparativă,
 analiza tipologică.
3. Metode moderne (de concepţie):
 analiza valorii,
 analiza morfologică,
 metoda Delphy,
 metoda Brainstorming,
 metoda Benchmarking
1.3.1. Metode generale de cercetare
Metoda inductivă permite stabilirea de legături generale, a unor legităţi generale Pornind de la
particular la general, de la fapte spre concepte, pot fi elaborate prin inducţie prognoze şi strategii. Modul
inductiv este foarte eficient în cercetarea proprietăţilor mărfurilor.
Metoda deductivă se utilizează pentru a cunoaşte particularul, plecând de la general. Spre
exemplu, dacă se cunosc condiţiile de păstrare într-un depozit, se pot deduce modificările ce pot avea
loc într-un produs; cunoscând un produs din prospect, se poate deduce comportarea lui, comparându- l
cu alte produse existente pe piaţă.
Metoda analizei şi sintezei permite cercetarea produselor, folosind cuplu, o unitate foarte
utilizată în cercetarea mărfurilor. Analiza presupune descompunerea logică a unui produs în părţi
componente pentru a afla aportul fiecărei părţi la calitatea produsului în ansamblu. Cele mai frecvente
analize sunt analizele fizice şi analizele chimice. Acestea permit stabilirea compoziţiei, structurii
produsului şi sunt caracterizate prin justeţe şi precizie. Neajunsul acestor cercetări analitice constă în
faptul că ele reclamă timp mai îndelungat de execuţie, echipamente, calificare şi costuri ridicate.
Cercetarea modernă, prin utilizarea unor cantităţi infime de substanţe şi reactivi, beneficiind de
aparatură performantă, reduce considerabil durata determinărilor, efectuând simultan seturi de teste în
condiţii unitare.
Sinteza permite regruparea părţilor componente descompuse prin analiză, pentru a afla sistemul
de corelaţii între proprietăţile şi funcţiile părţilor constituente ale produsului.
Metodele matematice şi informatice se utilizează pentru evaluarea şi cuantificarea calităţii,
optimizarea sortimentului şi calităţii mărfurilor. Se folosesc în special în disciplina distinctă, numită
„Calimetrie”.
Metodele statistice se folosesc pentru prelucrarea, analiza şi interpretarea rezultatelor şi permit
generalizarea datelor de la nivelul eşantionului (probei) la cel al lotului de produse (de exemplu
controlul statistic al calităţii loturilor de produse).
1.3.2. Metode specifice de cercetare
 Metodele psiho-senzoriale (organoleptice) se bazează pe folosirea organelor de simţ pentru
obţinerea datelor primare privind forma, mărimea, culoarea, aspectul exterior, gustul, gradul de
prospeţime sau degradare a produselor.
Metodele organoleptice, fiind dependente de numeroşi factori – condiţii de determinare,
parametrii biologici ai operatorului etc. – sunt afectate de subiectivism şi incertitudine. Cu toate că au un
caracter orientativ, sunt importante, în special pentru produsele alimentare, cosmetice, parfumerie
Metodele experimentale permit cercetarea calităţii produselor prin testări, măsurători, simulări,
care tind să reproducă cât mai fidel condiţiile reale de comportare a produselor în utilizare. Sunt metode
costisitoare şi laborioase, aplicarea acestor metode presupune existenţa unor condiţii de desfăşurare,
echipamente şi proceduri conforme prescripţiilor. Se mai numesc şi „metode de laborator” şi deseori se
recomandă corelarea metodelor experimentale cu cele psiho-senzoriale pentru obţinerea unor rezultate
obiective privind evaluarea calităţii mărfurilor.
Analiza structurii de regulă este asociată cu analiza compoziţiei, ea permite identificarea naturii
materiilor prime şi ponderii lor în produs. Analiza structurii este importantă şi din punct de vedere
economic, deoarece ponderile materiilor prime din produs influenţează preţul de vânzare.
Analiza funcţională constă în verificarea produselor de înaltă tehnicitate în laboratoare,
poligoane de încercări, pe standuri de probă, a nivelului performanţelor în timp, de exemplu consum de
carburanţi, fiabilitate, viteză, randamente etc.
Analiza comparativă permite ierarhizarea produselor în funcţie de nivelul calităţii atins pe plan
regional, naţional sau internaţional, ţinând seama de proprietăţi şi eficienţă în utilizare, raportate la preţ.
Metoda comparativă are un caracter de subiectivitate, deoarece există un număr mare de
proprietăţi şi nu există criterii unice de apreciere a calităţii. Pentru a obiectiva metoda, în analiza
comparativă se poate utiliza indicatorul sintetic al calităţii şi eficienţei economice.
1.3.3. Metode moderne de cercetare
Se utilizează pentru ameliorarea calităţii şi îmbunătăţirea eficienţei economice a produselor şi
serviciilor încă în faza de concepţie-proiectare, precum şi în cazul proceselor de înnoire şi diversificare
sortimentală a produselor.
Analiza valorii (tehnico-economică) urmăreşte ca funcţiile obiectului studiat să fie concepute şi
realizate cu cheltuieli minime în condiţii de calitate care ar putea satisface necesităţile utilizatorilor în
concordanţă cu cerinţele social-economice. Metoda permite stabilirea corelaţiilor optime între diferite
părţi şi subansamble ale produselor, prin maximizarea raportului funcţii-costuri.
Metoda se foloseşte în ţara noastră pentru produsele tehnice şi servicii din sectorul turismului şi
alimentaţiei publice. Analiza valorii permite reducerea costurilor inutile sau disproporţionate în raport
cu utilitatea conferită.
Analiza morfologică permite obţinerea unor variante nor de produse (servicii) sau îmbunătăţirea
calităţii acestora în urma combinărilor multiple într-o matrice cu valori ale proprietăţilor. În esenţă, se
întocmesc aşa-numitele „cutii morfologice”, care sunt construcţii tridimensionale şi permit găsirea
variantelor nor de produse şi căi de îmbunătăţire a calităţii lor.
Metoda Benchmarking este utilizată pentru compararea preformanţelor produselor şi serviciilor
cu cele ale liderilor recunoscuţi, ca atare, la un moment dat pe piaţă. Rezultatele sunt folosite pentru
stabilirea obiectivelor referitoare la îmbunătăţirea proceselor şi produselor pentru reducerea decalajului
faţă de lider.
Principiile metodologice de cercetare multilaterala:
 stabilirea gradului de concordanta dintre: necesitate, produs si eficienta economica la
producator si beneficiar;
 integrarea rezultatelor partiale intr-un sistem logic, pentru constituirea intregului, a
calitatii (valoare de intrebuintare) a calitatii produsului;
completarea reciproca a metodelor si analizelor pentru obtinerea rezultatului final, exact al calitatii
produsului
 1.4. Caracterul interdisciplinar al merceologiei
Ştiinţa mărfurilor prezintă următoarele trăsături semnificative:
- caracterul mulţi- şi interdisciplinar. Merceologia înglobează cunoştinţe de fizică, chimie,
ştiinţe naturale, geografie, istorie, drept şi legislaţie, matematică şi statistică, electronică şi
informatică, lingvistică, filozofie, psihologie şi estetică.
- caracterul peren şi consecvent. Elementele fundamentale ale studiului mărfii, menţionate încă de
la primele programe şi lucrări de specialitate, continuă să reprezinte baza structurală a
merceologiei contemporane.
- caracterul dinamic şi adaptabil. Continua înnoire şi adaptare a ştiinţei mărfurilor ilustrează
mobilitatea şi flexibilitatea disciplinelor care o compun.
- complex. In ultimii ani s-au dezvoltat unele discipline merceologice care accentuează mai
mult latura economică, socială şi ecologică, în defavoarea celei tehnice.
caracterul practic-fonnativ. Studiul mărfurilor facilitează formarea de aptitudini şi a b ilită ţ i datorită
aplicaţiilor practice ce se desfăşoară în laboratoare de specialitate.
Merceologia studiaza marfurile in toate etapele logistice ale acestora
nevoi – producție – comerț – turism – consum – mediu

Merceologia studiază mărfurile din punct de vedere:

 tehnic: - proprietățile produselor finite;
- factorii care determina si influentează calitatea;
 economic: - implicațiile economice ale calității;
- optimizarea calității si a structurii sortimentale.
 social: relația produs – confort, sănătate, mediul înconjurător.
Conexiunile merceologiei cu alte ştiinţe:
 discipline tehnice:
- tehnologia;
- fizica;
- chimia;
- metrologia (unități de măsura);
- standardizare.
 discipline economice:
- economie politica;
- managementul;
- marketing;
- economia comerțului.
 discipline sociale:
- sociologia;
- psihologia;
- ecologia;
- protecția consumatorului;
- estetica mărfurilor.
Merceologia are:
 caracter modern, dinamic: au apărut „managementul calității” si „TQM”;
caracter practic, formativ: de cunoaștere a mărfurilor si de formare a unor aptitudini.
 TEMA 2
CALITATEA- ELEMENTUL DE BAZĂ AL MERCEOLOGIEI

Bibliografie recomandată
1. Albu, A., „Introducere în calitatea serviciilor”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2005
2. Kondo, Y., „Managementul total al calităţii – modelul japonez”, Editura Niculescu,
Bucureşti, 2003
3. Olaru, M., „Fundamente ale ştiinţei mărfurilor”, Editura Economică, Bucureşti, 2005
4. Paraschivescu, A. O., „Ghidul calităţii”, Editura Tehnopress, Iaşi, 2005

Obiectivele operaționale
- Să definească noțiunea de calitate
- Să prezinte caracteristicile calității
- Să expună și să caracterizeze funcțiile calității
- Să cunoască tipologia calității produselor
- Să determine etapele obținerii calității
- Să explice caracteristicile de calitate ale produselor
- Să poată măsura și estima calitatea

Subiectele lecției
2.1. Știința despre calitate-calitologia
2.2. Caracteristicile calităţii
2.3. Funcţiile calităţii
2.4. Tipologia calităţii produselor
2.5. Caracteristici de calitate ale produselor
2.6. Etapele obținerii calităţii produselor
2.7. Măsurarea şi estimarea calităţii în cazul produselor

2.1. Știința despre calitate-calitologia

Până la sfârşitul secolului al XIX-lea nu s-a pus concret problema studierii calităţii, ea fiind
considerată o caracteristică de care trebuia să se ocupe producătorii mărfii sau serviciului respectiv.
Odată cu dezvoltarea tehnică şi tehnologică a secolului al XX-lea s-a pus concret problema studierii
calităţii. Aproape fiecare cercetător care s-a implicat în studiul calităţii a încercat să definească această
noţiune.
Termenul de calitate provine din limba latină, unde qualis are înţelesul de „fel de a fi”.
În sens general, calitatea este o însuşire a lucrurilor – produse sau servicii – bună sau rea; în
sens restrictiv, prin calitate se înţelege o caracteristică pozitivă a unui produs sau serviciu prin
care acesta se deosebeşte de celelalte din clasa din care face parte.
Calitatea este o noţiune cu o foarte largă utilizare, ceea ce face extrem de dificilă definirea ei
din punct de vedere ştiinţific. Discipline ca filozofia, economia şi cele tehnice dau un înţeles diferit
acestui termen. După unii specialişti calitatea este considerată:
 satisfacerea unei necesităţi;
 conformitatea faţă de specificaţie;
 gradul de satisfacere al consumatorului;
 conformitatea cu caietul de sarcini;
 un cost mai mic pentru o utilizare dată;
  capacitatea de a îndeplini o trebuinţă;
 ansamblul mijloacelor pentru realizarea unui produs viabil;
 conformitatea cu un model dat;
 respectarea caietelor de sarcini cu cele mai mici costuri de fabricaţie;
 satisfacerea în totalitate a beneficiarilor;
reflectarea mărcii fabricii în ansamblul necesităţilor beneficiarilor, etc.
În dicţionare se pot găsi multe definiţii ale calităţii. Există însă şi definiţii sintetice: „Calitatea reprezintă
satisfacerea clientului („customer satisfaction”) sau calitatea înseamnă corespunzător utilizării („fitness
for use”).
Orientările actuale privind definirea calităţii produselor şi serviciilor sunt: orientarea spre
perfecţiune, orientarea spre produs, orientarea spre proces, orientarea spre costuri, orientarea spre
utilizator.
Potrivit orientării transcendente, calitatea reprezintă o entitate atemporala, absolutul,
perceptibilă subiectiv.
Potrivit orientării spre produs, calitatea se consideră că poate fi măsurată exact, fiind
definită ca ansamblul caracteristicilor de calitate ale produsului.
Potrivit orientării științifice de proces, calitatea reprezintă obținerea și
controlul prin metode moderne.
Potrivit orientării spre costuri, un produs este considerat de calitate când oferă anumite
performanţe la un nivel acceptabil al preţului.
Potrivit orientării spre utilizator, calitatea produsului reprezintă aptitudinea de a fi corespunzătoare
pentru utilizare.

definiţii ale calităţii formulate de diverşi specialişti în domeniu:

 Kramer şi Twigg definesc calitatea ca fiind „complexul caracteristicilor care individualizează
un anumit produs sau serviciu şi care prezintă importanţă în determinarea gradului de
acceptabilitate de către cumpărători”.
 Blanchfield numeşte calitatea „o măsură multilaterală a gradului în care produsul sau
serviciul pe care vânzătorul doreşte să-l vândă la un anumit preţ, vine în întâmpinarea
aşteptărilor grupului de cumpărători care doresc şi au posibilitatea să-l cumpere”.
 Juran a dat următoarea definiţie a calităţii: „calitatea este satisfacerea clientului cu cel mai
bun produs sau serviciu la cel mai rezonabil preţ”.
Din aceste definiţii se poate trage o concluzie comună – în societatea actuală nu mai este suficient să
produci pentru a produce, respectiv să prestezi un serviciu pentru a-ţi ocupa timpul, este nevoie să
răspunzi la cerinţele şi nevoile pieţei.

2.2. Caracteristicile calităţii

Din definiţiile date calităţii se poate observa că acesta este o noţiune care înglobează multiple
sensuri, dintre care cel principal este legat de utilitatea produsului sau serviciului. Acest lucru înseamnă
ca orice produs sau serviciu trebuie să aibă un anumit grad de utilitate, să satisfacă o serie de nevoi
pentru a fi cerut pe piaţă.
Calitatea se caracterizează prin două caracteristici – complexitatea şi caracterul dinamic.
Complexitatea – rezidă din multitudinea de factori care influenţează şi determină calitatea.
Atât în sfera producţiei, cât şi în cea a serviciilor, factorii care determină calitatea pot fi încadraţi în una
din următoarele grupe:
a) factori tehnico-funcţionali constau în caracteristicile fizice, chimice, mecanice, biochimice,
etc. ale materiilor prime, materialelor folosite pentru producerea bunului sau prestarea
 serviciului, nivelul de calificare a personalului, buna funcţionare a maşinilor, aparatelor,
dispozitivelor utilizate.
b) factori economici sunt reprezentaţi de costurile făcute de firma producătoare sau prestatoare
în scopul obţinerii unui anumit nivel al calităţii, precum şi pentru menţinerea, îmbunătăţirea
calităţii.
c) factori sociali includ gradul de confort oferit clientului, gradul de satisfacere a nevoilor
acestuia, măsura în care desfăşurarea activităţilor implicate în producerea bunului sau
prestarea produsului afectează mediul înconjurător.
d) factori psiho-senzoriali se referă la proprietăţile estetice sau organoleptice ale produsului.
Între aceste grupe de factori există relaţii de interdependenţă, motiv pentru care evaluarea
calităţii se face dificil, printr-o sinteză a principalilor factori din fiecare grupă.
Caracterul dinamic – derivă din caracterul dinamic al nevoilor şi utilităţilor ce trebuie
satisfăcute. Societatea a fost şi este într-o continuă schimbare şi, de aceea, şi nevoile consumatorilor se
modifică continuu. Factorii care determină caracterul dinamic sunt:
a) progresul tehnico - ştiinţific – datorită cercetărilor efectuate în toate domeniile, societatea
umană se caracterizează printr-un progres care duce inevitabil la schimbarea obiceiurilor, la
apariţia unor noi nevoi şi dispariţia altora. Gama produselor şi serviciilor existente pe piaţă
trebuie să fie în concordanţă cu aceste modificări, ba chiar, dacă se poate, să fie cu un pas
înainte, intuind nevoile de mâine ale clienţilor. Prin aceasta o firmă se menţine pe piaţă şi
poate să-şi mărească numărul de consumatori / clienţi.
b) exigenţele crescânde ale consumatorilor – din studiile făcute s-a constatat că, pe măsura
dezvoltării societăţii, se diversifică nevoile oamenilor, dar creşte şi exigenţa legată de
satisfacerea nevoii respective. Clienţii doresc servicii prompte, cu un grad ridicat de utilitate,
de calitate şi la preţuri accesibile. În cea ce priveşte produsele, acestea trebuie să acopere
nevoile pentru care au fost create conform aşteptărilor consumatorilor, să fie funcţionale, să
nu le pună în pericol sănătatea, integritatea, viaţa.
c) competitivitatea tehnică – reprezintă manifestarea concurenţei între vechi şi nou.
Caracterul dinamic al calităţii este dat de acţiunea conjugată a celor 3 factori şi conduce în final
la calitatea reală a produsului sau serviciului respectiv.

2.3. Funcţiile calităţii

Atât în cadrul producţiei de bunuri materiale, cât şi în cadrul prestării serviciilor se evidenţiază
relaţia directă care există între calitate – nevoi – utilitate.
Studiul nevoilor reprezintă comanda socială şi punctul de pornire în conceperea şi realizarea
unui produs / serviciu şi, în acelaşi timp, nivelul de raportare, de referinţă, de apreciere a gradului de
satisfacere a nevoii respective prin intermediul calităţii.
Utilitatea produselor şi serviciilor este determinată de totalitatea însuşirilor prevăzute din faza
de concepţie în scopul de a satisface anumite nevoi. Utilitatea este cea care diferenţiază produsele /
serviciile între ele pe grupe şi subgrupe, după destinaţie, respectiv după necesităţile diferite pe care le
acoperă, dar fără să indice în ce măsură ele satisfac o anumită nevoie. Această măsură a utilităţii
produselor / serviciilor care au aceeaşi destinaţie este dată de calitate. Se poate afirma că între calitate şi
utilitate există un raport ca de la parte la întreg.
Din analiza produselor şi serviciilor s-a constatat că există 3 funcţii ale calităţii, comune pentru
ambele tipuri de activităţi, dar care au ponderi diferite, legate de specificul fiecăreia. Cele trei funcţii
sunt: funcţia tehnică, funcţia economică şi funcţia socială. Dacă la producţia de bunuri, funcţia tehnică
are ponderea cea mai mare, în cazul serviciilor, funcţia socială este prioritară.
Funcţia economică
În concepţia modernă a calităţii, funcţia economică urmăreşte să găsească optimul între costurile
implicate în obţinerea unui anumit produs sau la prestarea unui anumit serviciu şi preţul pe
care trebuie să-l plătească clientul. Obţinerea unei calităţi excepţionale poate să conducă la un preţ
foarte mare, prohibitiv pentru o mare parte din potenţialii clienţi ai firmei. În acest caz produsul /
serviciul este foarte puţin cerut pe piaţă de un segment restrâns de persoane, ceea ce înseamnă că s- au
cheltuit bani în mod inutil. Deci, în cadrul acestei funcţii, pe baza studiilor de eficienţă economică, se
poate găsi acel optim care să însemne o cantitate cât mai mare de produse vândute / un număr cât mai
mare de servicii prestate, la un cost global cât mai scăzut. De aici se pot trage o serie de concluzii pentru
buna conducere a unei firme:
- necesitatea modernizării permanente a mijloacelor tehnice folosite
- revizuirea continuă a calităţii pentru ca aceasta să corespundă cerinţelor clienţilor
Funcţia socială
Această funcţie derivă din influenţa pe care o exercită calitatea serviciilor / produselor asupra
nivelului de trai, condiţiilor de muncă, de recreere şi petrecere a timpului liber, sintetic asupra calităţii
vieţii. În cadrul acestei funcţii un loc important îl ocupă caracteristicile psihosenzoriale, ergonomice şi
ecologice.
Caracteristicile psihosenzoriale se referă la elementele de estetică ce însoţesc serviciul sau
produsul respectiv. Ponderea acestor caracteristici în aprecierea calităţii a crescut mult în ultimul timp şi
ele pot deveni hotărâtoare, în anumite condiţii, pentru succesul pe piaţă.
Caracteristicile ergonomice şi ecologice sunt acele caracteristici cu care utilizatorul vine în
contact direct: comoditate şi uşurinţă în folosire, gradul de confort oferit, etc., precum şi acele
caracteristici care influenţează calitatea mediului înconjurător şi care se repercutează mai devreme sau
mai târziu asupra stării de sănătate a oamenilor. Şi ponderea acestor caracteristici a crescut în ultimii ani,
mai ales pe pieţele externe, unde reglementările în acest sens sunt foarte severe.
Funcţia tehnică
Această funcţie caracterizează, în principal, produsele şi este conferită de totalitatea
proprietăţilor acestora prin care se atinge nivelul calitativ şi de utilitate dorit. De asemenea include
caracteristicile de funcţionare ale aparatelor, maşinilor, utilajelor, care servesc la producţie sau la
prestarea serviciului.

2.4. Tipologia calităţii produselor

Datorită multiplelor aspecte prin care poate fi privită calitatea produselor, în activitatea
economică (producţie şi circulaţia mărfurilor) se pot evidenţia următoarele aspecte ale calităţii, în
funcţie de stadiul de dezvoltare al produsului, astfel:
 Calitatea contractată: exprimă valorile individuale ale proprietăţilor produsului
asupra cărora s-a convenit între producător şi beneficiar, care este convenită într-un
contract;
 Calitatea prescrisă: exprimă nivelul limitat al valorilor individuale
(relativiste) ale caracteristicilor procesului prezentate în documente de referinţă
(standarde, norme tehnice, specificaţii) şi pe baza cărora se face recepţia la beneficiar;
 Calitatea reală: exprimă nivelul la un moment dat al cerinţelor produsului aflat într-
un anumit stadiu (la recepţie, transport, conservare, etc.) şi care se compară cu nivelul
calitativ prescris sau contractat.
 Calitatea omologată: exprimă valorile individuale ale caracteristicilor produsului,
care sunt avizate de o comisie de specialişti, de la producător şi beneficiar, în scopul
stabilirii deciziei de realizare a "seriei zero", acestea constituind lotul etalon (de
referinţă).
În condiţiile în care produsul este lansat pe piaţă, din punct de vedere al producătorului şi
comerciantului, aspectele calităţii se evidenţiază prin caracteristici şi funcţiuni, care, de altfel exprimă
interesele celor două categorii, şi anume:
 o Calitatea tehnică a produsului, exprimată prin gradul de conformitate a valorilor individuale
ale caracteristicilor de referinţă (tehnico-funcţionale), în raport cu documentele de referinţă
(standarde, norme, etc), caz în care se exprimă interesele producătorului.
o Calitatea comercială a produsului, exprimată prin nivelul caracteristicilor psihosenzoriale,
modul de prezentare şi ambalare, gama sortimentală, cheltuieli de întreţinere şi funcţionare,
service, etc., caz în care se exprimă interesele consumatorului.
Ca urmare a multitudinii aspectelor care determină şi influenţează calitatea, apare ca oportună
studierii factorilor care concură la atingerea unui nivel calitativ al produsului care să fie apropiat de cel
optim din punct de vedere al producătorului şi beneficiarului.

2.5. Caracteristici de calitate ale produselor

Caracteristicile de calitate reprezintă proprietăţi esenţiale, cu grad mare de definire ale unui
produs, care, prin relevanţa lor sunt incluse în materiale normative specifice (standarde, norme tehnice,
caiete de sarcini, etc.) fiind recunoscute şi consemnate în mod unitar. În general, caracteristicile de
calitate sunt structurate după criteriile:
 natură: tehnice, estetice, secundare, etc.
 mod de evaluare: măsurabile, senzoriale;
 mod de exprimare: noţionale, cifrice;
 relaţia cu calitatea: direct proporţionale cu calitatea, invers proporţionale cu calitatea.
Caracteristicile de calitate ale produselor pot fi:
 Caracteristici tehnice;
 Caracteristici psiho-senzoriale;
 Caracteristici economice;
 Caracteristici de disponibilitate;
 Caracteristicile tehnico-funcţionale se referă la acele însuşiri ale produsului, care asigură
potenţialul acesteia de a satisface cerinţele de utilitate ale beneficiarului din punct de vedere
al proprietăţilor fizico-chimice ale materialelor din care este fabricat, concepţia constructiv
funcţională. Aceste caracteristici pot fi direct sau indirect măsurabile obiectiv, cu o anumită
exactitate, prin utilizarea unor metode şi mijloace de măsurare corespunzătoare.
 Caracteristicile economice se referă la acele însuşiri ale produsului care asigură fabricarea
acestuia cu anumite cheltuieli de fabricaţie, vânzare, de exploatare, de valorificare a
materiilor prime, termen de garanţie, etc.
 Caracteristici psiho-senzoriale cuprind aspecte de ordin estetic, organoleptic, pe care
produsele le au asupra utilizatorilor, prin intermediul formei, gust, culoare, miros, confort,
etc. Aceste caracteristici au o largă diversitate în timp şi spaţiu, în funcţie de natura
produsului, caz în care aprecierea lor prezintă un caracter subiectiv.
 Caracteristici ecologice şi ergonomice, vizează aspectele referitoare la impactul dintre
fabricarea şi exploatarea produsului, asupra mediului ambiant, respectiv asupra utilizatorului
(poluare, deşeuri, consumuri în exploatare, aspecte fiziologice, etc).
 Caracteristicile de disponibilitate, cuprind acele aspecte ale aprecierii calităţii referitoare la
fiabilitatea şi mentenabilitatea produsului, care reflectă aptitudinea acestuia de a-şi realiza
funcţiile de-a lungul duratei de viaţă la utilizatori.
- după natură -
Caracteristici tehnice – se referă la însuşirile intrinseci ale valorii de întrebuinţare a produsului
etc, conferindu-i posibilitatea de a satisface cerinţele consumatorilor. Se concretizează într-o serie de
proprietăţi fizice, chimice etc sau rezultă din relaţii, fiind deci, exprimate indirect prin mărimi fizice şi
se exprimă în unităţile de măsură corespunzătoare. Exemple: densitate, rezistenţă la rupere, randament,
durată de viaţă, etc. caracteristicile tehnice servesc la evaluarea performanţelor
 tehnice ale produsului, procesului etc. şi în general, sunt direct sau indirect măsurabile obiectiv, cu o
precizie suficientă.
Caracteristici economice şi tehnico-economice: servesc pentru evaluarea performanţelor
economice sau preponderent economice ale produselor.
Caracteristici sociale: se folosesc pentru evaluarea efectelor pe care le au sistemele tehnologice
de realizare a produselor, precum şi utilizarea acestora asupra mediului ambiant, asupra siguranţei şi
sănătăţii oamenilor.
- după importanţă -
Caracteristici funcţionale (de bază, fundamentale): absolut necesare pentru asigurarea utilităţii
şi funcţionalităţii produselor, acestea asigură o durată de viaţă îndelungată şi reduc la minim riscurile de
accidentare; la rândul lor, aceste caracteristici se grupează în:
- caracteristici critice
- caracteristici majore (importante);
Caracteristici nefuncţionale (secundare, minore): nu influenţează funcţionarea, deci pot să
lipsească sau să fie realizate la niveluri inferioare, conducând, astfel, la reducerea cheltuielilor de
fabricaţie şi a costului produsului, fără ca gradul de utilitate al produsului să fie semnificativ afectat; şi
aceste caracteristici se clasifică în:
 caracteristici minore A;
 caracteristici minore B;
- după modul de exprimare -
Caracteristici cantitative (măsurabile, cuantificabile, prin variabile): se exprimă prin mărimi
concrete, măsurabile. Exemple: dimensiuni, greutăţi, rezistenţe, debite, presiuni etc.
Caracteristici calitative (nemăsurabile, pseudocuantificabile, atributive, prin atribute): se
exprimă prin calificative, ce duc la gruparea produselor în:
- corespunzător sau necorespunzător, bun sau rău, prezenţă sau lipsă, da sau nu; pozitiv sau
negativ, moale sau tare, lucios sau mat etc. Exemple: caracteristici fiziologice şi igienice (de gust, de
miros, acustice, de iluminare etc.); caracteristici antropometrice (adaptarea produselor la formele şi
dimensiunile corpului omenesc – ergonomice, în cazul mijloacelor de transport etc.); caracteristici
estetice, care depinde de subiectivismul observatorului şi, în mare măsură de modă. Pentru aceste
caracteristici, obţinerea unor valori numerice, pe o scară de niveluri, se realizează pe căi diferite:
 cu ajutorul cataloagelor mostră;
 prin desemnarea prezenţei sau absenţei (lipsei) unei proprietăţi sau însuşiri într-un sistem de
notare binar: prezenţă-lipsă; da-nu; pozitiv-negativ;
 prin acordarea de note (punctaje) conform unor criterii ataşate unei mărimi de acceptare
 cu ajutorul unor comisii sau jurii care fac aprecieri pe baza unor criterii şi a unor sisteme de
notare, care se prelucrează sub forma unor indici stabiliţi.
- după posibilităţile de măsurare -
Caracteristici direct măsurabile; exemple: dimensiuni, greutăţi, rezistenţe, conţinut în
substanţe utile etc.
Caracteristici indirect măsurabile; exemple: calitatea unei acoperiri galvanice, prin grosimea
stratului; puterea unui motor, prin încălzirea conductelor etc.;
Caracteristici comparabile obiectiv cu o mostră-etalon; exemplu: gradul de alb, etc.
Caracteristici comparabile subiectiv cu o mostră-etalon; Exemple: gradul de acoperire
galvanică; gradul de cromare; gradul de vopsire;
Caracteristici psihosenzoriale: vizează efectele de ordin organoleptic, ergonomic, estetic pe care
produsele le au asupra utilizatorilor, prin formă, culoare, grad de confort etc. Pentru a le integra eficient
în gradul de utilitate al produselor, producătorii trebuie să aibă în vedere faptul că aceste caracteristici
trebuie să aibă în vedere faptul că aceste caracteristici prezintă o mare varietate în spaţiu şi timp, că
aprecierea (evaluarea) acestora este influenţată de factori subiectivi. Caracteristicile psihosenzoriale se
apreciază cu ajutorul simţurilor sau senzaţiilor produse: miros, senzaţii de frig, de cald, de moale etc.
 - după gradul de generalitate -
Caracteristici specifice fiecărui produs, proces, serviciu etc.
Caracteristici comune (de disponibilitate), specifice tuturor produselor etc.; Din această
categorie fac parte:
- defectele (fără precizarea tipului, naturii defectelor); fiabilitatea; durabilitatea;
mentenabilitatea; disponibilitatea; asigurarea securităţii muncii; asigurarea protecţiei mediului
înconjurător, care s-au impus ca noţiuni (concepute) de sine stătătoare în cadrul problematicii
generale a calităţii.
Aceste caracteristici reflectă aptitudinea, capacitatea produselor de a-şi realiza funcţiile utile de-
a lungul duratei de viaţă a acestora, aptitudine definită, evaluată, prin două concepte fundamentale:
fiabilitatea şi mentenabilitatea.
Caracteristicile comune s-au impus ca o grupare distinctă de caracteristici de evaluare a calităţii
odată cu ridicarea nivelului tehnic şi de complexitate a produselor, cu proliferarea produselor de
folosinţă îndelungată şi cu creşterea implicaţiilor economico-sociale ale utilizării acestora. Din aceste
motive, această grupă de caracteristici a dobândit o importanţă deosebită, fiind urmărite pe întregul
ciclu de viaţă al produselor

2.6. Etapele obținerii calităţii produselor

Un tablou centralizator al etapelor de realizare a calităţii precum şi activităţile specifice sunt
prezente în tabelul următor:
 conceperea calităţii,
 proiectarea calităţii,
 asigurarea calităţii,
 realizarea calităţii,
 controlul calităţii,
 evaluarea calităţii,
 perfecţionarea calităţii.

Tabel 4. Etapele realizării calităţii produselor Activităţi

Nr. Denumire etapă de realizare
crt. calitate

1 Concepţia calităţii  activităţi de marketing

 studii comparative

 studierea concurenţei

 perfecţionarea produselor existente

 stabilirea cerinţelor clienţilor

2 Proiectarea calităţii  specificaţii tehnice pentru materiale

 specificaţii tehnice pentru produse

 specificaţii tehnice pentru procese

 elaborarea instrucţiunilor sau proceduri
  software

3 Asigurarea calităţii  elaborarea caietului de sarcini

 planuri de control al calităţii

 proiectarea şi implementarea sistemului calităţii

4 Realizarea calităţii  conformitatea proceselor de fabricaţie

 organizarea producţiei şi a fabricaţiei

 urmărirea realizării calităţii prescrise de factori de

producţie

5 Controlul calităţii  controlul aprovizionării

 controlul proceselor de fabricaţie

 asigurarea metrologică

 controlul produselor finite

6 Evaluarea calităţii  analiza costurilor calităţii

 analiza modului de organizare şi conducere a

calităţii

 aplicarea metodelor de analiză şi evaluare a

calităţii

7 Perfecţionarea calităţii  ameliorarea calităţii

 perfecţionarea caracteristicilor de calitate

 îmbunătăţirea modului de organizare şi conducere

a calităţii

2.7. Măsurarea şi estimarea calităţii în cazul produselor

Necesitatea urmăririi calităţii prin indicatori specifici a determinat utilizarea unor metode
matematice şi statistice, care tind să se grupeze într-o nouă disciplină, numită calimetrie.
Prin determinarea calităţii se înţelege un ansamblu de analize, măsurări, încercări, efectuate
potrivit unei metodologii prestabilite, pentru a stabili nivelul la care se situează caracteristicile de
calitate ale unui produs, la un moment dat, în raport cu un referenţial.
Cerinţele calităţii sunt expresii generale ale nevoilor clienţilor reieşite din cercetările de
marketing, care apoi sunt traduse într-un ansamblu de proprietăţi exprimate cantitativ sau calitativ şi
specificate în documentaţia tehnică.
 Determinarea calităţii produselor se poate realiza în raport cu:
– cerinţele clienţilor;
– calitatea unui produs de referinţă;
– calitatea prescrisă (în standarde sau alte documente normative);
– calitatea aceluiaşi produs la o dată anterioară.
Complexitatea determinării calităţii produselor a condus la apariţia unor metode variate.
Metode de cercetare a pieţei
Metodele de cercetare a pieţei se bazează pe analiza opiniilor consumatorilor privind calitatea
produselor. Pentru culegerea informaţiilor se utilizează diferite tipuri de chestionare, completate direct
de consumatori, sau se apelează la alte metode specifice cercetării de piaţă: metoda purtării
experimentale, expoziţii cu vânzare etc.
Metode experimentale
Metodele experimentale (de laborator) au la bază utilizarea mijloacelor şi procedeelor tehnice
pentru determinarea calităţii produselor. Aceste metode se aplică numai în cazul caracteristicilor
produselor care pot fi determinate cu aparate, instrumente, mijloace de măsurare adecvate (de exemplu
caracteristicile fizice, chimice, tehnologice etc.). Ele sunt considerate obiective, asigurând
comparabilitatea rezultatelor obţinute în determinarea calităţii produselor. Din acest motiv metodele
experimentale (de laborator) sunt standardizate, fiind preferate în cadrul relaţiilor contractuale, atunci
când se impune precizarea metodelor utilizate pentru determinarea calităţii produselor livrate.
Metode psihosenzoriale
Metodele psihosenzoriale sunt utilizate, de regulă, în completarea metodelor experimentale,
pentru determinarea acelor caracteristici ale produselor (gust, aromă, miros etc.), în cazul cărora nu pot
fi utilizate asemenea metode. Metodele psihosenzoriale se bazează pe utilizarea simţurilor umane,
caracterizându-se prin rapiditate şi economicitate. Ele sunt larg utilizate în practica comercială pentru
determinarea calităţii produselor alimentare, cosmetice, textile etc.
Datorită caracterului complex al calităţii, s-a considerat că ea se poate exprima ca o funcţie a
principalelor caracteristici ale produsului / serviciului, privite în corespondenţă cu cerinţele şi nevoile
consumatorilor, conform relaţiei:

Q = F(x, y, z, ....) (1)

Aprecierea calităţii se poate face prin:

- sistemul de indicatori ai caracteristicilor de calitate
- indicatorii lipsei de calitatea (indicatorii non-calităţii)

II.1. Indicatori ai caracteristicilor de calitate

Principiul de bază al măsurării calităţii este acela că fiecare caracteristică participă cu o anumită
pondere la stabilirea nivelului final al calităţii. Deci, calitatea este dată de suma produselor între valorile
caracteristicilor şi ponderile fiecăreia:

n
Q = ∑ Kj · Pj (2)
j=1
unde:
Kj - valoarea caracteristicii
Pj - ponderea
caracteristicii
Pentru estimarea calităţii folosind relaţia de mai sus este necesar să se parcurgă următorii
paşi
: - să se identifice toate caracteristicile produsului sau serviciului;
- să se clasifice şi să se ierarhizeze caracteristicile după importanţa lor şi în funcţie de
acesta să se acorde ponderi fiecărei caracteristici;
 - să se convertească proprietăţile exprimate noţional în valori numerice folosindu-se
diferite scări de transformare
În prezent se lucrează cu mai multe tipuri de scări de conversie a parametrilor noţionali
(caracteristicile exprimate noţional sau atributiv sunt acele caracteristici exprimate prin adjective cu sau
fără grade de comparaţie):
Exemplul 1: Exemplul 2:
Foarte bun +2 Foarte bun 1
Bun +1 Bun 0,66
Obişnuit 0 Normal 0,33
Rău -1 Satisfăcător 0
Foarte rău -2

Exemplul 3: Scări ale punctelor de calitate

Se acordă puncte în intervalele 0 – 1, 1 – 5, 1 – 20, 1 – 100 pentru fiecare caracteristică, se face
suma punctelor acordate şi în funcţie de valoarea rezultată, se încadrează produsul pe clase de calitate.
Avantajul acestor scări ale punctelor de calitate este faptul că se aplică atât caracteristicilor exprimate
numeric, cât şi celor exprimate noţional.

II.1.1. Metoda analizei comparative a calităţii

Analiza comparativă a calităţii produselor ACQ constă în compararea mai multor produse cu
destinaţie/funcţii/utilităţi similare pe baza unor caracteristici reprezentative.
Scopul analizei ACQ îl reprezintă punerea la dispoziţia consumatorului a unui criteriu eficient
utilizat la achiziţionarea produselor. În ultimă instanţă, pentru consumator contează factorul
calitate/preţ, adică achiziţionarea unui produs cu o calitate care să-i satisfacă cerinţele la un preţ cât mai
mic. Prin analiza comparativă a produselor se creează o bază de date despre o gamă de produse ce fac
parte dintr-o familie de produse. Aceste date sunt puse la dispoziţia consumatorului interesat, în scopul
formării unei păreri obiective la realizarea calităţii produselor.
Etapele realizării metodei
În vederea realizării analizei comparative a calităţii produselor ACQ s-a ţinut cont de
următoarele etape:
 stabilirea performanţelor diferitelor modele de produse;
 compararea condiţiilor comerciale şi de service oferite de firmele producătoare (sau
distribuitoare);
 caracterizarea produselor din punct de vedere al caracteristicilor calităţii;
 convertirea unor caracteristici cu exprimare variată într-o singură caracteristică cu exprimare
cifrică, sub formă de notă;
 stabilirea raportului performanţă/preţ sau calitate/preţ;
 concluzii ale analizei ACQ.

II.1.2. Metoda punctajului general

Metoda constă în acordarea de puncte între 1 şi 100 de către un grup de consumatori sau de
experţi, diferitelor caracteristici de calitate în ordine crescătoare a gradului de satisfacţie oferit. Pe baza
punctajului se calculează indicatorul calităţii, ce poate avea valori cuprinse între 0 şi 1.
Metoda se aplică mai mult în domeniul serviciilor, la testarea calităţii la consumator.
Formula generală de calcul este:

Q n C x  C y C z (3)
unde:
Cx, Cy, Cz - coeficienţi de calitate pentru fiecare din caracteristicile X, Y, Z.
n - numărul total de caracteristici analizate
 Coeficienţii de calitate corespunzători fiecărei caracteristici se calculează cu relaţia:
i (4)
C 

x 2
100
în care:
i - punctajul acordat caracteristicii i, cuprins între 1 şi 100
ci - procentul de consumatori sau specialişti, din numărul total care au acordat punctajul i
Faţă de metoda indicatorului complex al calităţii, metoda punctajului general are un grad mai
mare de subiectivism, dar exprimă mai concret preferinţele clienţilor.

II.1.3. Metoda valorii absolute a parametrilor

Această metodă constă în calcularea unui indicator general al calităţii, care exprimă sintetic
contribuţia diferitelor grupe de caracteristici la stabilirea nivelului calitativ la un moment dat. Acest
nivel se determină în raport cu un set de valori prescrise din standarde, din contractul între cei doi
parametri comerciali sau sunt specifice unui alt produs sau serviciu luat ca referinţă.
Metoda ia în considerare atât caracteristici exprimate numeric, cât şi caracteristici exprimate
noţional, după ce acestea au fost transformate în valori numerice folosind una din scările de
transformare. La aplicarea metodei se parcurg următoarele etape:
 se selectează principalele caracteristicile de calitate ale produsului sau serviciului, cele
care contribuie în mod fundamental la stabilirea nivelului final al calităţii;
 fiecărei caracteristici selectate i se atribuie un simbol X, Y, Z, ....
 se adoptă valorile luate ca bază de referinţă pentru fiecare din caracteristicile selectate
Xb, Yb, Zb, ....
 se determină prin diverse procedee valorile efective ale caracteristicilor fixate;
 se calculează mărimile relative sub forma unor indici, prin raportarea valorilor
efective la cele de referinţă;
IX = X/Xb; IY = Y/Yb; IZ = Z/Zb
 în cazul parametrilor care îmbunătăţesc calitatea prin scăderea lor (de exemplu
numărul de reclamaţii), indicii se obţin prin inversarea rapoartelor;
 interpretarea rezultatelor se face în funcţie de valoarea indicilor calculaţi; astfel, dacă
indicii sunt supraunitari, atunci produsul / serviciul analizat este superior din punct de
vedere calitativ faţă de cel luat ca bază de referinţă, iar dacă indicii au valori
subunitare, dar pozitive, serviciul / produsul analizat este inferior calitativ faţă de baza
de comparaţie;
Prin însumarea tuturor indicilor ponderaţi, atât cei rezultaţi pentru caracteristicile numerice, cât
şi cei pentru caracteristicile atributive şi împărţire la suma coeficienţilor de importanţă, se obţine
indicatorul căutat, faţă de baza luată ca referinţă.

II.1.4. Indicatorul complex (integral, sintetic) al calităţii

În acest indicator se regăsesc toate valorile caracteristicilor de calitate ale produsului sau
serviciului analizat. Calcularea acestui indicator se face ca sumă a produselor dintre indicatorii grupelor
de caracteristici şi ponderile aferente fiecărei grupe.
Icq = It · p1 + Ie · p2 + Ips · p3 + Iee · p4 + If · p5 (5)
unde:
Icq - indicatorul complex al calităţii
It - indicatorul caracteristicilor tehnice
Ie - indicatorul caracteristicilor economice
Ips - indicatorul caracteristicilor psihosenzoriale
Iee - indicatorul caracteristicilor ergonomice şi ecologice
If - indicatorul caracteristicilor funcţionale
p1 – p5 - ponderile relative fiecărei grupe de indicatori
 ∑p = 1 (6)

Numărul de indicatori luaţi în considerare diferă în funcţie de natura produsului / serviciului şi

de complexitatea lui. Mărimea indicatorilor corespunzători fiecărei grupe de caracteristici este cuprins
între 0,1 şi 1.
Indicatorul complex al calităţii Icq poate lua valori subunitare, dacă produsul sau serviciul
analizat este inferior celui de referinţă, sau supraunitar, când este superior celui de referinţă.
În cadrul fiecărei grupe de caracteristici se poate lucra cu metoda valorii absolute a parametrilor
pentru determinarea indicelui I global al grupei.
Una din problemele aplicării practice a acestei metode este stabilirea valorii ponderilor p ale
fiecărei grupe de caracteristici. Calculul ponderilor p se face fie prin metoda expertizei cu cel puţin 6
experţi, care apreciază ponderea fiecărei caracteristici de calitate, acordând un punctaj, fie cu ajutorul
unei matrici. Se va lua în considerare punctajul întrunit de cel puţin 2/3 din numărul experţilor.
De exemplu, dacă se notează Pij punctajul acordat de expertul j pentru caracteristica i, punctajul
mediu Pi acordat de cei n experţi va fi egal cu:

1 (7)
P n
i n j 1
P
ij

Calcularea coeficienţilor de ponderare pi se face cu relaţia:

pi  P (8)
i

 m

Pi
i1

în care m reprezintă numărul de caracteristici analizate. Între coeficienţii de pondere trebuie să fie
îndeplinită condiţia ∑pi = 1.
În cazul în care se iau în considerare şi cheltuielile implicate cu realizarea produsului, precum şi
preţul de vânzare, formula de calcul a indicatorului complex al calităţii devine:

Icq = ca/cb · (It · p1 + Ie · p2 + Ips · p3 + Iee · p4 + If · p5) (9)

indicator care poartă numele de indicatorul complex al calităţii şi eficienţei economice.

Estimarea calităţii prin metode ce utilizează caracteristicile de calitate oferă posibilitatea de a
aprecia şi analiza calitatea la un moment dat în raport cu anumite baze de referinţă. Această metodologie
asigură estimarea calităţii într-o formă elastică, permiţând adaptarea indicatorilor la dinamica
parametrilor ce caracterizează produsul / serviciul şi a coeficienţilor lor de importanţă.
II. 2. Indicatorii non-calităţii – metoda demeritelor
Termenul de demerit provine din limba franceză, unde demerite = greşeală. Deci, această
metodă apreciază calitatea prin intermediul erorilor sau defectelor apărute odată cu fabricarea
produsului sau prestarea serviciului.
Metoda demeritelor nu substituie alte metode de control a calităţii, fiind considerată o metodă de
supracontrol.
Controlul prin demerite face obiectul unei metode proprii producătorului, de aceea nu este
necesar ca beneficiarul să cunoască şi să decidă asupra unor probleme de amănunt; ca atare, metoda
demeritelor nu poate face obiect de clauză contractuală;
 Pentru a deveni eficientă, metoda presupune revizuirea anuală a obiectivelor de demerite şi,
după caz, a fişelor de cotare. Anumite categorii de defecte - în special cele din categoria "defecte de
aspect" - se cotează după principiul potrivit căruia aceasta se observă şi nu se caută cu tot dinadinsul.
 Principiul metodei constă în penalizarea defectului sau erorii, punctaj ce constituie demeritul
erorii identificate.
Pentru aplicarea metodei este necesar ca defectele sau erorile constatate să fie clasificate pe
categorii şi după gravitatea lor şi să se precizeze domeniile în care se va încadra punctajul de penalitate
pentru fiecare demerit.
Metoda se bazează pe clasificarea defectelor într-un număr de clase după gravitatea şi
implicaţiile apariţiei defectelor, fiecare clasă fiind notată cu punctaj, nota clasei devenind nota
defectului.
Se utilizează în acest sens patru clase de defecte:
CRITIC - este defectul care împiedică îndeplinirea funcţiei produsului. Este susceptibil de a
conduce la o lipsă de securitate sau riscuri de accidentare pentru beneficiar. Aceasta generează sigur
reclamaţiile beneficiarului. Produsele cu astfel de defecte nu trebuiesc livrate.
MAJOR (Principal) - este un defect care, fără a fi critic, riscă a provoca deficienţă sau o
reducere a posibilităţii de utilizare. Aceasta este sesizabil de beneficiar, provocându-i neajunsuri şl
probabil va genera reclamaţii.
MINOR A (Secundar) - este un defect care nu va reduce prea mult posibilităţile de utilizare ale
produsului. Este sesizabil de beneficiar dar, probabil, nu va genera reclamaţii.
MINOR B (Minor) - este defectul care nu reduce posibilitatea de utilizare a produsului şi nu
prezintă inconveniente practice. În general, este nesesizabil la beneficiar şi nu generează reclamaţii.
Documentul de lucru îl reprezintă "fişa de cotare a demeritelor". Aceasta conţine:
 date de identificare a produsului;
 un tabel centralizator cuprinzând numărul de defecte pe categorii, punctajul aferent, total;
 schiţa produsului / organului;
 numărul curent;
 denumirea defectului şi scala de apreciere, în funcţie de mărimea abaterii fără de specificaţie;
 numărul de cod necesar pentru o eventuală analiză de fiabilitate;
 grupa de demerite (categoria de defecte);
 punctajul acordat;
 observaţii.

După stabilirea penalităţilor se pot calcula următorii indicatori ai demeritelor:

a) Demeritul total
Demeritul total este dat de suma demeritelor pe categorii (demerite parţiale).

Dt = ∑ Dpi (10)

b) Indicele demeritului total

Reprezintă raportul dintre demeritul total şi o bază de referinţă, care poate fi o perioadă trecută
sau o valoare maximă admisibilă.
Dt (11)
I 
d
Dref

Calculul demeritelor parţiale şi implicit a demeritului total se poate face atât pentru erori şi defecte
măsurabile, cât şi pentru cele atributive.
Cu cât valoarea demeritului este mai mare, cu atât calitatea produsului este mai redusă.
Metoda demeritelor prezintă, în raport cu alte metode, următoarele avantaje:
 studiile preliminare sunt scurte;
 este uşor asimilabilă, putându-se pune rapid în aplicare;
  necesită calcule simple;
 permite observaţii în ritm cu producţia.
Inconvenientul principal este legat de arbitrariul ponderii defectelor. Acest inconvenient poate fi
depăşit dacă se face iniţial o analiză a defectelor.
Metoda dementelor permite fie urmărirea calităţii la nivelul unei calităţi standard, fie numai
evoluţia sa. Informaţiile obţinute pe baza metodei demeritelor pot fi folosite operativ trei direcţii
distincte:
 decizie asupra lotului controlat;
 acţiune corectivă, având ca scop evitarea defectelor asupra loturilor ulterioare;
 acţiune preventivă prin îmbunătăţirea sistemului de gestiunea călităţii.
Se consideră că metoda demeritelor contribuie nu numai la urmărirea calităţii, dar şi la
depistarea cauzelor unor defecte, mobilizând mai repede atenţia factorilor de răspundere asupra calităţii.
Metoda demeritelor oferă informaţii privind nivelul actual al calităţii, evoluţia în timp a acesteia
şi permite compararea calităţii între produse sau activităţi similare.
 TEMA 3
CLASIFICAREA MĂRFURILOR

Bibliografia recomandată
1. Bîrcă A., Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
2. Olaru M., Pamfilie R.. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005
3. Redeş A., Petrescu V., Răducanu I.. Merceologie industrială. Editura Eficient, 1998.
4. Stanciu I., Olaru M., Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996

Obiective operative
- să definească necesitatea și rolul clasificării în economia de piață
- Să cunoască tipurile de clasificări economice
- Să aprecieze cerințele față de clasificarea mărfurilor
- Să explice clasificarea merceologică
- să caracterizeze criteriile de clasificare
- să cunoască tipurile de clasificatoare naționale

Sarcinile temei
3.1. Necesitatea rolul și scopul clasificării mărfurilor
3.2. Cerințele și noțiunile de bază ale clasificării mărfurilor
3.3. Tipuri de clasificări în economie

3.1. Necesitatea rolul și scopul clasificării mărfurilor

Necesitatea clasificării mărfurilor în economia de piață este:

- dezvoltarea comerțului internațional;
- diversificarea gamei sortimentale;
- globalizarea economiei mondiale;
- utilizarea pe scara larga a informaticii.
Sistematica mărfurilor, domeniu important al cercetării merceologice actuale, se ocupă cu studiul
sistemelor de clasificare, a metodelor şi criteriilor de ordonare a produselor în cadrul acestor sisteme.
Scopul principal al cercetărilor în acest domeniu îl reprezintă elaborarea unor sisteme de clasificare
ştiinţific fundamentate şi aplicabilitate practică, asigurarea utilizării unei terminologii unitare privind
produsele.
Multitudinea necesităţilor oamenilor şi diversificarea lor continuă a condus la apariţia unei mari
varietăţi de produse, care în procesul creării şi utilizării lor au componente diferite. Acestea îl determină
pe producător să adapteze atitudini specifice, în scopul creării bunului sau serviciului corespunzător
dorinţelor consumatorului. De aceea pentru activitatea practică este foarte utilă clasificarea produselor
în grupe ce au caracteristici similare şi comportament similar, răspunzând asemănător acţiunilor de
marketing. Clasificarea produselor şi-a dovedit o necesitate în studiul merceologic, deoarece ele se
focalizează pe similitudini între grupe de produse.
Se folosesc o serie de criterii de clasificare, cele mai importante pentru activitatea de marketing s-
au dovedit durata utilizării, scopul şi destinaţia lor, tipul de cumpărare, nivelul implicării lor sau a
riscului, complexitate, caracteristicile lui pentru distribuitor, gradul de perisabilitate etc.
Clasificarea, în general, este o operaţie conceptuală, reprezentând o modalitate de a distinge
simultan elementele unei mulţimi, discrete sau continue, compusă din obiecte sau din fapte, din
proprietăţi sau din idei. Tipul clasificării depinde de scopul propus (cognitiv sau practic) şi de relaţiile
dintre elementele şi categoriile definite în vederea clasificării mulţimii respective.
 De-a lungul timpului, corespunzător progreselor înregistrate în ştiinţă şi tehnologie şi pe măsura
dezvoltării comerţului, importanţa sistematizării mărfurilor a crescut, determinând amplificarea
încercărilor de elaborare a unor sisteme de clasificare, pentru facilitarea abordării pe plan teoretic, dar
mai ales în scopuri practice a mulţimii produselor în continuă diversificare.
Elemente ale sistematizării produselor pot fi identificate deja în perioada economiilor naturale.
Produsele erau grupate pe baza unor criterii simple, reprezentând caracteristici exterioare, formale, de
exemplu după mărime (mici şi mari), masă (uşoare, grele).
Odată cu evoluţia înregistrată în domeniul cunoaşterii şi extinderea relaţiilor comerciale, a crescut
importanţa clasificării produselor după originea geografică, iar progresele înregistrate în tehnologie au
determinat prioritatea de ordin tehnic.
Printre cei care au avut preocupări de fundamentare ştiinţifică a clasificării mărfurilor se numără
Johann Beckmann (Tratat de merceologie, 1793-1800), B.Buse (Îndrumar de merceologie, 1789-1801),
A. Almedinger (1901)V.Poschl (Sistematica teleologică a mărfurilor şi mijloacelor pentru obţinerea şi
utilizarea lor ş.a. O contribuţie importantă la elaborarea bazelor teoretice ale clasificării mărfurilor a fost
adusă de G.Grundke. Luând ca model sistemul de clasificare ierarhică din ştiinţele naturii, Grundke
delimitează nouă niveluri de ordonare a produselor: diviziune, grupă (subgrupă), clasă, ordin, gen,
specie, subspecie, sort, clasă de calitate. Noţiunea de specie, care desemnează produsele care au toate
proprietăţile importante identice, reprezintă după opinia autorului, noţiunea de bază a sistematicii
produselor.
Abordarea în scopuri practice a mulţimii mărfurilor, în continuă diversificare, a determinat
intensificarea preocupărilor pentru elaborarea unor sisteme de clasificare, potrivit cerinţelor specifice
unui sau altui domeniu de activitate. De-a lungul timpului, în urma progreselor tehnologiei si ştiinţei
ci pe măsură dezvoltării comerţului, importanţa sistematizării mărfurilor alimentare a crescut,
determinând realizarea de sisteme de clasificare cu utilitate practică .

3.2. Cerințele și noțiunile de bază ale clasificării mărfurilor

Cerințele de baza ale unei clasificări:

 sa fie elastica, flexibila pentru încadrarea corecta a produselor și serviciilor noi;
 sa fie ferma pentru încadrarea fără echivoc a produselor și serviciilor în grupele
respective;
 sa aibă o corespondenta cu cele naționale si internaționale;
 sa permită codificarea pentru a se putea utiliza metodele informaticii de utilitate ale
datelor referitor la: producție si comercializare;
 criteriile au evoluat odată cu dezvoltarea producției de mărfuri și a comerțului intern si
extern;
 nu sunt criterii unice de clasificare;
 criterii generale:
- destinație
- materie prima
- prelucrarea tehnologica
- proprietățile specifice
Concepte de baza:
 clasificare = operație tehnico – economica de grupare a serviciilor si produselor după
anumite criterii in vederea:
 sortimente = o colectivitate de mărfuri realizate sau comercializate de o organizație în
scopul satisfacerii unui segment de clienți:
 gama de produse = grupare de mărfuri înrudite prin:
  articol = individualitatea de baza a sortimentului de produse care se distinge prin mai
multe proprietăți (exemplu: costum bărbați);
 sortul = unitatea elementara dintr-un sortiment care se distinge printr-o singura
proprietate (exemplu: costum bărbat cu mărimea X si talie Y).

3.3. Tipuri de clasificări în economie

Tipuri generale de clasificări:

1. merceologica:
 este arborescenta;
 împarte produsele in familii, grupe, subgrupe, articole, sorturi;
 pentru primele trei trepte de detaliere se folosesc criteriile: destinația, natura
materiei prime, iar pentru ultimele doua se utilizează proprietăți.
2. comerciala:
 clasificarea comerciala este folosita în comerțul electronic;
 grupează produsele după destiantie si care se găsesc pe mai multe situri;
 servește ca ghid interactiv pentru clienții care doresc sa-si fundamenteze
decizia de cumpărare pe un studiu comparativ pe mai multe produse ce
satisfac aceleași nevoi;
 permite cumpărarea online prin intermediul calculatorului după consultarea
bazei de date, a fotografiilor, preturi si a proprietăților specifice.
3. clasificări folosite în întreprinderi:
 clasificări sistematice:
- grupează produsele pe categorii omogene între care sunt relații de
intercondiționare;
- sunt arborescente, cu mai multe trepte de detaliere denumite
diviziuni, secțiuni, grupe, clase etc.;
 clasificări nesistematice:
- evidențiază produsele în ordinea apariției lor.
 clasificări combinate:
- grupează produsele pe categorii omogene in cadrul lor se aplica
clasificarea nesistematica.
În țara noastră se aplică din `98 clasificarea internațională a produselor / serviciilor, ca urmare a
aderării noastre la NISA, are 34 clase de producție și 8 clase de servicii.
Unele dintre cele mai folosite clasificări sunt pentru Biroul Național de Statistică și
Departamentul Vamal. Clasificatorul economic se utilizează la analiza sectoarelor economice pe
activități, iar nomenclatorul vamal se folosește la asigurarea procesului de devamare a mărfurilor în
vamă. Nomenclatorul vamal este anual revizuit de Ministerul Economiei și afișat oficial pentru a fi
utilizat.
Clasificarea merceologică a produselor alimentare exprimă un sistem logic de grupare a
produselor alimentare, care ţine seama de origine, compoziţie chimică, proprietăţi merceologice,
gradul prelucrării tehnologice, ordonând produsele alimentare în 10 grupe.
Modelul clasificării ştiinţifice merceologice, acceptat în mare măsură pe plan
internaţional, ordonează mărfurile în următoarele grupe principale:
 Cereale şi derivate
 Legume, fructe şi derivate
 Zahărul şi produse zaharoase
 Produse gustative (stimulente, condimente, băuturi)
 Grăsimi alimentare (vegetale, animale, mixte)
  Lapte şi produse din lapte
 Ouă şi produse din ouă
 Carne şi produse din carne
 Peşte şi produse din peşte
 Concentrate alimentare.
Privind clasificarea merceologică observăm, că produsele grupelor I-IV şi parţial a grupei V
sunt de origine vegetală, următoarele grupe VI-IX şi parţial grupa a X fiind de origine animală. O
altă caracteristică priveşte regăsirea trofinelor în grupele prezentate, astfel în produsele grupelor I-III
predomină glucidele, în produsele grupei IV nu regăsim trofine (sau prin excepţie în cantităţi foarte
mici), în produsele grupei V predomină lipidele, iar în produsele grupelor VI-IX regăsim protide, dar
şi cantităţi variabile de lipide.
Clasificarea merceologică se aseamănă în mare măsură cu cea utilizată în cadrul activităţilor
comerciale, la organizarea depozitelor, a reţelei de magazine şi raioane.
Modelele practice oficiale de clasificare a mărfurilor, utilizate pe plan mondial, sunt
cunoscute sub denumirea de nomenclaturi. Pentru activităţile comerciale, cu cât nomenclaturile sunt
mai detaliate şi precise, cu atât sunt mai utile.
Principalele nomenclaturi utilizate în prezent în lume sunt:
1. Nomenclaturile vamale, cum ar fi Nomenclatura Vamală de la Bruxelles (NVB),
Nomenclatura Consiliului de Cooperare Vamală (MCCV), Nomenclatura Sistemului Armonizat.
2. Nomenclaturile destinate analizei economice, cum ar fi Clasificarea Tip pentru Comerţul
Internaţional (CTCI), revizuirile 1,2 şi 3.
În România, pentru activităţile de import este utilizat Tariful vamal de import al României.
Ministerul Comerţului şi Industriei are obligaţia de a publica periodic modificările şi regimul de
import şi export al produselor alimentare

3.4. Criterii de clasificare

Criteriile folosite sunt proveniența, destinația și natura produselor, și serviciilor.
În practica economică se utilizează o mare diversitate de clasificări ale mărfurilor. Ele pot fi
grupate în clasificări sistematice, nesistematice şi combinate.
Clasificările sistematice asigură ordonarea produselor pe categorii relativ omogene, pe baza
unor criterii, stabilindu-se un sistem de relaţii între categoriilor constituite.
În clasificările nesistematice produsele sunt cuprinse în ordinea apariţiei lor, fără a se ţine
seama de categorii înrudite de produse.
Clasificările combinate asigură ordonarea produselor pe un anumit număr de categorii
omogene, în cadrul cărora se realizează, în continuare, clasificarea nesistematică a elementelor
componente.
Cel mai important criteriu de clasificare a mărfurilor este scopul sau destinaţia utilizării lor,
care conduce la delimitarea a două categorii: mărfuri de consum şi mărfuri de producţie
(industriale). Se constată că în practică multe mărfuri se găsesc simultan în ambele grupe: calculator,
electricitate, automobile etc.
1. mărfurile de consum se adresează direct consumatorului final şi sunt cumpărate pentru uzul
personal sau al gospodăriei. Ele sunt denumite mărfuri ale cumpărătorului. În funcţie de tipul de
cumpărare ca rezultat al efortului făcut pentru luarea deciziei de cumpărare, mărfurile de consum se
clasifică în:
a. produse uzuale (de uz curent) sau de convenienţă – cele cumpărate frecvent şi stabil în
timp, cu minim de efort pentru decizia de cumpărare, deci cu “implicare redusă”, fără ezitări şi
deliberări prelungite. De obicei au preţuri mici şi sunt disponibile pe piaţă. În această categorie se
include:
- produsele principale sau de bază, ce se achiziţionează cu regularitate pentru că se
consumă/înlocuiesc rapid (ex. pâine, zahăr, alte alimente, ţigări, săpun). Sunt produse de serie, pentru
care contează marca în care consumatorul are încredere;
 - produsele de moment, sunt cumpărături neplanificate, generate de stimulul vizual sau
ambalaj şi care se găsesc în multe locuri, deci nu se depune efort pentru a le căuta. Sunt mărfuri
cumpărate din impuls fără a avea intenţia iniţială de a le cumpăra (ex. ciocolata). Se disting mărfuri
cumpărate din:
- impuls pur,când produsul este nou sau se doreşte evitarea rutinei;
- sugestie când se sugerează cumpărarea;
- planificare când se face oferta pe o anumită perioadă dinainte stabilită (ex. cadouri de
Crăciun).
- produse de urgenţă, sunt cumpărături ad-hoc, nu din dorinţa de moment, ci ca urmare a unei
nevoi de moment (ex. pălărie sau ochelari de soare la mare). De obicei consumatorul este în criză
de timp şi de aceea nu este sensibil la preţ.
Pentru produsele uzuale accentul trebuie pus pe distribuţie intensivă, amplasare convenabilă,
program de lucru corespunzător, autoservire etc.
b. mărfuri comparabile, sau la alegere pe care cumpărătorul le achiziţionează prin comparare
cu alte produse în funcţie de calitate, preţ, stil. Efortul cumpărătorului de a culege informaţii şi a face
comparaţii este mare, dorinţa lui fiind să facă alegerea optimă. Se disting bunuri:
- omogene - care sunt aproape similare şi în acest caz alegerea se va face în funcţie de preţul
cel mai mic (ex. îmbrăcăminte, încălţăminte).
- eterogene - care se cumpără în funcţie de atribute: caracteristici, garanţii, performanţe, etc.,
ca termen de comparaţie (ex. produse electronice) şi sunt în general mărfurile de folosinţă
îndelungată. Între anumite limite, preţul nu influenţează decizia de cumpărare ci trăsăturile tangibile,
serviciile post-vânzare. Pentru aceste mărfuri accentul se pune pe avantajele competitive, publicitate,
garanţii, imaginea mărcii, activitatea distribuitorilor care trebuie să ofere un sortiment bogat în
vederea satisfacerii nevoii diversificate a indivizilor.
c. mărfuri speciale sunt bunurile, ce posedă o caracteristică unică ce-l interesează pe
cumpărător, determinată de calitatea deosebită sau design deosebit. Cumpărătorii fac de obicei un
efort deosebit pentru a intra în posesia unui asemenea bun al unei mărci recunoscute, care poate să nu
aibă trăsături distincte deosebite, unicitatea fizică nu este susţinută (ex. parfum).
Pentru aceste mărfuri accentul se pune pe menţinerea caracteristicilor ce-i conferă unicitate, pe
publicitate, informaţiile ce trebuie să le primească consumatorii.
d. mărfuri nedorite sau fără căutare, sunt produsele pe care cumpărătorii nu simt nevoia să le
cumpere, pentru că nu le cunosc sau nu se gândesc să le cumpere, dar pot fi convinşi să o facă printr-
o susţinută campanie publicitară. Se includ două categorii:
- produse noi – cele ce introduc un nou concept pe piaţă (ex. cuptorul cu microunde) dar care
trebuie să-i convingă pe consumatori de avantajele lor deosebite.
- produse periferice – sunt cele pe care cumpărătorul nu le caută deoarece consideră că poate
trăi liniştit şi fără ele.
Pentru această categorie de produse accentul se pune pe publicitate susţinută şi alte eforturi de
marketing. Cumpărarea acestor mărfuri este un exemplu tipic de manipulare a consumatorului prin
publicitatea care-i stârneşte interesul şi-l determină să încerce produsul respectiv.
2. mărfurile industriale sau mărfurile de producţie sunt cele care permit unei întreprinderi să
funcţioneze, să producă şi să ofere produse consumatorilor. Ele sunt produsele utilizatorului de
produse, folosite pentru producţia altor mărfuri şi servicii. În postura de cumpărător industrial se
poate afla: producătorul de bunuri, angrosistul, detailistul, guvernul sau organizaţiile non-profit. O
caracteristică a acestor mărfuri de care trebuie să se ţină seama în activitatea de marketing, constă în
faptul că cererea lor este considerată derivată, deci dependentă de cererea de mărfuri de consum. De
aceea întreprinderile producătoare de mărfuri industriale trebuie să urmărească şi tendinţele
manifestate în rândul consumatorilor finali, pentru a anticipa schimbările în nivelul cererii.
În funcţie de modul în care participă la procesul de producţie şi la formarea costurilor de
producţie, distingem trei categorii de mărfuri industriale.
a. mărfuri de capital sau de investiţii, achiziţionate pentru a produce propriile produse finite.
Ele sunt considerate mijloace fixe, care participă la mai multe procese de producţie, se uzează treptat şi
îşi transmit într-o perioadă de timp îndelungată valoarea în noul produs prin amortizare, care este
element al costului de producţie, reprezentând consumul de capital fix. Include două categorii de bunuri:
- instalaţii, maşini, utilaje, clădiri ce participă la realizarea produselor finite şi care se
cumpără de la producător după un proces complex de luare a deciziei şi în urma unor negocieri
îndelungate. Asemenea produse sunt vulnerabile la declinurile economiei şi foarte serios afectate în
perioada de recesiune, în care trebuie diminuat preţul pentru a se vinde. Aceasta îi determină pe
cumpărătorii lor să-şi reînnoiască tehnic capitalul în perioada respectivă şi astfel se reia producţia şi
treptat se iese din criza economică.
Pentru aceste produse se pune accent pe alegerea lor în funcţie de preţ, capacitate, întreţinere,
gabarit, durabilitate, fiabilitate etc.
- echipamente accesorii consumabile ce sunt utilizate în procesul de producţie sau activităţile
de birou, denumite în contabilitate obiecte de inventar. Ele nu participă direct la crearea noului
produs, dar contribuie la buna desfăşurare a activităţi întreprinderii, cu o durată de funcţionare cu
mult mai scurtă decât maşinile, utilajele şi instalaţiile. În general sunt produse standardizate, în
cumpărarea cărora sunt implicate mai multe persoane, iar atunci când preţul este mare, în alegerea lor
au mare importanţă facilităţile oferite la cumpărare cum ar fi: ratele, împrumutul, leasingul etc.
b. materii prime, materiale şi subansamble denumite şi produse de proces, care devin parte
componentă a produsului creat de întreprindere. Se includ în această categorie:
- materiile prime – sunt elemente neprocesate care sunt convertite în procesul de producţie.
Acestea pot fi produse agricole şi produse naturale ce sunt extrase din sol şi subsol, care în general au
volum mare şi valoare unitară mică. În general sunt furnizate de câţiva mari producători şi au
tendinţa de a fi distribuite direct utilizatorilor industriali. De aceea, se urmăreşte asigurarea calităţii
relativ constante, livrarea promptă, transport fluent şi obţinerea lor pe baza unor contracte pe termen
lung.
- materialele sunt semiprelucrate, ca urmare a suportării de către materiile prime a unui
proces de prelucrare (ex. minereu, scândură etc.).
- componentele prefabricate sau subansamblele – sunt cele care au suferit un proces superior
de prelucrare (ex. termostat, motor, comutator etc.) care se distribuie atât pe piaţa producătorilor de
produse finite cât şi pe cea a post-vânzărilor ce sunt vândute depanatorilor (ex. piese auto).
Accentul în cazul lor se pune pe servicii şi preţ.
c. furnituri şi servicii – sunt mărfuri de uz curent ce intră însă în componenţa produselor, dar
necesare activităţii normale a întreprinderii.
- furniturile sunt: de exploatare (hârtie, lubrifianţi) şi sunt echivalentul produselor de
convenienţă pentru consumatorii casnici şi de întreţinere (rulmenţi, siguranţe electrice) folosite
pentru repararea sau înlocuirea accesoriilor stricate.
Asemenea mărfuri se negociază şi se cumpără prin contracte pe o anumită perioadă prin
intermediul distribuitorilor.
- Serviciile cumpărate de întreprindere sunt oferite de agenţii publicitare, birouri de
avocatură, firme de contabilitate, de recrutare a personalului etc. pe baza unui contract de prestări-
servicii cu mici producători sau producătorul echipamentului.
Pentru aceste mărfuri accentul se pune pe disponibilitate, promtitudine şi uşurinţa în relansarea
comenzilor.
Un alt criteriu important, pentru activitatea de marketing, de clasificare a produselor îl
reprezintă durabilitatea sau caracterul tangibil, conform căruia distingem:
1. mărfuri durabile sau de folosinţă îndelungată – sunt produse fizice foarte rezistente la
uzură mai ales fizică, dar şi morală într-o anumită măsură, ce se utilizează pe perioade lungi de timp
şi au folosire repetată (mobilă, electrocasnice etc.).
Pentru acest gen de mărfuri accentul se pune pe fiabilitate, service, garanţie, calitate.
2. mărfuri de scurtă folosinţă sau non-durabile – sunt cele ce se consumă într-un timp scurt,
în una sau mai multe utilizări, se uzează rapid fizic şi sunt sensibile la uzura morală, la orientările
modei.
3. serviciile – sunt activităţi, avantaje sau satisfacţii oferite spre vânzare, care în esenţă au
caracter intangibil şi nu au drept rezultat transferul proprietăţii asupra vreunui lucru.
Se caracterizează prin: intangibilitate, inseparabilitate, variabilitate, perisabilitate şi lipsa
proprietăţii.
Intangibilitatea – este caracteristica esenţială a serviciilor care exprimă imposibilitatea de a le
determina nu ajutorul celor cinci simţuri ale omului. Pentru că ele nu sunt obiecte ci “experienţe” nu pot
fi testate înainte de a fi cumpărate.
De aceea un rol esenţial îi revine reclamei şi relaţiilor publice, promovării în general, prin care
ofertantul îşi prezintă “produsul” încercând să-l convingă pe viitorul beneficiar de eficienţa utilizării
serviciului său. Aceasta implică o strategie de promovare mai complexă şi mai incisivă.
Datorită intangibilităţii consumatorii nu pot compara serviciile între ele în vederea stabilirii
valorii, ceea ce implică un risc de cumpărare mai mare decât în cazul produselor şi ca urmare preţul
serviciului respectiv se poate justifica doar prin calitate.
Oportunitatea pentru “produse auxiliare” (produse ce sporesc valoarea prin adăugarea lor la
oferta principală) este o altă consecinţă a intangibilităţii serviciilor care poate spori eficienţa activităţii
prestatorului de servicii (ex. turismul şi arta prin: articole de îmbrăcăminte, cărţi sau înregistrări, etc.
sporesc valoarea ofertei întrucât produsele respective sunt reflecţii ale experienţei serviciului care le
acompaniază.
Inseparabilitatea producţiei de consum se datorează faptului că serviciile sunt fabricate şi
consumate în acelaşi timp, consumatorul fiind adesea partener în procesul fabricaţiei ceea ce implică
mare grijă în asigurarea condiţiilor optime de confort, care contribuie la creşterea încrederii
beneficiarului (ex. băncile sunt foarte preocupate de realizarea confortului şi încrederii clienţilor).
În general beneficiarii asociază serviciul cu prestatorul ceea ce impune o preocupare
deosebită pentru asigurarea unui comportament faţă de client plin de solicitudine, pentru ca acesta să
devină un consumator fidel.
De asemenea inseparabilitatea impune acordarea unei atenţii deosebite distribuţiei serviciului
respectiv la locul şi în momentul în care îl solicită consumatorul, ceea ce conduce la diversificarea
modalităţilor de realizare a acestora pentru satisfacerea nevoii cât mai rapid şi comod (ex.
planificarea telefonică la cabinetul medical la ora convenabilă pacientului).
Perisabilitatea constă în faptul că serviciile nu pot fi inventariate sau depozitate, acumulate,
deoarece partea rămasă neutilizată se pierde. De aceea este esenţială sincronizarea ofertei cu cererea, la
aceasta contribuind în mare măsură şi diferenţierea preţurilor în funcţie de loc şi timp în aşa fel încât să
se realizeze o nivelare a maximelor şi minimelor într-un interval de timp, asigurându-se astfel eficienţa
de ansamblu.
Variabilitatea serviciilor e determinată de faptul că producţia şi consumul sunt simultane
ceea ce conduce la apariţia diferenţelor de calitate şi de aceea accentul în activitatea de marketing
trebuie pus pe diferenţa faţă de ofertele simultane. Marca unui serviciu, a unei firme mai ales, are un
rol important şi în general relaţiile cu publicul, publicitatea.
Lipsa proprietăţii – ca atribut, face ca un consumator al serviciilor să nu poată beneficia de el
decât un timp limitat, fără a-l avea în posesie, la dispoziţie, fără să-l poată închiria. În general după
consumul unui serviciu, cumpărătorul rămâne doar cu o factură, o amintire. Aceasta face ca ofertanţii
de servicii să fie mai mult preocupaţi pentru reamintirea mărcii, pentru păstrarea relaţiilor cu
consumatorul.
Toate aceste caracteristici ale serviciilor imprimă şi marketingului particularităţi, mai ales în
alcătuirea mixului de marketing.
Se disting trei categorii de servicii:
a. serviciile de închiriere pentru o perioadă a unor mărfuri ca: maşini, utilaje, birouri, case.
b. serviciile mărfurilor personale se referă la reparaţii, spălătorii, întreţinere a mărfurilor
personale, colective şi organizaţionale folosite în mod curent.
 c. serviciile nonmărfurilor - care nu se adresează unui bun cum ar fi servicii contabile, de
consultanţă juridică, psihologică, asistenţă socială, de prospectare a pieţii etc.
Importanţa pe care serviciile o capătă o dată cu dezvoltarea economico-socială şi existenţa
caracteristicilor specifice ale acestora a condus la specializarea marketingului pentru acest domeniu
important.
Clasificarea produselor alimentare are ca scop elaborarea metodelor si criteriilor de ordonare a
produselor şi încadrarea lor in sisteme raţionale pe baza unor caractere distinctive. In funcţie de
domeniul de utilizare se folosesc diferite sisteme criteriale. Principalele criterii de clasificare a
produselor alimentare sunt prezentate în tab. 1.1.
Tabelul 4Criteriile de clasificare a produselor alimentare

Criteriu Clasificare
Origine Produse vegetale, produse animale, produse minerale, produse mixte
Gradul de
prelucrare Materii prime, semifabricate, produse semipreparate, produse finite
tehnologica
Compoziţia Produse cu preponderenţă lipidică , protidică, glucidică , produse
chimică gustative
Destinaţia în
Produse pentru consum uman, produse pentru consum industrial
consum
Conservare Produse proaspete, produse conservate
Stabilitate Produse uşor alterabile, produse alterabile, produse greu alterabile
Modul de
Produse vrac, produse ambalate
ambalare
Produse alimentare energetice (bogate în lipide, sau în glucide sau în
lipide si glucide),
Metabolic produse alimentare constructoare (bogate în protide, aminoacizi,
săruri de calciu), produse alimentare protectoare (bogate în vitamine,
enzime, săruri minerale).
 TEMA 4
CERTIFICAREA MĂRFURILOR

Bibliografie recomandată
1. Bîrcă A., Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
2. Olaru M., Pamfilie R.. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005
3. Redeş A., Petrescu V., Răducanu I.. Merceologie industrială. Editura Eficient, 1998.
4. Stanciu I., Olaru M., Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996

Obiective operaționale
-să definească certificarea conformității
-să explice legislația care formează cadrul normativ pentru certificare
-să caracterizeze criteriile de alegere a unui organism de certificare
-să descrie etapele unui proces de certificare
-să explice caracterul certificării în Republica Moldova

Sarcinile temei
4.1. Cadrul conceptual al certificării conformităţii
4.2. Criterii de alegere a unui organism de certificare
4.3. Etapele unui proces de certificare
4.4. Preocupări privind activităţile de certificare şi acreditare în R. Moldova

4.1. Cadrul conceptual al certificării conformităţii

La începutul anilor '90, factorii de decizie din ţările membre ale Uniunii Europene au realizat că
simpla uniformizare în elaborarea şi aplicarea în practică a standardelor era necesară dar nu şi suficientă
în eliminarea propusă a barierelor tehnice din calea comerţul internaţional, exportatorii fiind confruntaţi
în permanenţă cu multiple verificări şi încercări.
Ca urmare, Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) a înfiinţat Comitetul
Consultativ CERTICO, devenit ulterior Comitetul pentru Evaluarea Conformităţii (CASCO), ale
cărui sarcini prioritare au fost următoarele:
 elaborarea de ghiduri internaţionale referitoare la inspecţii, încercări, evaluarea laboratoarelor
de încercări, a organismelor de inspecţie şi a celor de certificare;
 elaborarea de ghiduri internaţionale în domeniul certificării produselor, serviciilor şi sistemelor
calităţii;
 urmărirea modalităţilor de evaluare a conformităţii produselor, serviciilor şi sistemelor de
management al calităţii în raport de documentele de referinţă;
 promovarea unei recunoaşteri reciproce a sistemelor naţionale şi regionale de evaluare a
conformităţii etc.
Începând cu anul 1989 au fost create condiţiile obligatorii pentru dezvoltarea viitoare a Uniunii
Europene ca o regiune economică fără graniţe interne. În acest sens, „Abordarea globală” (denumită
astfel deoarece obiectivul urmărit era acela de a acoperi toate domeniile economice, atât cel
„reglementat” cât şi cel „nereglementat”) pentru certificare şi încercare a Comisiei Comunităţilor
Europene a trasat noua cale pentru armonizarea legislaţiei în interiorul U.E. Obiectivul urmărit a fost
acela ca încercările şi certificatele unui stat membru să fie recunoscute în toate statele membre ale U.E.,
având la bază o încredere absolută între toţi partenerii.
 După apariţia seriei de standarde ISO 9000 şi a normelor europene EN seria 45000, certificarea
conformităţii a cunoscut o largă extindere, în prezent, mai ales pe piaţa europeană, importanţa
certificării fiind unanim recunoscută iar numărul cererilor de certificare şi al organizaţiilor certificate
fiind în continuă creştere.
Certificarea este un proces desfăşurat pe baza unui set de proceduri, prin care o terţă parte,
denumită organism de certificare, oferă clienţilor o garanţie scrisă conform căreia un nivel specific
al calităţii unui produs, proces sau serviciu, se situează la nivelul cerinţelor specificate din
standarde sau din alte acte normative aplicabile, în vederea conferirii unei încrederi adecvate în
produsul/procesul/ serviciul respectiv.
În practica economică există trei tipuri de certificări:
 certificarea sistemului de management al calităţii prin intermediul căreia se atestă conformitatea
sistemului de management al calităţii unei organizaţii cu cerinţele în stipulate standardul ISO
9001:2000;
 certificarea de produs prin care se atestă că nivelul specific al caracteristicilor de calitate ale
produselor este în conformitate cu specificaţiile tehnice. Certificarea de produs este
indispensabilă în cazul domeniilor reglementate şi reprezintă una dintre condiţiile obţinerii
permisului de liberă circulaţie a mărfurilor în spaţiul U.E.;
 certificarea personalului prin care se atestă conformitatea competenţei angajaţilor cu anumite
criterii prestabilite.
Identificarea conformităţii se poate materializa sub forma certificatului de conformitate, a
mărcii de conformitate, a certificatului de competenţă sau prin publicarea unor liste de personal
competent.

4.2. Criterii de alegere a unui organism de certificare

Dacă toate organismele de certificare ce operează în interiorul Uniunii Europene trebuie să

îndeplinească cerinţele prezentate anterior, ne putem întreba cum poate un solicitant să aleagă din
multitudinea organismelor de certificare existente pe cel căruia să i se adreseze?
Nici un client nu-şi poate alege auditorii individuali dar poate selecta organismul de certificare
corespunzător, putând pune astfel baza unor relaţii de lungă durată. De aceea, structura procesului de
selecţie este foarte importantă.
Chiar de la primul contact, un organism de certificare poate oferi unui client potenţial
sentimentul de competenţă şi de profesionalism. Ca urmare, un organism de certificare trebuie să
creeze o impresie de furnizare a serviciului dorit şi nu de rigiditate şi birocraţie.
La o primă întâlnire, clientul poate adresa două întrebări :
- este organismul acreditat pentru standardul pe baza căruia organizaţia doreşte certificarea şi
dacă da, sub ce schemă de acreditare?;
- acreditarea existentă acoperă activităţile organizaţiei? (organismele de certificare sunt
acreditate pe mini-sectoare, în conformitate cu clasificarea industrială standard).
Dacă răspunsul la ambele întrebări este afirmativ, procesul de selecţie poate continua.
Un bun indiciu de selecţie a unui organism de certificare este acela al existenţei pe lista de
organizaţii certificate a unor organizaţii de mare importanţă. Faptul că există un număr mare de
organizaţii certificate nu este în mod automat şi un indiciu favorabil pentru un organism de
certificare, acesta putând fi mai mult interesat în cantitate, decât în furnizarea unui serviciu credibil.
Un organism de certificare credibil nu trebuie să ridice nici o obiecţie în a furniza unui client
potenţial o selecţie a clienţilor săi, astfel încât acesta să poată obţine un feedback în legătură cu modul
de desfăşurare a certificării. De asemenea, un organism de certificare cu o bună reputaţie va dispune
întotdeauna şi de un angajat competent, cu solide cunoştinţe în materie şi apt să discute orice problemă.
 În cazul în care organizaţia ce doreşte certificarea este parte a unei corporaţii internaţionale sau
dacă are în mai multe ţări reprezentanţe pe care intenţionează să le certifice, este important ca
organismul de certificare ales să poată opera pe plan internaţional. Aceasta va da un plus de credibilitate
certificării acordate.
De asemenea, trebuie verificată şi modalitatea în care organismul de certificare interpretează
cerinţele standardelor, el netrebuind să adauge acestora propriile sale cerinţe, mult mai restrictive.
Verificarea se realizează prin intermediul documentelor de îndrumare ale organismelor de certificare,
în care este explicat modul de abordare al standardelor pe baza cărora acestea realizează certificarea.
Organismul de certificare trebuie să adopte o atitudine deschisă, să nu existe nici un secret în
legătură cu auditul sau cu procesul de certificare, oferind astfel baza stabilirii unor relaţii de
parteneriat oneste şi de lungă durată. Serviciul de certificare prestat trebuie să fie flexibil şi
nebirocratic.
Un organism de certificare trebuie să furnizeze la cerere :
 o organigramă cu responsabilităţile şi structura ierarhică, relaţiile dintre funcţiile de încercare,
inspecţie şi certificare;
 o descriere a mijloacelor de finanţare;
 o prezentare documentată a sistemului de certificare, incluzând regulile şi procedurile pentru
obţinerea certificării;
 o documentaţie referitoare la statutul său juridic.
Organismul de certificare trebuie ales şi în funcţie de amploarea activităţii pe care o prestează
fiecare client potenţial, aceasta pentru că există diferenţe între auditul desfăşurat la nivelul unei
organizaţii de mari dimensiuni, faţă de cel dintr-o organizaţie de mai mici dimensiuni.
Un alt aspect ce trebuie avut în vedere este cel al costului certificării. Clientul trebuie să
urmărească obţinerea unui cost eficient faţă de parametrii evaluaţi şi nu neapărat o cotaţie redusă,
care poate fi înşelătoare. Clientul trebuie să se informeze asupra taxelor percepute de auditori, taxelor
de cerere de certificare, a taxelor de audit de supraveghere şi ale politicilor de urmărire şi de
rectificare.
În cazul în care este depăşit scopul acreditării sale, un organism de certificare serios nu va
ezita să recomande solicitantului un alt organism de certificare corespunzător sau poate explica
acestuia cât va dura extinderea scopului acreditării sale, în vederea acceptării procesului de
certificare solicitat.
Foarte importantă este şi pregătirea de specialitate a auditorilor ce vor fi implicaţi. Indiferent
dacă este vorba de un auditor sau de mai mulţi, aceştia trebuie să aibă o experienţă corespunzătoare
în genul de activitate ce o vor audita, să cunoască limbajul de specialitate, precum şi problemele
tehnice implicate. De aceea, este bine de întrebat care este pregătirea auditorilor pe care-i va trimite
organismul de certificare, astfel încât să existe o garanţie că echipa va fi competentă.
Organismele de certificare cu reputaţie dezvoltă şi servicii de audit pentru sistemele de
management integrate, de exemplu, acele sisteme care au integrat managementul calităţii,
managementul mediului, al sănătăţii şi siguranţei şi/sau al riscului. Dacă aceasta este o trăsătură a
organizaţiei solicitante, ea poate conduce la un cost mai ridicat dar şi la audituri mai eficiente, însă
organismul de certificare va trebui să explice cu claritate modul său propriu de abordare al acestui
subiect.
În concluzie, decizia de alegere a celui mai potrivit organism de certificare se bazează pe o serie
de factori: reputaţie, competenţă, cost şi atitudine prietenească. Orice solicitant va căuta un organism
care să se caracterizeze printr-o abordare pragmatică, deschisă spre noutate şi constructivă, aptă să
desfăşoare relaţii de parteneriat, nebirocratică, flexibilă şi sensibilă la nevoile clientului şi totodată, cu
costuri eficiente.
 4.3. Etapele unui proces de certificare

Evaluarea independentă a sistemului de management al calităţii unui furnizor, în raport de

anumite criterii definite, constituie atât o categorie distinctă de certificare, dar şi o bază pentru
certificarea conformităţii produselor. Importanţa certificării sistemului de management al calităţii rezidă
în încrederea pe care acesta o conferă că furnizorul este capabil să livreze produse pe baza standardelor
sau a altor documente normative adecvate.
În cazul certificării unui sistem de management al calităţii, organismul de certificare trebuie să
solicite clienţilor săi implementarea şi funcţionarea eficientă a unui sistem de management al
calităţii documentat, în conformitate cu standardele de referinţă sau cu alte documente normative
şi totodată, să-i aducă la cunoştinţă cu promptitudine orice modificări pe care aceştia intenţionează
să le introducă în sistemul respectiv sau alte modificări care-i pot afecta acestuia conformitatea.
Evidenţierea satisfacerii criteriilor se materializează sub forma unui certificat pentru sistemul de
management al calităţii, certificat care atestă că organizaţia evaluată aplică un sistem de management al
calităţii în conformitate cu standardele relevante – EN ISO 9001: 2000.
Pentru ca unei organizaţii să i se certifice sistemele de management al calităţii pe baza ISO 9001
de către un organism de certificare independent, aceasta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, şi
anume :
 să satisfacă în permanenţă cerinţele impuse;
 să menţină un sistem de management al calităţii într-o formă corespunzătoare şi să furnizeze
organismului de certificare toate documentele relevante necesare pentru desfăşurarea
evaluării şi supravegherii sistemului, în vederea certificării;
 să informeze organismul de certificare de orice modificare majoră a sistemului certificat;
 pe parcursul vizitei de supraveghere, să aducă la cunoştinţa organismului de certificare toate
modificările minore operate;
 să nominalizeze un reprezentant al conducerii care să fie responsabil de toate problemele
referitoare la certificarea sistemului de management al calităţii;
 să permită un acces rezonabil al reprezentanţilor organismului de certificare, pe parcursul
orelor de lucru, în vederea îndeplinirii sarcinilor legate de evaluare şi de supraveghere;
 să returneze organismului de certificare certificatul acordat, la sfârşitul perioadei de
certificare sau la revocarea acestuia;
 în caz de revocare, să înceteze folosirea, în publicaţii de specialitate, a tuturor referirilor la
certificat;
 să plătească taxe pentru auditul de concordanţă, de preevaluare, de conformitate, de
reevaluare şi de supraveghere, la nivelul cotaţiilor acestora;
 să plătească orice cost adiţional al organismului de certificare sau al reprezentanţilor acestuia,
pe parcursul îndeplinirii sarcinilor lor;
 să plătească în avans, în lipsa altor stipulaţii;
 să notifice organismului de certificare orice reclamaţie oficială referitoare la sistemul de
management al calităţii, provenită din rândul consumatorilor.
Faţă de organizaţia certificată, organismul de certificare are următoarele obligaţii:
 să notifice organizaţiei certificate orice modificare a regulamentelor schemei de certificare;
 să asigure confidenţialitatea informaţiilor, altele decât cele din domeniul public, furnizate
organismului de certificare sau reprezentanţilor acestuia, în procesul de evaluare sau de
supraveghere a organizaţiei;
 efectueze un număr de minim 2 supravegheri pe an;
 să asigure pentru audituri şi supravegheri numai auditori şi şefi de echipe de audit înregistraţi;
 să perceapă taxe în conformitate cu programul de taxe aprobat şi publicat, în vederea
acoperirii costului de administrare al schemei de certificare.
Certificatul de înregistrare al evaluării capabilităţii este conferit oricărei organizaţii care se
consideră că întruneşte cerinţele sistemului de management al calităţii înscrise în standardul EN ISO
9001. În acest caz, organizaţia respectivă poate folosi marca sau sigla de certificare aparţinând
organismului de certificare respectiv
Pe lângă certificarea sistemelor de management al calităţii, organismele de certificare execută şi
certificarea produselor, indiferent de sectorul implicat. Aceste proceduri pot fi egal aplicate şi în cazul
prestatorilor de servicii.
Standardul EN 45020 oferă următoarea definiţie procesului de certificare a produselor:
„măsură a unei terţe părţi, imparţiale, care arată că există nivelul corespunzător de încredere că un
produs/proces/serviciu corespunzător proiectat este în consens cu un standard definit sau cu un alt
document normativ definit”.
În Uniunea Europeană şi în Asociaţia Europeană a Liberului Schimb există două tipuri de
certificare a produselor şi serviciilor: obligatorie (domeniul reglementat) şi voluntară (domeniul
nereglementat).
Certificarea obligatorie cuprinde domeniile reglementate, respectiv, acele domenii în care
punerea în circulaţie a unor produse tangibile sau intangibile este reglementată de directivele U.E.
privind cerinţele esenţiale, de legislaţia sau de reglementările naţionale referitoare la protecţia vieţii
şi sănătăţii consumatorilor, la protecţia muncii şi a mediului înconjurător.
În acest sens, acestor produse li se poate aplica marca CE şi pot fi puse în circulaţie în
interiorul Uniunii Europene numai după ce ele au fost certificate de către un organism notificat.
Marca CE se aplică exclusiv în domeniul reglementat şi este obligatorie, atestând conformitatea cu
cerinţele esenţiale faţă de produsele respective. Marca CE nu este o marcă de calitate şi nu arată în ce
măsură şi dacă sunt respectate caracteristicile de calitate şi de performanţă, ci este doar un însemn ce
permite o liberă circulaţie a produselor în interiorul U.E., un instrument de supraveghere a pieţei,
care semnifică faptul că produsul pe care este aplicată satisface cerinţele relevante din directivele
U.E.
Producătorul/furnizorul/importatorul care pune în circulaţie un anumit produs trebuie să se supună
procedurii corespunzătoare de evaluare a conformităţii cuprinse în directivele U.E. Marca de certificare
nu se aplică lângă marca CE, spre deosebire de marca de calitate, care se poate aplica lângă aceasta.
În domeniile reglementate pot opera numai organismele acreditate sau notificate.
Certificarea voluntară cuprinde domeniile nereglementate (economia de piaţă liberă) în care
punerea în circulaţie a unor produse tangibile sau intangibile şi certificarea acestora sunt realizate pe
baza contractelor de drept privat şi a înţelegerilor încheiate voluntar. Deşi acreditarea organismelor
de certificare nu este obligatorie în domeniul nereglementat, ea capătă o importanţă din ce în ce mai
mare, servind aceloraşi scopuri (instaurarea încrederii şi acceptarea competenţei şi fiabilităţii
organismului de certificare şi a certificatelor emise).
În cazul certificărilor de produs din domeniul nereglementat, baza certificării o reprezintă
documentele normative (standarde, specificaţii tehnice etc.), iar certificarea de produs se efectuează
pe baza prezentării rezultatelor încercărilor, care trebuie să provină de la un laborator de încercări
acreditat. De aceea, în cadrul procedurilor organismelor de certificare trebuie să se prevadă ca
specificaţia de încercare să fie clar scrisă în documentele de control al calităţii.
În general, certificarea produselor urmează aceleaşi etape ale certificării sistemului de
management al calităţii, implicând însă şi o serie de alte activităţi specifice, cum ar fi: încercări
asupra produsului într-un laborator acreditat, audit al procesului de fabricaţie sau de prestare a
serviciului etc.
Certificarea produselor/serviciilor oferă o serie de avantaje, printre care:
 îmbunătăţirea continuă a calităţii produselor şi serviciilor de către producători, în vederea
îndeplinirii condiţiilor impuse de certificare;
 promovarea produselor şi serviciilor, prin încrederea că cerinţele de calitate stipulate în
documentele de referinţă sunt respectate, orientându-i pe consumatori în alegerea lor;
 creşterea gradului de satisfacţie a consumatorilor, în condiţiile unei reale protecţii a lor;
  eliminarea încercărilor multiple (şi implicit a costurilor aferente) efectuate de către
producători, intermediari şi clienţii finali;
 înlăturarea barierelor tehnice din calea circulaţiei libere a produselor şi serviciilor.
Conformitatea produselor cu cerinţele stipulate se poate materializa în: declaraţia de
conformitate, rapoarte de încercări, certificate de conformitate emise de laboratoare sau de
organisme de încercare sau inspecţie, marcaj de conformitate sau licenţă acordată furnizorului.
În contrast cu domeniul reglementat (marca CE), certificatul sau marca nu sunt obligatoriu
recunoscute, recunoaşterea de către client a certificatelor emise depinzând de încrederea pe care acesta o
are în organismul emitent.
Furnizorul poate declara pe propria-i răspundere că produsele/procesele/serviciile sale sunt
conforme cu normele Uniunii Europene şi cu alte acte normative specifice, caz în care furnizorul emite
declaraţia de conformitate. În acest caz, furnizorul trebuie să exercite un control al tuturor activităţilor
care afectează calitatea produselor/ proceselor/serviciilor, în aşa fel încât să se asigure că sunt respectate
prescripţiile normelor sau altor documente normative la care se referă declaraţia.
Declaraţia de conformitate trebuie să conţină toate informaţiile necesare prin care să se poată
identifica produsele la care se referă:
 numele şi adresa furnizorului care emite declaraţia;
 identificarea produsului (denumire, numărul tipului sau modelului şi toate informaţiile
complementare necesare: număr de lot, eşantion sau serie, originea, numărul de exemplare
etc.);
 referire la norme sau alte documente normative, într-un mod precis, complet şi bine definit;
 dacă este cazul, toată informaţia complementară ce se poate dovedi necesară, cum ar fi:
calitatea, categoria etc.;
 data emiterii declaraţiei;
 semnătura şi titlul sau semnul echivalent (ştampila) persoanei autorizate;
 atestarea că declaraţia este emisă pe propria răspundere a furnizorului.
Declaraţia se poate prezenta sub formă de document, etichetă sau echivalent şi este, de
asemenea, posibil să fie imprimată sau aplicată, de exemplu, într-un comunicat, catalog, factură sau
manual de instrucţiuni pentru uzul utilizatorului privind produsul în cauză.
Certificatele de conformitate reprezintă documente, emise pe baza unor reguli ale unui sistem
de certificare şi care conferă o încredere suficientă că un anumit produs/proces/serviciu identificat
este în conformitate cu un anumit standard sau cu un alt act normativ. Un certificat de conformitate
cuprinde, pe lângă caracteristicile produsului respectiv (produsul la care se referă, standardul sau
actul normativ care acoperă produsul etc.) şi informaţii referitoare la organismul care a efectuat
verificările (numele şi marca organismului de certificare care emite certificatul, data expirării, dacă
este necesar, numele organismului de acreditare etc.), precum şi marca de conformitate, care trebuie
să identifice organismul de certificare care o aplică.

4.4. Preocupări privind activităţile de certificare şi acreditare în R. Moldova

Una dintre principalele preocupări aflate pe agenda de lucru a Parlamentului R. Moldova încă
din anul 1990 a fost problema calităţii produselor şi serviciilor. În acest sens, şi în vederea alinierii la
cerinţele standardelor internaţionale, în 1990 a fost adoptat un set de legi cu privire la certificarea
mărfurilor și la protecția consumatorilor.
În spiritul acestui proiect, în scopul prevenirii comercializării de produse/prestării de servicii
necorespunzătoare calitativ şi al identificării şi eliminării acestora de pe piaţă a fost instituit sistemul
naţional de asigurare, certificare, omologare şi de supraveghere a calităţii produselor şi serviciilor,
 realizat de Departamentul de Standartizare, Certificare și Metrologie a mărfurilor.
Conform legislației menţionate, puteau fi oferite spre vânzare numai produsele/serviciile
omologate, certificate sau care prezentau condiţii speciale de calitate, prevăzute în contractele de livrare
sau în documentaţiile tehnice, astfel încât acestea să nu afecteze viaţa, sănătatea, liniştea şi securitatea
oamenilor, animalelor, precum şi protecţia mediului înconjurător. Lista produselor pentru care era
obligatorie omologarea, certificarea sau ambele confirmări calitative era aprobată de Guvernul R.
Moldova, la propunerea ministerelor sau departamentelor interesate şi a Comisiei Naţionale de
Standarde şi publicată anual în Monitorul Oficial. În anul 2012 menclatorul mărfurilor prevăzute pentru
certificarea obligatorie a fost abrogat, astfel punând în pericol cetățenii țării față de mărfurile importate.
Ca urmare, prin adoptarea succesivă a mai multor acte normative, în R. Moldova au fost introduse
următoarele:
 înfiinţarea ANSA – Agenția Națională pentru Siguranța Alimentului, recunoscută de Guvernul
R. Moldova ca unic organism în baza reorganizării prin fuziune a Agenţiei Sanitar- Veterinare
şi pentru Siguranţa Produselor de Origine Animală şi a Inspectoratului General de
Supraveghere Fitosanitară şi Control Semincer. Agenţia este autoritatea administrativă
subordonată Guvernului, responsabilă de implementarea politicii statului în domeniul de
reglementare şi control pentru siguranţa alimentelor şi în domeniul sanitar-veterinar,
zootehnic, al protecţiei plantelor şi carantinei fitosanitare, controlului semincer, calităţii
produselor primare, produselor alimentare şi a hranei pentru animale;

În noiembrie 2003 a fost adoptată Legea nr. 186, cu privire la evaluarea conformităţii produselor,
care stabileşte cadrul legal pentru evaluarea conformităţii produselor, utilajelor, proceselor,
tehnologiilor, sistemelor de producţie şi lucrărilor potenţial periculoase, software, sistemelor calităţii şi
serviciilor (denumite în continuare produse), utilizate în Republica Moldova în scopul asigurării
securităţii naţionale, evitării fraudelor, apărării drepturilor, protecţiei vieţii, eredităţii, sănătăţii şi
bunurilor consumatorilor, protecţiei mediului. Domeniul legii cuprinde toate produsele plasate pe piaţă
şi/sau utilizate în Republica Moldova.
Principiile pe care se bazează evaluarea conformităţii sînt:
a) reprezentarea intereselor publice privind protejarea pieţei interne şi contribuţia la promovarea
principiului liberei circulaţii a produselor ce corespund cerinţelor esenţiale prescrise;
b) accesul nediscriminatoriu la procesul de evaluare a conformităţii al tuturor solicitanţilor;
c) aplicarea unor proceduri identice la evaluarea conformităţii produselor omogene;
d) competenţă, imparţialitate şi independenţă faţă de posibila prevalare a oricăror interese specifice;
e) transparenţă, credibilitate şi accesul publicului la informaţia privind activitatea de evaluare a
conformităţii;
f) asigurarea confidenţialităţii şi păstrarea secretului profesional şi comercial;
g) examinarea imparţială a contestaţiilor;
h) inadmisibilitatea cumulării în cadrul unui organism a funcţiilor de certificare şi acreditare;
i) inadmisibilitatea cumulării în cadrul unui organism a funcţiilor de certificare şi supraveghere a
pieţei;
j) armonizarea cu regulile europene şi internaţionale de evaluare a conformităţii;
k) caracterul voluntar al acreditării.
n 2011 prin legea nr 235 privind activităţile de acreditare şi de evaluare a conformităţii, care
stabileşte cadrul legal pentru activitatea de acreditare a organismelor de evaluare a conformităţii,
realizată cu titlu obligatoriu sau voluntar, pentru plasarea produselor pe piaţă şi pentru activitatea de
evaluare a conformităţii, indiferent de faptul că această evaluare este obligatorie sau nu la produsele
introduse pe piaţă şi/sau utilizate în Republica Moldova.
Activitatea de acreditare se realizează de către Centrul Naţional de Acreditare, desemnat în
calitate de organism naţional unic de acreditare, cu denumirea abreviată „MOLDAC”.
Centrul Naţional de Acreditare:
 a) dezvoltă acreditarea şi evaluarea conformităţii şi conferă încredere în competenţa tehnică şi
în integritatea organismelor de evaluare a conformităţii, pe principiile prevăzute la art. 5 alin. (2);
b) se conformează permanent standardului de referinţă, documentelor europene şi
internaţionale privind funcţionarea organismului de acreditare;
c) înfiinţează şi menţine structuri adecvate în cadrul propriilor activităţi pentru garantarea
participării efective şi echilibrate a tuturor părţilor interesate;
d) identifică activităţile de evaluare a conformităţii pentru care este competent să realizeze
acreditarea şi prestează servicii de instruire şi de transfer de cunoştinţe în domeniul acreditării;
e) acreditează organisme de evaluare a conformităţii în baza standardelor de referinţă şi emite
certificate de acreditare, indiferent de faptul că evaluarea conformităţii se efectuează cu titlu
obligatoriu sau voluntar, şi anume:
- laboratoare de încercări;
- laboratoare de etalonări;
- laboratoare medicale;
- organisme de inspecţie în domeniul evaluării conformităţii;
- organisme de certificare a produselor;
- organisme de certificare sisteme de management;
- organisme de certificare pentru alte scheme de certificare în domeniul voluntar sau
reglementat;
- organisme de certificare persoane;
- organizatori de scheme de încercări interlaboratoare;
- organisme de evaluare a conformităţii pentru noi domenii stabilite de EA-Cooperarea
Europeană pentru Acreditare sau de autorităţi cu funcţii de reglementare;
f) poate să organizeze teste de competenţă sau alte comparări pentru laboratoarele de
încercări/etalonări sau pentru organismele de inspecţii ori poate implica în acest proces alte entităţi
pe care le recunoaşte şi le consideră competente;
g) monitorizează menţinerea competenţei de către organismele de evaluare a conformităţii
pentru care a emis certificate de acreditare;
h) asigură exercitarea funcţiilor sale cu competenţă, promptitudine şi fără impunere de condiţii
oneroase solicitanţilor de acreditări;
i) îndeplineşte obligaţiile ce îi revin în calitate de membru al organizaţiilor europene şi
internaţionale de acreditare;
j) cooperează cu autorităţile de reglementare şi colaborează cu organizaţiile neguvernamentale
pentru elaborarea politicilor naţionale privind acreditarea şi evaluarea conformităţii;
k) evaluează organismele de evaluare a conformităţii care solicită dreptul de a activa în
domeniile reglementate, cu recunoaşterea ulterioară de către autorităţile de reglementare;
l) stabileşte şi aplică criterii de selectare, monitorizare, instruire şi desemnare a evaluatorilor,
experţilor tehnici implicaţi în procesul de acreditare;
m) participă la elaborarea de reglementări în domeniul acreditării, evaluării conformităţii;
n) participă la nivel naţional, european şi internaţional la procesul de elaborare a standardelor
în domeniul său de activitate;
o) publică rapoarte anuale de audit financiar.
(2) Centrul Naţional de Acreditare exercită şi alte funcţii prevăzute de prezenta lege şi de
regulamentul său.
(3) Pentru exercitarea atribuţiilor sale, Centrul Naţional de Acreditare trebuie:
a) să păstreze înregistrări referitoare la activitatea de acreditare, inclusiv la comitetele tehnice,
la evaluatori şi la experţii implicaţi în activitatea de acreditare;
b) să pună la dispoziţie publicului informaţii despre activitatea sa, inclusiv ghiduri, instrucţiuni
etc.;
c) să asigure o reprezentare echilibrată a părţilor interesate la activitatea de acreditare conform
standardelor de referinţă;
 d) să stabilească reguli conform standardelor de referinţă, ghidurilor şi recomandărilor asociate
acestora, specifice domeniului acreditării;
e) să informeze autorităţile de reglementare despre activităţile din domeniul acreditării şi să
ofere expertiză, la solicitare;
f) să reprezinte interesele ţării la activităţile internaţionale şi la cele europene în domeniul
acreditării;
g) să elaboreze politici, reguli şi proceduri care să asigure transparenţa şi credibilitatea
procesului de acreditare
(4) În procesul activităţii sale, Centrul Naţional de Acreditare asigură utilizarea şi
implementarea documentelor organizaţiilor europene şi internaţionale de specialitate, care stabilesc
criterii generale şi reguli în domeniul acreditării şi evaluării conformităţii.
(5) În vederea exercitării eficiente a funcţiilor sale, Centrul Naţional de Acreditare respectă
principiul neconcurenţei, pe următoarele criterii:
a) independenţă faţă de organismele de evaluare a conformităţii pe care le evaluează şi faţă de
presiunile comerciale;
b) asigurare a lipsei conflictelor de interese cu organismele de evaluare a conformităţii,
nedeţinere de acţiuni sau de alte genuri de interese financiare sau administrative într-un organism de
evaluare a conformităţii;
c) neoferire şi nefurnizare a nici unei activităţi sau a nici unui serviciu care se execută de către
organismele de evaluare a conformităţii acreditate de el, neacordare de consultanţă pentru obţinerea
sau menţinerea acreditării;
d) neconcurenţă cu organismele naţionale de acreditare ale altor state
În spiritul legii de mai sus, prin domeniu reglementat se înţelege ansamblul activităţilor
economice şi al produselor asociate acestora, pentru care se emit reglementări tehnice specifice
privind condiţiile de introducere pe piaţă şi de utilizare. Domeniul reglementat cuprinde:
 1. Echipamente de joasă tensiune
 2. Recipiente sub presiune
 3. Jucării
 4. Produse pentru construcţii
 5. Compatibilitatea electromagnetică
 6. Maşini industrial
 7. Echipamente individuale de protective
 8. Aparate de cîntărit cu funcţionare neautomată
 9. Dispozitive medicale implantabile active
 10. Arzătoare cu combustibili gazoşi
 11. Cazane pentru apă caldă
 12. Explozibili utilizaţi în scopuri civile
 13. Dispozitive medicale
 14. Medii potenţial explosive
 15. Ambarcaţiuni de agreement
 16. Ascensoare
 17. Echipamente de refrigerare
 18. Echipamente sub presiune
 19. Dispozitive medicale pentru diagnostic în vitro
 20. Echipamente terminale de radio şi telecomunicaţii
 21. Ambalaje şi deşeuri de ambalaje
 22. Instalaţii de transport pe cablu pentru persoane
 23. Interoperativitatea sistemului transeuropean de transport feroviar de mare viteză
 24. Echipamente maritime
 25. Echipamente sub presiune transportabile
  26. Emisiile de zgomot în mediu produse de echipamentele destinate utilizării în exteriorul
clădirilor
 27. Interoperativitatea sistemului transeuropean de transport feroviar convenţional
 28. Mijloace de măsurare.
Produsele cuprinse în domeniul reglementat nu pot fi introduse pe piaţă şi utilizate decât în
măsura în care satisfac cerinţele esenţiale, în cazul în care conformitatea lor a fost evaluată în
conformitate cu procedurile de evaluare aplicabile şi dacă sunt marcate potrivit reglementărilor în
vigoare.
Această lege mai oferă şi o serie de definiţii ale unor termeni specifici, printre care:
acreditare – atestare de către organismul naţional de acreditare a faptului că un organism de
evaluare a conformităţii îndeplineşte cerinţele stabilite prin standardele de referinţă şi, după caz, orice
alte cerinţe suplimentare, inclusiv cele prevăzute în schemele de acreditare specifice relevante, pentru
realizarea activităţilor specifice de evaluare a conformităţii;
apel – cerere a unui organism de evaluare a conformităţii pentru reconsiderarea oricărei decizii
nefavorabile luate de organismul naţional de acreditare în legătură cu statutul de acreditare pe care
primul îl doreşte;
atestare – emitere a unei declaraţii, bazată pe o decizie luată în urma unei analize a evaluării,
care stipulează că îndeplinirea cerinţelor aplicabile a fost demonstrată;
cerinţe esenţiale – cerinţe stipulate de reglementările tehnice naţionale în vederea asigurării
securităţii naţionale, inofensivităţii produselor şi a serviciilor pentru viaţa, sănătatea şi securitatea
oamenilor, pentru regnul animal şi cel vegetal, pentru mediul ambiant şi bunurile materiale în scopul
protecţiei intereselor consumatorului, inclusiv în vederea prevenirii practicilor care induc în eroare
consumatorul în ceea ce priveşte compoziţia, destinaţia, originea, calitatea şi inofensivitatea produselor;
cerinţă specificată – necesitate sau aşteptare declarată în documente normative precum sînt
reglementările, standardele, specificaţiile tehnice;
certificare – atestare efectuată de o terţă parte referitor la produse, la procese, la sisteme şi la
persoane;
certificat de acreditare – document oficial sau set de documente oficiale care confirmă acordarea
acreditării pentru un domeniu definit;
certificat de conformitate – document care atestă că un produs identificat corespunzător a fost
supus procedurilor de evaluare a conformităţii şi că, la momentul evaluării, produsul este conform
cerinţelor specificate aplicabile;
Schema generalizată privind posibilităţile de utilizare a modulelor

MODULUL A (Controlul intern al procesului de producţie) Producătorul întocmeşte şi

păstrează documentaţia tehnică, emite declaraţia de conformitate şi aplică pe produse marca
 naţională de conformitate SM.
MODULUL Aa (Controlul intern al procesului de producţie cu examinări efectuate de către
un organism de evaluare a conformităţii desemnat (în continuare - organism)) Organismul
efectuează încercări asupra produselor. Producătorul întocmeşte şi păstrează documentaţia tehnică,
emite declaraţia de conformitate şi aplică pe produse marca naţională de conformitate SM.
MODULUL B (Examinarea de tip) Producătorul prezintă unui organism documentaţia tehnică şi
tipul de produs. Organismul efectuează încercări, constată conformitatea tipului de produs cu cerinţele
esenţiale şi eliberează producătorului un certificat de examinare de tip pentru produsul examinat.
MODULUL C (Conformitatea cu tipul de produs) Producătorul, în baza certificatului de
examinare de tip, eliberează o declaraţie de conformitate şi aplică pe produse marca naţională de
conformitate SM.
MODULUL D (Asigurarea calităţii procesului de producere) Producătorul aplică, la etapa de
producere şi de încercare a produsului finit, un sistem de management al calităţii, certificat de către un
organism de certificare conform standardului internaţional ISO 9001, emite o declaraţie de conformitate
în baza certificatului de examinare de tip şi a sistemului de management al calităţii certificat şi aplică pe
produse marca naţională de conformitate SM.
MODULUL E (Asigurarea calităţii produsului) Producătorul aplică, la etapa de control intern şi
de încercare a produsului finit, un sistem de management al calităţii, certificat de către un organism
conform ISO 9001, eliberează o declaraţie de conformitate în baza certificatului de examinare de tip şi a
sistemului de management al calităţii certificat şi aplică pe produse marca naţională de conformitate
SM.
MODULUL F (Verificarea produsului) Organismul verifică conformitatea produsului şi
eliberează un certificat de conformitate. Producătorul emite o declaraţie de conformitate, în baza
certificatului de examinare de tip şi a certificatului de conformitate, şi aplică pe produse marca naţională
de conformitate SM.

MODULUL G (Verificarea unităţii de produs) Producătorul întocmeşte documentaţia tehnică.

Organismul verifică conformitatea produsului şi eliberează un certificat de conformitate. Producătorul
eliberează o declaraţie de conformitate în baza certificatului de conformitate şi aplică pe produse marca
naţională de conformitate SM.
 MODULUL H (Asigurarea totală a calităţii). Producătorul aplică, la etapele de proiectare, de
producere şi de încercare a produsului finit, un sistem de management al calităţii, certificat de către un
organism conform ISO 9001, emite o declaraţie de conformitate şi aplică pe produse marca naţională de
conformitate SM.
Marca naţională de conformitate SM este formată din literele S şi M, care simbolizează, respectiv,
"securitate conform cerinţelor esenţiale'' şi "Moldova"
Organismul de certificare a sistemelor calităţii evaluează sistemul calităţii pentru a stabili dacă
acesta corespunde cerinţelor menţionate la pct. 149 din prezentele Reguli. Aceasta presupune
conformitatea cu cerinţele standardului internaţional ISO 9001, ţinând cont de natura specifică a
produselor.
Standardul internaţional ISO 9001 este accesibil în Fondul naţional de documente normative de
standardizare, gestionat de către Organismul Naţional de Standardizare
Organismul de certificare a sistemelor calităţii ia o decizie cu privire la corespunderea sistemului
calităţii cerinţelor standardului internaţional ISO 9001 şi aduce la cunoştinţa producătorului decizia sa în
termen ce nu va depăşi 30 zile. Comunicarea va conţine concluziile examinării şi decizia motivată
privind certificarea sau refuzul de certificare a sistemului calităţii, sub răspunderea organismului de
certificare a sistemelor calităţii privind veridicitatea deciziei adoptate.
În cazul producătorilor sau reprezentanţilor acestora cu sediul în alte ţări, documentele care atestă
conformitatea produselor trebuie deţinute de importatori.
Conformitatea produselor cu cerinţele esenţiale poate fi demonstrată prin:
 declaraţia de conformitate întocmită de producător sau de reprezentantul acestuia;
 rapoarte de încercare;
 certificate de conformitate emise de laboratoare sau de organisme de încercare sau inspecţie,
alese de producător, conform procedurilor de evaluare;
 marcajul de conformitate.
Dacă procedura de evaluare impune intervenţia unui organism independent de clienţii lui,
evaluarea conformităţii produselor din domeniul reglementat cu cerinţele esenţiale prevăzute în
reglementările tehnice se realizează de către organisme desemnate de autorităţile competente, acreditate
în prealabil de organismul naţional de acreditare.
Aceste organisme, desemnate pe baza certificatului de recunoaştere emis de autoritatea
competentă, trebuie să-şi desfăşoare activitatea cu respectarea următoarelor cerinţe minime şi principii:
 disponibilitate de personal şi echipamente;
 personal tehnic competent pentru evaluarea conformităţii;
 deţinerea unei asigurări de răspundere civilă, în cazul în care, prin lege, răspunderea nu revine
statului;
 competenţă şi imparţialitate;
 transparenţă şi credibilitate;
 independenţă faţă de posibila predominare a oricăror interese specifice;
 asigurarea confidenţialităţii şi păstrarea secretului profesional;
 reprezentarea intereselor publice;
 contribuţia la promovarea principiului liberei circulaţii a produselor.
Procedurile privind evaluarea conformităţii depind de gradul de complexitate al produsului şi de
riscul estimat la utilizarea acestuia. Reglementarea tehnică prevede, pentru fiecare categorie de produse
din domeniul reglementat, una sau o combinaţie a următoarelor proceduri:
 control intern;
 examinare de tip;
 conformitatea cu tipul;
 asigurarea calităţii producţiei;
 asigurarea calităţii produsului;
  verificarea produsului;
 verificarea unităţii de produs;
 asigurarea calităţii.

Fig. 6 Marca europeană de conformitate

Marcajul CE poate fi urmat, după caz, de numărul de identificare al organismului de evaluare a

conformităţii produsului, număr atribuit acestuia de către Comisia Europeană.
Problemele calităţii se află în permanenţă în atenţia Executivului de la Bucureşti, în acest sens
fiind incluse în Acordul Social de anul 2002 o serie de măsuri referitoare la creşterea competitivităţii
produselor şi serviciilor româneşti, printre care se numără şi certificarea sistemului de management al
calităţii în conformitate cu standardele internaţionale şi fundamentarea programului „Fabricat în
România”, pe baza criteriilor de evaluare a conformităţii produselor.
În urma certificării conformităţii produselor cu standardele europene armonizate, acestora li se
poate aplica marca de conformitate, care atestă că produsul respectiv este fabricat în conformitate cu un
standard european.
Una dintre aceste mărci, este marca europeană “Key Mark”, elaborată de CEN şi CENELEC,
prezentată în figura 1.

Fig. 1 Simbolul Key Mark

Aplicarea pe produse a acestui simbol este rezultatul unei activităţi voluntare, în domeniul
nereglementat şi prezintă avantajul că furnizează cumpărătorilor o încredere în calitatea produsului
achiziţionat, precum şi posibilitatea de supraveghere a pieţei prin înlăturarea concurenţei neloiale şi a
produselor de calitate inferioară.
În România se folosesc două tipuri de mărci: marca SR – figura 2, pentru certificarea
conformităţii produselor cu standardele româneşti neobligatorii şi marca SR-S – figura 3, pentru
certificarea conformităţii cu standardele româneşti obligatorii (care conţin prevederi referitoare la
protecţia vieţii şi sănătăţii consumatorilor şi la protecţia mediului înconjurător). Acordarea dreptului de
utilizare a acestor mărci de conformitate este atribuită de către Asociaţia de Standardizare din România
(ASRO) sau de către organismele de certificare mandatale de aceasta.

Fig 2. fig 3.
Fig. 2 Marca de certificare a conformităţii cu cerinţele standardului românesc Fig. 3
Marca de certificare a conformităţii cu standardele româneşti de securitate
 TEMA 5
PROPRIETĂŢILE MĂRFURILOR

Bibliografie recomandată
1. Bîrcă A., Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
2. Olaru M., Pamfilie R.. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005
3. Redeş A., Petrescu V., Răducanu I.. Merceologie industrială. Editura Eficient, 1998.
4. Stanciu I., Olaru M., Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996

Obiective operaționale
- Să definească proprietățile mărfurilor
- Să enumere și să caracterizeze proprietățile fizice ale mărfurilor
- Să identifice criterii de clasificare a proprietăților mărfurilor
- Să explice proprietățile chimice ale mărfurilor
- Să argumenteze proprietățile organoleptice ale mărfurilor
-
Subiectele temei
5.1. Noțiune, rolul și caracterul proprietăților mărfurilor
5.2. Clasificarea proprietăţilor mărfurilor
5.3. Caracteristica proprietăţillor fizice a mărfurilor
5.4. Caracteristica proprietăţilor chimice a mărfurilor
5.5. Caracteristica proprietăţilor psiho-senzoriale (organoleptice) a mărfurilor

5.1. Noțiune, rolul și caracterul proprietăților mărfurilor

Proprietăţile mărfurilor sunt însuşiri, atribute ale mărfurilor, care le dau o anumită utilitate în
consum şi au menirea să satisfacă a nevoie sau să realizeze un serviciu cerut de consumator.
În capitolele anterioare am arătat, că merceologia este o disciplină, a cărui obiect este studierea
proprietăţilor mărfurilor în strânsă legătură cu calitatea lor, Cunoaşterea proprietăţilor, aportului lor la
stabilirea calităţii este deosebit de importantă în practica economică.
Proprietăţile mărfurilor sunt determinate de materia primă utilizată, procesele tehnologice de
fabricaţie, operaţiile de ambalare, transport, manipulare şi păstrare. Primii doi factori determină
structura şi compoziţia chimică a produselor, la rândul său determinând mărimea altor proprietăţi.

5.2. Clasificarea proprietăţilor mărfurilor

Proprietăţile mărfurilor pot fi grupate şi definite după mai multe criterii:

1. În funcţie de ponderea pe care o au în stabilirea calităţii se disting:
- proprietăţi critice – care determină în mod decisiv calitatea mărfurilor, ele reprezentând
circa 10 % din numărul total al proprietăţilor (de exemplu, proprietăţile igienico-sanitare ale
produselor);
- proprietăţi importante – cele care au o influenţă considerabilă asupra calităţii produselor;
numărul lor reprezintă circa 40 % din totalul proprietăţilor (de exemplu proprietăţile nutritive ale
alimentelor);
- proprietăţi minore – cu influenţă redusă asupra calităţii, dar care au o pondere mai mare în
totalul proprietăţilor, de circa 50 %.
2. În funcţie de modalitatea de determinare există:
 - proprietăţi măsurate direct (masă, dimensiuni, compoziţie chimică etc.);
- proprietăţi măsurate indirect (durabilitate, siguranţă în funcţionare etc.);
- proprietăţi apreciate organoleptic (culoare, gust, miros etc.).
3. După aportul adus la serviciul pe care îl îndeplinesc în timpul utilizării, se deosebesc
proprietăţi:
- tehnico-funcţionale (rezistenţă, durabilitate, fiabilitate etc.);
- economice (consum de energie, cheltuieli în utilizare, cheltuieli cu piese de schimb etc.);
- psiho-senzoriale (estetice şi organoleptice);
- ergonomice (confort în utilizare etc.);
- ecologice (grad de poluare a mediului etc.).
4. După ramura ştiinţifică care se ocupă de studiul proprietăţilor distingem:
- proprietăţi fizice (optice, mecanice, termice, electrice etc.);
- proprietăţi chimice (rezistenţa la acizi şi baze, rezistenţa la coroziune etc.);
- proprietăţi igienico-sanitare (conţinutul de toxine, conţinutul şi natura microorganismelor
etc.); - proprietăţi tehnologice (sudabilitate, deformabilitate etc.).
5. După modul de exprimare proprietăţile sunt:
- exprimate cifric (30 kg, 25 cm);
- exprimate în valori absolute (34 m, 10 l);
- exprimate în valori relative (5 %);
- exprimate în valori de interval (14 + 1).
- exprimate noţional (dulce-amar, moale, clar-opalescent).
-

5.3. Caracteristica proprietăţilor fizice a mărfurilor

Proprietăţile fizice au o contribuţie semnificativă atât ca pondere, cât şi ca importanţă pentru

calitatea mărfurilor. Proprietăţile fizice sunt foarte variate şi pot fi grupate astfel:
- proprietăţi fizice generale (masa, compactitatea, densitatea, porozitatea, higroscopicitatea,
umiditatea, permeabilitatea);
- proprietăţi termice (căldura specifică, dilatarea, capacitatea calorică);
- proprietăţi electrice (conductibilitatea electrică, capacitatea electrică, rigiditatea electrică);
- proprietăţi magnetice (starea de magnetizare, permeabilitatea magnetică);
- proprietăţi optice (aspectul cromatic, transparenţa, luciul, reflexia, refracţia);
- proprietăţi mecanice (rezistenţa, rezilienţa, plasticitatea, duritatea, elasticitatea,
durabilitatea);
- proprietăţi tehnologice (maleabilitatea, forjabilitatea, sudabilitatea, capacitatea de a forma
şi reţine gaze, proprietăţi reologice ale aluatului).

1. Proprietăţi fizice generale

Masa se determină prin cântărire (cu aparate de cântărire numite balanţe) şi constituie cantitatea
de substanţă dintr-un anumit corp (marfă, produs). În funcţie de tipul produselor, pentru aprecierea
calităţii se determină: masa totală (brută) a produsului, masa specifică sau densitatea (masa unităţii de
volum), masa pe metru pătrat, masa pe metru liniar etc.
În Merceologie, se folosesc următoarele proprietăţi derivate din masă:
- masa pe unitatea de lungime (kg/m) în cazul majorităţii produselor textile;
- masa pe unitatea de suprafaţă (kg/m2) la covoare, hârtie, piele;
- masa pe unitatea de volum (kg/m3) la produse din lemn.
În vorbirea curentă apare adesea confuzia între noţiunile de masă şi greutate. Greutatea unui
corp este forţa cu care acesta este atras vertical spre centrul Pământului.
 Masa specifică (densitatea) reprezintă masa unităţii de volum şi poate fi exprimată în
kg/dm sau g/cm3.
3

Din această relaţie reiese că la acelaşi volum şi pentru acelaşi produs, dacă structura corpului
este compactă, masa (deci densitatea) lui este mai mare decât în cazul când structura este poroasă.
Astfel, o sticlă compactă poate avea densitatea de 3,4 kg/dm 3, în timp ce o sticlă cu o structură
celular poroasă (sticla spongioasă) poate avea o densitate sub 1, de exemplu 0,2 kg/dm3.
La corpurile lichide densitatea depinde de temperatură şi de substanţele dizolvate în lichidele
respective. Determinarea densităţii la lichide se face cu ajutorul areometrului (densimetrului) sau
picnometrului.
Densitatea poate fi: reală (corespunzătoare materialului fără pori) şi aparentă (în cazul
materialelor poroase).
Densitatea reală (d) se referă la materialele compacte (fără pori), precum şi la substanţa propriu-
zisă a materialelor poroase.
Densitatea aparentă (da) a corpurilor poroase este egală cu raportul dintre masa corpului şi
volumul lui, limitat de suprafaţa lui exterioară (adică inclusiv volumul porilor). Această densitate se
referă pe lângă materialele poroase şi la materialele în stare de pulbere (ciment, ipsos etc.), care
întotdeauna prezintă goluri între granule.
Compactitatea reprezintă gradul (în procente) de îndesare (umplere) a materialului pe unitatea
de volum şi se exprimă prin raportul dintre densitatea aparentă şi densitatea reală. Corpurile care nu
prezintă pori au compactitatea egală cu 1 (de exemplu sticla). La corpurile poroase compactitatea scade.
Porozitatea este conţinutul în pori al unui corp şi este proprietatea inversă a compactităţii.
Proprietăţile de sorbţie.
Sorbţia este procesul de înglobare a vaporilor de apă, a gazelor sau a substanţelor dizolvate de
către corpurile solide sau lichide.
Principalele proprietăţi de sorbţie sunt: absorbţia, adsorbţia, higroscopicitatea, capacitatea de
îmbibare a apei, capilaritatea, permeabilitatea.
Absorbţia reprezintă fenomenul de îmbibare a substanţelor lichide sau gazoase în spaţiile
intermoleculare ale absorbantului.
Adsorbţia este procesul de fixare a moleculelor unui lichid sau gaz sub forma unei pojghiţe
foarte subţiri în spaţiile intermoleculare ale adsorbantului.
Higroscopicitatea este însuşirea unor mărfuri de a absorbi valorii de apă din mediul
înconjurător. Natura materialului, temperatura şi umiditatea relativă a atmosferei înconjurătoare sunt
factori care influenţează higroscopicitatea produselor.
Capacitatea de îmbibare a apei reprezintă absorbţia şi reţinerea apei de către proba de material
la scufundarea lui în apă. Unele materiale (vata, lemnul, pielea, textilele) au o capacitate mare de
îmbibare a apei.
Capacitatea de cedare a apei (desorbţia) se caracterizează prin cedarea umidităţii din
produs mediului ambiant, când aerul are o umiditate relativă scăzută.
Capilaritatea se determină prin înălţimea la care se ridică lichidul prin difuziune capilară
într-un timp determinat. Capilaritatea este o proprietate caracteristică pentru produse ca vata,
ţesăturile etc. şi serveşte pentru determinarea calităţii acestor produse.
Permeabilitatea este proprietatea unor mărfuri de a lăsa să treacă prin ele particule de aer,
vapori de apă, praf etc. Această proprietate este deosebit de importantă pentru mărfurile textile,
îmbrăcăminte, încălţăminte, influenţând gradul de confort şi proprietăţile igienice.
Permeabilitatea este cu atât mai mare, cu cât este mai mare numărul de pori. Inversul acestei
proprietăţi este impermeabilitatea, fiind o proprietate principală a unor ţesături, foi de cort etc.

2. Proprietăţile termice
 Se referă la modul de comportare a materialelor sub acţiunea energiei termice. Temperatura
poate modifica unele proprietăţi ale produselor: lungimea, volumul, structura, rezistenţa electrică,
culoarea, starea de agregare etc.
Principalele proprietăţi termice sunt: conductibilitatea termică, stabilitatea termică,
termoizolarea, căldura specifică, coeficientul de dilatare termică şi capacitatea calorică.
Conductibilitatea termică este proprietatea corpurilor de a conduce căldura prin masa lor.
Cantitatea de căldură ce trece prin material este direct proporţională cu suprafaţa lui, cu timpul şi invers
proporţională cu grosimea stratului de material.
Transmiterea căldurii prin conducţie are loc mai ales în corpurile solide. Căldura se transmite
treptat, din moleculă în moleculă, fără deplasare vizibilă de substanţă. În realitate moleculele corpurilor
solide se află într-o permanentă mişcare oscilatorie în care cele cu conţinut de căldură mai mare (mai
repezi) se ciocnesc cu cele mai sărace în căldură (mai lente), cedându-le o parte din energia lor cinetică.
În felul acesta moleculele mai reci se încălzesc, iar cele mai calde se răcesc. Fenomenul persistă până
când temperatura corpului de uniformizează.
În cazul metalelor la transmiterea căldurii participă electronii liberi, datorită cărora metalele au o
conductibilitate termică mai mare decât alte materiale. Conductibilitatea termică a metalelor este
aproximativ proporţională cu conductibilitatea electrică.
Prin stabilitate termică se înţelege rezistenţa la foc a materialelor. Mult mai precis poate fi
caracterizată stabilitatea termică prin temperatura maximă la care poate fi expus produsul fără a
suferi degradări. Stabilitatea termică este o caracteristică importantă pentru mase plastice, fibre
naturale şi sintetice şi cauciucuri.
Produsele şi mărfurile pot fi caracterizate prin analiză termică. Metodele termice de analiză
permit determinarea pentru produse a temperaturii de fierbere, de topire, de autoaprindere, de
congelare, de înmuiere, de inflamabilitate etc.
Termoizolarea este capacitatea corpurilor de a conduce rău căldura. Produse ca pluta,
asbestul, lâna, penele de pasăre, hârtia, cartonul şi în general corpurile poroase care deţin în masa lor
aer, sunt rele conducătoare de căldură şi se numesc izolatori termici.
Cunoaşterea capacităţii de termoizolare prezintă interes la alegerea materialelor din care se
produc diferite mărfuri electrocasnice, îmbrăcăminte, încălţăminte, produse pentru construcţii etc.
Căldura specifică reprezintă cantitatea de căldură necesară unui gram dintr-un corp pentru a-
şi ridica temperatura cu un grad Celsius, fără a-şi modifica starea fizică sau chimică. Experienţa
arată, că pentru a încălzi cu acelaşi număr de grade aceleaşi cantităţi de substanţe diferite, sunt
necesare cantităţi de căldură diferite. Cea mai mare căldură specifică, exprimată în cal/g/grad o au:
apa (1), cauciucul (0,5); lâna (0,41), iar cea mai mică o au metalele: aluminiul (0,2), cuprul (0,091).
Dilatarea termică este proprietatea corpurilor de a-şi modifica dimensiunile sub acţiunea
căldurii. Dilatarea poate fi liniară şi volumică. Dilatarea termică liniară este creşterea în lungime a
unui corp, provocată de creşterea temperaturii. Dilatarea volumică reprezintă creşterea volumului
unui corp datorită creşterii temperaturii sale; este caracteristică pentru corpurile amorfe, la care
variaţia lungimii este aceeaşi în toate direcţiile, modificându-se doar volumul corpului, nu şi forma.
Mărimea cu care au crescut dimensiunile unui corp în urma unei dilatări se numeşte dilataţie.
Această proprietate este importantă pentru mărfurile metalice (de exemplu liniile de cale ferată),
instrumentele de măsurare etc. O atenţie mare se acordă din acest punct de vedere ambalării
produselor lichide. Recipientele utilizate în acest scop nu se umplu complet, lăsând spaţiu pentru
dilatarea, respectiv contractarea mărfurilor în limita spaţiului aferent din ambalaj.
Capacitatea calorică este capacitatea produselor de a absorbi o anumită cantitate de căldură
din mediul înconjurător.
După modul de comportare faţă de agenţii termici, produsele se împart în:
Termostabile – nu sunt influenţate considerabil de acţiunea căldurii;
Termorezistente – rezistente la temperaturi înalte sau joase (sticla ignifugă, asbest, fibre
policlorvinilice etc.);
 Refractare – rezistente la temperaturi înalte fără a-şi schimba compoziţia şi fără a se sfărâma,
înmuia sau topi.

3. Proprietăţile electrice
Aceste proprietăţi sunt caracteristice în special mărfurilor electronice, electrotehnice,
electrocasnice. Principalele proprietăţi electrice sunt: conductibilitatea electrică, rezistenţa electrică şi
rezistivitatea electrică, capacitatea electrică, rigiditatea electrică.
Conductibilitatea electrică este proprietatea unui material de a conduce curentul electric, adică
de a permite deplasarea sarcinilor electrice în interiorul lor sub acţiunea unei diferenţe de potenţial.
Rezistivitatea electrică este proprietatea inversă conductibilităţii, fiind invers proporţională cu
mobilitatea purtătorilor de sarcini.
În funcţie de electroconductibilitate, materialele se împart în:
Conductoare electrice – conduc bine curentul electric şi au o rezistivitate mică. Conductoarele
au o largă utilizare în electrotehnică şi telecomunicaţii, din această categorie fac parte majoritatea
metalelor. Cele mai bune conducătoare electrice sunt: argintul, cuprul, aluminiul. Aliajele acestor metale
au de asemenea o conductibilitate electrică bună, dar ceva mai redusă, în urma alierii câştigând însă
proprietăţi mecanice mai bine.
Materiale electroizolante (izolatoare) – nu conduc curentul electric, opunând rezistenţă mare
la trecerea lui prin material. Datorită acestei proprietăţi se utilizează la realizarea izolaţiei între părţile
conductoare ale dispozitivelor electrice. Cele mai cunoscute materiale electroizolante sunt:
porţelanul, sticla, lemnul impregnat, cauciucul, materialele plastice – policlorura de vinil, bachelita,
polistirenul etc.
Materialele semiconductoare – se situează din punct de vedere electric între conductoare şi
electroizolatoare, putând conduce curentul electric numai în anumite condiţii. Aliajele
semiconductoarelor sunt pe bază de siliciu şi germaniu, care impurificate cu elemente trivalente (bor,
galiu) conduc curentul electric prin „goluri” şi sunt de tip p, iar cele impurificate cu elemente
pentavalente (arseniu, fosfor) au plus de electroni şi sunt de tip n. Materialele semiconductoare se
utilizează pe larg la obţinerea tranzistoarelor şi circuitelor integrate.
Rezistenţa electrică reprezintă raportul între tensiunea electrică continuă, aplicată la bornele
unui circuit electric şi intensitatea curentului pe care îl stabileşte în circuit. Unitatea de măsură este
ohmul.
Capacitatea electrică caracterizează un sistem de conductoare, de exemplu un condensator, din
punct de vedere al energiei electrice pe care o poate acumula la un moment dat. Capacitatea unui
conductor este numeric egală cu raportul dintre sarcina electrică a armăturii şi tensiunea dintre armături.
Ea depinde de proprietăţile geometrice şi de mediul care separă cele două armături. Unitatea de măsură
este faradul.
Rigiditatea electrică este valoarea intensităţii unui câmp electric, care, aplicat unui material,
provoacă străpungerea electrică a acestuia (străpungerea este pierderea proprietăţilor materialului în
urma unei energii mari aplicate). Rigiditatea depinde de frecvenţă şi temperatură şi are importanţă la
obţinerea unor piese electronice

4. Proprietăţile magnetice
Fenomenele magnetice şi interacţiunea dintre câmpul magnetic şi cel electric stau la baza
transformării energiei electrice în diferite alte forme de energie cu diferite utilizări practice.
Principalele proprietăţi magnetice sunt: starea de magnetizare şi permeabilitatea magnetică.
Starea de magnetizare este starea materiei, caracterizată prin moment magnetic al unităţii de
volum diferit de zero, generat de mişcarea electronilor pe orbită şi în jurul axei proprii. Aceste mişcări
dau naştere momentelor magnetice. Starea de magnetizare a unui material poate fi temporară (în funcţie
de existenţa unui câmp magnetic exterior) şi permanentă (prezentă şi în absenţa unui câmp magnetic
exterior).
 Permeabilitatea magnetică reprezintă raportul între inducţia magnetică a materialului şi
inducţia magnetică a vidului., Variaţia inducţiei magnetice în funcţie de variaţia câmpului magnetic este
folosită mai ales în industria electrotehnică. În funcţie de permeabilitatea magnetică materialele pot fi
magnetice dure (pentru magneţi permanenţi) şi magnetice moi (pentru electromotoare).

5. Proprietăţile optice
Se manifestă prin culoare, luciu, transparenţă, reflecţie şi lumină.
Culoarea din punct de vedere fizic este o însuşire a luminii, determinată de compoziţia sa
spectrală şi reprezintă o radiaţie de o anumită lungime de undă, cu efecte de natură fiziologică asupra
retinei, efecte produse de lumina zilei sau de lumina reflectată de un corp oarecare.
Corpurile produc senzaţia vizuală a culorii prin absorbţia unei părţi din radiaţiile care compun
lumina albă, ochiul percepând radiaţiile reflectate sau emise de corpuri. În anumite condiţii, unele
corpuri emit lumină cu o compoziţie care depinde de natura, temperatura şi iluminarea corpurilor.
Spectrul radiaţiilor luminoase este cuprins între 4000 A (lumina violetă) şi 7500 A (lumina
roşie). Deci, cu creşterea lungimii de undă a luminii, culoarea luminii se modifică treptat, trecând de la
violet la indigo, albastru, verde, galben, portocaliu şi roşu. Majoritatea corpurilor absorb din spectrul
vizibil anumite radiaţii în mod specific, obţinându-se o anumită culoare, adică absorbţia este selectivă.
Absorbţia selectivă a luminii depinde nu numai de diferenţele de compoziţie a substanţelor, cât mai ales
de structurile lor chimice (de exemplu, culoarea diamantului diferă de cea a grafitului).
Transparenţa reprezintă proprietatea unui material sau a unui mediu să lase să treacă prin el o
anumită radiaţie, fără a modifica în vre-un fel caracterul radiaţiei respective. Un material transparent
pentru lumină permite să treacă prin lumina, fără a o difuza, astfel încât obiectele aflate dincolo de un
strat de acest material pot fi văzute clar.
Un produs este cu atât mai transparent, cu cât absoarbe şi reflectă mai puţină lumină. Această
proprietate este de o mare importanţă pentru mărfurile din sticlă şi unele materiale plastice.
Transparenţa se exprimă prin factorul de transmisie, care este raportul procentual dintre razele
luminoase care au pătruns în material şi cele care au trecut prin el. Transparenţa se consideră foarte bună
când raportul respectiv depăşeşte 90 %.
Inversul transparenţei este opacitatea, iar proprietăţile intermediare sunt transluciditatea şi
opalescenţa.
Opalescenţa este proprietatea de difuziune a luminii în unele medii tulburi (de exemplu apă cu
puţin lapte) în urma fenomenului de împrăştiere a luminii. Transluciditatea reprezintă proprietatea unui
corp (de exemplu geam mat, porţelan) de a permite trecerea luminii, dar de a împiedica vederea clară
prin el a unui obiect în urma difuzării luminii care vine de la acel obiect.
Luciul este proprietatea optică a suprafeţei mărfurilor de a reflecta lumina incidentă cu
difuziune cât mai redusă. Luciul depinde de aspectul suprafeţei, de uniformitatea acesteia
Reflexia este fenomenul de întoarcere la mediul din care au venit şi a unor radiaţii, de
exemplu, de lumină, care au întâlnit o suprafaţă de separaţie între două medii.
Refracţia este fenomenul de abatere din drumul ei a unei raze de lumină care străbate suprafaţa
de separaţie a două medii transparente diferite. Indicele de refracţie este egal cu raportul dintre sinusul
unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de refracţie a unei raze care pătrunde dintr- un mediu în altul.
Această caracteristică este importantă pentru multe produse, cum ar fi pentru petrol, ulei,
băuturi, parfumuri, sticlă, materiale plastice etc. Determinarea indicelui de refracţie se face cu două
scopuri: pentru aprecierea gradului de puritate şi a concentraţiei unor produse, folosind în acest scop
refractometrul.

6. Proprietăţile mecanice
Proprietăţile mecanice se referă la comportarea mărfurilor la acţiunea diferitelor forţe exterioare
ce le pot modifica structura sau forma. Cele mai importante proprietăţi mecanice sunt: rezistenţa la
diferite solicitări, plasticitatea, duritatea, elasticitatea, durabilitatea etc.
 Rezistenţa este una dintre proprietăţile cele mai importante ale multor mărfuri, cum sunt
materialele de construcţii, produsele textile, mărfurile metalice, materialele plastice etc. Rezistenţa
caracterizează proprietatea unui corp de a se împotrivi la acţiunea diferitelor forţe exterioare (tracţiune,
rupere, încovoiere, îndoire, compresiune, uzură), care tind să-l distrugă.
Rezilienţa (rezistenţa la şoc mecanic) reprezintă rezistenţa la rupere prin izbire. Se determină
prin ruperea dintr-o singură lovitură a unei probe crestate la mijloc. Rezilienţa depinde de structura
materialului şi indică rigiditatea, tenacitatea şi fragilitatea unor mărfuri.
Rigiditatea reprezintă proprietatea materialelor de a se opune deformărilor mecanice (ex.
metalele). Tenacitatea este proprietatea materialelor de a se rupe sub acţiunea forţelor externe după
deformaţii permanente vizibile (ex. lemnul). Fragilitatea este determinată de proprietatea de a se
rupe brusc sub acţiunea unor forţe externe, fără deformaţii vizibile.
Plasticitatea este capacitatea materialelor de a căpăta deformaţii permanente, fără a-şi
modifica volumul, sub acţiunea solicitărilor mecanice.
Duritatea (rezistenţa la pătrundere) caracterizează capacitatea materialului de a se opune la
pătrunderea unui corp din exterior în stratul superficial. Duritatea poate fi determinată prin mai multe
metode: prin zgâriere, prin apăsare, metode dinamice.
Elasticitatea este proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea forţelor exterioare şi
de a reveni la forma şi dimensiunile iniţiale după încetarea solicitărilor. Alungirea este deformarea
care precede ruperea, în cazul în care efortul de tracţiune este mai mare decât limita de elasticitate.
Durabilitatea mărfurilor este capacitatea de a-şi menţine însuşirile un timp cât mai
îndelungat, în condiţii normale de exploatare. Este un indicator sintetic, în care se regăsesc, direct sau
indirect, valorile principalelor proprietăţi mecanice. Durabilitatea mărfurilor depinde de natura şi
structura produsului, de fenomenele de uzură şi oboseală, dar şi de acţiunea unor factori externi.

7. Proprietăţile tehnologice
Cunoaşterea acestor proprietăţi este necesară pentru adaptarea tehnologiilor de prelucrare a
materialelor în scopul obţinerii produselor finite. Această proprietăţi se manifestă în procesele de
prelucrare şi sunt caracteristice diferitelor grupe de produse.
În cazul ţesăturilor cele mai cunoscute proprietăţi tehnologice sunt: aspectul exterior şi
draparea.
Aspectul exterior al ţesăturilor depinde de combinarea culorilor, concordanţa între desen şi
culoare, posibilitatea de realizare pe scară largă şi de preţul de cost.
Draparea este proprietatea ţesăturilor de a forma cute şi dungi în îmbrăcăminte. Caracterul
cutelor depinde de proprietăţile fibrelor, de proprietăţile mecanice şi de structura ţesăturii.
În cazul metalelor cele mai importante proprietăţi tehnologice sunt: turnabilitatea,
maleabilitatea, forjabilitatea, sudabilitatea, plasticitatea.
Maleabilitatea este proprietatea metalelor ca sub acţiunea unor forţe exterioare să se
deformeze fără a se fisura.
Forjabilitatea este proprietatea metalului de a putea fi forjat, adică de a suferi deformaţii
permanente fără fisurare în stare solidă. Forjarea este prelucrarea unui semifabricat metalic, prin
presare la cald sau la rece, cu ciocanul sau cu presa.
Sudabilitatea este proprietatea metalelor sau maselor plastice de a putea fi sudate. Sudarea
este operaţia de îmbinare nedemontabilă a două sau mai multe piese, executată la cald prin topire sau
presare, astfel încât piesele sudate să formeze un corp comun.
Plasticitatea este proprietatea unui material solid sau păstos de a căpăta deformaţii permanente
fără fisurare, când este supus unor anumite solicitări. În cazul făinii de grâu, principalele proprietăţi
tehnologice (de panificaţie) sunt: capacitatea de hidratare, capacitate de a forma şi reţine gaze,
proprietăţile reologice ale aluatului.
 5.4. Caracteristica proprietăţilor chimice a mărfurilor

Proprietăţile chimice ale mărfurilor definesc tipul şi cantitatea substanţelor chimice din produs,
comportarea faţă de diferiţi agenţi chimici, solubilitatea etc. Cele mai importante proprietăţi chimice
sunt: compoziţia chimică şi stabilitatea la acţiunea agenţilor chimici.
Compoziţia chimică reprezintă tipul şi conţinutul substanţelor chimice care intră în compoziţia
mărfurilor. Substanţele care determină compoziţia chimică sunt grupate în substanţe de bază, secundare,
impurităţi şi corpuri străine. Proprietăţile şi proporţiile acestor substanţe influenţează asupra modului de
comportare faţă de anumiţi factori care acţionează în timpul utilizării, transportului sau păstrării
mărfurilor. Cunoaşterea acestor proprietăţi este foarte importantă în special pentru produsele alimentare,
chimice, cosmetice, textile, încălţăminte.
În practica industrială şi merceologică prin analiză chimică se stabileşte cantitatea şi calitatea
materiilor prime, a produselor semifabricate şi a produselor finite, precum şi desfăşurarea proceselor de
fabricaţie.
Dacă analiza se referă numai la o identificare a elementelor care intră în compoziţia substanţelor,
ea se numeşte calitativă, în timp ce stabilirea cantităţilor corespunzătoare din fiecare element care intră
în compoziţia unei substanţe poartă numele de analiză cantitativă.
Proprietăţile chimice, consecinţă principală a compoziţiei chimice, se reflectă în comportarea
faţă de acizi, oxidanţi, săruri, coloranţi etc. Această comportare determină stabilitatea mărfurilor în
procesele de păstrare, transport şi utilizare.
Stabilitatea la acţiunea agenţilor chimici exprimă proprietatea mărfurilor de a rezista sau
nu la contactul cu diferite substanţe în timpul utilizării sau păstrării. Studierea stabilităţii mărfurilor
la acţiunea agenţilor chimice, presupune cunoaşterea modului de comportare la acizi, săruri, oxigenul
din aer etc. De exemplu, comportarea textilelor sub acţiunea detergenţilor, vaselor de menaj sub
influenţa diverşilor acizi, metalelor faţă de agenţii de coroziune.
Dintre produsele industriale, sticla prezintă o rezistenţă bună la acţiunea apei, a bazelor, acizilor
şi a sărurilor, dar acidul fluorhidric are o acţiune corozivă. Rezistenţa sticlei la acţiunea substanţelor
chimice este o proprietate importantă pentru sticla de laborator, sticla optică, de construcţii, de ambalaj.
Materialele plastice sunt rezistente la acizi, baze, oxizi şi se folosesc în industria chimică, unde nu
rezistă alte materiale. Unele produse textile, de exemplu bumbacul, hidrolizează în contact cu acizii,
formând săruri, alte produse (lâna) sunt rezistente la acizi, dar se degradează în contact cu bazele sau
alcoolii.
O proprietate importantă a metalelor şi aliajelor utilizate în obţinerea mărfurilor metalice este
capacitatea de a rezista la acţiunea agenţilor corozivi, deci rezistenţa la coroziune. Coroziunea poate fi
produsă de agenţi atmosferici, de electroliţii din aer sau din sol.
Coroziunea poate fi uniformă, când întreaga suprafaţă a piesei este uniform atacată sau
locală, când coroziunea se manifestă în anumite porţiuni sau la unii componenţi ai aliajelor.

5.5. Caracteristica proprietăţilor psiho-senzoriale (organoleptice) a mărfurilor

Aceste proprietăţi pot fi urmărite cu ajutorul organelor de simţ şi în consecinţă au implicaţii
majore asupra comportamentului consumatorului, putând stimula sau inhiba consumul.
Pentru produsele alimentare, proprietăţile senzoriale deţin o pondere medie de 60 % în
coeficientul de calitate generală.
Capacitatea de a percepe proprietăţile organoleptice diferă de la un individ la altul, fiind
determinată de sensibilitatea organului de simţ faţă de anumiţi stimuli externi. Datorită importanţei
comerciale şi fiziologice a caracteristicilor senzoriale s-au dezvoltat tehnicile de analiză a calităţii
produselor, constituind o nouă disciplină, numită „analiză senzorială” sau senzorică.
 Proprietăţile senzoriale se exprimă noţional, spre deosebire de celelalte caracteristici, care pot fi
măsurabile prin analize, fie direct, fie indirect şi exprimate cifric în anumite limite maxime sau minime,
după importanţă.
Mirosul este un mijloc de exprimare a senzaţiilor olfactive. Mirosul alimentelor are o influenţă
deosebită asupra consumatorului în luarea deciziei de cumpărare sau respingere a mărfurilor.
Clasificarea mirosurilor a făcut obiectul a numeroase studii şi încercări, fără a putea stabili până în
prezent criterii obiective, unanim acceptate, pentru o clasificare obiectivă şi completă. Una din
clasificările cele mai folosite aparţine lui Henning, acesta apreciază că există şase mirosuri de bază:
floral (parfumat), picant, eteric, răşinos, de ars şi putred, sistematizate în prisma care îi poartă numele.
Senzaţiile gustative sunt exprimate prin gust. Stimulii senzaţiilor gustative sunt prezenţi în
structura chimică a produselor alimentare. Ca şi în cazul mirosului, există nişte grupe funcţionale ce
îndeplinesc fie rol excitant – glucofore (glucoza) pentru gustul dulce, fie rol de intensificator –
auxogluconice (grupa hidroxil).
Gusturile se clasifică în patru senzaţii de bază: dulce, sărat, acru şi amar. Gusturile de bază sunt
provocate de substanţele pure: clorura de sodiu are gust sărat; soluţiile acizilor acetic, citric, tartric au
gust acre; gustul de dulce este conferit de glucoză, zaharoză, fructoză; gustul amar este caracteristic
pentru substanţele care au gruparea nitro - NO2: chinină, săruri de magneziu.
Caracteristic mecanismului de percepţie este faptul că cele patru gusturi fundamentale au
receptori diferiţi, cu o sensibilitate specifică, localizaţi în diferite regiuni ale limbii. Pentru dulce
sensibilitatea este maximă la vârful limbii, pentru amar la baza ei, pentru sărat pe margini (imediat după
vârf), iar pentru acru partea mijlocie a suprafeţei laterale.
Senzaţiile gustative şi senzaţiile olfactive se influenţează reciproc, încât în procesul percepţiei
excitarea uneia determină indirect şi excitarea celeilalte. Aroma este o caracteristică complexă gustativ-
olfactivă, specifică produselor alimentare. Aceasta poate exista fie datorită compoziţiei naturale a
materiilor prime, fie ca urmare a tehnologiei de prelucrare sau utilizării unor potenţiatori de aromă.
Un caz particular al aromei îl reprezintă buchetul – specific doar băuturilor alcoolice.
Vinurile şi vinarsurile învechite de calitate superioară au un buchet deosebit, dacă sunt învechite în
condiţii speciale; aroma este rezultatul unor reacţii chimice complexe.
Proprietăţile tactile (cutanate). Senzaţiile tactile se datorează sensibilităţii pielii, determinate
de terminaţiile nervoase libere. Sensibilitatea tactilă este foarte mare pe vârful degetelor, pe buze, pe
suprafaţa limbii.
Senzaţiile cutanate sunt de trei feluri: senzaţii tactile (de atingere sau presiune); senzaţii
termice (de cald, de rece); senzaţii alergice (de durere).
Cu ajutorul simţului tactil pot fi evidenţiate o serie de caracteristici importante ale produselor
ca: forma, consistenţa, elasticitatea, rigiditatea, adezivitatea, dimensiunea suprafeţei, temperatura
produsului, greutatea mişcarea obiectelor etc. sau caracteristici cum sunt: prospeţimea, frăgezimea,
gradul de tare la produsele alimentare.
Exprimarea proprietăţilor tactile se face prin intermediul indicilor noţionali ca: neted, aspru,
fibros, lipicios, fierbinte, cald, rece, uscat, moale, apos, crocant, sfărâmicios, pufos, fragil, gumos,
păstos etc.
 TEMA 6
DESIGNUL MĂRFURILOR

Bibliografie recomandată
1. Părăian, E. şi Pascu, E. 2010. Designul şi estetica mărfurilor, Editura Universitară, Bucureşti.
2. Pamfilie, R., Procopie, R. 2002. Design şi estetica mărfurilor, Editura ASE, Bucureşti
3. Rotaru, G. şi Stanciu, S. 2005 a. Merceologie - Noţiuni fundamentale. Editura Academica,
Galaţi.

Obiective operationale
-să definească designul mărfurilor
-să expună estetica mărfurilor
-să enumere și să caracterizeze elementele esteticii mărfurilor
Subiectele temei
6.1. Noțiuni de design și estetică a mărfurilor
6.2. Elementele esteticii mărfurilor

6.1. Noțiuni de design și estetică a mărfurilor

Dimensionarea calităţii estetice a mărfurilor se impune ca o necesitate determinată de evoluţia

omului pe de o parte şi de evoluţia mediului economic pe de altă parte. Astăzi, produsul este considerat
a fi nu numai o entitate fizică, dar şi una psihologică. În prezent asistăm la o puternică interferenţă între
industrie şi artă, la o pătrundere tot mai puternică a valorii artistice în universul obiectelor.
Estetica reprezintă o disciplină filosofică, care studiază esenţa, legităţile, categoriile şi structura
acelei atitudini umane faţă de realitate, caracterizată prin reflectarea, contemplarea, valorizarea şi
făurirea unor trăsături specifice ale obiectelor şi proceselor din natură, societate şi conştiinţă sau ale
creaţiile omeneşti.
În Dicţionarul explicativ al limbii române Estetica este definită ca ştiinţa care studiază legile şi
categoriile artei, considerată ca forma cea mai înaltă de creare şi de receptare a frumosului; ansamblu de
probleme privitoare la esenţa artei, la raporturile ei cu realitatea, la metodele creaţiei artistice, la
criteriile şi genurile artei.
Categoria fundamentală a esteticii este frumosul. Frumosul nu are sens decât pentru oameni şi
numai pentru cei capabili să-l perceapă. El oglindeşte atât ordinea lumii exterioare, cât şi armonia
trăirilor interioare, subiective, îmbinând planul afectivităţii cu cel al raţionalităţii lucide.
Estetica studiază:
- frumosul natural;
- frumosul artistic;
- frumosul industrial.
Frumosul industrial reprezintă obiectivul esteticii industriale. Estetica industrială este un
proces de implicare a artei în structura produsului industrial. Ea cuprinde atât elemente de proiectare cât
şi elemente de psihologie a formelor, de teorie a consumurilor, de sociologie a gusturilor.
Estetica mărfurilor este o disciplină de sinteză, a cărei cunoaştere impune cunoştinţe
economico-sociologice, de marketing, merceologie, management, de teorie şi practică artistică.
Designul este un cuvânt englezesc, ce defineşte un fenomen de civilizaţie. Dicţionarele recunosc
pentru design accepţiuni ca: intenţie, schemă de abordare a unei lucrări, construcţie, proiectare,
compoziţie. Principala lui semnificaţie rămâne proiectarea estetică – procesul complex de concepere şi
proiectare a formelor funcţionale şi totodată frumoase. Când termenul design se referă la producţia în
serie, se foloseşte expresia design industrial. Designul face parte integrantă din
 industria şi economia contemporană, fiind o componentă esenţială a culturii materiale, a esteticii şi
mediului înconjurător.

6.2. Elementele esteticii mărfurilor

Elementele esteticii mărfurilor sunt explicate şi caracterizate prin intermediul categoriilor
estetice. Principalele categorii estetice sunt: forma, structura, linia, desenul, stilul, ornamentul,
simetria, proporţia, armonia, contrastul şi culoarea.
Forma este un element esenţial în producţia mărfurilor de larg consum şi reprezintă
manifestarea în exterior a ordinii interioare a obiectelor. Forma este definită într-un sens vag, ca fiind
configuraţia generală a liniei sau volumului şi într-un sens mai precis, ca fiind aranjamentul părţilor care
determină această configuraţie.
Forma este generată în primul rând de structura materialului, de funcţionalitate şi utilitate. Forma
produselor, fiind accesibilă pentru percepţie, devine atribut al valorii lui, un purtător de informaţii
asupra valorii produsului. Ea provoacă omului o reacţie emoţională, prin care se exprimă aprecierea
senzorială directă a formei: forma atrage sau respinge, place sau displace. Pentru ca forma unui obiect
util să fie frumoasă, ea trebuie să fie armonioasă, să fie corelată cu compoziţia, iar compoziţia să
corespundă obiectului, construcţiei, materialului de fabricaţie.
Forma exprimă veridic conţinutul. Evoluţia formei produselor poartă amprenta dezvoltării
tehnicii în diferite perioade istorice, putem uşor constata trecerea de la forme grele, încărcate la
simplitate şi frumos (de exemplu, evoluţia formei aparatelor electrocasnice şi electrotehnice). În prezent
formele sunt raţionale şi au o linie elegantă, formele geometrice şi aerodinamice înlocuiesc formale
tradiţionale, creând o atmosferă modernă şi plăcută.
Forma are un caracter dinamic, constituind un element de diversificare sortimentală şi de
creştere a competitivităţii pe piaţă. Produsul va avea succes pe piaţă, dacă pe lângă o funcţie bună va
avea şi o formă atractivă, Importantă rămâne îmbinarea armonioasă a elementelor funcţie-formă, forma
produselor fiind de aşa manieră concepută, încât să corespundă atât sub raport estetic, cât şi funcţional-
utilitar.
Echilibrul dintre funcţie – formă - structură este o necesitate de care se ţine seama în proiectarea
produselor. În acest echilibru, funcţia reprezintă destinaţia produsului, adică scopul pentru care a fost
creat, forma exprimă configuraţia produsului, prin care obiectul apare ca produs al muncii, ca marfă, iar
structura exprimă modul cum este dispusă material, aranjamentul şi coeziunea moleculelor, în vederea
alcătuirii ei.
Specialiştii apreciază, că examinarea şi soluţionarea în condiţii optime a unităţii dintre formă,
structură şi funcţie, reprezintă punctul cheie al esteticii industriale, este modalitatea prin care se poate
atinge perfecţiunea evidentă şi emoţională numită frumos industrial.
Linia ca element estetic determină forma obiectelor, delimitează şi circumscrie toate obiectele
vizibile, producând o infinită diversitate de forme.
Există mai multe tipuri de linii: linii drepte, supuse legilor proporţiilor, care determină
armonia; linii circulare, care pot include conţinuturi atrăgătoare; linii imitative, reproduc elemente
din natură, ale au un caracter dinamic, în evoluţie dând senzaţia de mişcare; linii geometrice, care
dau senzaţia de echilibru; linii orizontale, verticale sau oblice etc.
Asocierea mai multor tipuri de linii amplifică rezultatele expresive, datorită contrastului lor
implicit. Cu ajutorul liniilor se transpune imaginea unei idei, obţinându-se desenul.
Desenul este o consecinţă a schiţării liniilor şi a formării conturului, care dau imaginea unei
idei sau a unui obiect. Se pot realiza desene liniare, figurative, nefigurative, statice, dinamice etc.
O caracteristică importantă a desenului este autenticitatea lui. Şi în cazul desenului trebuie să
se ţină seama de raporturile dintre utilitate şi material, de aplicarea culorilor şi valorile tonale.
Deşi desenul este un element estetic autonom, funcţia lui a fost şi rămâne în multe cazuri
subordonată, având rolul de a preceda şi pregăti execuţia lucrărilor.
 Stilul exprimă o sinteză a trăsăturilor dominante a unei structuri, civilizaţii, epoci. Stilul poartă
amprenta unei anumite perioade, trăsăturile spirituale care individualizează un domeniu al culturii la un
anumit moment istoric. Ca atare, stilul nu poate fi limitat doar la domeniul creaţiei artistice, ci cuprinde
toate acele manifestări ale activităţii umane, care includ aspecte cu caracter estetic.
Apartenenţa stilurilor la diferite epoci, îndeosebi artistice, determină o mare varietate de şcoli şi
orientări. Astfel, putem aminti stilurile mobilierului: Clasic, Renaştere, Baroc, Regence, Ludovic al
XVI-lea, stil rustic, stil contemporan. În activitatea turistică în funcţie de zonă, categorie, destinaţie, se
utilizează diferite stiluri de mobilă, dând o notă distinctă unităţilor de turism. În schimb, producţia de
mare serie este orientată spre modele noi, cu linie modernă, cu o funcţionalitate continuu îmbunătăţită,
cu o finisare exterioară şi interioară superioară.
Ornamentul este un element de podoabă, decorativ, executat în diferite tehnici, independent sau
integrat într-o compoziţie şi destinat să înfrumuseţeze un obiect sau un edificiu. Este o proprietate
minoră, cu pondere mare din totalul proprietăţilor şi cu efecte deosebite asupra cumpărătorilor.
Chiar dacă în estetica mărfurilor preocupările actuale sunt orientate spre simplificarea formelor,
suprafeţelor, volumelor, pentru expresivitatea şi claritatea ansamblului, nu trebuie eliminată în totalitate
decoraţiunea. Ornamentul capătă o valoare estetică majoră în condiţiile când nu este un adaos de prisos,
când nu este strident, disonant şi când, dimpotrivă, corespunde unor nevoi, necesităţi estetice, stimulând
bunul gust. Ornamentul îşi menţine importanţa mai ales la produse industriale ca: stofe, ţesături,
confecţii, covoare, tapete, tapiserii, bijuterii, ceasuri, rame, grilaje etc.
Simetria este expresia unor raporturi de mărime şi formă, de ordine şi dispunere, de potrivire şi
concordanţă pe care o au părţile unui întreg între ele şi în totalitate. Fiind proprietatea reală a unui
ansamblu alcătuit din elemente care răspund anumitelor reglementări, părţile se pot raporta la un centru,
la o axă, la o distanţă, un plan etc. Prin simetrie obiectele capătă proprietăţi de armonie, echilibru,
proporţionalitate.
Proporţia reprezintă raportul elementelor din punct de vedere cantitativ, din punct de vedere al
mărimilor (dimensiuni, suprafeţe, volume. Un element se găseşte în raport cu altul într-o anumită
mărime, cel următor se găseşte în raport cu celelalte, iar întreg ansamblul este alcătuit din raporturi
precise.
Armonia redă raportul elementelor din punct de vedere calitativ, formând impresia finală de
plăcut. Armonia exprimă concordanţa elementelor componente ale unui întreg, unitatea conţinutului şi a
formei. Armonia este considerată atribut sau efect al frumosului.
Contrastul face parte din legile care privesc variaţia, constituind un factor care stimulează
percepţia. Contrastul înlătură situaţia de monotonie, stimulează variabilitatea, permite compararea unor
valori estetice cu altele, conturarea caracterelor proprii ale elementelor ansamblului, etalarea
expresivităţii întregului.
Se cunoaşte contrastul de linii şi forme, de mărimi şi structuri, de textură, de umbră şi lumină,
de valoare, de culoare, de cald şi rece etc.
Culoarea reprezintă una dintre cele mai importante elemente ale esteticii. Culoarea, ca efect,
nu există decât la nivelul ochiului, ea nu are o existenţă proprie, ci numai o interpretare fiziologică.
În funcţie de efectele psihologice pe care la au asupra oamenilor, culorile se împart în două
categorii – culori calde şi culori reci. Culorile roşu, galben, portocaliu au lungimi de undă mari şi se
numesc culori calde. Culorile verde, albastru, violet au lungimi de undă mici şi se numesc culori reci.
Din punct de vedere estetic, culoarea poate fi caracterizată prin luminozitate, tonalitate şi
saturaţie.
Luminozitatea este un factor necromatic şi se referă direct la intensitatea sursei luminoase,
folosindu-se uneori şi termenul de strălucire.
Tonalitatea este caracteristica culorii care se referă la sursa perceptivă calitativ şi indicată cu
termenii: roşu, verde, galben, albastru.
 Saturaţia este caracteristica culorii care se raportează la o scară de senzaţii, reprezentând grade
crescânde de culoare plecând de la alb. O culoare este cu atât mai saturată, cu cât pare mai amestecată
cu alb. Un corp care absoarbe uniform toate radiaţiile, apare negru. Dacă absorbţia este numai parţial
uniformă, ele apare cenuşiu. Un corp care reflectă toate radiaţiile spectrului vizibil cu aceeaşi intensitate,
apare alb.
Folosirea culorii se face în scopuri practice şi estetice pentru a crea nota de individualitate a
produsului. Preferinţa pentru culori nu este condiţionată numai de legi ale percepţiei, ci şi de convingeri
şi de predilecţii personale. În afară de valoarea afectivă, deoarece toate produsele cumpărate sunt
colorate, culoarea are şi o mare valoare economică.
Valoarea estetică a produselor în general şi a produsului industrial în special, prin concepţia
cromatică, reprezintă la etapa actuală de dezvoltare a producţiei industriale o preocupare majoră.
 TEMA 7
SORTIMENTUL MĂRFURILOR

Bibliografie recomandată
1. Bîrcă A., Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
2. Olaru M., Pamfilie R.. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005
3. Redeş A., Petrescu V., Răducanu I.. Merceologie industrială. Editura Eficient, 1998.
4. Stanciu I., Olaru M., Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996

Obiective operaționale
-să cunoască noțiunile de sortiment, gamă sortimentală, structură sortimentală diversificare
sortimentală.
-să explice factorii înnoirii sortimentului
-să caracterizeze produsul nou, produsul diversificat și produsul modernizat
-să argumenteze rolul inovațiilor tehnologice la formarea managementului sortimentului

Subiectele temei
7.1. Noțiuni generale ale sortimentului mărfurilor
7.2. Înnoirea sortimentală
7.3. Managementul calității și sortimentului mărfurilor

7.1. Noțiuni generale ale sortimentului mărfurilor

În condiţiile actuale ale pieţei interne şi internaţionale, produsul trebuie să fie definit în strânsă
legătură cu conceptul de marketing. Conform acestui concept, produsul reprezintă ansamblul
elementelor ce generează cererea exprimată de consumator pe piaţă. Aceasta depinde atât de creaţia
inginerească, cât şi de prezentarea produsului, de canalele de distribuţie, preţul, calitatea, prestigiul pe
care-l oferă utilizatorului etc.
Sortimentul reprezintă mulţimea mărfurilor realizate sau comercializate de o anumită
unitate, structurată calitativ şi cantitativ, în funcţie de anumite criterii, astfel încât să corespundă
cererii în general, sau cererii unui segment de consumatori şi să contribuie la asigurarea unei
activităţi de producţie, respectiv comerciale rentabile.
Structura sortimentului reprezintă totalitatea elementelor sale componente şi a relaţiilor dintre
ele, respectiv o modalitate specifică de grupare şi ordonare a acestora.
Între nevoi, structura gamei sortimentale, calitatea produselor şi eficienţa economică există
o relaţie de interdependenţă dinamică.
Diversificarea sortimentală poate fi dezvoltată: pe orizontală (presupune mărirea numărului
liniilor de produse, deci adoptarea unei modalităţi extensive) sau pe verticală (presupune cercetare şi
inovaţie, îmbunătăţirea liniilor actuale prin utilizarea de noi materiale, tehnologii, deci adoptarea
unei modalităţi intensive).
Modernizarea sortimentală presupune optimizarea elementelor existente, reformularea
acestora.
Optimizarea gamei sortimentale se poate face prin metoda de programare multifactorială.
Produsele absolut noi satisfac nevoile latente ale consumatorilor.
 7.2. Înnoirea sortimentală
Crearea unui climat psihologic adecvat fructificării ideilor latente novatoare din cadrul unui
grup aşezat în jurul unei mese rotunde reprezintă principiul de bază pentru brainstorming.
Produsul diversificat reprezintă un produs cu caracteristici noi, realizat pe principii
diferite de cele existente dar care satisface la alt nivel nevoi existente;
Produsul modernizat este un produs reproiectat prin creşterea numărului de caracteristici
(cale extensivă) sau prin îmbunătăţirea caracteristicilor existente (cale intensivă), în concepţia
clasică, se consideră că orice produs cuprinde patru faze principale: lansarea, dezvoltarea,
maturitatea şi declinul.
De aici rezultă, că concepţia, proiectarea, realizarea unui produs trebuie efectuate în concordanţă
cu cerinţele marketingului, astfel produsul trebuie însoţit de un program complex privind lansarea şi
comercializarea sa pe piaţă. În acest context apare necesitatea definirii produsului nou.
Este foarte dificil de a defini produsul nou, deoarece sunt foarte diferite criteriile prin care de
diferenţiază un produs nou de un produs denumit generic nou în sfera de producţie şi în cea comercială.
Astfel, cele mai utilizate criterii sunt: tipul de nevoi pentru care este destinat, nivelul modificat al
calităţii reflectat în gradul de satisfacere al nevoilor şi caracteristicile tehnice ale produsului, inclusiv
modul de ambalare.
Se poate astfel afirma, că putem vorbi despre un produs nou, dacă acesta aduce pe piaţă cel puţin
un element util nou, cum ar fi: o nouă compoziţie chimică, un principiu de funcţionare nou, o tehnică
(reţetă) de fabricaţie nouă, un model nou, eventual realizat într-un stil nou.
Cei care cu adevărat tind spre o poziţie solidă pe o piaţă, investesc în înnoirea, modernizarea şi
diversificarea produselor.
Înnoirea cuprinde: modernizarea, înnoirea totală şi diversificarea sortimentului.
Modernizarea presupune, înainte de toate, reproiectarea şi redimensionarea produselor cu
respectarea strictă a cerinţelor de rezistenţă, confort, estetică, valoare nutritivă etc., ţinând seama şi de
principiile utilizării.
Înnoirea totală (diversificarea pe verticală) urmăreşte înlocuirea produselor vechi cu produse
complet noi, aceasta are la bază aducerea pe piaţă a unor produse noi cu caracteristici de calitate noi, cu
o valoare de întrebuinţare îmbunătăţită, cu principii de funcţionare noi, care asigură performanţe
superioare.
Diversificarea propriu-zisă (diversificarea pe orizontală) presupune lărgirea sortimentului de
produse fără aducerea unor elemente noi, remarcabile, în ceea ce priveşte compoziţia chimică,
performanţele sau principiul de funcţionare al produsului. Aceasta de fapt este o înnoire de
sortimente.
Unii autori definesc şi a treia cale de diversificare, denumită colaterală (de graniţă), care
conduce la completarea sortimentului prin valorificarea unor resurse de materii prime disponibile din
categoria materialelor refolosibile şi recuperabile.
Principalele etape pe care trebuie să le parcurgă o firmă până la lansarea unui produs nou sau înnoit
sunt (după I.M.Juran):
- cercetarea ştiinţifică:
- calculele tehnico-economice şi comerciale;
- proiectarea şi întocmirea documentaţiei tehnice;
- stabilirea tipodimensiunilor şi specificaţiilor;
- proiectarea procesului de fabricaţie;
- asigurarea unor materii prime corespunzătoare;
- achiziţionarea unor utilaje performante;
- asigurarea unor aparate de măsură performante;
- organizarea procesului de producţie;
- controlul procesului tehnologic;
- controlul final al produselor;
 - desfacerea produselor;
- activităţile de service la beneficiar;
- reluarea cercetărilor pentru înnoirea şi diversificarea producţiei.
Toate aceste etape includ promovarea factorilor care asigură calitatea: materii prime, calificarea
personalului, tehnologie, management, mediu.
În etapa actuală avem de-a face cu accelerarea foarte pronunţată a schimbărilor privind
sortimentul industrial. Cu cât produsele solicită o tehnică mai avansată, durata de viaţă pe piaţă scade la
valori tot mai mici. Produsele electronice sunt înnoite astfel după 1,5-2 ani, în unele cazuri şi mai des,
iar în cazul computerelor înnoirea se face la un interval chiar mai mic, de aproximativ 5-7 luni.
Realizarea produsului nou sau înnoit porneşte de la studiul pieţei, în speţă de la activitatea de
marketing în general, deci, trebuie determinat care este succesul la care se poate aştepta produsul, care
este calitatea şi preţul cel mai agreat de consumator. Cercetarea ştiinţifică se bazează pe studiul
literaturii şi a produselor din ţară şi străinătate şi scoate în evidenţă nivelul calitativ atins pe plan
mondial şi soluţiile adoptate.
Pentru protecţia produselor noi soluţiile constructive care prezintă noutate pe plan mondial se
brevetează. Este important că producţia poate începe înaintea adoptării brevetului.
Calculele tehnico-economice şi comerciale analizează produsul faţă de etaloane şi caută
atingerea unui raport calitate-preţ superior faţă de acestea.
Prin proiectare se stabileşte calitatea produsului. Produsul trebuie realizat pe cât posibil cu repere
standardizate, deoarece utilizarea acestora reduce preţul şi asigură o mentenabilitate bună.
Se realizează prototipul şi se proiectează fluxul tehnologic, pe baza prospectelor utilajelor
achiziţionate.
Urmează omologarea ştiinţifică a procesului de fabricaţie, care trebuie să permită o monitorizare
permanentă a calităţii şi eliminarea tuturor rebuturilor nerecuperabile.
Calitatea produsului se asigură prin controlul riguros al materiilor prime. După reglarea utilajelor
se realizează seria zero. Produsele se supun la un control final foarte riguros cu scopul de a detecta
sursele de noncalitate şi de a le elimina.
Deci, prin înnoire şi diversificare poate fi modificată forma produselor, a ambalajelor, dar este
esenţial că prin înnoire şi diversificare trebuie mărită valoarea de întrebuinţare a produselor.
Costurile şi efectele diversificării şi înnoirii trebuie corelate cu efectele economice urmărite. Prin
diversificare şi înnoire trebuie obţinută o rată a profitului mai mare decât cea pe care întreprinderea o
obţinea fără aceste acţiuni, adică programul de înnoire trebuie orientat spre profit.

7.3. Managementul calitățiiși sortimentului mărfurilor

Orice firmă va putea să se impună pe piaţă şi să-şi consolideze poziţia ocupată numai prin
adoptarea unor măsuri de îmbunătăţire a ofertei sale, în special prin diversificarea sortimentului oferit şi
mai ales prin lansarea pe piaţă a unor noi produse, care să satisfacă cerinţele în continuă evoluţia a
pieţei. Geneza tuturor produselor şi tehnologiilor existente sunt rezultatul unor cercetări făcute fie de
cercetători din domeniul cercetării fundamentale, fie de cei din cercetarea aplicativă.
Pornind de la aceasta, tezele de principiu în orice abordare a problemei inovării sunt
următoarele:
- inovarea tehnologică este un factor critic pentru supravieţuirea şi dezvoltarea celor mai multe
din întreprinderile industriale şi nu ar trebui lăsată la voia întâmplării;
- resursele destinate inovării tehnologice pot fi justificate într-un anumit moment numai dacă
au drept efect realizarea în continuare a obiectivelor organizaţiei;
- analiza inovărilor tehnologice din trecut dezvăluie un număr de factori, din care toţi apar
prezenţi în multe din succese;
- se poate elabora un mod de abordare şi de înţelegere conceptuală a proceselor din cadrul
activităţii de inovare;
 - luarea de decizii îmbunătăţite şi obţinerea unui profit mai mare ca urmare a investiţiei ar
trebui să constituie efectul activităţii conştiente de aplicare în practică a conceptelor.
Orice analiză a procesului inovaţional în domeniul produselor şi tehnologiilor conţine obligatoriu
aprecieri asupra evoluţiei în general a inovaţiei tehnice în legătură directă cu fenomenul creaţiei
ştiinţifice şi tehnice, precum şi cu prognoza tehnologică.
Pornind de la aceste aprecieri, se poate afirma, că procesul inovaţional, atât în cazul produselor,
cât şi în cazul tehnologiilor, reprezintă un important punct de pornire în analiza activităţilor oricărei
organizaţii economice.
Pentru a se face inovare într-o întreprindere, trebuie să existe obligatoriu un set minim de
premise, ce vor garanta succesul acestei activităţi şi implicit a rezultatelor activităţii de cercetare-
dezvoltare. Acest set trebuie să conţină următoarele premise:
- existenţa unor necesităţi clar exprimate pe piaţă, dublate de orientarea efortului de inovare
către satisfacerea acestor nevoi identificate prin intermediul unei interfeţe piaţă-organizaţie;
- existenţa mijloacelor susceptibile de a putea fi puse la dispoziţie pentru realizarea
activităţilor de cercetare-dezvoltare, inovare, mai ales sursele de finanţare;
- existenţa unui personal cu o pregătire corespunzătoare, un adevărat colectiv de lucru, cu
experienţă şi capacitate de acumulare de noi cunoştinţe;
- accesul facil la toate sursele de informaţie necesare activităţii complexe de cercetare şi
inovare.
Existenţa acestor premise asigură doar cadrul necesar pentru o activitate de inovare de succes,
ele trebuind să fie însoţite de o corectă punere a lor în valoare. Practic este greu să se stabilească
unde se sfârşeşte cercetarea şi unde începe aplicarea industrială.
Pentru ca o activitate de inovare să aibă un rezultat valorificabil, prin fabricarea de produse
care să asigure un succes pe piaţă, trebuie să se ţină cont de o serie de factori ce influenţează direct
procesul inovaţional:
- îmbinarea activităţii de cercetare-dezvoltare cu cea de marketing – orientarea spre piaţă;
- integrarea activităţii de cercetare-dezvoltare în cadrul obiectivelor de ansamblu ale
organizaţiei;
- selectarea eficientă a proiectelor şi existenţa unui sistem corect de evaluare;
- conducerea şi controlul eficient al proiectului;
- sursa de idei creatoare;
- organizaţie receptivă la inovare;
- antrenarea uneia sau mai multor persoane în procesul de creaţie-inovare.
Un proces de inovare, implicit unul dedicat înnoirii şi diversificării sortimentale, bine
fundamentat şi realizat, poate asigura unei organizaţii succesul şi imaginea care să o impună în faţa
partenerilor şi mai ales a concurenţilor, într-un mediu atât de complex şi de dinamic în continuă
evoluţie.
 TEMA 8
STANDARDIZAREA MĂRFURILOR

Bibliografie recomandată
1. Bîrcă A., Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
2. Olaru M., Pamfilie R.. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005
3. Redeş A., Petrescu V., Răducanu I.. Merceologie industrială. Editura Eficient, 1998.
4. Stanciu I., Olaru M., Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996

Obiective operaționale
- să cunoască rolul, funcțiile standardizării
- să expună definiții ale standardizării
- să prezinte clasificarea standardelor
- să caracterizeze evoluția activității de standardizare internațională și națională
- să cunoască comitetele tehnice de standardizare din R.M.

Subiectele temei
8.1. Importanţa, evoluția şi definiţia standardizării
8.2. Obiectivele standardizării
8.3. Clasificarea standardelor
8.4. Activitatea de standardizare în R. Moldova

8.1. Importanţa, evoluția şi definiţia standardizării

Ca urmare a dezvoltării producţiei a apărut necesitatea standardizării mai amănunţite
(construcţia de maşini), interschimbabilităţii pieselor (şurub de fixare etc.).
Pentru prima dată interschimbabilitatea în 1841 în Anglia.
Sa continuat în Franţa unde sa ajuns la interschimbabilitatea de 30-40% a pieselor în
armament.
Dezvoltarea rapidă a tehnicii are loc în epoca de dezvoltare vertiginoasă a căilor ferate.
Sa dezvoltat standardizarea la nivel de fabrică şi de grup.
1917 – Organism de standardizare German.
1918 - Organism de standardizare Francez şi American.
1923 - Organism de standardizare al URSS
Standardizarea sa extins şi în majoritatea ţărilor unde au apărut organisme naţionale de
standardizare.
1928 a apărut prima tentativă de organism internaţional.
1946, luna noiembrie, Londra a avut intenţia de a organiza activitatea de standardizare pe plan
internaţional.
1947 – a apărut ISO.
Standardizarea este activitatea tehnico-economică de elaborare şi implementare a unor
documente de referinţă (standarde), care reglementează în mod raţional şi unitar realizarea produselor,
controlul calităţii şi circulaţia tehnică a acestora.
În mod obişnuit prin standardizare se înţelege acţiunea de elaborare a unor documente,
organizată în scopul reglementării tehnice oprite a problemelor care se pun în mod repetat în activitatea
economică şi mai ales, în domeniul producţiei prin adoptarea acelor soluţii, care conciliază cerinţele
beneficiarilor cu posibilităţile producătorilor, realizând avantaje tehnico- economice optime.
 Activitatea de standardizare este influenţată în mod direct de procesul accelerat de apariţie a
unor noi tehnologii, de globalizare a schimburilor comerciale, de problemele de mediu şi securitate,
precum şi de formarea pieţei unice europene.
INS este o instituţie publică, în subordinea Ministerului Economiei şi are drept scop realizarea
politicii de stat în domeniul standardizării, în conformitate cu prevederile Legii nr. 590- XIII din 22
septembrie 1995 cu privire la standardizare. Organizarea şi funcţionarea INS sunt reglementate prin
Regulamentul de organizare şi funcţionare a Institutului Naţional de Standardizare, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 996 din 27 decembrie 2012 privind unele măsuri de reformare a sistemului
Începuturile activităţii de standardizare datează din perioada premergătoare celui de-al doilea
război mondial, în anul 1975 cu Crearea „Laboratorului Republican Moldovenesc de Control al
Standardelor și Tehnicii de Măsurat". În 1977s-a manifestat cu Formarea „Centrului de Standardizare și
Metrologie din Moldova", iar în anul 1992 Înregistrarea întreprinderii de stat „Centrul de Standardizare
și Metrologie din Moldova”, fondată de „Departamentul de Stat pentru Standarde și Metrologie al
Republicii Moldova”. Tot în același an Republica Moldova devine membru cu drepturi depline al EASC
(Consiliul Euro-Asiatic de Standardizare) de la fondarea acestuia (Acord cu privire la promovarea
politicii concordare în domeniul standardizării, metrologiei și certificării din 13 martie 1992). EASC
este recunoscut de Organizația de Internațională de Standardizare (ISO) ca un sistem de standardizare
de tip regional (Rezoluția Consiliului ISO nr.26/1996). EASC, ca organizație regională de
standardizare, colaborează cu ISO, Comisia Electrotehnică Internațională (CEI), Comitetul European de
Standardizare (CEN), Comitetul European de Standardizare în domeniul Electrotehnicii (CENELEC) și
alte organizații internaționale și regionale de standardizare.
În anul 1995 Republica Moldova devine membru-corespondent la Organizaţia Internaţională de
Standardizare (ISO) (Hotărîrea Parlamentului nr.596-XIII din 03.10.1995 privind aderarea Republicii
Moldova la ISO). ISO este o organizație internațională, non-guvernamentală, instituită în 1947, ca
succesoare a Federației Internaționale a Asociațiilor Naționale de Standardizare (ISA), înființată în 1926,
care a pus bazele cooperării internaționale în activitățile de Standardizare. Obiectivul principal al acesteia
fiind creșterea importanței Standardizării internaționale în economia mondială, promovarea rolului ei de
asistență în soluționarea necesităților businessului, industriei, instituțiilor guvernamentale și
consumatorilor din toată lumea.
Republica Moldova devine membru-partener la Comitetul Europeande Standardizare
(CEN) din 01.03.2007. (Legea nr.119-XVI din 04.05.2007 privind aderarea Republicii Moldova la
CEN). CEN - asociație creată în 1961, de drept belgian, neguvernamentală, cu caracter științific și tehnic.
Aderarea Republicii Moldova în calitate de membru-partener la CEN este în deplină concordanță cu
cursul spre integrarea europeană. Obținînd calitatea de membru-partener la CEN, Republica
Moldova își asumă obligația de a utiliza standardele europene drept bază pentru elaborarea standardelor
naționale.
Constituirea Comitetului Electrotehnic Moldovean la 15.07.2010. În vederea depăşirii
barierelor în comerţul internaţional pentru produsele electrice, Institutul Naţional de Standardizare şi
Metrologie (INSM), în calitate de Organism Naţional de Standardizare, a constituit Comitetul
Electrotehnic Moldovean (CEM). Scopul principal al CEM este oferirea posibilităţii de a selecta şi, prin
urmare, a propune Organismului Naţional de Standardizare pentru adoptare, standard internaţionale în
domeniul electrotehnic.
Republica Moldova devine membru asociat al Comisiei Electrotehnice Internaţionale
(IEC) din 27 ianuarie 2012. Ca urmare a constituirii CEM, Republica Moldova a obţinut
posibilitatea de a adera la Comisia Electrotehnică Internaţională. Astfel, la 27 ianuarie 2012,
Comitetul Electrotehnic Moldovean a fost acceptat în calitate de membru asociat al IEC. În același an
s-a manifestat cu Semnarea unui acord de cooperare între Institutul Național de Standardizare
și Metrologie din Moldova și Organismul American de Standardizare.
Obținerea statutului de membru observator al ETSI. La data de 18 martie 2014 Institutul
Naţional de Standardizare (INS) a devenit membru observator al Institutului European de
 Standardizare în Telecomunicații (ETSI), în urma deciziei luate în cadrul celei de-a 63-a sesiuni a
Asambleei Generale ETSI.
Obținerea statutului de membru afiliat al CENELEC. La data de 4 aprilie 2014 Institutul
Naţional de Standardizare (INS) a aderat la Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică
(CENELEC), cu statut de membru afiliat, în baza deciziei adoptate în cadrul Asambleei Generale a
membrilor CENELEC.
Reorganizarea „Institutului Național de Standardizare și Metrologie” în „Institutul
Național de Standardizare” Conform Hotărîrii Guvernului Nr. 996 din 27.12.2012 privind unele
măsuri de reformare a sistemului infrastructurii calității se creează instituţiile publice Institutul Naţional
de Standardizare şi Institutul Naţional de Metrologie. Misiunea INS constă în facilitarea ameliorării
competitivităţii economiei naţionale, asigurarea creşterii durabile a bunăstării populaţiei şi utilizării
sustenabile a resurselor, prin punerea la dispoziţie a standardelor moldovene corespunzătoare cerinţelor
pieței şi armonizate cu standardele Europene şi internaţionale. Viziunea INS este de a fi un organism
naţional de standardizare modern, dinamic şi performant, ceea ce, în percepţia INS, înseamnă a fi o
instituţie:
- cu un stil modern de activitate, care se bazează pe cultura instituţională puternică şi competenţa
profesională înaltă a colaboratorilor săi;
- care utilizează în activitatea sa sisteme şi procese eficiente şi flexibile, bazate pe instrumente IT
moderne, precum şi aplică proceduri clare, transparente şi riguroase, în scopul prestării serviciilor de
înaltă calitate în timp util, în corespundere cu necesităţile utilizatorilor;
- care participă activ la standardizarea regională şi internaţională.
Conform SR 10000-1:1994 „standardul este un document, stabilit prin consens şi aprobat de un
organism recunoscut, care furnizează pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare sau
caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, în scopul obţinerii unui grad optim de ordine într-un
context dat”.
În urmă cu câteva decenii, în Europa de Vest standardele şi-au pierdut caracterul de
obligativitate. În noua abordare „New Approach”, standardele sunt obligatorii numai pentru firma care
face public faptul că produsul ei este conform cu un anumit standard. Referirea la un standard este
pentru o firmă garanţia calităţii produsului şi a faptului că consumatorii vor avea încredere în produs.
Pentru consumatori, conformitatea cu un standard le conferă avantajul cunoaşterii produsului şi
încredere în calitatea acestuia.
De asemenea, unele standarde, care sunt citate de reglementări oficiale, devin obligatorii (de
exemplu, unele standarde pentru jucării, metale preţioase, standarde care stabilesc metodele de prelevare
şi analiză a probelor ş.a.).
Conform SR 10000-1:1994 „standardizarea este o activitate specifică, prin care sunt stabilite,
pentru problemele reale sau potenţiale, prevederi destinate unei utilizări comune şi repetate, urmărind
obţinerea unui grad optim de ordine într-un context dat”.

8.2. Obiectivele standardizării

Scopul principal al standardizării este îmbunătăţirea activităţii economice în general. Pentru

atingerea acestui scop, standardizarea are următoarele obiective:
- îmbunătăţirea calităţii vieţii;
- obţinerea unei economii globale de materiale, energie şi efort uman;
- protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, mediului înconjurător şi apărarea
intereselor consumatorilor;
- protecţia consumatorilor, printr-un nivel de calitate al produselor şi serviciilor adaptat
necesităţilor şi verificat corespunzător;
- recunoaşterea internaţională a produselor şi serviciilor româneşti;
- promovarea rezultatelor consolidate ale ştiinţei şi tehnologiei, ţinând seama de gradul de
 dezvoltare al economiei;
- stabilirea unui sistem unitar de cerinţe pentru certificarea conformităţii;
- înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului internaţional;
- reprezentarea intereselor economiei naţionale în activităţile de standardizare
internaţionale şi europene.
În standarde unt prescrise condiţiile de asigurare a protecţiei vieţii, protecţiei sănătăţii, securităţii
muncii, protecţiei mediului ambiant prin nivelul mai redus al nocivităţii unor procese; aceste
reglementări contribuie la protecţia consumatorului şi a mediului înconjurător.
Apărarea intereselor consumatorilor se realizează şi prin prevederea unor caracteristici care se
verifică în timpul utilizării produselor (durabilitate, fiabilitate, mentenabilitate), neîndeplinirea cărora ar
putea permite consumatorului emiterea pretenţiilor la despăgubire.
Standardizarea mărfurilor este foarte importantă, deoarece are loc:
 facilitarea schimburilor interne şi internaţionale de mărfuri şi de informaţii;
 ridicarea continuă a calităţii şi competitivităţii produselor;
 promovarea progresului tehnic şi accelerarea înnoirii producţiei;
 raţionalizarea economică prin tipizarea, unificarea şi raţionalizarea
sortotipodimensiunilor.
Standardizarea îndeplineşte rolul de a facilita schimburile de mărfuri, de a uşura comunicarea
între producători şi beneficiari, de a stabili un limbaj comun prin intermediul tehnologiei unice în
diferite domenii. Simbolizarea şi codificările cunoscute de ambii parteneri permit o comunicare
facilă, indiferent de limba vorbită de fiecare dintre ei. Trimiterile şi referirile la standarde, care se fac
în contractele economice, înlesnesc foarte mult tranzacţia, în special atunci când se stabileşte nivelul
calitativ al produselor. Trimiterile la standardele internaţionale şi naţionale ale partenerilor în cadrul
tratativelor constituie singurul mod de a înlătura, în prezent, barierele tehnice create prin practicarea
în diferite state a unor condiţii tehnice de importanţă locală.
Standardizarea contribuie la menţinerea şi asigurarea calităţii şi competitivităţii mărfurilor prin
faptul, că standardele precizează nivelul minim al principalelor caracteristici de calitate, modalităţi de
efectuare a recepţiei calitative a loturilor de mărfuri, condiţiile de ambalare, transport, depozitare etc.
Prin standardizare este posibilă de asemenea promovarea progresului tehnic şi accelerarea
înnoirii producţiei, deoarece standardizarea presupune stabilirea parametrilor principali a condiţiilor
tehnice, indicatorilor de fiabilitate şi mentenabilitate, a metodelor de analiză şi de încercare a
produselor, toate acestea având un rol important în ridicarea continuă a calităţii mărfurilor.
În majoritatea sectoarelor industriale standardele reprezintă un element de raţionalizare
economică. Raţionalizarea economică poate fi realizată prin:
 Tipizare şi simplificare;
 Unificare;
 Interschimbabilitate;
 Modulare;
 Agregare.
Tipizarea şi raţionalizarea sortotipodimensiunilor este acţiunea de stabilire a unei game
raţionale economic de tipuri şi mărimi ale produselor, capabile să acopere nevoile existente într-o
anumită perioadă de timp, sau cele previzibile într-un viitor apropiat. Prin simplificare se ajunge la
produse caracterizate prin proprietăţi esenţiale, eliminându-se elementele care complică, îngreunează
şi scumpesc producţia şi utilizarea acestora.
Unificarea este legată de tipizare şi presupune reducerea diversităţii produselor prin
combinarea mai multor variante, mai ales din punct de vedere al dimensiunilor şi formei. Aceasta
presupune că toate variantele iniţiale vor suferi unele modificări, astfel se creează posibilitatea
utilizării aceloraşi piese şi subansambluri pentru mai multe tipuri de produse diferite. De altfel,
indicele de tehnologicitate, indice de calitate în proiectarea maşinilor, reprezintă tocmai raportul
dintre numărul componentelor unificate şi numărul total de componente.
 Tipizarea şi unificarea permit programarea interschimbabilităţii, adică posibilitatea
producătorilor să fabrice loturi de piese suficient de compatibile sub aspectul dimensiunilor, formelor şi
a proprietăţilor, pentru ca acestea să poată fi înlocuite cu altele.
Interschimbabilitatea poate fi dimensională şi funcţională. Un exemplu de interschimbabilitate
dimensională este cel referitor la şuruburi şi piuliţe, care sunt perfect standardizate internaţional şi sunt
înlocuibile, indiferent de provenienţa lor. Interschimbabilitatea funcţională este asigurată când alte
caracteristici decât cele dimensionale sunt standardizate, de exemplu caracteristicile rulmenţilor –
încărcătura, condiţiile la care se supun în timpul lucrului etc.
Modularea urmăreşte folosirea subansamblelor unificate constructiv, care pot fi combinate în
mai multe variante, în funcţie de necesităţi. Modulele sunt interschimbabile şi au proprietăţi de
convertibilitate şi reversibilitate repetată. Modularea este des utilizată pentru o serie de produse –
mobilă, utilaje tehnologice, produse electronice etc.
Agregarea constă în combinarea elementelor unificate constructiv, astfel încât să formeze
variante de echipamente adecvate unor condiţii de lucru cât mai diverse.
Pentru a nu rămâne în urma progresului tehnico-ştiinţific, devenind o piedică în asigurarea
calităţii, standardele trebuie corelate cu modificările ce intervin, trebuie revizuite sau înlocuite cu
altele la intervale ce corespund modificărilor în tehnologia produselor şi vitezei progresului tehnic.

8.3. Clasificarea standardelor

După provenienţă standardele se clasifică în:

 Standarde naţionale, care sunt elaborate, aprobate sau adoptate după caz, de un
organism naţional de standardizare şi care este pus la dispoziţia publicului;
 Standarde europene, care sunt adoptate de către un organism european cu
activitate de standardizare;
 Standarde internaţionale, care sunt adoptate de către un organism internaţional cu
activitate de standardizare.
De menţionat este faptul că standardele internaţionale şi europene se publică în România numai
după adoptarea lor ca standarde naţionale.
După conţinutul lor, standardele se clasifică în:
 Standarde generale, care se referă la o problemă valabilă pentru una sau chiar mai
multe grupe de produse, de simbolizare, codificare, metode statistico-matematice de control al
calităţii produselor;
 Standarde complete de produs, referitoare la obţinerea şi comercializarea unui
singur produs. Ele conţin o serie de condiţii tehnico-economice care trebuie să fie îndeplinite de un
produs, condiţii tehnice de calitate (formă şi dimensiuni, condiţii de funcţionare, fiabilitate, condiţii
de siguranţă şi de protecţie a vieţii şi a mediului înconjurător), reguli pentru verificarea calităţii,
metode de verificare a calităţii, precum şi prevederile privind recepţia, conţinutul marcării şi modul
de marcare, pentru identificarea produsului şi a producătorului;
 Standarde parţiale de produs, care detaliază unul sau două capitole dintr-un
standard complet de produs, spre exemplu:
- standarde de dimensiuni,
- standarde de marcare,
- standarde de reguli privind verificarea calităţii,
- standarde de analize şi încercări,
- standarde de ambalare, depozitare şi transport.
O altă clasificare a standardelor după conţinut, conform SR 10000/1-94, le grupează în:
 standarde de bază, cu aplicabilitate generală sau care conţin prevederi generale
pentru un anumit domeniu;
 standarde de terminologie, care „fixează” termenii utilizaţi în diferite domenii;
  standarde de încercări, care detaliază metodele de încercare aplicate pentru
caracterizarea produselor sau serviciilor;
 standarde de produse, care specifică cerinţele ce urmează a fi îndeplinite de
procese, asigurându-se astfel aptitudinea de utilizare a lor;
 standarde de servicii, care descriu cerinţele referitoare la servicii, pentru asigurarea
aptitudinii lor de utilizare;
 standarde de interfaţă, caracterizând interfaţa existentă între produse, procese,
sisteme în punctele lor de conexiune;
 standarde de date, conţinând datele necesare pentru caracterizarea completă a unui
produs, proces, serviciu.

8.4. Activitatea de standardizare în R. Moldova

Standardele reprezintă documente, stabilite prin consens şi aprobate de către un organism de

standardizare, care asigură, pentru uz comun şi repetat, reguli, linii directoare sau caracteristici pentru
activităţi sau rezultatelor lor, cu scopul de a se obţine gradul optim de ordine într-un anumit context.
Documente normative în domeniul standardizării, aplicate pe teritoriul Republicii Moldova:
 standardele naţionale, precum şi cele internaţionale, regionale (europene şi interstatale) şi ale
altor state, adoptate în calitate de standarde naţionale;
 standard naţional - standard adoptat de organismul naţional de standardizare şi pus la
dispoziţia publicului;
 standard internaţional - standard adoptat de o organizaţie internaţională de standardizare şi
pus la dispoziţia publicului;
 standard european - standard adoptat de o organizaţie europeană de standardizare şi pus la
dispoziţia publicului;
 prestandardele naţionale - documente adoptate de organismul naţional de standardizare pe un
termen limitat şi pus la dispoziţia publicului în scopul de a beneficia de experienţa obţinută
prin aplicarea lor la elaborarea unui standard;
 standardele de firmă - documente normative, elaborate şi aprobate de un agent economic, ce
prescrie condiţiile tehnice pe care trebuie să le îndeplinească un produs fabricat sau un
serviciu prestat de acest agent economic;
 codurile de bună practică - documente care recomandă reguli sau proceduri de proiectare,
fabricare, instalare, întreţinere ori utilizare a echipamentelor, construcţiilor sau produselor.
Standardele oferă beneficii mediului de afaceri, autorităților de reglementare și întregii societăți.
Ele contribuie la armonizarea specificațiilor tehnice ale produselor și serviciilor, astfel fac industria mai
eficientă precum și contribuie la eliminarea barierelor tehnice din calea comerțului. Conformitatea
cu standardele facilitează obținerea unei imagini coerente în fața consumatorilor, sporirea încrederii,
a satisfacției acestora prin îmbunătățirea calității produselor și serviciilor, precum și au efecte pozitive asupra
mediului înconjurător.
Pentru sectorul privat
Standardele oferă avantaje importante pentru mediul de afaceri, contribuind la îmbunătăţirea calităţii
produselor şi serviciilor oferite, atragerea noilor clienți și deschiderea noilor piețe de desfacere,
obținerea avantajelor competitive sustenabile, precum și la micșorarea costurilor, care se reflectă în
creșterea și dezvoltarea afacerii.
Beneficiile standardelor moldovene:
 contribuie la reducerea costurilor de producție și realizarea de economii;
 sporesc competitivitatea;
 facilitează deschiderea noilor piețe de desfacere pentru produsele și serviciile întreprinderii;
 asigură implementarea în cadrul întreprinderii a celor mai bune practici internaționale;
  asigură desfășurarea eficientă a operațiunilor economice;
 oferă noi oportunități de business;
 facilitează obținerea unei imagini coerente în fața consumatorilor și sporirea încrederii și
satisfacției acestora prin îmbunătățirea calității produselor și serviciilor, ceea ce condiționează
creșterea volumului vînzărilor;
 contribuie la recunoașterea și consolidarea întreprinderii atît la nivel național, cît și la nivel
internațional;
 facilitează utilizarea unui limbaj comun, propriu sectorului industrial;
 ajută la dezvoltarea și prosperarea întreprinderii.
Pentru sectorul public și autorități de reglementare
Autorităţile de reglementare decid dacă să utilizeze standarde pentru a sprijini reglementările lor
tehnice. Odată luată decizia de a aplica un standard, va fi necesară alegerea celei mai corespunzătoare
metode de referire la acesta în textul reglementării în funcţie de necesităţile autorităţii, şi anume:
 Se poate include, parţial sau în întregime, textul standardelor naţionale în reglementarea
tehnică;
 Se face referire în modul direct la acest standard în reglementarea tehnică pentru a evidenţia
că singurul mijloc de a îndeplini unele condiţii ale acesteia este de a fi în conformitate cu
standardele la care se face referinţă;
 Se face referire în modul indirect la standardele naţionale în reglementarea tehnică pentru a
evidenţia că unul din mijloacele de a îndeplini unele condiţii ale ei de a fi în conformitate cu
standardele conexe.
Pentru societate
INS deține un portofoliu actual de peste 25 000 standarde naționale originale, europene,
internaționale, interregionale și ale altor țări adoptate în calitate de standarde moldovene, care oferă
soluții practice și aduc beneficii semnificative aproape tuturor sectoarelor de activitate.
Conformitatea produselor și serviciilor cu standardele moldovene conferă prezumție de conformitate,
astfel, consumatorii pot avea încredere că acestea sînt sigure, inofensive, fiabile și de calitate. Spre
exemplu: standardele moldovene privind siguranța rutieră, siguranța jucăriilor etc. contribuie la o viață
mai sigură.
Standardele moldovene privind aerul, apa și solul, emisiile de gaze și radiații, precum și cele privind
aspectele de mediu contribuie la protecția mediului înconjurător și asigurarea sănătății și siguranței
cetățenilor.
Comitetele tehnice de standardizare sînt entităţi de lucru ale organismului naţional de
standardizare, fără personalitate juridică, create benevol în diverse domenii ale economiei naţionale, la
propunerea, în suportul şi pentru beneficiul părţilor interesate, pentru a realiza lucrări de standardizare la
nivel naţional.
Structura și modul de organizare a comitetelor tehnice de standardizare sînt stabilite în codul de bună
practică în domeniul standardizării CBP 1-2:2014 „Principiile și metodologia standardizării.
Structura și modul de organizare a comitetelor tehnice de standardizare"
Comitetele tehnice sînt formate din grupuri de specialiști, care reprezintă factorii interesați în
procesul de elaborare a standardelor, pe diferite domenii de activitate, coordonați de un reprezentant al
ONS.
Beneficiile calității de membru CT
 posibilitatea de a influența conceperea standardelor de produs/proces în ceea ce priveşte
terminologia, metodele de testare, criteriile de acceptare;
 accesul la cele mai recente cunoștințe într-un anumit domeniu sau sector;
 cunoaşterea în avans a unor propuneri de standarde;
 identificarea mai uşoară şi rapidă a cerinţelor clientului;
 participarea activă la lucrările comitetelor tehnice reprezintă o deosebită oportunitate pentru a
realiza şi întreţine contacte cu specialiştii din domeniul specific de activitate, din ţară şi
străinătate.
CT 1 ,,Biblioteconomie. Informare. Documentare”
CT 2 ,,Produse alimentare”
CT 9 ,,Produse viticole şi vinicole, alte produse alcoolice alimentare”
CT 34 „Comitet de proiect – Plăci de înmatriculare pentru autovehicule”
CT 35 ,,Comitet de proiect – Automate şi echipamente utilizate în cadrul jocurilor de noroc”
CT 36 ,,Comitet de proiect - Identificarea vehiculelor speciale”
CT 37 ,,Comitet de proiect - Mobilier”
 TEMA 9
CODIFICAREA MĂRFURILOR

Bibliografie recomandată
1. Bîrcă A., Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
2. Olaru M., Pamfilie R.. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005
3. Redeş A., Petrescu V., Răducanu I.. Merceologie industrială. Editura Eficient, 1998.
4. Stanciu I., Olaru M., Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996

Obiective operaționale
-să cunoască caracteristicile codificării mărfurilor
-să expună diferite tipuri de coduri internaționale
-să caracterizeze structura codului
-să identifice rolul codificării mărfurilor
Subiectele temei
9.1. Principalele sisteme de codificare a mărfurilor utilizate în comerţul internațional
9.2. Structura codului cu bare
9.3. Principalele coduri utilizate in comerțul internațional

9.1. Principalele sisteme de codificare a mărfurilor utilizate în comerţul internaţional

Diferitele tipuri de clasificări ale produselor sunt asociate cu sisteme de codificare specifice.
Codul este o combinaţie de 4 elemente simbolice prin care se reprezintă o informaţie. Aceste
elemente pot fi litere (cod alfabetic), cifre (cod numeric) sau litere şi cifre (cod alfanumeric).
Codificarea reprezintă operaţiunea de transformare în cod a elementelor definitorii ale unor
obiecte, servicii, fenomene etc.
Relaţia dintre clasificări şi codificări este definită de gradul de interdependenţă sau de
suprapunere a acestora.
Principalul obiectiv al codificării, care determină şi funcţia sa de bază, este identificarea. În
cazul în care preia şi semnificaţii ale relaţiilor existente între elementele mulţimii, el îndeplineşte şi
funcţia de reprezentare a clasificării.
În condiţiile proliferării unei mari diversităţi de clasificări de acest fel, a devenit necesară găsirea
unor soluţii de uniformizare a lor pe plan mondial, obiectiv atins prin elaborarea sistemelor Codul
universal al produselor (Universal Product Code – UPC) şi Codul european al articolelor (European
Article Numbering – EAN).
Ambele sisteme utilizează codificarea cu bare.
Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafică a caracterelor numerice sau
alfanumerice prin alternarea unor bare de culoare închisă cu spaţii albe de dimensiuni definite.
Tehnologia codului cu bare se bazează pe recunoaşterea acestor combinaţii de bare şi spaţii, cu
ajutorul unor echipamente informatice specializate. Acest proces a fost facilitat de modernizarea rapidă
a echipamentelor informatice (hardware) şi mai ales de progresele realizate în domeniul software-ului.
Astfel, de la procedeul electrostatic de citire a codurilor, simbolizate prin purtători de date cu cartele sau
taloane perforate, s-a ajuns la lectura magnetică şi, în final, la metoda citirii optice, care stă la baza
sistemelor perfecţionate de culegere a informaţiilor cuprinse în coduri. Dintre acestea, sistemul scanner
de prelucrare a informaţiei comerciale la mărfuri s-a extins cu rapiditate. Scanner-ul este un echipament
informatic cu ajutorul căruia se citesc prin metoda lecturii optice, datele codificate şi simbolizate prin
codul cu bare.
 Elementele de bază ale sistemului de codificare cu bare sunt: simbolizarea (tipul codului),
metoda de imprimare, echipamentul de imprimare, cititul optic şi decodificatorul.
a) Tipuri de coduri. Pentru denumirea acestora, în standardele române se utilizează termenul
de simbolizări. Regulile specifice fiecărei simbolizări au, denumirea standardizată de specificaţii de
simbolizare.
Standardul european EN 796 Coduri cu bare, elaborat de Comitetul European de Standardizare
(CEN) prevede 18 simbolizări (tipuri de coduri), cărora le-a atribuit câte un identificator de simbolizare.
Au fost elaborate standarde pentru următoarele tipuri de coduri: Codul 39, Codul 128, Codul EAN-
UPC, Interleaved 2 of 5 şi Codabar. Toate acestea au fost preluate ca standarde române, de Comitetul
Tehnic CT 300 Coduri cu bare.
Ţinând cont de sistemul de codificare a informaţiilor, există două categorii de coduri cu bare:
 coduri cu bare liniare, în care informaţia este codificată pe o singură direcţie, de regulă pe
orizontală;
 coduri cu bare bidimensionale, în care informaţia este codificată atât pe orizontală, cât şi pe
verticală.
Codurile bidimensionale au o capacitate mai mare de cuprindere, comparativ cu cele liniare.
Toate tipurile de coduri menţionate anterior sunt coduri liniare. În funcţie de caracteristicile
şirului de caractere pe care-l codifică, deosebim mai multe tipuri de asemenea coduri:
 coduri numerice, care pot reprezenta numai cifre (de exemplu codurile EAN şi UPC);
 coduri alfanumerice, care pot reprezenta atât cifre cât şi litere (de exemplu codul 128 şi
codul 39);
 coduri cu lungime fixă, care pot reprezenta şiruri cu un număr fix de elemente (de exemplu
codul EAN, care poate reprezenta numai un şir numeric de 8 sau 13 elemente);
 coduri cu lungime variabilă, care pot reprezenta şiruri conţinând un număr variabil de
elemente (de exemplu codul 128 şi codul 39).
Indiferent de varianta lor, codurile liniare au aceeaşi structură generală, caracterizată prin
următoarele elemente:
- dimensiunea (modulul) reprezintă lăţimea barei sau a spaţiului cel mai îngust. Este o
caracteristică foarte importantă a simbolizării, de care depinde lungimea codului, siguranţa de citire
şi, uneori, înălţimea codului;
- zona liberă este o zonă de margine neimprimată, la majoritatea tipurilor de coduri având o
lăţime de minimum 10 x dimensiunea codului, dispusă la începutul şi la sfârşitul codului cu bare.
Asigură o citire corectă, prin evitarea erorilor datorate unor semne grafice aflate în vecinătatea
codului;
- elementele de start şi de stop sunt, de fapt, combinaţii specifice de bare şi spaţii, cu care
începe, respectiv se termină codul cu bare. Acestea permit echipamentului de citire-decodare să
identifice începutul şi sfârşitul codului, precum şi sensul de citire;
- codul în clar (linie de interpretare) reprezintă corespondentul codului cu bare, format din
caractere lizibile de om. Prezenţa lui, alături de codul cu bare, este obligatorie. Acest cod permite
introducerea manuală, în sistemul informatic de prelucrare, a codului produsului, în cazul în care, din
diferite motive, nu este posibilă citirea automată;
- caracterul de control (cifra de control) serveşte pentru depistarea eventualelor erori şi se
bazează pe un algoritm specific fiecărui tip de cod. În unele cazuri, cunoscând această cifră se poate
reconstrui codul deteriorat.
b) Metoda de imprimare a codului cu bare. Metoda de imprimare este foarte importantă
pentru menţinerea caracteristicilor codului, în condiţiile diferite de mediu în care sunt transportate
sau depozitate produsele. În prezent, sunt în curs de elaborare standarde europene referitoare la
următoarele aspecte: tehnologia de imprimare a codului, cerneala şi culorile utilizate, materialul din
care sunt confecţionate etichetele, poziţia etichetei pe ambalaj. Codurile cu bare pot fi aplicate:
- pe ambalajul produsului;
- pe etichete, care se aplică pe ambalaj;
 - prin etichetare la locul ambalării produsului.
c) Metode de citire a codului cu bare. Citirea codului cu bare se realizează cu ajutorul unui
echipament electro-optic, care permite măsurarea parametrilor luminii reflectate şi transformarea
acestor informaţii în semnale care pot fi prelucrate de decodor. În prezent se utilizează două tipuri de
cititoare:
- creionul optic, care se deplasează de operator de-a lungul codului;
- cititoare cu laser, care permit o citire omnidirecţională, independentă de viteza şi
uniformitatea mişcării de parcurgere a codului. Acestea pot fi mobile sau fixe. Cele fixe sunt
conectate la casele de marcat, în punctele de vânzare.

9.2. Structura codului cu bare

Structura codurilor cu bare este aceeași la toate tipurile si anume:
- dimensiunea: lățimea barei sau a spațiului celui mai îngust;
- zona libera: porțiunea imprimată de la începutul și sfîrșitul codului, asigura citirea corecta a
codurilor;
- elemente de start, de stop: sunt combinații de bare și de spațiu care marchează începutul și
sfîrșitul și sensul citirii;
- codul în cler (linie de interpretare): corespunde codului de bare, servește la introducerea
manualș a datelor când sistemul informatic este inutilizabil;
- cifra de control pentru identificarea erorilor sau reconstituirea codului
deteriorat. primele 2 elemente → codul țării
următoarele 6 elemente → codul
producătorului următoarele 5 elemente → codul
produsului ultimul element → cifra de control

Imprimarea codului de bare se face după standarde europene care prevăd:

 tehnologia de imprimare;
 natura raportului;
 tipul, culoarea cernelii;
 poziția codului: ambalaj, eticheta.

Cerințele raportului si tehnologiei, aplicarea comoda si rapida, dezlipirea etichetelor sa

determine distrugerea lor (elimina falsul).
Cerneala si eticheta sa reziste la factorii de mediu (umiditate, temperatura, radiații solare
etc.). Adezivul etichetei sa reziste pe diferite suporturi (sticla, metal, plastic etc.).
Dispozitivul de citire optica: creion optic (se deplasează dea-lungul codului), cititor cu laser
(fix / mobil).
Citire omnidirectionala independenta de viteza si uniformitatea mișcării parcurgerii codului.

9.3. Principalele coduri utilizate in comerțul internațional

Codul universal al produselor (UPC)

În anul 1970, în SUA, a fost înfiinţat Consiliul pentru codificarea produselor. În 1972 Consiliul a
recomandat adoptarea unui sistem unitar de codificare, denumit Codul universal al produselor
(Universal Product Code – UPC).
 Acest sistem se bazează pe un cod cu 12 caractere numerice; prima cifră reprezintă o cheie a
clasificării (“key number”), cinci cifre identice identifică producătorul, următoarele cinci cifre produsul
şi ultima este cifra de control.
Prima cifră reprezintă: 0 – produse de băcănie şi coloniale; 2 – produse de cerere neuniformă; 3
– produse cosmetice şi farmaceutice; 4 – produse nealimentare, solduri.

1. universal al produsului (UPC): are 12 caractere grupate in 4 grupe:

grupa 1: un caracter care este cheia clasificării si cuprinde cifre cu următoarea
semnificație:
0 → produse băcănie si coloniale;
2 → produse de cerere neuniforma;
3 → produse cosmetice si farmaceutice;
4 → produse nealimentare;
5 → solduri.
grupa 2: are 5 caractere care identifica producătorul;
grupa 3: are 5 caractere care identifica produsul;
grupa 4: are 1 caracter care identifica cifra de control.

Codul european al articolelor (EAN)

În anul 1974 au fost examinate sistemele existente la acea dată (UPC, Gencod – francez,
BAN-L – german), elaborându-se un sistem de clasificare şi codificare, denumit Codul european al
articolelor (European Article Numbering – EAN). Acest sistem a fost astfel conceput încât să fie
compatibil cu UPC şi să includă şi sistemele folosite în Franţa şi Germania.
Sistemul EAN se bazează pe un cod cu 13 caractere numerice, cu următoarea semnificaţie:
primele două reprezintă ţara de origine (de exemplu: Belgia = 54, Franţa = 30-37, Germania = 40-42,
Japonia = 49, Anglia = 50, Ţările de Jos = 87, etc.), cinci cifre identifică producătorul, cinci cifre
produsul şi ultima este cifra de control.
Pentru coordonarea aplicării sistemului EAN, în anul 1977 a fost înfiinţată “Asociaţia europeană
a codificării articolelor”, cuprinzând iniţial, reprezentanţi ai producătorilor şi comercianţilor din Austria,
Belgia, Danemarca, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda şi
Suedia. Această asociaţie denumită începând cu anul 1981 “International Article Numbering Association
EAN” urmăreşte respectarea unor principii de bază, în vederea asigurării compatibilităţii sistemelor
naţionale de codificare a produselor.
Utilizând un cod nesemnificativ, uşor de manipulat, sistemul EAN este deosebit de flexibil, cu
capacitate mare de cuprindere (circa 10 miliarde de produse).
Pentru rezolvarea eficientă a cerinţelor informatice proprii ale întreprinderilor comerciale, prin
folosirea codului adaptat lecturii scanning, a fost implementat procedeul simbolizării interne, fără
modificarea sistemului EAN. Printr-o convenţie internaţională, o parte din cifrele rezervate pentru
codificarea ţărilor – intervalul 20-29 – au fost atribuite unei anumite ţări sau regiuni geografice, pentru
necesităţile interne ale întreprinderilor comerciale. Aceste cifre se utilizează pentru codificarea
produselor proprii sau a celor necodificate de către producători. Lungimea totală a codului este, în acest
caz, de 8 cifre, existând, posibilitatea adoptării unui cod de lungime mai mare, fără a depăşi 13
caractere, corespunzătoare EAN 13. Codul de identificare a produsului poate fi, în acest caz, un cod
semnificativ, corespunzător unei clasificări sistematice a mărfurilor respective.
Utilizarea sistemului EAN asigură o serie de avantaje, atât pentru producători cât şi pentru
comercianţi şi consumatori, prin facilitarea urmăririi şi gestionării rapide a produselor pe întregul lanţ
de distribuţie.
Prin intermediul acestui sistem, producătorii se pot informa operativ în legătură cu modificările
care apar în desfacerea produselor, ceea ce le asigură posibilitatea adaptării rapide la cerinţele pieţei.
 Pentru comercianţi, sistemul EAN asigură gestionarea mai eficientă a stocurilor, existând
posibilitatea cunoaşterii, în orice moment, a situaţiei stocului pentru fiecare produs, care poate fi, astfel,
reînnoit operativ.
Pentru client, utilizarea sistemului EAN reduce foarte mult timpul de aşteptare la casele de
marcat. Prin citirea automată a codurilor el obţine un bon, pe care sunt trecute în mod clar denumirea
exactă şi preţul pentru fiecare produs achiziţionat, fiind exclusă posibilitatea apariţiei unor erori.
În prezent, sistemul EAN este aplicat într-o serie de alte domenii, printre care cel
administrativ, bancar. În varianta EAN-13 este utilizat pentru codificarea publicaţiilor, fiind acceptat
ca alternativă la sistemele internaţionale recunoscute şi anume ISBN pentru cărţi şi ISSN pentru
publicaţii.
2. codul al articolelor european (EAN)
- replica la cel american pentru uniformizarea sistemului de codificare in
comerțul internațional.
- are 13 caractere: primele 2 reprezintă codul tarii, iar celelalte caractere
identice cu cel american.

Caracteristicile codului EAN:

 este compatibil cu UPC, lățimi variabile ale linilor, ale căror semnificație sunt
exclusiv numerice.
 are capacitate mare de cuprindere;
 este flexibil (produse / servicii);
 toleranta liniilor ±0.1 mm;
 necesite case de marcat cu lector optic fotosensibil pentru citire.

Codul EAN pentru R.Moldova:

 indicativul tarii are 3 cifre (484);
 codul producătorului are 4 cifre;
 codul produsului are 5 cifre.

Cazurile particulare ale EAN:

I. ISBN: - pentru cărți
- are 10 caractere cu 4 secțiuni:
o codul tarii (3297 pentru R. Moldova);
o coduri pentru identificare editurii;
o numărul de ordin al cărți;
o cifra de control.
- este gestionat de Camera Naţională a Cărţii în calitate
de Centru Naţional ISSN Moldova
- avantaje:
o facilitează gestionarea cărților;
o identificarea precisa a cărților si
prelucrarea datelor referitoare la numărul de
exemplare;
o permite accesul la programul internațional de
catalogare înainte de publicare.
II. ISSN: - pentru publicații
o are 8 caractere numerice (7 pentru codul
publicației si 1 pentru control);
o avantaje, asemănătoare cu ISBN.
Alte tipuri de coduri cu bare
 Pe lângă sistemele EAN şi UPC, în practica economică se utilizează şi alte tipuri de coduri cu bare,
care permit codificarea informaţiilor numerice sau a celor alfanumerice.
 Ele pot fi grupate în sisteme de simbolizare continue şi discontinue.
Codul 39 este primul sistem de simbolizare alfanumerică, discontinuu, în care fiecare caracter
este compus din nouă elemente (bare şi spaţii), dintre care trei sunt mai late.
Acest cod este utilizat pe scară largă în industrie, de către asociaţii profesionale, pentru
satisfacerea unor necesităţi specifice.
Codul 93 este un sistem de simbolizare continuu, în care fiecare caracter este reprezentat prin
nouă module, repartizate pe trei bare şi spaţii. Are două cifre de control (C şi K), asigurând obţinerea
unei densităţi mari de caractere. Acest cod permite reprezentarea celor 128 de caractere ale normei
ASCII.
Codul 128 este un sistem de simbolizare continuu, utilizat pentru reprezentarea caracterelor
.Fiecare caracter este simbolizat printr-un ansamblu de 11 module, repartizate pe trei bare şi trei spaţii.
Are o cifră de control, asigurând obţinerea unei densităţi mari de caractere.
CODABAR reprezintă un sistem de simbolizare discontinuu, care permite reprezentarea a 16
caractere (zece caractere numerice şi şase caractere speciale). Fiecare caracter este simbolizat cu
ajutorul a şapte elemente (patru bare şi trei spaţii).
Sistemul japonez de codificare Calra
În Japonia s-a pus la punct un sistem de codificare, optic descifrabil, denumit “codul Calra” cu
capacitate mai mare de cuprindere decât sistemul EAN şi mult mai ieftin.
Codul Calra este alcătuit din şiruri de pătrate, fiecare fiind divizat în alte patru pătrate, cărora le
corespunde un număr: 1, 2, 4 sau 8.
Pentru simbolizarea diferitelor coduri numerice se alternează, în anumite variante, pătratele albe
cu cele negre. Un grup de zece pătrate poate reprezenta peste un trilion de combinaţii numerice, mult
mai multe decât codul cu bare EAN.
Codul Calra este mai uşor de citit de dispozitivul scanner. Codul poate fi aplicat şi pe etichete
speciale, direct la locul de vânzare. Tipărirea lui este mult mai ieftină comparativ cu codul cu bare.
3. sistem de codificare japonez (CALRA)
 format dintr-un sir de pătrate, fiecare divizate in alte 4 pătrate numerotate 1, 2, 3,
4.
 caracteristici:
- capacitate mare de cuprindere;
- toleranta de ±1 mm;
- citirea se face prin echipamente mai sigure;
- aplicarea codului se face pe etichete speciale;
- este mai bun si mai ieftin decât EAN.
 TEMA 10
MARCAREA ȘI ETICHETAREA MĂRFURILOR

Bibliografie recomandată
1. Eftimie M., Ambalarea mărfurilor, Ed. Universității din Ploiești, 2003
2. Olaru M., Pamfilie R.. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005
3. Stanciu I., Olaru M., Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996
4. Legea nr. 38-XVI privind protecția mărcilor din 29.02.2008;

Obiective operaționale
-să definească mărcile
-să identifice funcțiile mărcilor
-să cunoască legislația în vigoare cu privire la protecția mărcilor
-să expună tipurile de mărci
-să explice rolul, funcțiile și necesitatea etichetării mărfurilor
-să enumere elementele obligatorii de marcare a produselor alimentare

Subiectele temei
10.1. Elemente de definire a mărcilor
10.2. Funcţiile mărcii
10.3. Tipuri de mărci
10.4. Etichetarea mărfurilor
10.5. Etichetarea nutriţională a produselor alimentare

10.1. Elemente de definire a mărcilor

Marca este semnul distinctiv folosit de întreprinderi pentru a individualiza si identifica

produsele, lucrările si serviciile lor de cele identice sau similare ale altor întreprinderi
Experienţa practică ne arată, că atât numele produsului şi al firmei cât şi marca lor are un rol
deosebit de important în politica unei firme.
Considerată un element cheie în definirea politicii de produs, marca cu toate implicaţiile ei a
constituit o preocupare a specialiştilor din domeniul marketingului, deoarece ea diferenţiază produsul de
cel al concurentului îndeplineşte criteriile de bază, adaugă valoarea produsului satisfăcând şi nevoile
psihologice ale consumatorilor, determinând încrederea acestora cu privire la nivelul calitativ al
produsului.
Marcă- orice semn susceptibil de reprezentare grafică, care serveşte la deosebirea produselor
şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice conform
Legii nr. 38 privind protecția mărcilor din 28.02.2008.
Marca este “un nume, un termen, un semn, un simbol, desen sau o combinaţie a acestora, care
este utilizată pentru a identifica mărfurile sau serviciile unui ofertant sau ale unui grup de ofertanţi
pentru a le diferenţia de cele ale concurenţilor“ (Peter D.Bennett, Dictionary of Marketing Terms
Chicago: American Marketing Association 1988).Ea se defineşte prin cele patru componente:
1. atributele produsului pe care i le reaminteşte consumatorului;
2. avantajele funcţionale şi psihologice ale produsului pentru care se cumpără acestea;
3. valorile cumpărătorilor care oferă un preţ pentru performanţe, siguranţa şi prestigiul
produsului;
 4. personalitatea pe care o conturează şi care atrage anumiţi clienţi ce-şi pun în valoare
propria imagine.
Pe baza acestor componente firma îşi construieşte identitatea mărcii, care este un simbol
complex. Ph. Kotler subliniază că esenţa mărcii o reprezintă valorile şi personalitatea.
Alegerea numelui afacerii, firmei, mărcii şi produsului este un element esenţial, fapt pentru care
au sistematizat câteva reguli simple ce consideră că trebuie respectate
- să fie distinctiv şi unic, capabil de protecţie legală;
- să fie uşor de pronunţat, memorat şi reamintit;
- să fie scurt, simplu şi să sugereze acţiune sau ambianţă plăcută;
- să fie sugestiv pentru produsele, serviciile şi avantajele oferite;
- să fie familiar, cald, politicos şi să placă clientelei vizate în afacere;
- să nu fie obscen sau ofensator;
- să se pronunţe într-un singur mod;
- să poată fi pronunţat şi în alte limbi.
Constatăm, că multe din firmele particulare româneşti create după 1989 sunt deficitare la acest
capitol, cele mai multe şi-au ales nume englezeşti, americane, ce nu sunt prea uşor de pronunţat şi
înţeles de către consumatori.
Marca se exprimă din punct de vedere tehnic prin:
a. numele de marcă – elementul verbal format din cuvinte sau cifre, ce îndeplineşte rolul de
stimul auditiv.
b. emblema (logo, sigla) – elementul vizual, format dintr-o imagine, desen, reprezentare
grafică plană sau în relief, ce constituie stimulul vizual. Ea este semnul ce deosebeşte un comerciant
de altul de acelaşi gen şi susţine numele comercial în reflectarea originalităţii, unicităţii. Ca urmare,
apare pe toate documentele însoţite în mod vizibil de numele comercial şi adesea invocă numele. Se
spune că “M-ul” auriu de la Mc’Donalds este cel mai recunoscut semn de pe planetă, după el
urmează crucea creştină.
Marca trebuie înregistrată (în România de OSIM – Oficiul de Stat de Invenţii şi Mărci) pentru ca
firma să capete prin certificatul de marcă, toate drepturile de proprietate industrială ce-i asigură protecţia
legală, care se susţine şi prin alte elemente, cum ar fi: forma produsului, ornamentele, expresiile cu
subînţeles (“o ispită blondă” pentru berea Silva). Prin certificatul de marcă se obţine dreptul de folosire
exclusivă pe termen de 10 ani, care poate fi reînnoit. Marca este transmisibilă şi poate fi concesionată
prin contract sau franchising.

10.2. Funcţiile mărcii

Sub aspect istoric, marca se pare a fi fost utilizată în domeniul artistic prin semnătură, dar în
domeniul mărfurilor materiale problema se pune la sfârşitul secolului al XIX-lea când producţia de masă
a marilor firme devine obişnuită, iar publicitatea industrie.
Astăzi, marca, constatăm este element constitutiv acorporal al produsului, ce conferă acestuia
identitate, datorită funcţiilor pe care le îndeplineşte:
- funcţia practică de identificare a produselor – marca permite memorarea cu uşurinţă a
produsului şi deci repetarea cumpărării, dacă produsul l-a satisfăcut.
- funcţia de garanţie – marca asigură calitatea produsului (ex. Guban face cei mai buni
pantofi din ţara noastră).
- funcţia de personalizare – marca îi permite consumatorului afirmarea originalităţii,
personalităţii sale.
- funcţia ludică – corespunde plăcerii pe care un consumator o poate avea în urma cumpărării
unei anumite mărci.
- funcţia de specificitate – când marca se referă la o configuraţie unică a atribute-produs.
- funcţia distinctivă – când marca este singurul punct de reper pentru consumator în
diferenţierea produselor, pentru a se decide ce produs cumpără.
 Aceste funcţii ale mărcii reflectă avantajele pe care marca le oferă pe de-o parte consumatorilor
şi pe de alta producătorilor, ele constituind motivele principale ale accentuării importanţei mărcii în
politica de marketing. Astfel marca asigură:
- identificarea uşoară a produsului, care se poate comanda doar după nume.
- clienţii, că bunul cumpărat are o anumită calitate.
- identificarea uşoară a producătorului care este răspunzător de produs.
- diminuare a comparării preţurilor când clienţii percep mărcile distincte.
- că firma este capabilă să promoveze produsele sale şi să asocieze marca şi caracteristicile
sale în mintea cumpărătorului.
- creşterea prestigiului produsului.
- diminuarea riscului cumpărării unui produs.
- uşurarea segmentării pieţei şi creării unei imagini specifice.
- cooperarea mai eficientă a canalelor de distribuţie, oferindu-i producătorului posibilitatea de
a exercita un control mai bun al distribuţiei.
- introducerea unui nou produs.
- creşterea loialităţii clienţilor şi a preferinţelor pentru clienţi.
- informaţii clare şi precise despre produs.
- publicitatea produsului.
- facilitarea comercializării produsului etc.
- protecţia împotriva imitaţiei frauduloase, contrafacerii şi a furtului ideii şi a imagini publice
a producătorului sau distribuitorului.
- o anumită istorie, un anumit statut ce poate justifica şi utilizarea unui preţ mai mare.
Toate aceste aspecte se înscriu în obiectivele politicii de marcă pe care o adoptă firmele,
întrucât marca constituie după cum arată unele studii, suportul loialităţii consumatorului.

10.3. Tipuri de mărci

Adoptarea mărcii este astăzi o problemă esenţială a politicii de produs, întrucât necesită
investiţii pe termen lung şi aproape nu există produs fără a purta pe el o marcă. De aceea un moment
important este alegerea tipului de marcă.
În prezent se practică o multitudine de genuri de mărci şi de aceea ele se pot clasifica după
mai multe criterii:
A. - după numărul produselor se disting:
1. mărci individuale – care sunt nume unice date unor articole individuale şi pot fi:
a. distincte – pentru fiecare ofertă.
b. multiple – pentru diferite articole ale liniei de produse vândute de firmă.
2. mărci de familie – care se folosesc pentru mai multe produse ale aceleaşi firme (ex.
Xerox). Ele pot fi:
a. generale – care sunt nume comune pentru toate ofertele firmei.
b. distincte – pentru fiecare linie de produse pentru menţinerea identităţii specifice.
B. - după numele mărcii distingem:
1. marca producătorului – de regulă se vând mai multe produse sub acelaşi nume. Se remarcă
utilizarea pe scară tot mai mare obţinerea licenţei de folosire a unei mărci prin plata unei taxe. Cea
mai nouă formă este licenţierea mărcii prin care se închiriază o marcă de comerţ sau sigle celebre
într-un domeniu şi se utilizează pentru o altă categorie de produse (ex.- ochelari Porsche).
2. marca distribuitorului (privată) sau a detailistului sau marca de magazin.
3. marca generică – ce subliniază numele produsului însuşi, nu producătorul sau
distribuitorul (zahăr, ulei, cafea). Războiul mărcilor între producători şi consumatori reflectă
concurenţa dintre aceştia în domeniul mărcilor.
C. - după profilul firmei care le înregistrează şi utilizează, există:
1. marcă de fabrică – a producătorului.
 2. marcă de comerţ – a distribuitorului.
3. marcă de serviciu – a unităţilor prestatoare de servicii.
D. - după efectul asupra consumatorului pot fi:
1. marcă auditivă.
2. marcă vizuală.
3. marcă intelectuală.
E. - după natura numerelor ce le reglementează există:
1. marcă facultativă.
2. marcă obligatorie.
F. - după potenţial (puterea şi valoarea de piaţă) se disting:
1. marcă necunoscută – de majoritatea cumpărătorilor.
2. marcă preferată – de consumator.
3. marcă cu grad ridicat de fidelitate.
Prin urmare, orice firmă are la dispoziţie mai multe posibilităţi de adoptare a mărcii şi de aceea
ea trebuie să opteze pentru o strategie de marcă: de fabrică, multiplă, mixtă sau pentru o gamă de
produse.
În alegerea strategiei trebuie să se ţină seamă şi de dificultăţile pe care le va întâmpina, cele mai
frecvente fiind: riscul copierii de către concurenţi, deraierii, devenirii nesemnificative, declinul în timp,
supleţea folosirii, neadaptarea la publicitatea produsului.
Practica a sintetizat câteva principii care stau la baza alegerii strategiei de marcă:
- alegerea unei mărci unice pentru întreprindere sau o linie de produse.
- diferenţierea mărcilor – ce permite o segmentare mai puternică a pieţii.
- alegerea unei mărci noi – ce permite o diferenţiere puternică.
- extinderea mărcii pentru a lansa noi produse.
- repoziţionarea mărcii – când o marcă câştigă segmentele de piaţă în detrimentul altora.
Evident, strategia de marcă trebuie readaptată, întrucât studiile de specialitate arată că: durata de
viaţă a mărcilor pe piaţa mărfurilor de consum este lungă (peste 10 ani), vechile mărci continuă să ocupe
un loc însemnat, iar pentru aceasta se fac mari cheltuieli publicitare pentru a le menţine în viaţă.

10.4. Etichetarea mărfurilor

Eticheta reprezintă orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care conţine
elemente de identificare a produsului şi care însoţeşte produsul când acesta este prezentat spre
comercializare sau este aderent la ambalajul acestuia.
Etichetarea este operaţiunea de aplicare a etichetei sau înscrierea elementelor de identificare pe
produs, pe ambalajul de vânzare, pe dispozitivul de închidere ce însoţesc produsul pus în vânzare şi se
referă la acesta.
Eticheta reprezintă, cu alte cuvinte, cel mai simplu şi rapid instrument de informare asupra
produsului, o bază utilă de date, atât pentru consumator, cât şi pentru produs. Menţiunile obligatorii
ale etichetei unui produs se referă la:
- denumirea produsului;
- grupa din care face parte produsul;
- numele producătorului;
- principalele caracteristici de calitate;
- clasa de calitate a produsului;
- masa pe unitatea de ambalaj;
- domeniile de utilizare;
- restricţii privind consumul;
- condiţiile de păstrare;
 - elementele de identificare a lotului;
- termenul de garanţie.
Pentru consumatori, etichetele mărfurilor reprezintă principalul elemente în orientarea actului
decizional în sensul că eticheta trebuie să ofere consumatorului informaţiile necesare, suficiente,
verificabile şi uşor de comparat; eticheta este în acelaşi timp şi un angajament al producătorului privind
caracteristicile intrinseci ale produsului, dar şi un prilej pentru firmele conduse după principii incorecte,
de a înşela consumatorii privind componenţa produsului, ţara de origine sau termenul de valabilitate.
Necesitatea reglementării etichetării produselor este o problemă de interes public deoarece
vizează protecţia consumatorului din punct de vedere biologic, economic şi social, dar în acelaşi timp se
constituie ca o barieră în calea comercializării produselor necorespunzătoare, a produselor pirat şi a
celor falsificate. Etichetarea produselor este reglementată printr-o serie de documente internaţionale şi
naţionale.

10.5. Etichetarea nutriţională a produselor alimentare

În prezent, se folosesc o serie de tratamente pentru îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale şi
nutritive ale unor produse alimentare, cu influenţe directe în formarea caracteristicilor curative ale
acestora, cum sunt:
- metode chimice şi enzimatice – de modificare a proteinelor alimentare (care urmăresc –
blocarea reacţiilor deteriorative de tip Maillard sau cele de formare a unor compuşi nedoriţi în faza
de tratament alcalin – îmbunătăţirea proprietăţilor funcţionale ale proteinelor – îmbunătăţirea valorii
nutritive prin încorporarea unor aminoacizi esenţiali – creşterea digestibilităţii proteinelor);
- metode de reducere a conţinutului de acizi nucleici din drojdii;
- metode de germinare pentru îmbunătăţirea valorii nutritive a unor cereale şi leguminoase
(acesta fiind de fapt singurul proces efectiv din industria alimentară prin care se realizează o creştere
importantă a conţinutului de vitamine şi a biodisponibilităţii componentelor nutritive);
- interestificarea grăsimilor (care reprezintă un mijloc de îmbunătăţire a proprietăţilor
funcţionale ale acestora, dar necesită măsuri obligatorii de vitaminizare);
- îmbogăţirea unor produse alimentare cu aminoacizi, săruri minerale, vitamine.
Rafinarea uleiului asigură o mai bună valorificare comercială prin eliminarea substanţelor care
afectează stabilitatea (fosfolipide, acizi graşi, săpunuri, urme de metale grele, ceruri, pigmenţi, substanţe
odorizante), iar cercetările recente au arătat că prin dezodorizare se poate influenţa favorabil protecţia
consumatorilor. Rafinarea presupune însă tratamente alcaline de dezodorizare, care pot exercita efecte
negative asupra valorii nutritive. În plus, dezodorizarea afectează în acelaşi timp inocuitatea, în principal
prin reducerea conţinutului de vitamina E, antioxidant natural.
De asemenea, hidrogenarea grăsimilor prezintă avantajul transformării uleiurilor de calitate
inferioară, cu miros neplăcut, în grăsimi de calitate superioară, cu proprietăţi de panificaţie şi
tehnologico-culinare deosebite. Prin acest procedeu se pierde însă o mare parte din activitatea
vitaminică (vitaminele liposolubile), iar formarea de grăsimi “trans” are efecte negative asupra
funcţionării celulei.
O tendinţă nouă care se manifestă este tipul nou de etichetă pentru produsele alimentare,
denumită şi eticheta nutriţională (care poate face corp comun cu eticheta sau apare ca o etichetă
separată), şi care asigură declararea valorii nutritive într-o manieră accesibilă şi utilă pentru
cumpărători. Acest lucru este determinat de specificul utilităţii mărfurilor alimentare, implicate în
starea de sănătate a oamenilor, de asigurare a stării lor fizice şi psihice la un moment dat.
Se remarcă tendinţa ca eticheta şi etichetarea mărfurilor alimentare să constituie obiect special
de reglementări apropiate ca exigenţă de cele pentru produsele farmaceutice (din punct de vedere al
conţinutului şi amploarei informaţiilor privind utilitatea, modul de întrebuinţare şi păstrare).
 În societatea noastră, eticheta mărfii reprezintă un instrument principal al declanşării actului de
vânzare cumpărare, fiind în acelaşi timp un mijloc de informare simplă şi rapidă. Creşterea gradului de
prelucrare a produselor, diversificarea sortimentului de mărfuri, evoluţia ambalării şi nevoia de reclamă,
au sporit rolul etichetei. Din aceste motive treptat au început să apară reglementări privind eticheta şi
etichetarea mărfurilor în codurile comerciale, în standarde şi ulterior în actele legislative din diferite ţări,
iar recent, pe plan internaţional.
Pentru mărfurile alimentare, eticheta şi etichetarea formează obiect de preocupări asidue de
recomandări şi reglementări speciale atât pe plan internaţional cât şi pe plan naţional.
În țara noastră în scopul protecţiei sănătăţii populaţiei şi intereselor consumatorilor,
armonizării măsurilor sanitare interne cu recomandările organismelor internaţionale, Guvernul
Republicii Moldova. Normele privind etichetarea produselor alimentare sunt Conform Hotărîrii de
govern 996 din 20.08.2003 despre aprobarea Normelor privind etichetarea produselor
alimentare şi Normelor privind etichetarea produselor chimice de menaj.
Conform legi nr. 78 privind produsele alimentare din 18.03 2004 Eticheta trebuie să conţină, în mod
obligatoriu, informaţiile prevăzute de reglementările în domeniul alimentar aplicabile, inclusiv:
a) denumirea sub care este comercializat produsul alimentar;
b) lista ingredientelor;
c) cantitatea netă, volumul;
d) data fabricării şi termenul de valabilitate;
e) condiţiile de păstrare;
f) instrucţiunile de folosire;
g) denumirea şi adresa producătorului şi/sau a importatorului, distribuitorului;
h) date privind identificarea lotului;
i) denumirea ţării de origine;
j) alte informaţii specifice.

Produsele alimentare trebuie să fie preambalate şi ambalate astfel încît să se asigure menţinerea
cantităţii, calităţii şi inofensivităţii lor la depozitare, transportare şi distribuire.
La preambalarea, ambalarea şi etichetarea produselor alimentare, agenţii economici din sectorul
alimentar vor respecta cerinţele reglementărilor în domeniul alimentar aplicabile.
Pentru preambalarea şi ambalarea produselor alimentare se vor utiliza materiale care corespund
reglementărilor în domeniul alimentar aplicabile, care nu elimină în produsele alimentare componenţi ce
prezintă pericol pentru sănătatea omului, care asigură păstrarea proprietăţilor produsului, care sînt
reciclabile ori pot fi valorificate şi nimicite fără a prejudicia mediul, potrivit legislaţiei în vigoare.
Etichetarea, publicitatea şi prezentarea produselor alimentare, inclusiv forma acestora, aspectul sau
ambalajul, materialele utilizate la preambalare şi la ambalare, modul în care sînt prezentate şi mediul în
care sînt fabricate, precum şi informaţiile difuzate prin orice mijloc nu trebuie să inducă în eroare
consumatorul.
Etichetarea produselor alimentare va oferi consumatorilor informaţiile necesare, suficiente,
veritabile şi uşor de comparat, care să le permit acestor să-şi aleagă produsul alimentar corespunzător
exigenţelor şi posibilităţilor lor financiare, să cunoască eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi,
pentru a nu fi induşi în eroare.
Eticheta trebuie să fie amplasată astfel încît să nu poată fi separate de recipient şi informaţia de pe ea
să nu poată fi ştearsă. Etichetarea produselor alimentare tratate cu radiaţii ionizante se face prin
înscrierea pe etichetă a menţiunii "Tratat cu radiaţii ionizante". Etichetarea produselor alimentare
provenite din organisme modificate genetic se face prin înscrierea pe etichetă a menţiunii: "Produs
alimentar modificat genetic" sau "Produs alimentar obţinut din organisme modificate genetic".
Etichetele produselor alimentare cu destinaţie nutriţională specială şi ale suplimentelor alimentare vor
conţine o informaţie suplimentară privind proprietăţile şi caracteristicile lor. Etichetele produselor
alimentare cu destinaţie nutriţională specială pentru sugari sau copiii mici nu
vor conţine informaţii care să împiedice sau să defavorizeze alimentaţia la sîn. Etichetele suplimentelor
alimentare, etalarea şi publicitatea lor nu le vor atribui proprietăţi profilactice, de tratament şi nici nu vor
invoca aceste proprietăţi.

Legislația Europeană prevede

MENŢIUNI OBLIGATORII DE ETICHETARE
Etichetarea produselor alimentare trebuie să conţină anumite menţiuni obligatorii. Aceste menţiuni
trebuie să fie uşor de înţeles şi uşor vizibile, lizibile şi să nu poată fi şterse. Anumite menţiuni trebuie să
figureze în acelaşi câmp vizual.
Atunci când produsele alimentare sunt preambalate, menţiunile obligatorii figurează pe preambalaj sau
pe o etichetă ataşată acestuia.
Menţiunile obligatorii acoperă:
 denumirea de comercializare;
 lista ingredientelor care sunt enumerate în ordinea descrescătoare a ponderii lor şi sunt
desemnate prin denumirea lor specifică, în conformitate cu anumite derogări prevăzute în anexele
I, II, III şi III Bis. În cazul ingredientelor care aparţin mai multor categorii, este indicată categoria
care corespunde funcţiei sale principale în cazul produsului alimentar respectiv. În anumite
situaţii, menţionarea ingredientelor nu este solicitată în cazul: Anumiţi aditivi şi anumite enzime
nu sunt considerate ingrediente; este vorba de componenţii care sunt utilizaţi ca auxiliari
tehnologici sau care sunt conţinuţi într-un ingredient fără a mai îndeplini nici o funcţie
tehnologică în produsul finit;
 cantitatea ingredientelor sau a categoriilor de ingrediente exprimată în procente. Această
menţiune se aplică atunci când ingredientul sau categoria de ingrediente:
 cantitatea netă exprimată în unităţi de volum pentru produsele lichide şi în unităţi de masă pentru
celelalte produse. Sunt prevăzute, în acelaşi timp, dispoziţii speciale în cazul produselor
alimentare vândute la bucată şi pentru produsele alimentare prezentate într-un lichid de acoperire;
 data de valabilitate minimă. Această dată este compusă din indicarea zilei, lunii şi anului, cu
excepţia produselor alimentare a căror valabilitate este mai mică de 3 luni (indicarea zilei şi a
lunii este suficientă), produsele alimentare a căror valabilitate este mai mare de 3 luni, dar nu
depăşeşte 18 luni (indicarea lunii şi a anului este suficientă) sau a căror valabilitate este mai mare
de 18 luni (indicarea anului este suficientă).Data de valabilitate este precedată de menţiunea „A se
consuma de preferinţă înainte de …”, atunci când data conţine indicarea zilei sau „A se consuma
înainte de sfârşitul …”, în celelalte cazuri. Menţionarea datei de valabilitate nu este cerută în
cazul produselor următoare: În cazul produselor alimentare foarte perisabile, data de valabilitate
minimă se înlocuieşte cu data limită de consum;
 condiţiile speciale de conservare şi de utilizare;
 denumirea sau firma şi adresa fabricantului sau a celui care ambalează produsul sau a unui
vânzător stabilit în interiorul Comunităţii. În ceea ce priveşte untul produs pe teritoriul statelor
membre, acestea sunt autorizate să nu ceară decât indicarea fabricantului, a celui care ambalează
produsul sau a vânzătorului;
 locul de origine sau de provenienţă, în cazurile în care omiterea acestei menţiuni ar putea induce
consumatorul în eroare;
 modul de folosire trebuie indicat, în cazul în care omiterea sa nu ar permite o folosire potrivită a
produsului alimentar;
 menţiunea titlului alcoolmetric pe unitatea de volum pentru băuturile care conţin mai mult de
1,2 % alcool în volum.
 TEMA 11
AMBALAREA MĂRFURILOR

Bibliografie recomandată
1. Olaru M., Pamfilie R.. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005
2. Stanciu I., Olaru M., Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996

Obiective operaționale
-să definească rolul și sarcinile ambalajului
-să cunoască noțiune ambalajului
-să identifice tipurile de ambalaje după material primă
-să clasifice ambalajele după diferite criteri
-să argumenteze aspectele selectării ambalajelor și factorii care le determină
-să explice metodele și tehnicile de ambalare
-să caracterizeze impactul ambalajelor asupra mediului înconjurător

Planul tematic
11.1. Noțiune, concept și semnificația ambalajului
11.2. Clasificarea ambalajelor
11.3. Materiale utilizate pentru confecţionarea ambalajelor
11.4. Factorii care determină alegerea ambalajului
11.5. Metode şi tehnici de ambalare
11.6. Funcţiile şi importanţa ambalajelor
11.7. Factorii care au contribuit la creşterea rolului ambalajului
11.8. Impactul ambalajelor asupra mediului înconjurător

11.1. Noțiune, concept și semnificația ambalajului

În societatea contemporană ambalajul a evoluat spectaculos, datorită modificărilor survenite în
comportamentul de consum.
Autoservirea ca formă de vânzare a produselor, consumul din ce în ce mai ridicat asociat cu
concurenţa au transformat ambalajul într-un „ purtător de informaţie şi reclamă".
Din punct de vedere economic, ambalajul se poate considera un produs finit care încorporează
materii prime, cheltuieli materiale şi efort uman, asemănător altor mărfuri de consum de pe piaţă.
Producerea ambalajelor a devenit o activitate foarte importanta, cu producţii de serie mare pe
linii tehnologice automatizate, folosind tehnica de vârf şi aplicând principii specifice marketingului şi
merceologiei. In acelaşi timp, prin cantităţile considerabile pe care le reprezintă, ambalajele figurează în
politicile de gestiune a deşeurilor printre fluxurile prioritare, pentru ele fiind puse.
Conceptul de ambalare, din punct de vedere etimologic, provine din sufixul „em" şi cuvantul
,,balla" (fr.emballage) şi are sensul de a strânge în balot.
Definitive date conceptului de ambalare sunt extrem de numeroase, uneori existând deosebiri de
nuanţa În ceea ce priveşte sensul dat diferite limbi (de exemplu, englezescul .packaging" acoperă şi
unele aspecte ce ţin de comunicare a informaţiei prin eticheta, marca, dar si la facilitarea vânzării.
Ambalajul este un sistem fizico-chimic complex, cu funcţii multiple, care asigura menţinerea
sau, in unele cazuri, ameliorarea calităţii produsului căruia ii este destinat. Ambalajul favorizează
identificarea produsului, înlesnind atragerea de comparatori potenţiali, pe care ii învaţă cum sa
folosească, sa păstreze produsul si cum sa apere mediul înconjurător de poluarea produsa de
ambalajele uzate sau de componenţii de descompunere ai acestora.
Din punct de vedere comercial, ambalajul permite asigurarea in cele mai bune condiţii a
manevrării, conservării, depozitarii si transportului produselor. In ”Petit Robert” (1989), ambalajul este
un “înveliş din materiale si forme diferite in care se ambalează un produs pentru transport sau vânzare”.
(Fratila R., 2001)
Institutul Francez al Ambalajului si Ambalării propune următoarele definiţii in “Petit glossaire de
l’emballage”:
 ambalajul este obiectul destinat sa învelească sau sa conţină temporar un produs sau un
ansamblu de produse pe parcursul manevrării, transportului, depozitarii sau prezentării, in vederea
protejării acestora sau facilitării acestor operaţii;
 ambalarea reprezintă operaţia de obţinere a “primului înveliş aflat in contact direct cu
produsul”.
 Institutul din Marea Britanie furnizează trei direcţii in definirea ambalării:
 sistem coordonat de pregătire a mărfurilor pentru transport, distribuţie, vânzare cu
amânuntul si consum;
 cale de asigurare a distribuţiei la consumatorul final, in condiţii optime si cu costuri
minime;
 funcţie tehnico-economica, care urmăreşte minimizarea costurilor la livrare.
In R. Moldova conform legii 231 cu privire la comerțul interior art. 19.p. (3) Ambalajul
produsului trebuie să asigure integritatea şi protecţia calităţii acestuia, să fie uşor de manipulat, să
promoveze vînzarea produsului, fiind totodată conform cu prevederile legale referitoare la protecţia
muncii, mediului şi securitatea consumatorilor..
Tot in conformitate cu standardul amintit, ambalarea este definita ca fiind “operaţie, procedeu
sau metoda, prin care se asigura cu ajutorul ambalajului, protecţie temporara a produsului”.
Istoria cartonului ondulat se întinde pe o perioada de peste 100 de ani, iar apariţia acestui
material a fost impulsionata de nevoia unui nou tip de ambalaj superior celor existente pana atunci.
Hârtia ondulata mecanic, intre doua valţuri canelate, a fost obţinuta prima data in Anglia, in anul
1856 si a fost utilizata in premiera ca ambalaj de către un american, in 1871. Cartonul ondulat propriu-
zis a apărut in 1874, in America, când s-a adăugat, prin lipire, un strat neted de hârtie peste hârtia
ondulata.
La începutul secolului XX, apar primele maşini de carton ondulat, iar acest produs se impune in
industria ambalajelor din America si Europa. In timp, producţia de carton ondulat si ambalaje se
dezvolta in ritm alert, lărgindu-se gama sortimentala și îmbunătăţindu-se calitatea acestui produs.
In tara noastră, cartonul ondulat s-a produs prima oara in anul 1957, in fabrica existenta la
Ghimbav, localitate aflata la 10 km de municipiul Braşov. In anii următori, acest sector a cunoscut o
dezvoltare importanta, cererea acestui produs pe piaţa fiind in continua creştere.
Odată cu dezvoltarea si diversificarea producţiei de bunuri concomitent cu dezvoltarea
comerţului, are loc si diversificarea si dezvoltarea activităţilor de ambalare si implicit a producţiei de
ambalaje. La nivelul întregii planete, se considera ca aproximativ 99% din producţia de mărfuri se
tranzacţionează in stare ambalata.
In contextul ambalării se folosesc o serie de termeni, dintre care amintim materialul de ambalare,
materialul de ambalaj, mediu de ambalare, produs de ambalat, preambalare, accesorii, materiale si
operaţii auxiliare ambalării etc.
Preambalarea este operaţia de ambalare a unui produs individual, in absenta comparatorului,
iar cantitatea de produs introdusa in ambalaj este prestabilita si nu poate fi schimbată decât prin
deschiderea sau modificarea ambalajului.
Exista instrucţiuni de metodologie legala referitoare la preambalarea unor produse in funcţie
de masa sau volum. Produsele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege vor fi inscipţionate cu
litera e, de înălţimea a cel puţin 3 mm, plasata in acelaşi loc cu masa si volumul nominal. Este
interzisa tipărirea pe ambalaj a erorilor tolerate.
 Valorile cantităţilor nominale sunt impuse prin lege, publicate in Monitorul Oficial al
României pentru fiecare categorie de produse.
Este interzisa, prin lege, producerea, importarea si comercializarea de ambalaje înşelătoare.
Preambalajul înşelător este preambalatul care creează impresia ca are o cantitate mai mare decât
cantitatea nominala. Se considera preambalat înşelător daca peste 30% din volumul ambalajului nu este
ocupat cu produs sau in cazul in care in pachet exista produs cu mai puţin de 15% decât cantităţile
prevăzute de lege.
Toate preambalatele fabricate conform instrucţiunilor trebuie sa poarte următoarele inscripţii
lizibile, care sa nu poată fi şterse:
- cantitatea nominala;
- marca sau o inscripţie care sa permită identificarea ambalatorului sau a importatorului de
preambalare;
- marca e, de cel puţin 3 mm, situată în acelaşi câmp vizual cu cantitatea nominala.
Aplicarea acestei mărci garantează ca preambalatul îndeplineşte cerinţele prevăzute de instrucţiuni.
- verificarea preambalatelor se face prin eşantionare in doua etape:
- verificarea conţinutului real al fiecărui preambalat din eşantion;
- verificarea mediei conţinutului real al preambalatului din fiecare eşantion.
- pentru fiecare din aceste verificări exista doua planuri de eşantionare;
- un plan pentru verificarea nedestructiva, care nu implica deschiderea ambalajului;
- alt plan pentru verificarea distructiva, care implica deschiderea ambalajului.
Din motive economice, verificarea distructiva este limitata la minimum necesar.
Un lot este constituit din preambalate cu aceeaşi cantitate nominala, aceeaşi şarjă de
producţie, ambalat in acelaşi loc.

11.2. Clasificarea ambalajelor

In ultimele decenii ambalajele s-au diversificat mult, atât din punct de vedere al materialelor din
care acestea sunt făcute, cat si din punct de vedere funcţional.
Ambalajele se clasifica in funcţie de mai multe criterii, care sunt utilizate frecvent in practica:
După materialul folosit in confecţionarea ambalajelor:
- ambalaje din hârtie si carton;
- ambalaje din sticla;
- ambalaje din metal;
- ambalaje din materiale plastice;
- ambalaje din lemn, înlocuitori din lemn si împletituri;
- ambalaje din materiale textile;
- ambalaje din materiale complexe.

După sistemul de confecţionare:

- ambalaje fixe;
- ambalaje demontabile;
- ambalaje pliabile.

După tip:
- plicuri;
- pungi;
- plase;
- lăzi;
- cutii;
- flacoane;
 - borcane etc.

După domeniul de utilizare:

- ambalaje de transport;
- ambalaje de desfacere si prezentare.

După specificul produsului ambalat:

- ambalaje pentru produse alimentare;
- ambalaje pentru produse nealimentare;
- ambalaje pentru produse periculoase;
- ambalaje individuale;
- ambalaje colective.

După gradul de rigiditate:

- ambalaje rigide;
- ambalaje semirigide;
- ambalaje suple.

După modul de circulaţie al ambalajului:

- ambalaje refolosibile;
- ambalaje nerefolosibile – tip pierdut.

După sistemul de circulaţie:

- sistem de restituire a ambalajelor;
- sistem de vânzare – cumpărare a ambalajelor.

După sistemul de confecţionare:

- ambalaje fixe;
- ambalaje demontabile;
- ambalaje pliante.

După căile de transport:

- ambalaje pentru transport terestru;
- ambalaje pentru transport fluvial-maritim;
- ambalaje pentru transport aerian.

După destinaţie:
- ambalaje pentru piaţa externa;
- ambalaje pentru piaţa interna.

Exista o preocupare chiar si la nivel de foruri internaţionale, cum ar fi: Organizaţia

Internaţionala de Standardizare, Federaţia Europeana pentru Ambalare, pentru clasificarea si
standardizarea ambalajelor.

11.3. Materiale utilizate pentru confecţionarea ambalajelor

Diversitatea materialelor folosite pentru ambalarea produselor este foarte mare.
Privit din punct de vedere tehnic, ambalajul mărfurilor este alcătuit dintr-un ansamblu de
materiale destinat protecţiei calităţii si integrităţii produselor, facilitării operaţiilor de circulaţie a
mărfurilor. De asemenea, calitatea produselor este influenţata de calitatea ambalajului prin faptul ca
 un ambalaj necorespunzător poate atrage după sine deprecierea produsului, adică sa contribuie la
diminuarea calităţii lui.
Daca privim ambalajul ca un produs finit oarecare, având o destinaţie precizata, in el se pot
identifica cheltuieli cu materiile prime si cheltuieli de obţinere.
Alegerea materialului folosit pentru ambalaje depinde de mai mulţi factori dintre care am putea
aminti:
 caracteristicile produsului ce urmează a fi ambalat;
 domeniul de utilizare a ambalajului;
 mărimea factorilor care pot acţiona asupra produsului pe timpul manipulării, transportului
si al depozitarii;
 tehnica de ambalare utilizata;
 destinaţia produsului;
 nivelul de dezvoltare si puterea economica, etc.
Materialele celulozice
Ambalajele din materialele celulozice deţin ponderea principala in totalul ambalajelor. In funcţie
de perioade si de tari, se înregistrează sensibile fluctuaţii. Materialele care pot in viitor sa ia locul ocupat
de materialele celulozice sunt materialele plastice.
Dintre materialele celulozice utilizate pentru confecţionarea diferitelor tipuri de ambalaje
amintim: hârtia, cartonul si mucavaua.
Cartonul pentru ambalaje poate fi:
1. carton duplex – este format din doua straturi diferite de material fibros, unite in stare
umeda prin presare. Cartonul duplex se fabrica in doua tipuri:
 tipul E - pentru ambalaje care se imprima prin procedeul ofset. De aceea stratul
superior (fata 1) este fabricat din pasta chimica înălbita a cârei culoare alba si netezire
permit imprimarea ofset;
 tipul O (obişnuit) - pentru alte ambalaje, confecţii si lucrări poligrafice
2. cartonul triplex – este format din minim trei straturi diferite de material fibros, unite in
stare umeda prin presare. Cartonul triplex are o rezistenta mare la plesnire, utilizat in special pentru
ambalaje de transport si grupare si mai puţin pentru ambalaje de desfacere – prezentare.
3. cartonul ondulat – este format din unul pana la patru straturi netede si unul sau trei straturi
ondulate din hârtie inferioara sau superioara de ambalaj, unite intre ele printr-un adeziv. Se obţine
astfel un obiect de tip sandwich uşor si stabil. Elementul de baza este obţinut prin asocierea, prin
lipirea, a unui strat plat cu un strat ondulat. Acoperirea unui astfel de element sau a mai multor
elemente suprapuse de obicei, mărimea ondulelor folosite este diferita cu un strat plat determina
obţinerea cartoanelor ondulate cu unul, doua sau trei straturi de ondule. Cartonul ondulat are o
rezistenta si o elasticitate buna.
Materialele auxiliare pentru producerea ambalajelor
Numărul acestora este foarte mare: coloranţi, pigmenţi, cerneluri, adezivi, etc. Aceste materiale
influenţează calitatea ambalajelor, atribuindu-le calităţi estetice si funcţionale.
Un alt material auxiliar utilizat de aceasta data pentru consolidarea, adică creşterea rezistentei
ambalajelor sunt benzile de balotare si adezivii.
O alta grupa o constituie materialele pentru amortizare si protecţie împotriva şocurilor. Aceste
materiale protejează împotriva şocurilor, a frecărilor si in unele cazuri chiar pentru rigidizarea
ambalajelor. Dintre materialele noi de amortizare putem aminti: cartonul ondulat, lâna minerala,
materialele expandate si cele cu bule de aer.
O ultima grupa de materialele auxiliare o constituie lacurile si vopselele. Acestea, pe lângă
contribuţia care o au la creşterea rezistentei ambalajelor la acţiunea factorilor atmosferici, măresc
rezistenta la coroziune, la razele solare, la schimbările de temperatura etc.
 11.4. Factorii care determină alegerea ambalajului
Ambalajul este o componenta esenţiala a activităţii comerciale, fiind subordonat mărfii si
deservind consumatorul. Sortimentele de produse nou apărute pe piaţa, modernizarea concepţiei si a
tehnicilor comerciale aduc in discuţie diversificarea ambalajelor in paralel cu creşterea exigentelor fata
de acesta.
Pentru ca ambalajul sa îndeplinească funcţiile sale, la alegerea lui trebuie sa se tina cont de
următoarele aspecte:
 proprietăţile produsului care trebuie ambalat:
- natura, dimensiunea, masa, forma produsului, numărul de unităţi de produs dintr-un
ambalaj;
- interacţiunile de ordin fizic si chimic ce pot apare intre produs si ambalaj (respectiv
incompatibilităţile);
- fragilitatea produsului, sensibilitatea la factori mecanici si de mediu (prin miros, agenţi
chimici, umiditate);
- importanta si valoarea produsului, care determina masuri de siguranţa in plus împotriva
unor posibile furturi sau deteriorări intenţionate.

 condiţii de transport, manipulare si depozitare:

- numărul operaţiilor de încarcare - descarcare;
- tipul mijloacelor de transport folosite: auto, feroviar, naval;
- durata operaţiilor de manipulare;
- durata stocării;
- locul vânzării.

 metoda de ambalare, tipul si funcţiile ambalajelor:

- in funcţie de modul de vânzare: autoservire sau servire de câtre personalul angajat;
- in funcţie de scopul ambalării: pentru transport sau desfacere;
- modul de închidere;
- modalitatea si tipul inscripţionării.
- materialul de ambalaj folosit (caracteristici, proprietatea);
- rezistenta la şocuri termice;
- rezistenta la presiuni mari;
- posibilitatea de protejare contra prafului.

 valorificarea economica a ambalajului:

- costul ambalajului;
- existenta posibilităţii de recuperare a ambalajului si eventual refolosire;
- valoarea de recuperare.
La fel ca si in cazul altor produse si pentru ambalaje s-a impus introducerea standardizării
care permite raţionalizarea producţiei si comercializării ambalajelor. Principalele cerinţe ce trebuie sa
le îndeplinească un ambalaj vor fi specificate in standarde.
Cu cat ambalajul îndeplineşte mai multe din cerinţele enumerate mai sus, cu atât el va fi mai
util, iar cheltuielile pentru utilizarea lui pot fi recuperate.

11.5. Metode şi tehnici de ambalare

Odată cu dezvoltarea societarii si implicit a proceselor de producţie s-a dezvoltat si industria
de ambalaje. Se caută ca prin procedee noi sa se ajungă la o mai buna realizare a funcţiilor
ambalajelor. Totodată, se urmăreşte creşterea productivităţii muncii, atât la confecţionarea
ambalajelor, cat si la ambalarea produselor.
Ambalarea se poate face pe linii semiautomate sau automate de mare productivitate, ce pot
realiza formarea ambalajelor, desfacerea lor, umplerea si închiderea lor.
Ambalajul si produsul formează un sistem, de aceea metodele de ambalare trebuie sa tina seama
de relaţiile de interdependenta ce se stabilesc intre elementele componente ale sistemului. Tendinţele
actuale remarcate in concepţia ambalajelor si a metodelor de ambalare sunt:
 reducerea consumului de materii prime, materiale si energie;
 creşterea duratei de conservare a produselor;
 sporirea performantelor ambalajelor prin combinarea materialelor de confecţionare;
 facilitarea reintegrării in mediu a ambalajelor in etapa post-consum.
Metoda de formare a ambalajului se adopta in funcţie de materialului celulozic folosit, tratat sau
netratat, sau in funcţie de posibilitatea de închidere prin termosudare, prin lipire sau pliere.
Metodele si tehnicile de ambalare a produselor oferite de Rondocarton sunt:
Ambalarea colectiva – aceasta metoda se foloseşte pentru ambalarea intr-un singur ambalaj a
mai multor produse. Aceasta metoda uşurează mult manipulare si transport produselor, ajutând la
paletizarea acestora. Metoda poate fi utilizata cu succes si pentru produsele alimentare de uz curent
(zahar, faina, orez, mălai etc.), precum si pentru ambalarea unor produse deja preambalate.
Ambalarea porţionata - ambalajul porţionat este acela al cărui conţinut se consuma o singura
data. Aceste ambalaje pot fi plicuri, cutii, tivite etc. Astfel, se pot ambala atât produsele perisabile
(produsele lactate, carne, fructe), cat si cele neperisabile (biscuiţi, napolitane, cafea etc.).
Ambalarea in cutii de carton se realizează in trei etape, indiferent de complexitatea maşinilor
folosite:
 formarea sau deschiderea ambalajului pliat – materialul poate fi sub forma de banda
sau carton desfăşurata de pe o bobina, bucata de carton croita corespunzător
dimensiunilor si formei ambalajului sau chiar o cutie de carton deja formata, care se
afla in stare pliata;
 umplerea ambalajului;
 închiderea – închiderea bazei cutiei se face, in cele mai multe cazuri, înaintea
umplerii, exista însă produse rigide, care se pot introduce mai întâi în cutie si apoi
aceasta se închide la ambele capete.
Pot exista si operaţii secundare: imprimarea codului produsului, introducerea de harţii cu
indicaţii legate de produs sau obiecte de reclama, etc. care se realizează pe parcursul procesului de
ambalare.
Ambalarea in cutii de carton se face pe linii manuale, semi-automate sau automate, in funcţie de
modul in care se introduce produsul in ambalaj. Astfel, daca introducerea produsului in ambalaj se face
de către maşina, chiar daca alimentarea dispozitivului de încărcare se face manual, sistemul se considera
automat. Dacă însă, introducerea produsului in ambalaj se face manual, iar celelalte operaţii se fac
automat, atunci sistemul se considera semi-automat.
Sunt mai mulţi factori de care trebuie sa se tina seama la alegerea liniei de ambalare. Aceştia se
refera la:
- utilajul folosit la ambalare;
- producţia care trebuie realizata;
- dimensiunea ambalajelor ce trebuie formate;
- frecventa schimbărilor ambalajului;
- spaţiul necesar montării liniei.
- modificările probabile ale produsului, influenţează alegerea materialului de ambalare
folosit (de exemplu, produsul trebuie ambalat in materiale cu ridicate proprietăţi de
bariera la arome, grăsimi etc.).
 11.6. Funcţiile şi importanţa ambalajelor
Ambalajul este învelişul exterior al unui produs destinat vânzării cumpărării şi constituie un
important promotor al desfacerii, denumit şi “vânzătorul mut”. Ambalajul produsului îndeplineşte mai
multe funcţii; chiar dacă nu toate cu aceeaşi importanţă.
Din punct de vedere istoric, funcţiile ambalajului s-au limitat iniţial la păstrarea şi ocrotirea
produselor, dar odată cu dezvoltarea şi diversificarea producţiei şi a circulaţiei mărfurilor, funcţiile
ambalajului s-au multiplicat, cea mai mare influenţă având-o în acest sens magazinele cu autoservire.
Principalele funcţii ale ambalajului modern sunt:
Principalele funcţii ale ambalajelor sunt:
a. funcţia de protecţie;
b. funcţia de raţionalizare;
c. funcţia de reclama si promovare a vânzărilor (funcţia de marketing).

a) Funcţia de protecţie
Ambalajul trebuie sa asigure păstrarea tuturor parametrilor calitativi ai produselor. Pe timpul
transportului, manipulării, depozitarii produselor sunt supuse unor serii de solicitări mecanice (tracţiune,
frecare, lovituri, căderi, trepidaţii, vibraţii etc.). In aceste condiţii ambalajele trebuie sa fie capabile sa
preia aceste solicitări, protejând produsul.
Funcţia de protecţie se rezuma a trei aspecte particulare după cum urmează
 protejarea produsului de acţiunea unor factori interni si externi;
 protejarea mediului înconjurător împotriva caracterului toxic al unor produse;
 păstrarea intacta a calităţii mărfii la contactul direct produs ambalaj (evitarea
influenţării negative de către ambalaj a calităţii produsului).
Factorii de mediu (temperatura, radiaţiile infraroşii si ultraviolete, şocurile mecanice, particulele
de praf, microorganismele, insectele, rozătoarele, diverse gaze, umiditatea relativa a aerului) pot acţiona
direct asupra produselor ambalate si/sau indirect, prin facilitarea acţiunii unor factori interni
Factorii interni (compoziţia chimica a produselor, aciditatea, microorganismele) acţionează atât
asupra produselor, cat si asupra ambalajelor sau a mediului înconjurător prin reacţii chimice, biochimice
sau electrochimice (Biro A., 1998).
La alegerea materialului din care este confecţionat ambalajul se tine seama de:
- natura produsului care urmează sa fie ambalat (stare de agregare, proprietatea fizico-
chimice, biologice);
- chimismul propriu (alegerea unor materiale pentru ambalare care sa fie inerte chimic
fata de produs si mediu);
- tehnologia aplicata la ambalare (pasteurizare, sterilizare, congelare).
Funcţia de protecţie este deosebit de importanta in cazul ambalajelor de transport, precum si in
situaţia in care produsele care fac obiectul ambalării sunt alimente sau produse periculoase pentru
sănătatea organismului uman sau pentru mediul înconjurător.
In cazul cartonului ondulat, prezenta concomitenta a proprietarilor rigide si elastice face posibila
obţinerea unui ambalaj suficient de rigid, dar si elastic, protejând foarte bine produsul ambalat.
b) Funcţia de raţionalizare
Raţionalizarea si promovarea unor ambalaje tipizate, modulare, care sa faciliteze operaţiile de
manipulare, transport si depozitare, utilizarea unor materiale de amortizare si fixare, sunt aspecte care
demonstrează funcţia de raţionalizare a ambalajelor.
Importanta acestei funcţii reiese din faptul ca in timpul manipulării, sistemul marfa – ambalaj,
este supus la aproximativ 30-40 operaţii care, in funcţie de caz, pot ridica cheltuielile cu 15-40% din
costul produselor ambalate. De aici reiese ca operaţiile din circuitul tehnic al mărfurilor trebuie
raţionalizate si tipizate, prin varianta de paletizare-containerizare in funcţie de: sistemul de ambalare,
volumul mărfurilor manipulate, mijloacele de transport folosite (pentru distante mici sau mari),
respectiv modul si locul de depozitare.
Manipularea poate fi înlesnita prin intermediul ambalajului daca acesta are o forma, un volum si
nişte accesorii care sa permită prinderea cu mana sau cu un utilaj specializat. De asemenea, ambalajul
trebuie proiectat in aşa fel încât sa se asigure securitatea maxima a operatorilor si stabilitatea optima pe
timpul manipulării. Se folosesc in acest scop materiale auxiliare de amortizare, ancorare si fixare.
Aceasta funcţie devine din ce in ce mai importanta, din mai multe motive: creşterea volumului
mărfurilor manipulate si transportate, diversificarea mijloacelor de transport. Atenţia acordata este
deosebita atât la nivel de unitatea economice, cat si la nivelul unor organisme internaţionale.
(Organizaţia mondiala pentru ambalaje W.P.O. – Organizaţia internaţionala de standardizare, Federaţia
europeana pentru ambalaje etc.)
c) Funcţia de reclama si de promovare a vânzării (funcţia de marketing)
Ambalajul are o importanta funcţie de comunicare la prezentarea si desfacerea produselor.
Întrucât majoritatea produselor se vând ambalate este evident ca ambalajul are si un dublu rol
de promotor al vânzării si de purtător al informaţiei către consumator. Ambalajul reprezintă o
interfaţa cu care consumatorul vine in contact direct, de aceea ambalajul trebuie gândit pentru a
atrage comparatorii si pentru a declanşa actul de cumpărare. De aceea, ambalajul a fost denumit si
"vânzător mut" al produsului, pornind de la următoarele considerente:
 identifică si prezintă produsul si producătorul/distribuitorul;
 stimulează si atrage atenţia comparatorului;
 informează consumatorul asupra nivelului caracteristicilor de baza ale produsului;
 comunica date legate de modul de utilizare a produsului si a naturii ambalajului .
Ambalajul poate contribui la diversificarea sortimentala, aprecierea calitativa a mărfurilor si nu
in ultimul rând ca factor psihologic care acţionează asupra comparatorilor potenţiali. Pentru aceasta, este
important ca ambalajele sa prezinte produsul fora a induce in eroare comparatorii prin crearea unor
confuzii in legătura cu produsul sau marca. Ambalajul trebuie sa atragă atenţia consumatorilor si sa
prezinte clar produsul si modul lui de întrebuinţare, închiderea ambalajului, sa prezinte modul de
înlăturare a ambalajului după utilizarea produsului (se returnează, se reciclează).
Elementele care contribuie la realizarea funcţiei de promovare a vânzărilor si informare a
consumatorului pe care o au ambalajele sunt: modul de confecţionare, sistemul de marcare si etichetare,
dar mai ales estetica ambalajului, adică aspectele referitoare la forma, culoarea si armonia cromatica,
grafica ambalajului. Aceste elemente trebuie armonizate pentru a atrage atenţia comparatorului.
Ambalajul trebuie sa asigure un impactul vizual pozitiv. Astfel, pentru a avea şansa de a fi
cumpărat de consumator, un produs trebuie mai intui sa fie văzut si sa poată fi reperat din ansamblul
produselor care ocupa raftul.
În alegerea ambalajului trebuie luate în considerare şi aspecte ecologice, ceea ce a condus la
formarea unor criterii:
- să se stabilească dacă ambalarea este necesară sau nu;
- să se evite o ambalare suprapusă;
- să nu se facă exces de ambalaj;
- să se folosească materialele cele mai rentabile din punct de vedere energetic, în funcţie de
sarcina urmărită;
- să se ia în considerare reciclarea ori de câte ori este posibil; - să se folosească materiale
reciclate;
- să se încerce folosirea unui singur material în întreaga structură a ambalajului;
- să se indice pe ambalaje, natura materialului folosit.
De reţinut că ambalarea nu are doar o influenţă negativă asupra mediului (risipa de materiale,
gunoaie) ci şi o latură pozitivă deoarece împiedică risipirea produselor, lărgeşte gama de opţiunii a
cumpărătorului şi se potriveşte stilului de viaţă activ.
ar fi:
A upra deciziei cu privire la ambalaj, acţionează o serie de factori ce nu trebuie ignoraţi, cum
s
- conceptul de ambalaj – ambalajul este un produs sau trebuie făcut pentru un produs.
- imaginea pe care se doreşte a se da firmei prin produse (culoare, structură, materiale)
 influenţează percepţia consumatorului.
- costul – deşi clienţii doresc ambalaje sigure şi atractive, ele nu trebuie să fie prea scumpe.
- siguranţa – ambalajul trebuie să protejeze conţinutul în special în cazul unor produse
periculoase (ex. produse chimice şi petroliere).
- materialul folosit: carton, plastic, metal, sticlă, celofan.
- caracteristici: înşurubare sau fixare, sacoşe prin care să se vadă, carton pliant sau nu etc.
- împachetare multiplă sau nu: mai multe produse într-un pachet.
- învelire individuală sau nu.
- standardizare sau nu a ambalajului.
- modul de apariţie a etichetei.
- impactul asupra mediului înconjurător: aruncarea ambalajului.
- corelarea cu celelalte elemente de marketing: ambalaj scump, distribuit în magazine de lux,
cu preţ ridicat şi publicitate intensă.
Dacă se ţine seama de aceşti factori, ambalajul va putea răspunde unor minime cerinţe: să fie
uşor pentru a nu spori cheltuielile de transport prea mult; să fie rezistent pentru a proteja integritatea
produsului; să fie estetic pentru a atrage atenţia consumatorilor potenţiali.
Respectarea acestor cerinţe va face ca ambalajul să asigure succesul produsului, care corespunde
informaţiilor transmise de ambalaj. Un design bun, ce corespunde specificaţiilor de marketing va
contribui la succesul produsului. Nu trebuie ratată nici o oportunitate de a încorpora în ambalaj
avantajele pentru consumator. Ambalajul trebuie, nu numai să fie performant, dar şi să arate că a fost
conceput pentru performanţă.
De aceea, în alegerea ambalajului se va ţine seama de criterii economice, el trebuind să ofere
maximum de utilitate şi protecţie, cu cheltuieli minime. Importanţa ambalajului este evidenţiata de
principiile pe care acesta trebuie sa le îndeplinească pe parcursul circuitului străbătut de produs intre
furnizor (producător) - distribuitor - reţeaua comerciala en detail - consumator final. Ambalajul poate
avea o importanta minora, cum este in cazul materialelor de construcţii sau o importanta majora, cum
este in cazul produselor alimentare, farmaceutice, cosmetice, etc.
Funcţiile ambalajelor sunt in legătura cu produsele ce se ambalează, metodele de ambalare si
transport, de locul de depozitare etc.
Conservarea si protecţia proprietarilor produselor insa, este considerata funcţia de baza a unui
ambalaj si se refera la menţinerea in parametrii calitativi iniţiali a produsului ambalat.
In privinţa decorului ambalajului, trebuie sa se tina seama de:
- importanta acordata numelui sau mărcii, ilustraţiilor, graficii;
- informaţiile care trebuie precizate: modul de folosire, compoziţia;
- elementele fundamentale de recunoaştere si de identificare care trebuie păstrate in cazul
reînnoirii unui ambalaj.
Ambalajul trebuie sa asigure consumatorului posibilitatea de a identifica produsul si de a-l
recunoaşte, chiar fora a-i citi numele. Aceasta funcţie este asigurata prin folosirea unor coduri de culori
sau a unor elemente distinctive de grafica. Este importanta identificarea si recunoaşterea produsului,
deoarece adeseori mărcile de prestigiu sunt obiectul imitării sau al contrafacerii.
Ambalajul reprezintă un vector de informare util pentru consumator privind: modul de folosire,
regulile de utilizare, compoziţia produsului si indicaţiile obligatorii privind datele limite de utilizare.
Pentru produsele agroalimentare vândute prin autoservire, ambalajul de prezentare reprezintă
singura legătura intre client si produs. Din aceasta cauza, ambalajul trebuie sa îndeplinească însuşiri
(stil, ingeniozitate) care sa-i confere putere de promovare vânzătorului.
 Forma de prezentare a mărfii are aproape aceeaşi importanta ca si produsul in sine, deci
caracteristicile estetice ale ambalajului trebuie considerate ca si elemente strategice ale societarilor
producătoare cu o importanta din ce in ce mai mare. Ambalajul trebuie sa convingă consumatorul de
calitatea produsului. Forma, culoarea si grafica ambalajului, realizate in condiţii optime au influente
psihologice deosebite asupra potenţialilor comparatori. O culoare poate atrage atenţia comparatorului,
grafica conduce la o identificare uşoara a produselor si la o popularizare a caracteristicilor merceologice
a mărfurilor, pe când forma contribuie la eliminarea uniformismului si monotonia sortimentală. De
asemenea, apare ca o cerinţa la ambalaje si comoditatea in utilizare, determinata de forma lor care
permit o mânuire uşoara, sa poată fi deschis cu uşurinţa, de cantitatea de produs conţinuta, de raportul
dintre masa ambalajului si a conţinutului.

11.7. Factorii care au contribuit la creşterea rolului ambalajului

Factorii care au contribuit la creşterea rolului ambalării sunt

 autoservirea a determinat producătorii sa acorde atenţie ambalajului, acesta trebuie sa:
 sa atragă atenţia;
 sa prezinte caracteristicile produsului;
 sa producă încrederea consumatorului;
 sa protejeze produsul fata de factorii de mediu;
 in general sa producă o impresie favorabila.
 afluenţa consumatorilor care sunt dispuşi sa plătească ceva mai mult pentru
comoditatea, aspectul, siguranţa si prestigiul unui ambalaj bun si uşor de manipulat;
 posibilitatea de a promova imaginea firmei si a mărcii cu ajutorul ambalajelor;
 posibilitatea de îmbunătăţire si înnoire a ambalajului datorita apariţiei unor materiale
cu proprietatea tehnice si estetice noi, ca si consecinţa a dezvoltării ştiinţei si
tehnologiei.
 industria de ambalaje a devenit o industrie de sine stătătoare, care oferă numeroase
locuri de munca si satisfacţii angajaţilor săi

11.8. Impactul ambalajelor asupra mediului înconjurător

In actuala conjunctură, se conturează doua tendinţe În dezvoltarea ambalajelor, si anume :

simplificarea acestora şi îmbunătăţirea calităţii determinate de criza de materii prime, energie şi
materiale, de problemele ecologice si exigentele consumatorilor. Materialele pentru ambalaje sunt alese
nu numai În funcţie de gradul de satisfacere a cerinţelor consumatorului privind calitatea, siguranţa,
comoditatea s. i costul, ci si În funcţie de efectul lor asupra mediului. In fapt impactul ambalajelor
asupra mediului înconjurător este reprezentat de impactul materialelor de ambalare
Pe baza unor studii s-a ajuns la concluzia ca pentru verificarea calităţii antipoluante a unui
material de ambalare trebuie sa se tina seama de o serie de criterii:
consum minim de material; reducerea volumului ambalajului după utilizare; posibilitatea de
distrugere a ambalajului după utilizare; lipsa de nocivitate prin distrugerea materialului; posibilitatea de
reutilizare a materialului posibilitatea de reutilizare a ambalajului. Caracteristicile de degradare naturala
sau prin intervenţia umană", a unui material de ambalare se exprima" valoric prin aşa numiţii "index
D"care raportat la volumul sau masa materialului rezulta" ,,factorul D" Degradarea natural^ se poate
realiza fie prin biodegradare ('distrugerea materialului de către microorganismele prezente În sol), fie
prin oxidare chimica reducerea sau modificarea fizica" a materialului prin coroziune, reacţii fotochimice
etc.):
 Exprimarea numerica a capacitaţii unui material de se degrada natural este numită: modul de
degradabilitate naturală a materialului.
Capacitatea de distructibilitate a materialelor de ambalare se apreciază În funcţie de metoda de
eliminare a deşeurilor: Îngropare, incinerare, recuperare si reciclare. Luarea deciziei cu privire la
incinerarea deşeurilor trebuie sa ţină seama de anumite caracteristici ale materialului, cum ar fi:
procentul de ardere, reziduurile solide rezultate după ardere si gazele degajate în timpul arderii.
Ambalajele din hârtie si carton sunt considerate ecologice, deşi compuşii organoclorurati folosiţi
pentru albirea hârtiei si cemeluite de imprimare sunt considerate toxice.
Masele plastice poluează prin deşeurile rezultate si prin gazul emis la incinerare.
Din grupa materialelor metalice, aluminiul este considerat ecologic, el putând fi reciclat de un
număr infinit de ori.
Lemnul oferă ambalaje recuperabile dar necesita cheltuieli mari pentru recuperare si
recondiţionare.
Ideal ar fi ca după utilizarea ambalajului, ca material, sa fie rapid si complet degradabil.
In acest sens, statele membre ale UE au prevăzut:
• promovarea ambalajelor standard care facilitează reutilizarea
• favorizarea producţiei de ambalaje reduse, volumul şi necesarul ambalajelor fiind limitate la
maximum, dar cu asigurarea tuturor funcţiilor;
• eliminarea discriminărilor dintre ambalajele noi si cele recuperate;
• fabricarea de produse specifice care permit utilizarea de ambalaje obţinute din materiale
reciclate.
Statele membre ale UE vor exclude de pe piaţă ambalajele care sunt recuperabile sau reciclabile.
Instrumentele economice care promovează recuperarea ambalajelor si a deşeurilor provenite de la
acestea sunt adoptate în funcţie de specificul fiecărui an, iar gestionarea deşeurilor, îmbunătăţirea
tehnicilor de reciclare si utilizarea în acelaşi domeniu sau în altul a materialelor reciclabile sunt
probleme comune tuturor statelor Uniunii Europene.
Se impune, desigur, educaţia riguroasa a consumatorilor si adoptarea unor legi, a unor norme
sanitare clare care să asigure protecţia acestora, condiţiile în care relaţia complexă produs - ambalaj -
mediu –consumator a dobândit noi valenţe în ultimii ani.
 TEMA 12
DEPOZITAREA ŞI PĂSTRAREA MĂRFURILOR

Bibliografie recomandată
1. Bîrcă A., Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
2. Olaru M., Pamfilie R.. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005
3. Redeş A., Petrescu V., Răducanu I.. Merceologie industrială. Editura Eficient, 1998.
4. Stanciu I., Olaru M., Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996

Obiective operaționale
-să enumere și să caracterizeze factorii care influiențează calitatea mărfurilor în timpul păstrării
-să cunoască procesele fizice, chimice și biologice care au loc în timpul păstrării
-să explice păstrarea în spațiile depozitare
-să caracterizeze pierderile natural și perisabile ale mărfurilor
-să explice modificările cantitative din timpul păstrării

Subiectele temei
12.1. Factorii care influenţează calitatea în timpul depozitării şi păstrării mărfurilor
12.2. Principalele modificări calitative posibile în timpul păstrării mărfurilor
12.3. Păstrarea produselor în spaţii de depozitare
12.4. Pierderi naturale şi perisabilităţi ale mărfurilor

12.1. Factorii care influenţează calitatea în timpul depozitării şi păstrării mărfurilor

Circuitul tehnico-economic al mărfurilor implică staţionarea şi mişcarea în timp şi spaţiu a

mărfurilor de la producător până la utilizatorul final. În acest drum depozitarea este o etapă ce o regăsim
în totalitatea schimburilor comerciale contemporane, fiind greu de imaginat dispariţia sau înlocuirea ei
în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat.
Păstrarea mărfurilor pe perioade diferite de timp reprezintă una din etapele obligatorii ale
circuitului tehnic al produselor de la beneficiar la beneficiar. Păstrarea este un factor specific prin care
se menţine calitatea produselor la nivelul caracteristicilor de calitate prescrise.
În timpul păstrării calitatea produselor poate fi influenţată negativ, când sunt condiţii de
depozitare necorespunzătoare. În anumite condiţii în timpul păstrării unor produse pot avea loc şi
modificări pozitive ale calităţii.
Factorii care influenţează calitatea mărfurilor pot fi:
- interni – compoziţia chimică, proprietăţile fizico-chimice ale produselor etc.;
- externi – fizico-chimici (temperatura, umiditatea aerului, radiaţii solare), biologici
(microorganisme, insecte);
- alţi factori – vecinătatea admisă a produselor, transportul, ambalajul necorespunzător etc.
Factorii interni ai produselor alimentare prezintă o importanţă deosebită pentru păstrarea
calităţii lor, fiind necesară cunoaşterea principiilor biologice ce stau la baza conservării alimentelor:
bioza, anabioza, cenoanabioza, abioza.
În funcţie de natura produselor înainte de depozitare, în special pentru perioade mai lungi de
păstrare, poate avea loc:
- separarea emulsiilor (maioneză, margarină);
- bombajul fizic (conservele);
- modificarea vâscozităţii (uleiuri);
- modificarea consistenţei şi stării de agregare (ciocolată, grăsimi solide);
- intensificarea dezvoltării microorganismelor (produse uşor alterabile);
 - favorizarea procesului de îmbătrânire (piei naturale).
Temperatura din spaţiile de depozitare este influenţată de temperatura aerului din afara
depozitului. Modificările datorate umidităţii aerului sunt determinate de parametrii aerului: umiditatea
absolută şi cea relativă.
Creşterea umidităţii relative a aerului determină la unele produse higroscopice umezirea lor.
Astfel, unele produse ca: legumele şi fructele uscate, ceaiul, condimentele, biscuiţii, făina, crupele,
stofele şi ţesăturile, varul, cimentul ş.a., păstrate în depozite cu aer umed, se umezesc. După un anumit
timp, apar diferite modificări în calitatea produselor. Produsele metalice se pot degrada prin oxidare şi
coroziune.
Operaţiile de conservare care se efectuează pentru produsele metalice în general sunt:
- unele produse din metale se curăţă de rugină şi se ung cu un strat subţire de vaselină,
ulei de maşină, gudron, motorină;
- produsele metalice care se oxidează uşor se ung şi se împachetează în hârtie
impermeabilă impregnată în ulei;
- produsele metalice care trebuie depozitate un timp mai îndelungat vor fi mai bine
protejate, dacă după curăţirea lor de rugină se vor vopsi cu un strat subţire de lac sau
vopsea;
- produsele metalice care au fost primite în ambalaje se supun verificării ambalajelor şi
a modului de conservare a produselor înainte de ambalare. Dacă se consideră că nu au
fost întreprinse toate cele necesare pentru asigurarea unei păstrări de lungă durată, se
trece la efectuarea acestora înainte de depozitare.
În cazul produselor alimentare, metodele de conservare sunt mai diversificate: metode fizice
(refrigerare, congelare, pasteurizare, sterilizare); chimice (marinare, sărare); biochimice (murare), mixte
(afumare).

12.2. Principalele modificări calitative posibile în timpul păstrării mărfurilor

În timpul păstrării mărfurilor pot avea loc procese şi modificări fizice, chimice, biochimice,
microbiologice în urma interacţiunii între factorii interni şi externi ce influenţează asupra păstrării.

1. Modificări fizice

Modificările fizice condiţionează apariţia unor procese cum sunt: îngheţarea, topirea, umezirea,
evaporarea, sublimarea, pulverizarea, aglomerarea, dezemulsionarea.
Cele mai importante modificări se datorează acţiunii parametrilor atmosferici: temperatura şi
umiditatea relativă a aerului, între care există o relaţie invers proporţională.
Temperaturile prea joase pot provoca:
- îngheţarea produselor şi dilatarea lor (îngheţarea conservelor este urmată de bombaj
fizic);
- precipitarea produselor;
- modificarea solubilităţii şi vâscozităţii;
- dezemulsionarea, reducerea stabilităţii produselor (pigmenţi, detergenţi, băuturi
alcoolice).
Temperaturile prea înalte de păstrare a produselor congelate pot determina topirea loc, urmată de
modificări chimice şi microbiologice.
Temperatura trebuie asigurată în funcţie de natura produsului depozitat, de durata depozitării etc.
Creşterea temperaturii peste limita standard determină:
- dilatarea şi creşterea presiunii în recipiente, poate fi urmată de explozii (de exemplu,
la băuturile alcoolice tari există pericolul exploziilor, coeficientul de dilatare termică
fiind de 8,46 ori mai mare decât al apei);
 - cimentul umed nu mai face priză normală, varul se acoperă la suprafaţă cu un strat
subţire de var stins;
- la produsele alimentare, umezirea avansată favorizează dezvoltarea
microorganismelor care alterează produsele;
- scăderea umidităţii sub limita standardelor determină evaporarea apei din produse:
unele produse se vestejesc (legume, fructe), la produsele din lemn apar contrageri,
dezlipiri ale furnirului etc.

2. Modificări chimice

Au loc sub influenţa unor factori interni şi externi: temperatura, oxigenul aerului, radiaţiile
luminoase etc.
Produsele metalice la o umiditate ridicată a aerului suferă un proces de coroziune. În cazul
recipientelor metalice pentru conserve, coroziunea poate provoca bombajul chimic, numit şi bombaj de
hidrogen, conservele căpătând un gust şi miros neplăcut. Produsele chimice îşi pot modifica compoziţia
chimică, schimbându-şi proprietăţile (de exemplu, denaturarea culorii pigmenţilor şi coloranţilor).
Produsele metalice pot suferi procese de coroziune.

3. Modificări biochimice şi microbiologice

Modificările biochimice sunt determinate de activitatea enzimelor existente în produsele

alimentare, facilitând desfăşurarea unor procese ca: respiraţia, maturarea, autoliza etc.
Modificările microbiologice au loc datorită acţiunii microorganismelor (bacterii, drojdii,
mucegaiuri) asupra unor substanţe din produse, pe care la transformă în cadrul proceselor de
fermentaţie, mucegăire, putrefacţie.
Respiraţia este un proces de oxidare din celula vie, specific produselor aflate în stare de aubioză
(bioză parţială), de exemplu fructe sau legume proaspete. Respiraţia poate fi aerobă sau anaerobă.
Respiraţia aerobă presupune degajarea unei însemnate cantităţi de căldură, iar respiraţia anaerobă este
similară cu un proces de fermentaţie alcoolică.
Factorii cei mai importanţi care influenţează intensitatea procesului de respiraţie sunt
temperatura şi umiditatea, care trebuie să se situeze între limitele standardizate.
Maturarea este un proces biochimic complex care constă în reacţii de hidroliză şi uneori de
polimerizare şi condensare, care determină modificări favorabile în caracteristicile senzoriale,
structurale şi tehnologice ale produselor agroalimentare (cereale, legume, vinuri, fructe, produse din
carne, brânzeturi etc.).
Autoliza are loc după moartea organismului (de exemplu, după sacrificarea animalului), când
predomină reacţiile de descompunere, produsul schimbându-şi consistenţa şi gustul.
Fermentaţia poate fi alcoolică, acetică, lactică, butirică în funcţie de substanţa rezultată
preponderentă.
Fermentaţia alcoolică constă în transformarea de către drojdii, mucegaiuri şi bacterii a glucidelor
în alcool etilic şi alţi produşi secundari. Fermentaţia alcoolică stă la baza unor procese tehnologice în
industria alimentară – alcoolului, panificaţiei, vinificaţiei, berii etc.
Fermentaţia acetică constă în oxidarea alcoolului etilic până la acidul acetic. Această fermentaţie
determină alterarea vinului, berii, produselor lactate acide, în prezenţa oxigenului aerului.
Fermentaţia lactică are lor sub acţiunea bacteriilor lactice, care transformă zaharurile în acid
lactic. Se foloseşte la fabricarea produselor lactate acide şi la conservarea prin murare. Efectul
negativ al acestei fermentaţii este întâlnit la păstrarea un timp mai îndelungat a produselor lactate, de
exemplu, acrirea laptelui.
Fermentaţia butirică constă în transformarea glucidelor în acid butiric sub influenţa bacteriilor în
lipsa aerului. Acest tip de fermentaţie apare în timpul păstrării necorespunzătoare a produselor murate, a
laptelui, brânzeturilor etc., care capătă gust amar şi miros neplăcut.
 Mucegăirea este procesul microbiologic, caracteristic produselor vegetale care prin conţinutul
mare de apă şi reacţia slab acidă a mediului favorizează dezvoltarea mucegaiurilor. Ajunse la maturitate,
aceste microorganisme colorează mediul în care se dezvoltă, consumă substanţele organice pentru a-şi
asigura metabolismul propriu şi eliberează în mediul de reacţie enzime specifice.
Putrefacţia este un proces microbiologic declanşat de bacteriile de putrefacţia în prezenţa sau
absenţa aerului, care hidrolizează enzimatic substanţele proteice până la aminoacizi, amine, fenoli,
indol, scatol, mercaptan, gaze etc. O bună parte din aceste substanţe sunt toxice (putresceina,
cadaverina, indol, scatol etc.) şi produsele putrezite au un gust şi miros respingător, fiind
neconsumabile.

12.3. Păstrarea produselor în spaţii de depozitare

Depozitele sunt verigi structurale ale unei unităţi care dispune de utilaje, instalaţii sau dispozitive
specifice, destinate efectuării diverselor operaţiuni de păstrare şi livrare a materialelor sau produselor
finite potrivit destinaţiilor acestora.
Principalele operaţii efectuate în depozite sunt: primirea, păstrarea şi livrarea mărfurilor. În
unele cazuri se pot efectua şi o serie de activităţi de prelucrare, ambalare etc.
Clasificarea depozitelor are la bază o serie de criterii, dintre care cele mai semnificative sunt:
1. după caracterul operaţiilor, deosebim depozite:
- de achiziţie (se primesc mărfuri de la diferiţi furnizori, se formează sortimentul comercial);
- de repartiţie (divizarea loturilor de mărfuri, formarea sortimentului comercial în loturi
necesare magazinelor de desfacere cu amănuntul);
- de transbordare (primirea mărfurilor ce urmează să fie transferate de la un mijloc de
transport la altul: cale ferată – maritim; auto – cale ferată etc.);
- de păstrare, care pot fi:
 după durata păstrării: - pentru păstrare de scurtă durată;
- pentru păstrare de lungă durată;
 după construcţie: - obişnuite;
- speciale (silozuri, frigorifice etc.).
2. după produsele depozitate:
- specializate:
- de strictă specializare (silozuri ciment, cartofi etc.);
- pentru anumite grupe de mărfuri (textile, farmaceutice, metalo-chimice etc.);
- combinate:
- pentru mai multe grupe de mărfuri alăturate prin condiţiile de păstrare şi cererea de
mărfuri (galanterie-mercerie, confecţii-tricotaje, piese auto-anvelope-consumabile auto etc.);
- universale:
- pentru mărfurile alimentare;
- pentru mărfurile industriale.
- mixte: atât pentru mărfurile alimentare, cât şi pentru cele nealimentare.
3. după aptitudinile produsului, respectiv după forma de prezentare:
- depozite pentru produse în vrac (formă de depozitare şi transport în grămezi neambalate a
materialelor pulverulente, granulare sau în bucăţi);
- depozite pentru produse ambalate;
- depozite combinate (produsele pot fi în vrac sau ambalate).
4. după natura constructivă:
- depozite deschise (platforme neacoperite: pentru materiale de construcţii, lemn etc.);
- depozite semideschise (platforme acoperite: şoproane pentru legume-fructe, semifabricate
din lemn etc.);
- depozite închise (construcţii speciale cu unul sau mai multe niveluri).
 5. după gradul de dotare:
- neutilate (simple);
- utilate: - cu ventilaţie mecanică
- frigorifice
- cu atmosferă controlată
- mixte.
Unele depozite sunt prevăzute cu maşini, instalaţii şi dispozitive pentru aşezarea şi păstrarea
mărfurilor, în care se includ aparatele de control, aparatele pentru luarea probelor, aparatele pentru
controlul regimului mediului ambiant.
Depozitele pentru produsele alimentare au utilaje pentru păstrarea la rece, pentru prelucrarea
parţială, instalaţii de aerisire. Ele fac posibilă reglarea temperaturii şi umidităţii din spaţiile de
depozitare.
În funcţie de felul mărfurilor se stabileşte şi nivelul de iluminare. Se are în vedere, că acţiunea
directă şi continuă a luminii solare accelerează procesele biochimice din produse, înrăutăţind calitatea
acestora. În timpul depozitării, mărfurile trebuie protejate împotriva acţiunii insectelor, rozătoarelor etc.,
folosind insecticide şi raticide.

12.4. Pierderi naturale şi perisabilităţi ale mărfurilor

În timpul păstrării şi transportului materialele pot să piardă din masa lor datorită unor cauze
naturale. Sub acţiunea factorilor interni sau externi pot apărea reduceri în greutate sau volum, numite
pierderi naturale sau perisabilităţi. Pierderile naturale apar chiar în condiţii de respectare a regulilor de
comerţ, iar cauzele care determină acest fenomen sunt de ordin obiectiv şi subiectiv.
Principalele cauze obiective care determină perisabilităţile mărfurilor sunt:
- evaporarea (la făină, carne, salamuri, brânzeturi etc.);
- volatilizarea (băuturi alcoolice, solvenţi, lacuri);
- aglomerarea (lapte-praf, produse sodice, sare);
- difuziunea apei sau grăsimii prin ambalaj (ciocolată, halva, semipreparate);
- pulverizarea (scurgeri din saci de făină, lapte-praf, cafea).
Perisabilitatea este influenţată şi de factori subiectivi, din care amintim:
- gradul de dotare tehnică a spaţiilor de depozitare fixe şi mobile (mijloace de
transport);
- nerespectarea regulilor de comerţ şi a regimului de depozitare şi păstrare;
- natura ambalajului şi modul de ambalare;
- felul şi frecvenţa operaţiilor de sortare, debitare, ambalare;
- durata păstrării.
Pierderile naturale depind de anotimp, climă, cantitatea şi proprietăţile fizico-chimice ale
mărfurilor, de tipul ambalajelor, depozitului, durata şi condiţiile de păstrare şi transport. Prin
îmbunătăţirea condiţiilor de depozitare, influenţa acestor cauze se poate reduce la minimum, evitându-se
uscarea, volatilizarea, evaporarea, scurgerea prin ambalaj, topirea, pulverizarea produselor etc.
 TEMA 13
RECEPŢIA CALITATIVA ȘI CANTITATIVĂ A LOTURILOR DE MĂRFURI

Bibliografie recomandată
1. Bîrcă A., Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
2. Olaru M., Pamfilie R.. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005
3. Redeş A., Petrescu V., Răducanu I.. Merceologie industrială. Editura Eficient, 1998.
4. Stanciu I., Olaru M., Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996

Obiectivele operaționale
-să definească recepția mărfurilor
-să cunoască procedura de receptive calitativă și cantitativă a mărfurilor
-să caracterizeze condițiile generale de receptive a mărfurilor
-să explice procedura de formulare a actului de verificare

Subiectele temei
13.1. Noțiune, caracteristica și principiile recepției mărfurilor
13.2. Condiţiile generale de recepţionare a mărfii conform cantităţii şi calităţii în Republica
Moldova
13.3. Particularitățile recepționării mărfii conform cantității și calității

13.1. Noțiune,caracteristica și principiile recepției mărfurilor

Mărfurile circulă pe piaţă atât sub formă de unicate, în număr redus şi în general mai
scumpe, cât mai ales sub formă de produse în serie, mai multe ca număr şi relativ mai ieftine per
bucată, acestea fiind fabricate în loturi.
Pentru a se numi lot, grupul de unităţi de produs trebuie să conțină, pe cât posibil, unităţi de
produs fabricate în esenţă în aceleaşi condiţii, pe durata aceleiaşi perioade de timp.
In cazul loturilor mici, produselor unicate sau de mare valoare, se aplică controlul integral,
nefiind permisă efectuarea unor metode distructive de analiză.
Pentru loturile mari se poate aplica controlul statistic, neexistând interdicţii asupra efectuării
unor metode distructive de analiză. Fac excepţie de la controlul statistic cazurile când are loc
inspecţia caracteristicilor critice, ce pot genera neconformităti ce pun în pericol viaţa.
Controlul statistic la recepţia loturilor pe baza AQL se poate efectua prin două procedee:
inspecţia prin atribute, când se constată pentru fiecare produs din eşantion prezenţa sau absenţa
unor caracteristici calitative (atributive) stabilite anterior, şi se determină numărul total de
neconformităti, respectiv prin măsurare, când inspecţia se realizează prin măsurarea unei
caracteristici cantitative (măsurabile) pentru fiecare produs din eşantionul extras. Dacă în cazul
"procedeului de inspecţie a calităţii prin atribute, planurile de eşantionare pot fi simple, duble sau
multiple, în cazul procedeului de inspecţie a calităţii prin măsurare, planurile de eşantionare pot fi
doar simple.—
Principiul controlului prin eşantionare constă în prelevarea aleatorie din efectivul de N
probe al lotului, a unui număr de n probe, numit eşantion, care se verifică bucată cu bucată,
rezultatele obţinute, în urma comparării numărului de produse neconforme cu numerele de
acceptare şi respingere, extinzându-se pentru întregul lot.
Numerele de acceptare A şi respingere R reprezintă numărul maxim de produse
neconforme pentru care lotul se acceptă, respectiv numărul minim de produse neconforme
pentru care lotul se respinge. In general, în cazul ultimului eşantion extras, diferenţa dintre R şi A
este de un produs verificat.
 Pe baza negocierilor dintre furnizor şi beneficiar, pentru efectiarea recepţiei calitative a
loturilor, se stabilesc: mărimea N a loturilor, planul de eşantionare — simplu sau dublu sau
multiplu, nivelul Nv de inspecţie şi limita calităţii acceptabile AQL.
Limita calităţii acceptabile, AQL, are 26 valori standardizate, între 0,01 şi 1000, este
exprimat în procente (%), corespunde unei probabilităţi specificate şi reprezintă numărul
maxim de produse neconforme la 100 unităţi de produs (cazul AQL intre 0,01 şi 10), respectiv
numărul de neconformități la 100 unităţi de produs (cazul AQL între 10 şi 1000), putându-se
considera drept calitate medie a procesului de fabricaţie la furnizor. Limita calităţii acceptabile
AQL se alege în funcţie de importanţa sau de gravitatea neconfomităţii reperate; scade cu
creşterea gravităţii neconformităţii.
Nivelul de inspecţie poate fi uzual I, II sau III şi special S-l, S-2, S-3, S-4, creşterea lui
ducând la creşterea numărului efectivului eşantionului, adică mărirea numărului de exemplare care
se verifică bucată cu bucată.
Planurile de eşantionare (simple, duble sau multiple) implică extragerea aleatoare a unui
eşantion, extragerea unui eşantion sau a două eşantioane, respectiv extragerea unui eşantion, a
două sau chiar şapte eşantioane, decizia de acceptare sau respingere putând fi luată, în funcţie de
ca/., în urma comparării numărului de neconformităţi sesizate după inspecţia tuturor
exemplarelor eşantionului cu numerele de acceptare A şi respingere R.
Gradul de severitate în timpul verificărilor poate fi normal, sever sau redus, în funcţie de
seriozitatea furnizorilor şi de rezultatele anterioare. Deşi nu se stabileşte prin contract şi nu este
stipulat în standarde, se începe întotdeauna cu inspecţia normală, trecerea la inspecţia severă,
respectiv la cea redusă fiind funcţie de numărul loturilor succesive acceptate sau respinse,
aceste numere fiind standardizate.
Controlându-se un număr mult mai mic de probe decât mărimea lotului, controlul
statistic implică următoarele riscuri: pentru furnizor - riscul de a i se respinge lotul chiar dacă
lotul este acceptabil din punct de vedere calitativ (risc a), iar pentru beneficiar - riscul de a
accepta un lot, chiar dacă lotul este inacceptabil din punct de vedere calitativ (risc P).
Recepţia loturilor de mărfuri reprezintă verificarea calităţii şi cantităţii acestora de către
beneficiar, pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei dintre calitatea reală şi cea prescrisă
sau contractată.
Etapele recepţiei mărfurilor (între acestea nu există delimitări stricte):
- verificarea actelor ce însoţesc loturile de mărfuri (specificaţii, procese verbale de
autorecepţie, buletine de analiză, certificate de calitate, de garanţie etc), respectiv a gradului de
concordanţă între ceea ce s-a contractat şi ceea ce s-a livrat;
- verificarea integrităţii sigiliului mijlocului de transport;
- alegerea metodei de verificare:

a) integral (bucată cu bucată sau 100%)

b) prin eşantionare-selectarea tipului de verificare:
a) prin atribute (corespunzătoare, necorespunzătoare)
b) prin variabile (mărimi măsurabile)
- stabilirea parametrilor statistici negociabili:
1)N - mărimea lotului
2) Nv - nivelul de verificare .
3) AQL - limita calităţii acceptabile
4) planurile de verificare (prin eşantionare simplă, dublă, multiplă), verificarea putând fi
normală, severă, redusă.
- prelevarea eşantionului:
- pentru loturi în unităţi, obiecte: se realizează prin metoda extragerii oarbe sau prin
metoda tabelului numerelor întâmplătoare
- pentru produse livrate în vrac (vagoane de cereale, saci de zahăr etc): se realizează prin
 metoda sferturilor
- interpretarea rezultatelor (luarea deciziei de acceptare sau de respingere a lotului de
marfa).
Recepţia calitativă a loturilor de mărfuri are implicaţii economice, sociale şi juridice. La
efectuarea recepţiei are loc schimbarea proprietarului mărfurilor, acestea trecând din
patrimoniul furnizorului în cel al beneficiarului, din acest moment cei doi asumându-şi
răspunderea pentru viciile ascunse respectiv aparente ale mărfurilor. Verificările realizate la recepţie
asigură o probabilitate mai mare intrării pe piaţă a mărfurilor de calitate, fiind protejaţi consumatorii
şi îmbunătăţindu-se imaginea firmelor producătoare sau comerciale implicate în circuitul
respectivelor mărfuri. In cadrul recepţiei se întocmesc acte, care, în cazul unui litigiu, reprezintă
probe, demonstrându-se cu ajutorul lor date ce facilitează urmărirea acţiunilor întreprinse.

13.2. Condiţiile generale de recepţionare a mărfii conform cantităţii şi calităţii în Republica

Moldova
În conformitate cu Hotărîrea de Guvern nr 1068 despre Regulule de receptive cantitativă și
calitativă a mărfurilor Cumpărătorul efectuează recepţionarea mărfii conform cantităţii şi calităţii de
sine stătător, exceptînd cazurile menţionate în Regulamentul numit.
La recepţionarea mărfii se verifică conformitatea ei cu prevederile documentelor normative de
standardizare şi a prescripţiilor tehnice.
Recepţionarea mărfii se efectuează, de asemenea, în conformitate cu datele indicate în marcaj şi în
documentele de însoţire, de transport, care confirmă cantitatea şi calitatea mărfii livrate (facturi sau
facturi de expediţie cu transportul feroviar -specificări, liste, etichete de ambalare, paşapoarte tehnice,
certificate de conformitate, certificate de calitate a producătorului etc.), precum şi în conformitate cu
condiţiile contractului. În cazul în care documentele menţionate sau unele din ele lipsesc, recepţionarea
mărfii nu se efectuează, dacă contractul nu prevede altceva, iar la întocmirea actului se indică
documentele care lipsesc şi care influenţează recepţionarea mărfii după cantitate şi calitate.
Cînd se depistează manco sau marfa este de calitate inadecvată, în cazul necesităţii întocmirii actului
bilateral, chemarea reprezentantului furnizorului este obligatorie, cu excepţia cazurilor menţionate în
prezentul Regulament.
În avizul de chemare a reprezentantului furnizorului se indică:
 denumirea mărfii , data expedierii , numerele documentelor de trăsură sau de primire-
predare;
 cantitatea mărfii care lipseşte şi valoarea ei, caracterul lipsei (numărul de locuri separate,
lipsa în ambalajul deteriorat şi alte date care confirmă lipsa sau calitatea inadecvată a
mărfii);
 starea sigiliilor;
 defecţiunile principale depistate în marfă, cantitatea mărfii de calitate inferioară;
 timpul fixat pentru recepţionarea bilaterală comună a mărfii care corespunde cantităţii şi
calităţii (în termenele stabilite de legislaţia în vigoare şi de contract).
Cînd reprezentantul furnizorului nu se prezintă la chemarea cumpărătorului în termenele stabilite şi
în cazurile în care chemarea reprezentantului furnizorului nu este obligatorie, verificarea cantităţii mărfii
se efectuează cu participarea unui reprezentant competent al unei alte persoane juridice (expert al unor
organizaţii specializate în acest domeniu), organ al controlului de stat, desemnat la înţelegerea cu
conducătorul (locţiitorul conducătorului) acestei persoane sau organ juridic, iar verificarea calităţii
mărfii - cu participarea reprezentantului organelor care efectuează controlul de stat al calităţii mărfii
(centrele de igienă şi epidemiologie ale Ministerului Sănătăţii şi organele Departamentului
Supraveghere Tehnică, Standardizare şi Metrologie). În cazul lipsei persoanelor
date la locul aflării cumpărătorului controlul se efectuează cu participarea unui reprezentant
competent al organului administraţiei publice locale, desemnat cu acordul acestui organ.
Recepţionarea mărfii poate fi efectuată de către cumpărător unilateral şi în cazul în care furnizorul a
consimţit recepţionarea unilaterală de către cumpărător a mărfii, fără participarea reprezentanţilor.
Reprezentanţii desemnaţi pentru a participa la recepţionare sînt obligaţi să aibă un certificat unic cu
ştampila persoanei juridice, inclusiv a organului de stat, semnat de conducătorul persoanei (organului)
juridice sau de locţiitorul lui.
Cumpărătorul poate efectua, în conformitate cu legislaţia, documentele normative de standardizare
sau contractul, controlul selectiv al cantităţii şi calităţii mărfii sau unei părţi a ei cu extinderea
rezultatelor controlului asupra întregului lot de mărfuri.
Drept lot de marfă este considerată marfa care în cazul expedierii sau transmiterii (livrării) în adresa
cumpărătorului este legalizată printr-un document de transport sau de însoţire unic, indiferent de
numărul locurilor de ambalaj şi numărul de locuri de transport, necesare pentru transportarea ei.

13.3. Particularitățile recepționării mărfii conform cantității și calității

Cantitatea mărfii ce urmează să fie livrată cumpărătorului este prevăzută de contract în unităţi
corespunzătoare de măsură sau în expresie valorică. Condiţiile privind cantitatea mărfii pot fi
coordonate prin stabilirea în contract a modului de determinare a ei.
În cazul cînd în procesul recepţionării se depistează lipsă de marfă cumpărătorul este obligat:
- să suspende recepţionarea;
- să întreprindă măsuri de asigurare a integrităţii mărfii şi de evitare a amestecării ei cu o
altă marfă omogenă;
- să legalizeze faptul de depistare a lipsei printr-un act semnat de persoanele care au
efectuat recepţionarea mărfii.
În cazul depistării necorespunderii calităţii mărfii cu cerinţele documentelor normative de
standardizare, cu mostrele (etaloanele), contractul de livrare sau cu datele menţionate în marcaj sau în
documentele de însoţire, care confirmă calitatea, cumpărătorul suspendează recepţionarea în continuare
a mărfii şi întocmeşte un act în care indică cantitatea mărfii controlate şi caracterul necorespunderii
(defecţiunilor) depistate în timpul recepţionării, totodată, cumpărătorul este obligat să asigure păstrarea
mărfii de calitate inferioară în condiţiile care să zădărnicească înrăutăţirea în continuare a calităţii ei şi
amestecarea cu o marfă omogenă.
Concomitent cu recepţionarea mărfii conform calităţii se efectuează controlul caracterului ei
complet, corespunderii ambalajului, elementelor mărcii cu cerinţele documentelor normative de
standardizare sau contractului.
Dacă pentru stabilirea calităţii mărfii legislaţia, documentele normative de standardizare sau
contractul prevăd luarea probelor, persoanele care participă la recepţionarea mărfii conform calităţii sînt
obligate să efectueze această luare de probe în strictă conformitate cu cerinţele prevăzute.
Rezultatele controlului calităţii probelor se extind asupra întregului lot de marfă din care ele au fost
luate.
Faptul luării probelor se legalizează printr-un act semnat de către toate persoanele care au participat
la această procedură.
În act urmează să se stipuleze:
a) timpul şi locul întocmirii actului, denumirea cumpă-rătorului mărfii şi adresa lui juridică;
b) numele, prenumele şi funcţiile persoanelor care au participat la luarea probelor;
c) denumirea vînzătorului de la care a sosit marfa;
d) numărul şi data încheierii contractului;
e) numărul şi data eliberării facturii sau facturii de expediţie cu transportul feroviar în baza căruia
a sosit marfa şi data intrării ei la depozitul cumpărătorului;
 f) numărul şi data întocmirii documentului care confirmă calitatea mărfii;
g) denumirea mărfii, tipul, modelul, articolul ei, data fabricării, termenul de valabilitate
(garanţie), cantitatea, numărul de locuri şi ambalajul din care s-au prelevat probele, cantitatea de
marfă prelevată, cîte probe au fost formate şi destinaţia probelor;
h) actul legislativ, documentul normativ de standardizare şi contractul în baza cărora se
efectuează luarea probelor;
i) dacă probele sînt asigurate cu etichete care să cuprindă datele prevăzute de legislaţie,
documentul normativ de standardizare sau de contract;
î) alte date pe care persoanele participante la luarea probelor le vor considera necesare să fie incluse
în act, pentru a da o caracteristică mai detaliată a probelor de mărfuri.
Una dintre probele mărfii rămîne la cumpărător, a doua este expediată furnizorului mărfii pînă la
soluţionarea litigiului privind calitatea mărfii.
Furnizorul sau cumpărătorul este în drept, conform celor stabilite de legislaţie, să atace în justiţie
actul de expertiză a calităţii mărfii întocmit de organele abilitate cu atare funcţii, precum şi să ceară
efectuarea unei expertize repetate sau suplimentare.
Marfa recepţionată de cumpărător, trecută într-o categorie de calitate mai inferioară se reetichetează
în baza actului privind rezultatele recepţionării, din contul furnizorului, dacă contractul nu prevede
altceva.
 TEMA 14
FALSIFICAREA MĂRFURILOR

Bibliografie recomandată

1. Bîrcă A., Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002

2. Olaru M., Pamfilie R.. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005
3. Redeş A., Petrescu V., Răducanu I.. Merceologie industrială. Editura Eficient, 1998.
4. Stanciu I., Olaru M., Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996

Obiective operaționale
-să prezinte noțiunea falsificării
-să poată interpreta sensurile falsificării mărfurilor
-să identifice criteriile de clasificare a tipurilor de falsificări
-să caracterizeze tipurile de falsificări
-să interpreteze aspectele economice privind falsificarea mărfurilor
-să argumenteze aspectele sociale ale falsificării industrial ale mărfurilor

Subiectele temei
14.1. Noțiune, caracteristica și sensul falsificării
14. 2. Clasificarea principalelor tipuri de falsificări ale mărfurilor
14. 3. Aspecte economice şi sociale privind falsificarea mărfurilor industriale

14.1. Noțiune, caracteristica și sensul falsificării

Falsificarea este operaţia de obţinere a unui produs asemănător cu altul, deja existent în comerţ,
operaţie efectuată în scop de înşelăciune şi de obţinere a unor venituri ilicite. Expertizele având drept
obiect mărfuri falsificate sau contaminate sunt în general expertize complexe, cu participarea unor
specialişti din diverse domenii, necesitând investigaţii laborioase şi de durată.
Fraudele, substituirile şi falsificările mărfurilor se înscriu în categoria mărfurilor frauduloase, a căror
amploare a crescut pe măsura dezvoltării societăţii omeneşti - sursele potenţiale ale acestor mărfuri
frauduloase sunt:
- economia de piaţă, bazată pe libera reglare a cererii cu ofertă;
- lărgirea şi intensificarea schimburilor comerciale pe pieţele interne şi internaţionale;
- creşterea numărului agenţilor comerciali implicaţi într-un proces logistic.
Alţi autori definesc falsificarea ca fiind „operaţia de obţinerea şi comercializare a acelor produse
care reprezintă reproduceri (imitaţii) aproape fidele, dar de calitate inferioară, a unor produse originale
existente pe piaţă, operaţie efectuată în scop fraudulos pentru obţinerea unor venituri necuvenite.
Sensul corect al noţiunii de falsificare poate fi mai bine conturat dacă se ţine seama de
principalele direcţii posibile de falsificare care, în cazul produselor alimentare, pot fi rezumate după
cum urmează:
 îndepărtarea uneia sau mai multor componente naturale;
 modificarea proporţiei normale de componente chimice specifice;
 introducerea în produs a unor substanţe nespecifice şi nici normale naturii acestuia;
 substituirea unor componente naturale cu componente sintetice sau artificiale, neavizate din
punct de vedere sanitar;
  comercializarea unui înlocuitor de produs drept produs natural;
 produsul este complet falsificat, fiind obţinut prin asocierea unor componente chimice
asemănătoare celor din care se obţine produsul natural;
 recondiţionarea unui produs degradat sau viciat, în scopul mascării defectelor care ar fi evidenţiat
proprietăţile necorespunzătoare ale produsului respectiv.

14. 2. Clasificarea principalelor tipuri de falsificări ale mărfurilor

Falsificarea mărfurilor industriale prezintă anumite particularităţi faţă de cea a mărfurilor
alimentare, particularităţi legate de natura materiilor prime, destinaţie, termen de garanţie (unele
produse sunt de folosinţă îndelungată), condiţiile de păstrare şi depozitare, tehnica de realizare a falsului
ş.a.
Amploarea fenomenului de contrafacere de la început de mileniu trei arată importanţa
cunoaşterii principalelor tipuri de falsificări de către agenţii economici pentru a lua măsuri de protecţie a
consumatorilor şi a evita pătrunderea pe piaţa românească a mărfurilor falsificate.

1. După calitatea execuţiei, tipurile de falsificări ale mărfurilor industriale care s-au
dezvoltat de-a lungul anilor pot fi incluse în trei grupe largi care reflectă căile urmate de
industrializare, şi anume:
 Falsificarea artizanală (sau tradiţională). Se bazează pe îndemânarea unui specialist în
producerea de falsuri. Acest tip de falsuri este întâlnit, de regulă, în domeniul antichităţilor,
artelor, ceramică, sticlă, mobilier, covoare, ceasuri, bijuterii şi multe altele. Falsificatorul posedă
alături de specialitatea sa şi alte tehnici cu ajutorul cărora creează o reproducere precisă cu o aură
de vechime (patină). Uneori reuşesc să transforme creaţii deteriorate sau obiecte de artă
obişnuite în opere reproduse perfect dând impresia de autentic.
 Falsificarea de slabă calitate. Este realizată folosind materii prime, materiale şi tehnologii mai
puţin valoroase. Acest tip de falsificare este cel mai comun, cel mai întâlnit şi se referă la aproape
toate grupele şi subgrupele de mărfuri industriale. Foloseşte tehnici care nu necesită o prea
mare îndemânare dar implică o finanţare considerabilă şi abilităţi organizaţionale deoarece
depinde de nivelul economiei la scară mondială. Falsificatorii operează adesea la nivel
internaţional şi pot produce sau cumpăra componente din multe ţări, pot să le asambleze,
ambaleze şi eticheteze în altă ţară şi totuşi să le vândă în cu totul alte regiuni geografice.
Tehnici care abordează acest tip de falsificare implică copierea cu ajutorul unor dispozitive de
copiat foarte ieftine, pentru care nivelul de îndemânare necesar este minim. Astfel de domenii
includ copierea unor programe de calculator şi a unor caste audio neprotejate. Deşi mediul
respectiv poate fi considerat ca fiind falsificare de înaltă performanţă, tehnologia a venit în
sprijinul falsificatorului prin faptul că i-a furnizat acestuia instrumentele necesare pentru a face
copiile. Dispozitivele de copiere color avansate reprezintă un alt exemplu major de tehnologie
nouă care a fost utilizată de către falsificatori pentru a produce acte justificative, bancnote şi o
serie întreagă de alte documente de valoare. Dispozitivele de scanat, de imprimat şi computerele
ieftine sunt de asemenea folosite de către o generaţie nouă de falsificatori amatori pentru a realiza
copii cât mai aproape de cele originale după documentele de valoare.
Falsificarea de slabă calitate se dezvoltă odată cu industrializarea şi beneficiază de metode
moderne pentru producţia de masă.
 Falsificarea de înaltă performanţă necesită, în general, abilităţi considerabile pentru a realiza
produse foarte apropiate cu originalul. Putem da exemple de falsificări de produse electronice
cum ar fi circuite imprimate care conţin software pentru jocuri pe computer. Tehnicile implică
stimularea plăcuţei originale prin analizarea componentelor şi încercarea de a crea acelaşi
rezultat folosind alte componente. Alte produse care au fost atacate de falsificatorii de înaltă
 performanţă sunt: valuta, cărţile de credit, cartelele telefonice, decodoarele pentru sateliţi,
produsele farmaceutice etc.

2. După oferta de mărfuri industriale falsificate şi prezentate la comercializare se disting

cinci grupe care diferă şi pot fi uşor identificate. Cumpărătorul poate alege dintr-o ofertă relativ mare
şi diversificată la preţuri diferite şi dacă este mai puţin informat poate fi uşor înşelat.
 Mărfuri „de producător”. Multe mărfuri industriale sunt falsificate chiar de producător sau de
constructor prin diferite modalităţi. Mărfurile cu marcă de renume, recunoscute pe piaţa mondială
ca mărfuri originale, autentice nu suferă acest fenomen deoarece marile firme producătoare şi-ar
afecta renumele. Este cazul mărfurilor în domeniul auto (inclusiv piesele de schimb), electronice,
electrocasnice, jeans, încălţămintea sport ş.a.
Mărfurile autentice sunt prezentate în ambalaje originale, poartă logo-ul mărcii de renume.
Ele sunt conforme 100% cu caietul de sarcini şi sunt protejate de prevederile legale privind
protecţia intelectuală şi artistică. În general, aceste mărfuri sunt vândute de reprezentanţele
producătorilor sau prin reţeaua de comercializare a hypermarket-urilor..
 Mărfuri „de furnizor”. Marii producători de mărfuri industriale (autoturisme,
electrocasnice, electronice ş.a.) transferă fabricarea pieselor necesare montajului sau chiar
produsele lor către alte întreprinderi. Acestea comercializează piesele sau produsele şi sub propria
lor marcă iar piesele respective sunt destinate înlocuirii componentelor defectate sau uzate (piese
de schimb).
Calitatea ar trebui să fie în mod strict aceeaşi cu a pieselor sau cu produsele de origine
(realizate de producătorul sau constructorul mărcii respective) căci este vorba de aceleaşi piese de
schimb sau produs, numai ambalajul se schimbă şi poartă numele producătorului care este şi
furnizorul mărcii produsului respectiv.
Dificultăţile care apar la aceste produse „de furnizor" sunt legate de faptul că nu este posibil
să se facă o triere între mărcile omologate şi imitaţii (falsuri). Aceste produse se comercializează
prin hipermarket-uri, magazine specializate şi în cazul pieselor de schimb prin service-uri.
 Produse „adaptabile". Provin în general de la fabricanţii care nu au fost reţinute de marele
producător (constructor) în procesul de negociere al ofertei pentru a participa la realizarea
montajului final al produsului industrial. Şi aceste piese de schimb sau produse oferă un nivel
bun de calitate. Ele corespund caietului de sarcini al mărcii produsului respectiv. Ele pot fi
comercializate sau montate şi utilizate fără teamă la reparaţia produsului, fiind comercializate
prin hipermarketuri, magazine specializate şi prin service-uri independente.
 Produse „pirat". Sunt produse care nu posedă calităţile şi nici durata de utilizare şi oferă
„aparenţa unor produse autentice". Mărfurile pirat se întâlnesc în domeniul pieselor de schimb,
mărfuri auto, electronice, electrocasnice, CD-uri, articole jeans, încălţăminte sport, software şi
multe altele.
 Produse „reciclate". Sunt produse care au fost folosite (utilizate) şi apoi sunt comercializate
(second-hand) sau rezultă din dezmembrarea unor produse, demontarea sau demolarea (în cazul
construcţiilor) şi afectează securitatea şi siguranţa în utilizare şi interesele economice ale
consumatorului. Calitatea unor astfel de produse poate pune în pericol sănătatea şi chiar viaţa
consumatorului.

3. După modalitatea (tehnologia) de execuţie a falsului putem evidenţia numeroase tipuri

care reflectă spiritul inventiv al executantului:
 Substituirea. Constă în înlocuirea unor componente naturale din mărfurile industriale cu unele
sintetice, artificiale, cu valoare inferioară şi neavizate uneori din punct de vedere toxicologic sau
igienico-sanitar. Este întâlnită în cazul produselor de parfumerie, a produselor cosmetice,
textilelor, încălţămintei, lacurilor şi vopselelor, pietrelor preţioase şi multe altele. Tot substituirea
se consideră şi încadrarea intenţionată a unui produs de calitate inferioară într-o clasă de calitate
superioară. Această modalitate este practicată la acele mărfuri industriale la care se face sortarea
 pe calităţi în funcţie de numărul, mărimea şi poziţionarea defectelor şi care au preţuri diferenţiate
în comercializare. Este cazul tricotajelor, produselor ceramice, blănurilor etc.
 Alterarea. Constă în comercializarea la preţurile curente ale unor produse la care s-au instalat
modificări fizico-chimice şi mecanice datorită structurii şi compoziţiei chimice interne şi care
afectează caracteristicile organoleptice, fizice, chimice, mecanice şi chiar securitatea şi siguranţa
în utilizarea produselor. Se mai pot întâmpla aceste procese şi prin depăşirea termenului de
garanţie şi comercializarea produselor după această dată.
Exemple pot fi evidenţiate în cazul agenţilor de spălare, lacuri şi vopsele, produse de cauciuc,
încălţăminte şi marochinărie din înlocuitori ai pielii ş.a.
 Contrafacerea. Există un număr mare de definiţii ale termenului şi ale activităţilor care sunt în
strânsă legătură cu aceasta în funcţie de contextul în care este folosit. Contrafacerea produselor
industriale cuprinde trei modalităţi de execuţie:
a. Imitarea. Constă în realizarea unui produs care este foarte asemănător cu un alt produs
fabricat de altcineva cu scopul de a părea că este original. Este mult întâlnită în domeniul
mărcilor, ambalajelor, etichetelor etc.
b. Pirateria. Este folosită mult în legătură cu dreptul de proprietate intelectuală. Putem
evidenţia: pirateria software, pirateria CD-urilor, pirateria textilă ş.a.
c. Sofisticarea. Constă în modificarea compoziţiei unui produs sau a reţelei de fabricaţie prin
folosirea uneia sau mai multor componente şi înlocuirea lor cu altele de calitate şi valoare
inferioară.
 Reciclarea. Constă în punerea din nou în valoare (mai redusă) a unor produse rezultate prin
demontare, dezmembrare, demolare (în cazul construcţiilor), recondiţionare şi reconstituire.
Reprezintă un grup important de produse comercializate sub numele de „second-hand".
a. Demontarea. Se realizează prin desfacerea unui aparat, instrument, mecanism, produs în
părţile lui componente, în sisteme şi piese şi apoi comercializarea acestora ca piese; uneori
chiar drept piese noi. Ele pot reprezenta un pericol pentru securitatea şi siguranţa în utilizare
şi în acelaşi timp constituie şi o înşelare a consumatorului. Un exemplu mediatizat este cel al
autoturismelor Dacia furate care sunt dezasamblate şi demontate până la piese şi apoi
comercializate.
b. Dezasamblarea. Constă în desfacerea unui sistem în două sau mai multe piese (componente)
îmbinate sau articulate.
c. Demolarea. Constă în dezvoltarea unor construcţii şi recuperarea principalelor materiale de
construcţie prin comercializarea acestora.
d. Recondiţionarea. Constituie operaţia de remediere a unor defecte, degradări şi readucerea lor
în starea de funcţionare în cazul unor aparate sau de utilizare şi apoi comercializarea lor la
preţurile pieţei. Este curent întâlnită la toate mărfurile industriale din import care au suferit
deteriorări din timpul transportului şi în special din timpul transportului maritim (furtuni,
variaţie de temperatură, umiditate, aşezare şi depozitare necorespunzătoare ş.a.).
e. Reconstituirea. Constă în recompunerea părţilor componente ale unui produs, a reface fără
modificări în mărime reală, în desen sau în plan, pe bază de fragmente sau de documente. Se
aplică la obiecte de ceramică de artă, mobilier artistic, edificii, documente şi în special la
opere de artă.
Atât recondiţionarea cât şi reconstituirea sunt realizate prin intervenţia muncii unor specialişti
sau echipe de specialişti de înalt profesionalism. În majoritatea cazurilor, ele sunt produse cu
o funcţie convenţională extraordinară. De exemplu: tablouri, statuete, ceramică artistică ş.a.
Unele din aceste obiecte sunt comercializate prin case de licitaţii, magazine de antichităţi etc.

4. După regiunea geografică de realizare. Se disting: falsificări la nivel zonal, falsificări la

nivel naţional şi falsificări realizate la nivel mondial.
 Falsificările la nivel zonal. Constă în realizarea de falsuri la nivelul unei întreprinderi mici dintr-
o localitate sau zonă geografică. În acest context se cuprind contrafacerile de produse cu
 denumiri de origine. Denumirea de origine reprezintă denumirea locului de provenienţă a
produsului industrial prin utilizarea unei indicaţii geografice. Conform legii 84/1998
această indicaţie geografică serveşte la identificarea unui produs originar dintr-o regiune sau
localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, un renume sau alte caracteristici
determinate îi sunt atribuite acestei origini geografice. Exemplu: chihlimbar de Buzău, cristal de
stâncă de Maramureş, sticlă Murano (Italia), sticlă Boemia, ceramică de Meissen
(Germania), porţelan Sevres (Franţa), piele de Cordoba (Spania). Ele se pot comercializa pe plan
local, la nivel naţional şi chiar mondial.
 Falsificări la nivel naţional. Sunt realizate de producătorii mari, de importanţă naţională sau
realizate de grupuri mici de falsificatori. Produsele falsificate sunt comercializate în toate zonele
ţării. Putem exemplifica falsul de bancnotă, CD-uri pirat, îmbrăcăminte geans, încălţăminte,
articole, electrotehnice, electronice ş.a.
 Falsificări de produse industriale la nivel mondial. In cazul acestor produse se întâlnesc reţele
multinaţionale care se întind din Asia până în Europa. Este cazul produselor de încălţăminte
sport, tricotaje, produse electronice şi multe altele.
Poliţia Economică din România a sesizat existenţa unor „rute balcanice" pe care circulă
mărfurile false şi de contrabandă. Această situaţie a creat în spaţiul românesc reţele de
depozitare, ambalare şi transport pentru aceste tipuri de mărfuri, în acest traseu Bulgaria şi Grecia
sunt „etape obligatorii" pe care le parcurg mărfurile.

5. După gradul de falsificare. Se disting două tipuri şi anume: falsificare totală şi falsificare
parţială.
 Falsificarea totală. Constă în realizarea falsului prin contrafacere, substituire totală şi încadrare a
mărfii dintr-o calitate inferioară într-o calitate superioară. Este cea mai des întâlnită pe piaţa
afectând mult interesele economice ale consumatorilor.
 Falsificarea parţială. Constă în realizarea de falsuri numai a unei anumite părţi din produs sau
numai a unor componente. De exemplu în bijuteriile de metale preţioase se falsifică numai piatra
sau pietrele preţioase.
Falsul parţial în cazul bancnotelor constă în îndepărtarea unei părţi din desenul valorii
bancnotei şi gravarea prin diverse mijloace a simbolului cifrei prin care se măreşte valoarea
cupiurii, astfel prin adăugarea cifrei zero la cifra nominală a bancnotei de 10 se obţine cifra 100.
Falsificarea parţială se întâlneşte la acte, documente, timbre, ceasuri de lux, obiecte de artă şi
multe altele.

6. După statutul de autorizare al agentului economic de comercializare se disting mai

multe grupe.
 Falsuri întâlnite în unităţi autorizate. Agenţii economici primesc autorizaţie de comercializare a
unor grupe de produse. Mulţi dintre agenţi, pe lângă grupe de mărfuri autorizate, comercializează
şi altei produse care de regulă au provenienţa neclară (sunt false). Exemple: piese de schimb auto,
produse din cauciuc, mărfuri electrice, uneltei metalice, cosmetice ş.a.
 Falsuri întâlnite în unităţi neautorizate. Sunt unităţile comerciale care nu au primit autorizaţie
de funcţionare şi comercializare. În buticuri şi unităţi stradale se vând mărfuri falsificate:
accesorii pentru telefoane mobile, baterii, încălţăminte, fluide auto (antigel, lichid de frână) ş.a.
 Falsuri întâlnite în târguri. Aceste produse industriale noi sunt în majoritate falsuri iar
comercianţii se bazează pe statutul pe care îl are acest mod de comercializare. Produsele
industriale vechi chiar dacă nu sunt falsuri, în majoritatea lor pun în pericol sănătatea şi siguranţa
în utilizare a produselor, ca de exemplu: mărfuri electrocasnice, piese de schimb auto,
medicamente, produse chimice, produse cosmetice şi altele.

7. După perioada de timp în care are loc realizarea falsificării mărfurilor industriale
distingem trei grupe şi anume: falsificări de epocă, falsificări ale unor obiecte sau mărfuri realizate
 într-o perioadă mai târzie decât perioada în care au fost concepute şi realizate produsele originale şi
falsificare modernă.
Aceste tipuri de falsuri sunt specifice mărfurilor industriale datorită faptului că sunt articole de
folosinţă îndelungată (ceramică, statuete, bijuterii ş.a.) sau chiar sunt articole eterne (bijuterii din aur,
platină, pietre preţioase ş.a.).
Unele falsuri au fost identificate mai târziu odată cu perfecţionarea metodelor de analiză şi
realizarea unei aparaturi mai sofisticate şi cu un grad foarte mare de precizie.
 Falsul de epocă. Este realizat chiar în perioada de timp în care a fost creat şi obţinut produsul
industrial original, autentic. De exemplu, unele monede, medalii, bijuterii ş.a. nici nu apăruseră
bine şi erau şi falsificate. Falsificarea monedei deşi era pedepsită cu moartea, se găseau
îndrăzneţi care să falsifice banii.
 Falsul realizat într-o perioadă mai târzie. Constă în realizarea unor falsuri într-o perioadă mai
târzie decât a fost realizat produsul autentic. Sunt nenumărate exemple care se dau la fiecare
grupă de mărfuri studiată. Exemplul cel mai concludent este cel al figurinelor de Tanagra.
 Falsul modern. Constă în realizarea unor falsuri în epoca contemporană. Acesta cuprinde două
tipuri de falsificări în funcţie de tipul de mărfuri industriale la care se referă şi deci se întâlneşte
numai la mărfurile industriale:
a. Falsul modern al unor mărfuri industriale antice sau din perioade mai vechi, ca de exemplu:
statuete de fildeş, mobilier, ceramică, bijuterii etc.
b. Falsul modern al mărfurilor contemporane în care se includ toate falsurile întâlnite pe piaţa
românească şi pe piaţa mondială în cadrul tuturor grupelor de mărfuri.

14. 3. Aspecte economice şi sociale privind falsificarea mărfurilor industriale

Falsificarea mărfurilor este un fenomen extrem de complex. Pe lângă faptul că loveşte în
consumatori, aceştia suferind în cele mai fericite cazuri doar pagube de ordin bănesc, o altă categorie de
victime care suferă datorită acestui proces sunt producătorii sau comercianţii cinstiţi. Producătorii
cinstiţi ajung să rămână cu marfa nevândută şi chiar sunt supuşi falimentului datorită datoriilor prea
mari pe care le au faţă de stat.
Şi statul este afectat de acţiunile ilicite ale falsificatorilor pentru că aceştia se sustrag de la plata
impozitelor şi taxelor astfel înregistrându-se pagube de miliarde la buget. Agenţii economici care
contrafac mărfurile se folosesc de orice mijloace pentru a-şi vinde marfa: reclamă falsă, concurenţă
neloială etc.
Şi piaţa forţei de muncă are de suferit. Astfel fabricile trebuie să restructureze din personal
datorită lipsei banilor şi a datoriilor prea mari iar salariaţii se trezesc în stradă fără nici un venit. De
disperare se vor adresa tocmai acestor agenţi economici necinstiţi care-i exploatează la maxim, fără nici
o protecţie a sănătăţii iar salariile pe care le plătesc sunt „de mizerie". Bineînţeles că se munceşte
„la negru", fără carte de muncă, (nu mai au vechimea trecută pe cartea de muncă).
1. Concurenţa neloială
Concurenţa neloială prevede următoarele trei situaţii:
 concurenţa dintre stat şi societăţile cu capital de stat pe de o parte şi firmele private pe de altă
parte;
 concurenţa dintre firmele străine şi cele româneşti;
 concurenţa dintre firmele care îşi desfăşoară activitatea cinstit şi cele care aruncă pe piaţă falsuri
ori mărfuri de proastă calitate.
Având în vedere subiectul abordat, în continuare se va vorbi mai mult despre această ultimă
formă a concurenţei neloiale. Aceste firme care se ocupă cu falsificări şi contrafaceri se bazează pe lipsa
de informare a consumatorilor sau pe confuzia creată în mintea clienţilor. Cel mai utilizat domeniu este
acela al semnelor distinctive şi în special al mărcilor. Foarte mulţi consideră că dreptul
 de autor se răsfrânge doar asupra numelui unui produs. Dar în mod normal el se răsfrânge şi asupra
etichetei şi asupra formei grafice, a concepţiei.
Astfel, mulţi producători profitând de lipsa de intervenţia a organismelor de control aruncă
produse de foarte slabă calitate dar care au un nume şi un ambalaj asemănător cu ale unor produse
celebre. Deci, dreptul de autor se extinde şi asupra etichetei. Marii producători cheltuiesc foarte mulţi
bani iar impunerea unui nume de marcă durează uneori zeci de ani. Este vorba şi de foarte multă muncă
pentru că de cele mai multe ori marca reprezintă singura garanţie de calitate a produsului.
Dar, din păcate există mulţi producători care modifică puţin un nume, fură pur şi simplu
concepţia grafică a etichetei şi apoi scot produsul pe piaţă.
De aceea se impune cu necesitate pe lângă protecţia consumatorilor şi o protecţie a celor care îşi
pun în joc talentul, munca, timpul şi chiar economiile de o viaţă. Pentru protecţia lor funcţionează
Oficiul Român pentru Drepturi de Autor şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
În ceea ce priveşte activitatea OSIM-ului, producătorii români se plâng de acesta. Astfel, ei spun
că înregistrarea unei mărci depinde de bunăvoinţa funcţionarilor. Nici investitorii nu se simt protejaţi. Ei
scot un produs pe care îl înregistrează la OSIM, apoi altcineva vine pe piaţă cu o marcă asemănătoare,
falsificată, făcând concurenţă neloială producătorului cinstit.
Producătorul prejudiciat se poate adresa direct instanţei, însă, înainte se poate consulta cu
avocaţi specializaţi în astfel de probleme, respectiv apărarea drepturilor de autor, dreptului intelectual
cât şi al concurenţei neloiale.
Rezolvarea cazurilor în faţa justiţiei întâmpină în România o serie de dificultăţi:
- prima problemă este aceea a procedurii care ia foarte mult timp;
- se cheltuiesc foarte mulţi bani (avocaţi, taxe);
- numărul judecătorilor specializaţi în protejarea dreptului de autor şi al concurenţei neloiale este
foarte scăzut. De aceea, unii judecători emit hotărâri ciudate datorită necunoaşterii legii. Din
aceasta cauză, foarte puţine dosare ajung în instanţă.
Un caz binecunoscut de concurenţă neloială se practică în domeniul producţiei şi comerţului cu
aparatură electronică, electrotehnică şi electrocasnică. Astfel, în vestul ţării, s-a accentuat un fenomen
care subminează eforturile de îmbunătăţire a calităţii acestor produse de către agenţii economici cinstiţi.
Practic, a înflorit o adevărată reţea comercială paralelă care nu numai că diminuează încasările
producătorilor, dar care creează şi pagube considerabile la bugetul de stat prin evaziunea fiscală masivă
pe care o practică. Sistemul este oarecum simplu şi el beneficiază de uşurinţa cu care pot fi introduse în
ţară astfel de produse cumpărate în special din Ungaria. Astfel, un număr mare de patroni trec graniţa în
Ungaria mergând direct la standurile „Metro" din Debreţin, acolo unde prezenţa românilor este atât de
însemnată încât preţurile sunt afişate în lei. De acolo, sunt cumpărate anual zeci de mii de astfel de
aparate, urcate în maşini şi introduse în ţară declarându-se la vamă că au fost cumpărate pentru uzul
propriu sau pentru prieteni. Apoi, ele sunt vândute la preţ de dumping. Nici pentru consumatori situaţia
nu este avantajoasă deoarece aparatele sunt vândute în ţară fără declaraţie de conformitate, fără
certificate de garanţie, fără piese de schimb şi fără să se asigure service.
Şi comerţul second-hand din România aduce prejudicii producătorilor. Peste tot în lume există
comerţ second-hand. Chiar şi în ţările civilizate. Dar acolo, acest tip de afacere este strict reglementat
atât pentru a se asigura deplina protecţie a consumatorilor cât şi pentru a fi protejate interesele
producătorilor.
La noi nu numai că producătorii au de suferit dar şi consumatorii. În România se constată că în
primele zece luni ale anului 2000 s-au importat circa 200 de mii de bucăţi televizoare color, din care
aproximativ 70-75% reprezintă importul de produse second-hand. În acelaşi timp, deşi, capacitatea de
producţie a fabricanţilor locali depăşesc 400 de mii de bucăţi, producţia totală realizată nu depăşeşte 100
de mii.
Preţul mediu al unui televizor second-hand este înjur de 5-6 dolari.
Preţurile relativ mici cu care sunt comercializate produsele second-hand pe piaţa românească
reprezintă 25-30% din preţurile unor produse noi echivalente şi fac ca aceste aparate să fie atractive
pentru cumpărătorii săraci, făcând concurenţă neloială producătorilor locali. Retragerea pieţei a condus
şi la restructurări urmată de reducerea personalului în cazul producătorilor de televizoare de la 1040 la
390 de angajaţi. Aceste aparate second-hand pot pune însă în pericol sănătatea consumatorilor. De cele
mai multe ori aparatele sunt vândute după ce au funcţionat 10-15 ani în medii diverse, cu un nivel de
igienă variabil: hoteluri, restaurante, locuinţe insalubre, bucătării etc. deoarece nu există posibilitatea
tehnică a unei igienizări sau dezinfectări din cauza sensibilităţii componentelor şi circuitelor electronice,
aceste aparate pot fi adevărate focare de infecţie cu boli grave ca hepatite, enterite, boli de piele, boli
alergice.
Aceeaşi situaţie este întâlnită şi în cazul altor grupe de mărfuri industriale şi de aici se pot trage
concluzii generale.
2. Evaziunea fiscală
Contrafacerea mărfurilor este una din formele de criminalitate economică care se manifestă ca
un fenomen acut pe piaţa românească. Evaziunea fiscală a atins o cotă îngrijorătoare. În ultimii ani, nu
se mai acţionează haotic ci se remarcă o grupare şi perfecţionare a infractorilor, astfel că evaziunea
fiscală a ajuns o afacere profitabilă pentru aceştia. Aceste infracţiuni de contrafacere şi evaziuni fiscale
au ajuns să afecteze destul de grav economia naţională.
În ţara noastră cele mai reprezentative grupuri care acţionează sunt: mafia chinezească,
ţigănească, turcă, arabă, ucraineană şi moldovenească. La aceştia se adaugă şi agenţii economici români
care fac ca bugetul să aibă pierderi extrem de mari. Studiind, criminalitatea economică în România, IGP
a elaborat un studiu de specialitate în care evidenţia existenţa a trei etape în evoluţia acestui fenomen:
- Prima etapă, numită „ermetică", caracteristică grupurilor care s-au constituit pe criterii etnice şi
profesionale;
- A doua etapă numită „etapa de deschidere a grupurilor" în care se realizează absorbţia în
interiorul acestor grupuri a specialiştilor din domeniul comercial, administrativ, financiar
(experţi, jurişti, funcţionari bancari ş.a.);
- A treia etapă „de internaţionalizare", care se manifestă printr-un parteneriat de afaceri între
grupurile conducătoare, pentru a-şi asigura supremaţia în afaceri.
Statul pentru a aduce venituri cât mai mari la buget ridică nivelul accizelor şi taxelor. Astfel,
agenţii economici cinstiţi ajung să plătească accize de 800%, plătind milioane de lei taxe şi impozite pe
lună iar alţii obţin produsele din tot felul de materii prime în condiţii greu de imaginat şi ajung să le
vândă pe piaţă la preţuri de nimic. Un exemplu concludent este cel al şamponului „Coral" care este
falsificat în butoaie de către firma „Coral cosmetics" şi se comercializează la preţuri foarte reduse
comparativ cu preţurile pieţei.
Şi în cazul comercianţilor există nereguli. Cazul produselor care trec prin vamă uşor este foarte
cunoscut. Astfel, patronii unor firme din România comandă mărfuri din altă ţară şi care sunt declarate la
vamă ca fiind pentru uzul propriu sau pentru prieteni; în acest fel beneficiind şi de returnarea a 75% din
taxa pe valoarea adăugată recuperate în vama vecină cu care practică acest sistem de aprovizionare.
Produsele falsificate şi contrafăcute sunt o altă problemă cu care se confruntă vameşii români. Aceştia
nu pot stopa pătrunderea pe teritoriul României a acestor produse. Legislaţia în vigoare nu poate stopa
falsurile pentru că nu există norme metodologice care să specifice cum va proceda vama şi cine va
hotărî ca acele mărfuri sunt contrafăcute. Pentru că vor exista mereu doi agenţi economici care vor
spune că marfa este contrafăcută iar celălalt care a adus-o
că este originală.
Specialiştii Comitetului European pe Probleme de Criminalitate au realizat un studiu în 2008 şi
au ajuns la concluzia că valoarea bunurilor contrafăcute depistate în anul 2007 este de 130 de milioane
de lei. Dintre principalele mărfuri evidenţiate în studii fac parte: mărfuri textile (ciorapi, dresuri pentru
femei, copii, confecţii, îmbrăcăminte jeans), încălţăminte sport, bunuri de uz casnic de folosinţă
îndelungată ş.a. Acestea sunt înregistrate la preţuri derizorii.
Se impune cu necesitate o colaborare mai bună între Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor, Oficiul
Român pentru Drepturile de Autor, OSIM şi Garda Financiară şi astfel se vor obţine rezultate benefice
atât pentru consumatori cât şi pentru producători.
3. Publicitatea falsă
Legea publicităţii era fără îndoială necesară. Reglementarea vine în concordanţă atât cu
dispoziţiile legale care privesc publicitatea în zona audiovizualului cât şi a Legii Concurenţei.
La capitolul „Dispoziţii generale" legea specifică faptul că e menită a proteja atât consumatorii
de produse şi servicii cât şi producătorii de bunuri precum şi interesul general împotriva publicităţii
înşelătoare şi a publicităţii comparative.
Publicitatea înşelătoare se referă la orice formă de publicitate care în orice fel inclusiv în modul
de prezentare, induce în eroare orice persoană, lezându-i drepturile de consumator sau care poate leza
interesele unui concurent. Această formă de publicitate s-a aflat în atenţia legiuitorilor încă de la
începutul secolului trecut, din 7 aprilie 1914 o decizie celebră a Reichsgericht-ului susţinea reprimarea
publicităţii mincinoase conducând nu numai la o protecţie a concurenţilor dar şi la o loialitate
comercială în interes public.
Publicitatea comparativă se referă la orice tip de publicitate care identifică explicit sau implicit
un concurent sau bunurile ori serviciilor oferite de acesta.
Şi totuşi, există o serie de reclame care încalcă legea fără a fi însă sancţionate. Pentru a da cât
mai mare greutate mesajului publicitar unele firme apelează la tot felul de mijloace. Duplicitatea
mesajului este evidentă mai ales când mesajul publicitar al unui produs este întărit de recomandarea
unui medic. Nu de puţine ori au fost difuzate pe micile ecrane spoturi publicitare care ne îndeamnă să
comparăm un produs sau altul, anunţându-ne în final că respectiva marfa are recomandarea medicului.
Dar care medic şi pe cine reprezintă el nu se mai specifică. De aceea, OPC avertizează că singurele
menţionări de acest tip care pot prezenta încredere pentru consumatori sunt cele care poartă ştampila
laboratorului „Larex" sau ale organizaţiilor autorizate de lege.
În publicitatea românească, fiecare spune ce vrea, se laudă nestingherit, că produsele sale sunt
cele mai ieftine sau că ocupă un loc fruntaş în topul produselor fără să fie împiedicat de cineva. Este
cunoscut cazul primului hipermarket din România care, în campania publicitară, a prezentat mitul
comerţului francez în ţara noastră însă la scurt timp, după deschidere, inspectorii OPC au depistat
nereguli la mai multe grupe de mărfuri.
Presa asistă pasiv la acest haos pentru că este atât de săracă (în condiţiile în care costurile sunt
uriaşe) încât se bucură când primeşte de la vreun client un contract de publicitate aprobat. Ce se spune
în spotul sau macheta publicitară respectivă nimeni nu mai ia în seamă. Ba mai mult foamea de bani pe
de o parte şi foamea de imagine pe de altă parte au dat naştere la situaţii jenante. Nu de puţin ori s-a
întâmplat ca în aceeaşi publicaţie să se facă reclamă la un produs pe o pagină iar pe altă pagină să se
prezint un control al OPC care anunţa deficienţe calitative al produsului respectiv.
În ţările occidentale, publicitatea este corectă, iar în cazul în care se constată nereguli se plătesc
amenzi de ordinul milioanelor de dolari paralel cu despăgubirile care trebuie să le plătească firmelor
concurente care deschid imediat acţiuni în justiţie pentru lezarea intereselor şi a imaginii.
 TEMA 15
PROTECŢIA CONSUMATORULUI

Bibliografie recomandată
1. Bîrcă A., Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
2. Olaru M., Pamfilie R.. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005
3. Redeş A., Petrescu V., Răducanu I.. Merceologie industrială. Editura Eficient, 1998.
4. Stanciu I., Olaru M., Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996
5. http://consumator.gov.md/

Obiective operațională
-să cunoască scopul protecției consumatorului
-să expună domeniul de activitate a consumatorului
-să caracterizeze direcțiile programelor de protective a consumatorilor
-să expună drepturile fundamentale ale consumatorilor
-să cunoască organizațiile international pentru protecția consumatorilor

Subiectele temei
15.1. Rolul și scopul protecției consumatorilor în economia de piață
15.2. Domeniul de activitate a protecției consumatorului
15.3. Direcțiile programelor de protecție a consumatorilor
15.4. Organizații international pentru protecția drepturilor consumatorului
15.5. Drepturile fundamentale ale consumatorilor

15.1. Rolul și scopul protecției consumatorilor în economia de piață

Problematica protecţiei consumatorilor priveşte îndeosebi aspecte referitoare la sistemul de relaţii
creat în cadrul pieţei, generat de confruntarea consumului cu obiectul său, respectiv cu produsul oferit
de producător, la care se adaugă cadrul de desfăşurare a relaţiilor ofertant - consumator, respectiv gradul
de libertate în care are loc derularea fenomenelor de piaţă - jocul ofertei şi cererii, liberalizarea
preţurilor, publicitatea comercială, comportamentul personalului comercial, calitatea produselor etc.
Aducerea în discuţie a problematicii privind protecţia consumatorilor nu trebuie însă să
determine ignorarea altor aspecte, care, desigur, în momentul de faţă, apar ca deziderate, dar care, în
timp, trebuie să fie soluţionate, pentru a putea face într-adevăr pasul decisiv. Se are în vedere, în acest
sens, pe de o parte, faptul că, într-un mod mai general, consumatorilor trebuie să li se asigure importante
beneficii printr-o politică de piaţă bine definită, care să le permită a dispune de o alegere mai
diversificată a produselor şi serviciilor în condiţiile unei pieţe mai competitive, iar pe de altă parte,
crearea contextului, în cadrul căruia este esenţial să apară faptul că sunt recunoscute şi confirmate natura
şi obiectivele specifice politicilor privind consumatorii. Mai mult, este necesar să se ajungă până acolo,
încât obiectivele respectivelor politici privind consumatorii să nu mai fie considerate ca subproduse ale
politicilor de piaţă sau ale politicilor concurenţiale, ci abordări de sine stătătoare, în cadrul cărora
consumatorii să poată vedea cadrul, căile şi instrumentele prin care drepturile le sunt protejate şi
promovate la nivel continental, sau mondial, în contextul politicilor globale promovate de statele
europene sau din alte zone ale lumii. în consecinţă, abordările privind consumatorul vor trebui să fie
considerate ca segmente ale politicilor globale, dar conturate ca politici de sine stătătoare, cu obiective
proprii, priorităţi proprii şi instrumente proprii. Grija faţă de consumator trebuie să capete astfel
legitimitatea deplină a unor politici distincte şi autonome, funcţional integrate în cadrul celorlalte
politici promovate de societate.
 Economia de piaţă, prin mecanismele sale şi principiile promovate, poate asigura coerenţele necesare
unei societăţi, prin jocul preţurilor, al deciziilor de protecţie şi alegere ale consumatorilor, orientarea
producţiilor productive spre producţii necesare şi rentabile, realizând în acelaşi timp echilibrul şi
adaptările necesare în economie, potrivit exigenţelor de funcţionare corectă a mecanismului adoptat .
Concomitent, economiei de piaţă îi este asociată şi noţiunea de corectitudine. O asemenea
noţiune are în vedere, pe de o parte, concurenţa, iar pe de altă parte, consumatorul, ca principal
beneficiar al activităţii concurenţiale. In ceea ce priveşte concurenţa, corectitudinea, ca trăsătură a
economiei de piaţă, presupune că atât vânzătorii, cât şi cumpărătorii antrenaţi în acţiune şi, la rândul
lor, fiecare luat individual, să nu depindă de o putere care să deformeze jocul concurenţei, accesul la
piaţă să fie liber, atât producătorii, cât şi distribuitorii să nu poată îngrădi diferitele domenii de
acţiune pentru a-şi rezerva beneficiile, iar deciziile fiecăruia să fie luate în totală libertate. în raport
cu consumatorul, noţiunea de corectitudine presupusă de economia de piaţă are în vedere asigurarea
unor largi posibilităţi de informare, de cumpărare a celor necesare şi alegerea la preţuri convenabile a
unor produse de o calitate corespunzătoare preţului solicitat, fiind necesar ca piaţa să fie transparentă,
informaţia să circule liber, iar preţurile să fie cunoscute şi, prin aceasta, concurenţa să fie efectivă,
loială şi benefică pentru consumator.
Consumatorul, în calitatea sa de purtător al cererii de mărfuri, joacă un rol important în
mecanismul de piaţă, constituind, în acelaşi timp, elementul de referinţă al tuturor acţiunilor întreprinse
atât de producător, cât şi de comerciant. Mai mult, pe măsură ce o ţară sau alta se dezvoltă, cunoscând o
stare de prosperitate, rolul consumatorului devine mai complex şi un număr din ce în ce mai mare de
organizaţii, publice sau particulare, sunt afectate de comportamentul acestuia. în acelaşi context, trebuie
recunoscut însă faptul că, luând în considerare interesele şi nevoile respectivilor consumatori, aceştia
sunt confruntaţi cu o serie de dezechilibre în raporturile de piaţă, dezechilibre ce afectează sub multiple
aspecte - economic, educaţional, siguranţa sănătăţii etc. O asemenea stare de fapt impune anumite
intervenţii sociale, menite să ofere cadrul stării de echilibru, bazat pe respectarea unor clauze convenite
şi asigurarea accesului tuturor la produse care să nu prezinte nici un risc şi pe promovarea corectă,
echitabilă şi susţinută a dezvoltării economiei sociale. întreg complexul de intervenţii sociale -
guvernamentale sau nonguvernamentale - cu privire la problematica respectivă îşi găseşte expresia în
conceptul de protecţie a consumatorilor.
Conceptul de protecţie a consumatorilor are în vedere un ansamblu de dispoziţii privind
iniţiativa publică sau privată, destinat a asigura şi a ameliora continuu respectarea intereselor
consumatorilor.
Dată fiind largheţea unei asemenea noţiuni, protecţia consumatorilor îmbracă o serie importantă
de aspecte, omul de rând, în calitatea sa de consumator şi, îndeosebi, în calitatea sa de cumpărător,
devenit agent de piaţă, confruntându-se cu o multitudine de probleme legate de: structura produselor
destinate a-i asigura consumul, preţurile la care îşi poate procura diversele produse şi servicii şi calitatea
acestora, sistemul de informare prin care să se asigure transparenţa pieţei, sistemul de comercializare a
produselor şi calitatea serviciilor comerciale etc.
Într-un asemenea cadru, caracterizat printr-o arie largă de cuprindere şi o complexitate deosebită,
pentru asigurarea unei protecţii reale a consumatorilor, este necesară o bună structurare a fenomenelor şi
a ariei problematice generate de fiecare dintre acestea, o selectare atentă a problemelor şi detalierea lor,
precum şi conturarea unor obiective specifice fiecărei zone şi perioade cuprinse în programele de
protecţie. Aceasta face ca protecţia consumatorilor să îmbrace atât forma unei mişcări generale, care să
militeze pentru respectarea intereselor consumatorilor, cât şi, în cele mai frecvente cazuri, forma unor
acţiuni speciale, cu programe şi obiective bine determinate în timp şi spaţiu (de pildă, mişcarea pentru
desdăunarea cumpărătorilor de autoturisme Convoiz fabricate de firma “General Motors”, creată ca
urmare a apariţiei, în procesul de utilizare, a unor defecte importante în sistemul de frânare) .
O dată cu adoptarea setului de “Principii directoare pentru protecţia consumatorului” de către
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia 39/248/1985, protecţia
consumatorului a devenit o problemă de anvergură mondială, principiile respective oferind un cadru
utilizabil în elaborarea şi consolidarea politicilor şi legislaţiei naţionale a oricărei ţări, referitoare la
protecţia consumatorilor, încurajând, concomitent, cooperarea internaţională în domeniul respectiv.
Ţinând seama de mutaţiile intervenite în societate, creşterea continuă a exigenţelor
publicului consumator şi, aşa după cum subliniam şi în capitolul anterior, apariţia unor fenomene
care avertizează asupra faptului că este în curs formarea unei noi societăţi care anunţă un alt tip de
armonie socială, specialiştii subliniază faptul că, în cadrul Uniunii Europene şi în ţările membre ale
acestei comunităţi, s-a trecut la o nouă conceptualizare a problematicii privind consumatorul şi
protecţia sa. Se încearcă înlocuirea noţiunii de “protecţie a consumatorilor”, considerată restrictivă,
cu o noţiune mai globală, de “promovare a consumatorului”, prin această înlocuire considerându-se
că respectivul consumator va deveni un interlocutor activ de piaţă

15.2. Domeniul de activitate a protecției consumatorului

Ţinând seama de principalele aspecte prin care sunt caracterizate relaţiile dintre agenţii economici ce
acţionează într-o economie de piaţă, se apreciază că problemele care pot forma obiectul unor programe
de protecţie a consumatorilor sunt extrem de complexe, ele putându-se referi la multiple fenomene
economice, sociale şi chiar politice. Atât guvernele, cât şi diversele organizaţii care acţionează în acest
domeniu îşi stabilesc structura programelor de protecţie a consumatorilor
În funcţie de etapa pe care o parcurge societatea în cadrul căreia acţionează şi de priorităţile
fiecărei zone. Există totuşi câteva aspecte în acest domeniu, care pot fi identificate ca priorităţi în
frecvente cazuri. Intre acestea apar: îmbunătăţirea consumului populaţiei; realizarea unei calităţi
corespunzătoare a bunurilor şi serviciilor oferite consumatorilor prin intermediul pieţei; asigurarea unui
sistem de preţuri în concordanţă cu nivelul veniturilor; organizarea unui sistem de informare util pentru
consumatori care să asigure transparenţa pieţei şi apărarea împotriva unei politici agresive de marketing,
promovată de agenţii economici.
■ Dată fiind natura problematică a consumului şi, îndeosebi, al posibilităţilor de gestiune ale
acestuia, este de subliniat că înscrierea unui asemenea obiectiv în programele de protecţie a
consumatorilor se referă, în special, la responsabilitatea statului, care trebuie să asigure, prin politica
socială, condiţii de realizare, atât pentru o creştere constantă a volumului fizic al consumului, cât şi
pentru o îmbunătăţire structurală a acestuia. Realizarea unui asemenea obiectiv presupune, drept
condiţii principale, soluţionarea următoarelor probleme:
 asigurarea echilibrului fondului de mărfuri cu fondul de cumpărare al populaţiei, în acest sens
fiind necesară o stimulare a creşterii ofertei de mărfuri, care să devină capabilă să facă faţă, din punct
de vedere cantitativ, tuturor componentelor nivelului de trai;
 orientarea agenţilor economici, prin facilităţi economice şi o politică adecvată, spre întocmirea
unor programe de producţie privind bunurile de consum, care să contribuie la realizarea unei bune
funcţionări a economiei de piaţă;
 importarea unor bunuri de consum care să intervină în cadrul mecanismului de reglare a
echilibrului dintre resurse şi nevoi.
■ Un alt domeniu care poate face parte din programele de protecţie a consumatorilor îl constituie
asigurarea calităţii bunurilor şi serviciilor oferite spre vânzare în cadrul pieţei. Preocuparea trebuie
generalizată sub toate aspectele, implicând absolut toţi agenţii economici cuprinşi în circuitul
produselor. Asigurarea calităţii trebuie să se bazeze pe un pachet de exigenţe bine conturate,
corespunzător şi ferm aplicate faţă de toate produsele indigene sau din import, totul fiind axat pe
respectul consumatorului, ştiut fiind că obiectivul unei economii competitive este satisfacerea
consumatorului. în această privinţă specialiştii sugerează ideea potrivit căreia, în condiţiile înnoirii şi
diversificării rapide a ofer tei de mărfuri, mondializării pieţelor şi creşterii continue a exigenţelor
clienţilor, managementul calităţii se profilează tot mai mult ca un instrument util de sprijinire a
programelor de protecţie a consumatorilor. O asemenea optică trebuie sus ţinută însă printr-o
legislaţie corespunzătoare, prin crearea unor instituţii specializate cu o bază proprie de analiză şi
urmărire a fenomenelor legate de calitate, precum şi prin încurajarea şi crearea unor asociaţii puternice
ale consumatorilor, care să devină un instrument de acţiune asupra ofertanţilor certaţi cu legea,
asigurând astfel calitatea şi respectul faţă de calitatea produselor în cadrul pieţei.
■ Domeniul cel mai controversat şi cel mai discutat, atât sub aspectul specificităţii
perioadelor de reformă, cât şi sub cel al programelor de protecţie socială, îl constituie asigurarea unui
sistem de preţuri în concordată cu cerinţele pieţei şi cu calitatea produselor. înscrierea unor asemenea
probleme în programele de protecţie socială, şi implicit în cele privind protecţia consumatorilor,
presupune soluţionarea atât a unor aspecte de fond referitoare la regimul preţurilor şi tarifelor, cât şi a
impactului evoluţiei preţurilor asupra situaţiei populaţiei.
 În primul rând, trebuie să se aibă în vedere că sistemul preţurilor reprezintă una dintre cele mai
importante pârghii economico-financiare ale economiei de piaţă. O asemenea pârghie are influenţe
multiple asupra evoluţiei de ansamblu a societăţii, asupra stabilităţii monetare, precum şi a unor
schimburi eficiente cu străinătatea. Un blocaj al preţurilor, care să ignore legile ofertei şi ale cererii,
ar duce inevitabil la menţinerea şi chiar la accentuarea blocajului dintre fondul de marfă foarte sărac
şi veniturile populaţiei, ceea ce ar duce la o creştere deosebit de puternică a inflaţiei, cu toate
aspectele sale negative. La aceasta s-ar adăuga migrarea spre exterior a unui volum extrem de ridicat
de produse, ca urmare a preţurilor mai avantajoase practicate în alte ţări. Într-o asemenea situaţie,
numai asigurarea unei autonomii corespunzătoare agenţilor economici poate reprezenta o soluţie.
Acordând autonomie funcţională agenţilor economici, aceştia vor căuta să-şi adapteze producţia la
cerinţele pieţei, trebuind să producă ceea ce este recunoscut şi plătit de societate. În aceste condiţii,
nivelul costurilor marginale va deveni unul dintre criteriile majore în stabilirea preţurilor pieţei.
 În al doilea rând, este necesar să se ţină seama că penuria de marfă poate face ca nivelul de
echilibru al preţurilor de piaţă să fie foarte ridicat şi să apară astfel preţuri foarte mari faţă de puterea
de cumpărare a diferitelor categorii de populaţie. În această situaţie, protecţia socială trebuie să
devină viabilă, prin programe adecvate. În legătură cu aceasta, se apreciază că obiectul protecţiei
consumatorilor îmbracă două aspecte: unul, care se referă la asigurarea unui cadru bine determinat de
lege şi transparent pentru toate categoriile de populaţie, altul, care trebuie să aibă în vedere o serie de
măsuri concrete, menite să conducă efectiv la menţinerea unui nivel de trai decent al populaţiei.
- Primul aspect - cel referitor la cadrul de formare şi de evoluţie a creţurilor - trebuie
concretizat printr-o serie de măsuri, între care, mai importante pentru protecţia consumatorilor, pot fi
următoarele: crearea unor condiţii, din partea statului, pentru ca operaţiunea de formare şi de evoluţie
a preţurilor să aibă Ioc în condiţiile unei autonomii depline a agenţilor economici; acordarea unor
facilităţi agenţilor economici implicaţi în tranzacţiile externe, cu influenţe pozitive asupra pieţei;
crearea unui sistem flexibil şi dinamic privind compensarea urmărilor liberalizării preţurilor asupra
diferitelor categorii sociale; autorizarea participării unor autentici reprezentanţi ai consumatorilor la
tratativele purtate între agenţii economici cu privire la stabilirea diferitelor categorii de preţuri, la
produsele cu o pondere deosebită în consumul populaţiei.
- Cel de-al doilea aspect are un caracter temporar, prezentând importanţă doar în perioada de
tranziţie, caracterizată prin puternice escaladări de preţuri. Se au în vedere aici, alături de căile
clasice de protecţie socială utilizate de stat (subvenţionarea unor ramuri şi produse, acordarea unor
sume fixe compensatorii etc.), şi unele măsuri menite să uşureze traiul cotidian al populaţiei.
Este vorba, în principal, de o serie de măsuri tranzitorii, cum ar fi: supravegherea din partea
statului a fluxurilor produselor de la producători la consumatori, spre a evita stocările speculative;
asigurarea unei legislaţii de urgenţă care să împiedice practicile necinstite din cadrul comerţului interior;
înlăturarea sistemelor de aprovizionare preferenţială a unor categorii de populaţie; reglementarea clară a
unei metodologii de stabilire a adaosului comercial, în vederea eradicării practicilor speculative.
■ Organizarea unui sistem de informare util pentru consumatori şi apărarea împotriva
practicilor comerciale agresive constituie un alt domeniu complex din cadrul procesului de
protecţie a consumatorilor.
 Experienţa acumulată în acest domeniu permite o delimitare a complexului de informaţii
destinate consumatorului, în patru mari categorii de elemente :
 Informaţii asupra produselor prezentate în cadrul pieţei - o categorie de elemente prin care se
fac cunoscute consumatorilor natura produsului, preţul acestuia, originea sa (vegetală, animală,
minerală, combinaţii, materii prime naturale etc.), provenienţa (indigene, import), dată limită de
consum, sisteme de ambalare şi date asupra naturii şi compoziţiei ambalajului, sisteme de depozitare
şi conservare etc.;
 Informaţii asupra pieţei - referindu-se, îndeosebi, la sistemul de relaţii existent în cadrul pieţei,
intermediarii implicaţi, sistemele şi nivelurile de preţuri practicate, tipurile de servicii asigurate,
facilităţile ce pot fi obţinute în domeniul achiziţionării, serviciilor şi preţurilor etc. Amplitudinea
acestei categorii de informaţii depinde de stadiul atins de piaţa fiecărui produs, respectiv dacă este o
piaţă bazată pe abundenţă de produse sau una tensionată de o penurie cronică, dacă predomină
bunurile sau serviciile, şi, în sfârşit, dacă inovaţiile apar ca element component al activităţii cotidiene
sau doar ca excepţie;
 Informaţii referitoare la circuitele de distribuţie - informaţii care privesc modul în care
publicul poate, efectiv, în cadrul pieţei, să se adreseze unităţilor care îi asigură cel mai bun raport
calitate-preţ; ele se referă la structura circuitelor economice care privesc fluxul fiecărei categorii de
produse, reţeaua de produse existentă, localizarea unităţilor şi programul de funcţionare etc.;
Informaţii asupra propriilor nevoi - o categorie de informaţii care au drept obiectiv să
lămurească publicul consumator în legătură cu modul ştiinţific de interpretare, înţelegere şi
satisfacere a propriilor nevoi alimentare, atât sub aspectul lor cantitativ, cât şi calitativ. Acestea
întrucât, în societatea contemporană, tocmai multitudinii de alternative oferite de economia
modernă, omul se hrăneşte corespunzător şi, adesea, prea abundent, sub influenţa acţiunii conjugate
a unor idei tenace de a fi beneficiarul tuturor posibilităţilor şi a unei mari ignorante în materie
dietetică. Fenomenul apare în termeni apropiaţi şi în ceea ce priveşte raportul nevoi-căi de
satisfacere, prin intermediul noilor produse oferite de progresul tehnic în domeniul electronic,
chimic, biologic etc. şi, drept urmare, consumatorul trebuie informat şi ajutat spre a-şi înţelege
propriile nevoi şi a cunoaşte căile posibile de satisfacere.

15.3. Direcțiile programelor de protective a consumatorilor

Pornind de la un asemenea cadru, Organizaţia Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia 39/248 din aprilie 1985,
a stabilit o serie de principii directoare pentru protecţia consumatorilor, menite să asigure guvernelor
tuturor ţărilor un cadru care să poată fi folosit pentru elaborarea şi consolidarea politicilor şi legislaţiei
pentru protecţia consumatorilor.
Potrivit acestui cadru de principii, drept principale obiective asupra cărora ar trebui să se
concentreze fiecare ţară şi, după părerea noastră, şi mişcările de apărare a drepturilor consumatorilor, se
conturează următoarele:
 facilitarea producerii şi distribuirii de produse corespunzătoare nevoilor şi cererilor
consumatorilor;
 asigurarea ţinerii sub control, prin intermediul tuturor organizaţiilor naţionale şi internaţionale, a
practicilor comerciale abuzive care afectează consumatorii;
 încurajarea unor niveluri ridicate ale eticii celor angajaţi în producerea şi distribuirea bunurilor de
consum şi serviciilor pentru consumatori;
 promovarea unei cooperări internaţionale în domeniul protecţiei consumatorului;
 încurajarea dezvoltării condiţiilor de piaţă, care să asigure consumatorilor o gamă largă de
produse, la preţuri avantajoase acestora;
 stabilirea unui sistem de priorităţi privind protecţia consumatorilor din fiecare ţară, a
circumstanţelor economice şi sociale specifice nivelului de dezvoltare atins, precum şi a nevoilor
caracteristice populaţiei statului respectiv;
 protecţia consumatorilor faţă de pericolele ce afectează sănătatea şi siguranţa lor;
 promovarea şi protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
 asigurarea accesului consumatorilor la informaţiile corecte, care să permită acestora să facă o
alegere conformă dorinţelor şi necesităţilor personale;
 crearea unui sistem de educare a consumatorilor;
 asigurarea posibilităţii unei despăgubiri efective a consumatorilor, în cazul ivirii unor daune
generate de produsele sau serviciile achiziţionate în cadrul pieţei;
 obligativitatea tuturor întreprinderilor ofertante - producătoare sau comerciale - de a se supune
legilor şi reglementărilor privind protecţia consumatorilor din toate ţările cu care au relaţii de afaceri;
obligativitatea respectivelor firme de a respecta prevederile standardelor internaţionale privind
protecţia
 consumatorilor;
 crearea, în fiecare ţară, a unor organisme corespunzătoare care să elaboreze şi să aplice, potrivit
legilor proprii statului respectiv, o politică de protecţie a consumatorului; această politică de protecţie
a consumatorului urmează să fie implementată în beneficiul tuturor sectoarelor, al întregii populaţii
şi, în special, al diferitelor categorii de populaţie din mediul rural;
 luarea în considerare, la elaborarea politicilor de protecţie a consumatorului, a potenţialului
pozitiv al institutelor şi universităţilor de cercetări - publice sau private;
 asigurarea libertăţii cumpărătorilor, precum şi a altor grupuri sau asociaţii reprezentative, de a se
organiza şi a-şi desemna lideri, care să le exprime opiniile în procesele de luare a unor decizii care să
le reglementeze interesele.

15.4. Organizații international pentruprotecția drepturilor consumatorului

La nivelul Uniunii Europene există patru mari organizaţii care promovează interesele
consumatorilor:
- BEUC - Biroul European al Uniunii Consumatorilor, cu atribuţii exclusiv în acest domeniu
- CES - Confederaţia Europeană a Sindicatelor, care pune accent pe caracterul interprofesional
al misiunii lor de apărare în ansamblu a lucrătorilor
- COFACE - Confederaţia Organizaţiilor Familiale ale Comunităţii Europene, care pune
accentul pe entitatea de bază a mişcării consumeriste: familia
- EUROCOOP - Comunitatea Europeană a Cooperativelor de Consum
Organul consultativ al Comisiei Europene în domeniul protecţiei consumatorilor este
Comitetul Consultativ al Consumatorilor, CCC.

15.5. Drepturile fundamentale ale consumatorilor

Orice consumator are dreptul la:

a) protecţia drepturilor sale de către stat;
b) protecţie împotriva riscului de a achiziţiona un produs, un serviciu care ar putea să-i afecteze
viaţa, sănătatea, ereditatea sau securitatea ori să-i prejudicieze drepturile şi interesele legitime;
c) remedierea sau înlocuirea gratuită, restituirea contravalorii produsului, serviciului ori
reducerea corespunzătoare a preţului, repararea prejudiciului, inclusiv moral, cauzat de
produsul, serviciul necorespunzător;
d) informaţii complete, corecte şi precise privind produsele, serviciile achiziţionate;
e) instruire în domeniul drepturilor sale;
f) organizare în asociaţii obşteşti pentru protecţia consumatorilor;
g) adresare în autorităţile publice şi reprezentarea în ele a intereselor sale;
 h) sesizarea asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi autorităţilor publice asupra încălcării
drepturilor şi intereselor sale legitime, în calitate de consumator, şi la înaintarea de propuneri
referitoare la îmbunătăţirea calităţii produselor, serviciilor.
Dreptul consumatorilor la informare
Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor
produselor şi serviciilor oferite de către agenţii economici astfel încît să aibă posibilitatea de a face o
alegere raţională, în conformitate cu interesele lor, între produsele şi serviciile oferite şi să fie în măsură
să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină securitate.
Protecţia drepturilor consumatorilor de către stat se realizează prin elaborarea şi promovarea
la nivel de stat a politicii în domeniul protecţiei drepturilor consumatorilor, elaborarea şi aprobarea
legilor şi altor acte normative în domeniu, prin organizarea şi exercitarea controlului şi
supravegherii de stat asupra respectării legislaţiei în domeniu, precum şi a cerinţelor prescrise sau
declarate referitoare la produse, servicii.
(2) Organul central de specialitate al administraţiei publice responsabil de elaborarea
politicii de stat în domeniul protecţiei consumatorilor este Ministerul Economiei, care are
următoarele atribuţii principale în domeniul protecţiei consumatorilor:
a) coordonează şi promovează politica statului în domeniul protecţiei consumatorilor;
b) asigură dezvoltarea cadrului legislativ în domeniul protecţiei consumatorilor, inclusiv
prin transpunerea directivelor europene relevante în legislaţia naţională;
c) coordonează activitatea organelor administraţiei publice abilitate cu funcţii de protecţie
a consumatorilor specificate la art. 23;
d) coordonează activităţile de informare şi de educare a cetăţenilor în ceea ce priveşte
drepturile pe care le au în calitate de consumatori;
e) organizează activitatea Consiliului Coordonator în domeniul Protecţiei Consumatorilor,
organ consultativ care întruneşte reprezentanţi ai autorităţilor administraţiei publice centrale şi
locale, ai asociaţiilor obşteşti de consumatori;
f) reprezintă Republica Moldova în organismele internaţionale de protecţie a
consumatorilor.
Agenţia pentru Protecţia Consumatorilor are următoarele atribuţii principale:
a) implementează politica în domeniul protecţiei consumatorilor în comun cu organele
centrale de specialitate ale administraţiei publice, cu autorităţile administraţiei publice locale cu
atribuţii în domeniu şi cu asociaţiile obşteşti de consumatori;
b) examinează şi înaintează propuneri la proiecte de acte legislative sau de alte acte
normative în domeniul protecţiei consumatorilor referitor la fabricarea, ambalarea, etichetarea,
conservarea, depozitarea, transportarea, importul şi comercializarea produselor, referitor la prestarea
serviciilor, astfel încît acestea să nu pună în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor,
să nu afecteze drepturile şi interesele lor legitime, precum şi referitor la regulile de desfăşurare a
activităţilor de comerţ;
c) participă, în colaborare cu organizaţii şi instituţii din ţară şi din străinătate, la realizarea
programelor interne şi internaţionale în domeniul protecţiei consumatorilor în limita competenţelor
ce îi revin conform legii;
d) organizează activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor în ceea ce
priveşte drepturile lor legitime;
e) colaborează cu asociaţiile obşteşti de consumatori în vederea informării consumatorilor
asupra drepturilor lor legitime şi a modalităţii de apărare a acestora;
f) informează consumatorii asupra produselor şi serviciilor ce prezintă riscuri pentru
sănătatea şi securitatea lor, precum şi asupra practicilor comerciale incorecte care le pot afecta
interesele economice;
g) efectuează controlul respectării prevederilor legislaţiei în domeniul protecţiei
consumatorilor, reglementărilor tehnice şi altor acte normative ce stabilesc cerinţe obligatorii
privind securitatea produselor şi a serviciilor, controlul corespunderii produselor şi serviciilor
 plasate pe piaţă cerinţelor prescrise şi/sau declarate, cu excepţia controalelor privind respectarea
regulilor sanitaro-igienice şi sanitar-veterinare de către producătorii de produse alimentare;
h) efectuează prelevări de probe la produsele plasate pe piaţă pentru analize şi încercări de
laborator în laboratoare acreditate;
i) efectuează controlul metrologic legal, inclusiv supravegherea metrologică a respectării
de către persoanele juridice şi/sau fizice a prevederilor actelor legislative şi altor acte normative în
domeniul metrologiei legale;
j) prezintă periodic rapoarte şi sinteze Ministerului Economiei şi autorităţilor
administraţiei publice centrale interesate referitor la activitatea proprie în domeniul protecţiei
consumatorilor şi referitor la rezultatele supravegherii pieţei;
k) constată contravenţii, examinează cauze contravenţionale şi aplică sancţiuni în
conformitate cu prevederile Codului contravenţional;
l) emite decizii de remediere, înlocuire, restituire a contravalorii produsului, serviciului
necorespunzător, de reducere a preţului acestora, conform art. 13, ce urmează a fi executate în
termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data recepţionării de către agentul economic;
m) emite decizii de încetare a practicilor comerciale incorecte;
n) emite decizii de interzicere a practicilor comerciale incorecte, chiar dacă acestea nu au
fost aplicate, dar acest lucru este iminent;
o) solicită informaţii privind măsurile întreprinse de către agenţii economici în vederea
remedierii neajunsurilor depistate;
p) sesizează autoritatea de licenţiere şi/sau autorităţile administraţiei publice locale în
cazul constatării cazurilor de comercializare a produselor falsificate (contrafăcute) şi/sau
periculoase ori în cazul altor încălcări, în scopul suspendării sau retragerii licenţei, autorizaţiei de
amplasare şi funcţionare ori a certificatului de clasificare;
q) sesizează organismele de evaluare a conformităţii, în baza constatărilor proprii,
sesizărilor consumatorilor sau sesizărilor asociaţiilor obşteşti de consumatori, în ceea ce priveşte
neconformitatea produselor şi serviciilor plasate pe piaţă, însoţite de certificate de conformitate;
r) examinează reclamaţiile consumatorilor în vederea protejării drepturilor legitime ale
acestora;
s) realizează protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale consumatorilor prin mijloacele
prevăzute de lege;
t) acordă persoanelor fizice şi juridice consultanţă de specialitate în domeniul protecţiei
consumatorilor;
u) îndeplineşte alte sarcini stabilite prin lege în domeniul său de activitate.
Alte organe ale administraţiei publice abilitate cu funcţii de protecţie a consumatorilor
Organe ale administraţiei publice abilitate cu funcţii de protecţie a consumatorilor, de asemenea,
sînt:
a) în domeniul protecţiei vieţii şi sănătăţii consumatorilor - Ministerul Sănătăţii;
b) în domeniul transportului interurban şi internaţional - organul de specialitate al administraţiei
publice centrale în domeniul transporturilor;
[Art.23 lit.b) modificată prin LP109 din 04.06.10, MO131-134/30.07.10 art.443]
c) în domeniul construcţiilor - organul administraţiei publice centrale specializat în domeniul
construcţiilor;
d) în domeniul turismului - Agenţia Turismului;
[Art.23 lit.d) modificată prin LP109 din 04.06.10, MO131-134/30.07.10 art.443]
e) în domeniul energeticii - organul de stat abilitat cu funcţii de reglementări în energetică;
f) în domeniul telecomunicaţiilor - organul de stat abilitat cu funcţii de reglementări în
telecomunicaţii;
g) în domeniul asigurărilor - organul de stat abilitat cu funcţii de supraveghere a asigurărilor;
h) în domeniul serviciilor bancare - Banca Naţională.
PLANUL TEMATIC AL SEMINARELOR
Nr. Tematica seminarelor Numărul de ore
D/o Secţia zi Secţia
frecvenţă
redusă
1 Noţiune, metoda şi caracterul interdisciplinar al
merceologiei 2
2 Calitatea- elementul de bază al merceologiei 2
3 Clasificarea mărfurilor 2 2
4 Certificarea mărfurilor 2 2
5 Proprietăţilemărfurilor 2
6 Designul mărfurilor 2
7 Sortimentul mărfurilor. 2
8 Standardizarea mărfurilor
9 Codificareamărfurilor 2 2
10 Marcareaşietichetareamărfurilor 2 2
11 Ambalareamărfurilor 2
12 Depozitareaşipăstrareamărfurilor 2
13 Recepţiacalitativaşicantitativă a loturilor de mărfuri 2
14 Falsificareamărfurilor 2
15 Protecţiaconsumatorului 2 2
TOTAL 30 10
 LUCRU INDIVIDUAL

Nr. Produsul preconizat Strategii de realizare Criterii de evaluare Termen

de
realizare
1. Studiu de caz:  Studierea literaturii de - Gradul de cunoaştere
Analiza comparativă specialitate recomandate şi a literaturii de Pînă pe
aa două mărci obligatorii specialitate şi 20.10 a
competitive  Analiza şi compararea a diversitatea ei anului
două articole de mărci - Relevanţa cercetării curent de
diferite - Gradul de studii
 Desemnarea şi argumentare
argumentarea definiţiei - Modul de formulare a
reprezentative în opinia opiniei şi concluziilor
studentului
2. Referat:  Studiu bibliografic - Respectarea cerinţelor Până la
 Actualitatea - diversitatea surselor 01.11. a
 Rezultate ale analizei bibliografice anului
 Argumentarea - volumul max 10-12 pag curent de
 Modul de prezentare - calitatea concluziilor, studii
recomandărilor
- consecutivitatea şi
relevanţa conţinutului
3. Studiu de caz:  Creativitatea - Relevanţa cercetării Pînă la
Prezentaţi un  Argumentarea - Gradul de 01.12. a
exemplu concret de  Structurarea informaţiei argumentare anului
estimare a calităţii - Modul de formulare a curent de
opiniei şi concluziilor studii

Studiul de caz. Folosiţi studiul de caz descriptiv care reprezintă descrierea detaliata a unui fenomen
social şi a contextului acestuia şi va pune la dispoziţie o serie de date care pot fi comparate ulterior.
Expuneţi studiul de caz ca si eseul pe fişe aparte care se vor anexa la potofoliul studentului. Volumul
studiului de caz va fi după complexitatea selectată de student dar nu mai mult de 5 pagini format A4.
Paşi de urmat pentru realizarea studiului de caz:
- decideti asupra unitatilor de analiza ( selectaţi din ţările membre ale Comunităţii Europene
minimum 2 pentru comparaţie; selectaţi o politică promovată de UE)
- prezentaţi caracteristica implementării politicii selectate în ţările pe care le-aţi identificat pentru
comparaţie
- analizaţi şi comparaţi cum cele două ţări membre ale UE implementează politica pe care o
descrieţi şi la care îi reuşeşte mai bine.

Referat.Referatul la disciplina universitară “Bazele ştiinţei mărfurilor” este o formă importantă de lucru
individual al studenţilor. În procesul de elaborare a referatului studenţii consolidează cunoştinţele
teoretice prin valorificarea literaturii de specialitate, însuşesc procedee de lucru cu sursele
informaţionale, învaţă modalităţile de analiză a informaţiilor, formează aptitudini de generalizare şi
concluzionare, deprind expunerea logică a sugestiilor sale etc.
Structura referatuluireflectă conţinutul cercetării şi este determinată de sarcinile şi obiectivele
investigaţiei. Astfel structura referatului va fi constituită din:
Foaie de titlu (Denumirea universităţii, denumirea facultăţii, denumirea catedrei, tema
referatului, cine a elaborat, cine a coordonat)
Cuprins (enumerarea subiectelor şi paginile une se reflectă)
 Introducere ( actualitatea temei, scopul cercetării, subiectul cercetării)
Expunerea materialului ( pe paragrafe cu numerortare 1,2,3,...)
Concluzii ( realizarea scopului, poziţie personală pe subiect)
Bibliografie ( max 5 surse)
Volumul referatului va constitui între 7-15 pagini format A4 cu caracter 14 şi 1,25 spaţii între
rînduri. Oformarea la discreţia studentului.

TEMATICA REFERATELOR
pentru lucru individual la disciplina Bazele ştiinţei mărfurilor

1. Importanţa politicilor de calitate

2. Sistemul de calitate implementat în R.Moldova
3. Clasificarea mărfurilor
4. Siguranţa alimentelor
5. Standardizarea– rolul şi aspectele actuale
6. Marketingul mărfurilor
7. Conceptul modern de marcare a mărfurilor
8. Certificarea obligatorie şi facultativă
9. Proprietăţile consumiste ale mărfurilor
10. Designul mărfurilor
11. Protecţia consumatorilor în diferite ţări
12. Tipurile de ambalaje
13. Funcţia ambalajelor
14. Metode de păstrare a mărfurilor
15. Depozitarea mărfurilor
16. Managementul sortimentului mărfurilor
17. Innoirea sortimentului mărfurilor
18. Clasificarea standardelor
19. Politici europene de protecţie a consumatorilor
EVALUAREA DISCIPLINEI Test model

MINISTERUL EDUCAȚIEI
UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA APROB:

Anul de studii
Şef de catedră

TESTUL nr.

Pentru examen la disciplina Bazele ştiinţei mărfurilor

Specialitatea: 361.1 “Contabilitate”,
364.1“Finanţe şi bănci”,
812.1 “Turism”,
363.1 Business şi administrare
Barem de evaluare
Subiectele Nivelele
max. max.
nr. puncte % puncte
 1 25 0,6
I 2,5 2 35 0,9
3 40 1,0
1 25 0,9
II 3,5 2 35 1,2
3 40 1,4
1 25 1,0
2 35 1,4
3 40 1,6
Σ 10 Σ x 10

I.Funcţiile calităţii
1. Definiţi rolul calităţii mărfurilor.
2. Descrieţi funcţiile mărfurilor.
3. Comparaţi funcţia economică şi funcţia tehnică a calităţii mărfurilor.

II. Rolul şi scopul protecţiei consumatorilor în economia de piaţă

1. Definiţi rolul protecţiei consumatorului
2. Prezentaţi şi caracterizaţi scopul protecţiei consumatorului.
3. Interpretaţi politicile naţionale şi europene de protecţie a consumatorului.

III. Tipuri de mărci

1. Definiţi conceptul de marcă.
2. Expuneţi particularităţile mărcilor.
3. Comentaţi legislaţia naţională cu privire la protecţia mărcilor.

“10 ” septembrie 2015 Examinator

 SUBIECTE PENTRU EXAMEN
la disciplina
Bazele ştiinţei mărfurilor

1. Obiectul şi noţiunea disciplinei

2. Evoluţia apariţiei ştiinţei mărfurilor
3. Metodele disciplinei
4. Caracterul interdisciplinar al merceologiei
5. Ştiinţa despre calitate-calitologia
6. Caracteristicile calităţii
7. Funcţiile calităţii
8. Tipologia calităţii produselor
9. Caracteristici de calitate ale produselor
10. Etapele obţinerii calităţii produselor
11. Măsurarea şi estimarea calităţii în cazul produselor
12. Necesitatea rolul şi scopul clasificării mărfurilor
13. Cerinţele şi noţiunile de bază ale clasificării mărfurilor
14. Tipuri de clasificări în economie
15. Cadrul conceptual al certificării conformităţii
16. Criterii de alegere a unui organism de certificare
17. Etapele unui proces de certificare
18. Preocupări privind activităţile de certificare şi acreditare în R. Moldova
19. Noţiune, rolul şi caracterul proprietăţilor mărfurilor
20. Clasificarea proprietăţilor mărfurilor
21. Caracteristica proprietăţillor fizice a mărfurilor
22. Caracteristica proprietăţilor chimice a mărfurilor
23. Caracteristica proprietăţilor psiho-senzoriale (organoleptice) a mărfurilor
24. Noţiuni de design şi estetică a mărfurilor
25. Elementele esteticii mărfurilor
26. Noţiuni generale ale sortimentului mărfurilor
27. Înnoirea sortimentală
28. Managementul calităţiişi sortimentului mărfurilor
29. Importanţa, evoluţia şi definiţia standardizării
30. Obiectivele standardizării
31. Clasificarea standardelor
32. Activitatea de standardizare în R. Moldova
33. Principalele sisteme de codificare a mărfurilor utilizate în comerţul internaţional
34. Structura codului cu bare
35. Principalele coduri utilizate in comerţul internaţional
36. Elemente de definire a mărcilor
37. Funcţiile mărcii
38. Tipuri de mărci
39. Etichetarea mărfurilor
40. Etichetarea nutriţională a produselor alimentare
41. Noţiune, concept şi semnificaţia ambalajului
42. Clasificarea ambalajelor
43. Materiale utilizate pentru confecţionarea ambalajelor
44. Factorii care determină alegerea ambalajului
45. Metode şi tehnici de ambalare
46. Funcţiile şi importanţa ambalajelor
47. Factorii care au contribuit la creşterea rolului ambalajului
48. Impactul ambalajelor asupra mediului înconjurător
49. Factorii care influenţează calitatea în timpul depozitării şi păstrării mărfurilor
50. Principalele modificări calitative posibile în timpul păstrării mărfurilor
51. Păstrarea produselor în spaţii de depozitare
52. Pierderi naturale şi perisabilităţi ale mărfurilor
53. Noţiune, caracteristica şi principiile recepţiei mărfurilor
54. Condiţiile generale de recepţionare a mărfii conform cantităţii şi calităţii în Republica
Moldova
55. Particularităţile recepţionării mărfii conform cantităţii şi calităţii
56. Noţiune, caracteristica şi sensul falsificării
57. Clasificarea principalelor tipuri de falsificări ale mărfurilor
58. Aspecte economice şi sociale privind falsificarea mărfurilor industriale
59. Rolul şi scopul protecţiei consumatorilor în economia de piaţă
60. Domeniul de activitate a protecţiei consumatorului
61. Direcţiile programelor de protecţie a consumatorilor
62. Organizaţii internaţional pentru protecţia drepturilor consumatorului
63. Drepturile fundamentale ale consumatorilor
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Băetoniu P., colectiv, Elemente de teorie şi strategia calităţii mărfurilor, vol. II, ASE,
Bucureşti, 1991
2. Bîrcă, Merceologie alimentară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2002
3. Bîrcă A., Merceologie alimentară. Verificarea calităţii produselor alimentare, Braşov, Editura
Omnia UNI S.A.S.T., 2000
4. Diaconescu I., Merceologie alimentară, Editura Eficient, Bucureşti, 1999
5. Dima D., colectiv, Merceologia produselor alimentare, vol. I+II, Bucureşti, 1980
6. Dima D., colectiv, Îndrumar pentru lucrări de laborator, Bucureşti, 1996
7. Frăţilă R., R.Nistor, R.Chiş ş.a., Merceologie şi tehnologie. Noţiuni fundamentale, Cluj-
Napoca, Editura Alma-Mater, 2004.
8. Frăţilă R., A.Chiş ş.a. Merceologie şi calitatea produselor, Cluj-Napoca, ura Alma Mater,
2005,
9. OlaruM., R.Pamfilie. Fundamentele ştiinţei mărfurilor, Ed.economică, Bucureşti, 2005
10. Pamfilie R., Merceologia şi expertiza mărfurilor alimentare de export-import, Editura Oscar
print, 1996
11. RîbacencoA. , Bazele merceologiei, Ediţia a 2-a completată şi revizuită, Editura Omnia,
Braşov, 2004
12. Redeş A., V. Petrescu, I. Răducanu. Merceologie industrială. Editura Eficient
13. StanciuI., M.Olaru, Bazele merceologiei, Bucureşti, Universitatea Creştină „Dimitrie
Cantemir”, 1996.
14. StanciuI., I. Schileru, ş.a. Merceologie. Calitatea şi sortimentul mărfurilor nealimentare.
Editura Oscar Print, 1997.
15. Şargu L. Expertiza materiei prime şi a articolelor din metale şi pietre preţioase, Chişinău,
Editura UCCM, 2013, 118 p.
16. Şargu L. Influienţa materiei prime la formarea proprietăţilor consumiste a teracotei produse
de producătorul autohton S.A. „SANTEC”. În: Analele ştiinţifice ale Universităţii
Cooperatist-Comerciale din Moldova. Chişinău:UCCM, 2010, vol. 6 p. 28-31, ISSN 1857-
1239
17. Şargu L. Factorii de influenţă a comportamentului consumatorului. În: Fin Consultant.
Chişinău 2010, nr. 8, p. 73-77, ISSN 1857-0216 (Cat. C). 0,4 c.a.
18. Şargu L. Caracteristica proprietăţilor consumiste ale mobilei de bucătărie. În: Analele
ştiinţifice ale Universităţii Cooperatist-Comerciale din Moldova. Chişinău:UCCM, 2011, Vol
IX partea 2, p. 38-44, ISSN 1857-1239 (Cat. C). 0,6 c.a.
19. Șargu L. Comercializarea mobilei din lemn natural. . În: Analele ştiinţifice ale Universităţii
Cooperatist-Comerciale din Moldova. Chişinău:UCCM, 2012, vol. al X-lea, p.138-144, ISSN
1857-1239 (Cat. C). 0,6 c.a.
20. Şargu L., Cernavca M., Curriculum, Merceologia comercială a mărfurilor nealimentare de uz
casnic/; MOLDCOOP, Universitatea Cooperatist Comercială din Moldova (UCCM). –
Chişinău.:UCCM, 2010. – p. 50 CZU 339.166.84(073.8), ISBN 978-9975-4128-6-5. 3,25 c.a.
21. Şargu L., Cernavca M., Curriculum Merceologia comercială a mărfurilor nealimentare de
menire social-culturală/; Moldcoop, UCCM .- Chişinău:UCCM, 2010.- p. 42, CZU
339.166.84(073.8), ISBN. 978-9975-4128-8-9. 2,75 c.a.
22. Șargu L., INDICAȚII METODICE pentru lucrările de laborator și determinarea calității
produselor de uz casnic/, UCCM; MOLDCOOP, universitatea Cooperatist-Comercială din
Moldova, Chișinău, 2012, p.66. ISBN 978-9975-114-14-1, CSU 658.56(076.5). 4,25 c.a.
23. Șargu L., ÎNDRUMAR METODIC pentru lucrările de laborator la disciplina EXPERTIZA
MATERIEI PRIME ȘI A ARTICOLELOR DIN METALE ȘI PIETRE PREȚIOASE/. –
Chișinău:UCCM, 2013. – 47p. ISBN 978-9975-114-34-9, CZU 620.21:669.2(076.5). 3,0 c.a.