REZUMAT IMUNOLOGIE

CURS 1 - INTRODUCERE

- Imunologia = știința care se ocupă cu sistemul imun

- Tucidide - Cei care fuseseră bolnavi și supraviețuiesc, îi îngrijeau pei ceilalți fără să se
îmbolnăvească
- Cei care au supraviețuit unui atac de variolă deveneau rezistenți în fața celui de-al
doilea atac
- Variolare – inocularea deliberată a unei persoane cu material obținut dintr-o pustulă
provenită de la un caz puțin grav
- Primul trial clinic – inocularea a fost testată pe un grup de deținuți și apoi pe un grup
de orfani
- 1796 – Edward Jenner introduce vaccinarea
o Injectează puroi provenit de la o persoană suferindă de variolă (cowpox) unui
băiat sănătos
- Lui Pasteur i se datorează termenul de vaccinare
o Vaccinare antirabică – a folosit țesut derivat al șirei spinării
o Dezvoltarea ideii că răspunsul imun poate fi declanșat și de componente ale
microorganismului respectv care nu sunt vii
- 1888 – Roux și Yersin – izolarea primului antigen
o Nuttal – demonstrează existența primului anticorp seric împotriva acestei
toxine
- Paul Ehrlich – prima teorie acceptabilă asupra imunității
o Cu ajutorul coloranților descoperă bariera hematoencefalică – doar unii
coloranți ajung la creier
o Elaborează conceptul de afinitate între substanțele chimice și organe vii
- Behring și Kitasato – au pus bazele seroterapiei – tratează difteria cu antitoxină
- Ehrlich este cel care pune la punct metoda de dozare exactă în unități a antitoxinei

TEORIA CATENELOR LATERALE

- Au fost puse la punct teste serologice: aglutinarea, reacția de precipitare, fixarea

complementului
- Metchinikov a descoperit fagocitele și fagocitoza
- Teoria elaborată de Ehrlich a fost numită a catenelor laterale
o Postulează că specificitatea imunologică se datorează unei relații stereochimice
unice dintre situsurile active ale antigenului și anticorpului
o Introduce conceptele de afinitate și situs funcțional ale molecului anticorp
o Introduce noțiunea de receptor
- Teoria catenelor laterale:
o Receptorii erau constituienți naturali, formați odată cu celula, pe suprafața
acesteia
o Posedau configurație structurală care le determină specificitatea pentru un
anumit antigen
o Celulele prezentau catene laterale necesare pentru toate antigenele
o Antigenul selecta doar catena laterală cu care este capabil să interacționeze
specific
o Celula renunță la restul catenelor laterale neselecționate și produce în exces
doar catena aleasă

2
 o Lanțurile laterale erau rezultatul fragemntării unei imense molecule
protoplasmatice
o Baza specificității imunologice rezidă în configurația tridimensioanală unică a
moleculei de anticorp
o Formarea anticorpilor reprezintă răspunsul celular la interacțiunea cu antigenul
prin intermediul receptorilor de suprafață
- Anticorpii sunt niște substanțe complet noi

TEORII INSTRUCTIVE

- Landsteiner, Kabat, Heidelberger – personaje principale ale perioadei serologiei

- 1930 – se înțelege că anticorpii sunt proteine globulare
- Apare un val de teorii instructive
- Forma definitivă – teoria tiparului – Haurowitz și Breinl
o Antigenul era purtat în organism către situsul de formare al proteinelor, unde
servește drept model pentru moleculele de anticorp nascente
- Teoria instructivă a lui Pauling – simplificată și ușor de justificat:
o Antigenul va servi drept template doar pentru faza finală a procesului de
sinteză a proteinei – în care are loc răsucerea în spațiu a lanțului polipeptidic
- MacFarlane Burnet atacă teoria lui Pauling prin 3 aspecte:
o Teoriile instructive nu țin cont de importanța enzimelor în mecanismul de
sinteză și metabolismul intracelular
o Teoriliile instructive implică persistența îndelungată a antigenului de-a lungul
procesului de formare a anticorpului
o Producția de anticorpi este o funcția atât a celulelor stimulate inițial cât și a
descendenților acestora

TEORIA SELECȚIEI NATURALE

- Existența în sânge și în ser a substanțelor antibacteriene specifice – anticorpi naturali

- Niels Jerne afirmă că anticorpi cu foarte multe specificități posibile sunt sintetizați în
mod normal de către vertebrate și sunt eliberați în cantități mici în sânge
- Antigenele care intră în circulație reacționează cu acești anticorpi
- După ce interacțiunea antigen-anticorp este completă, rolul antigenului este de a
transporta anticorpul către celulele specializate capabile să reproducă anticorpul

TEORIA SELECȚIEI CLONALE

- Publicată în 1959 de Burnet, Talmage și Lederberg – teoria pe care imunologia se

bazează și astăzi
- Burnet sugerează că anticorpii se găsesc pe suprafața celulelor limfoide – au dispoziție
restrânsă fenotipic la nivelul unei clone, dedicată aceleiași funcții
o Interacțiunea cu antigenul declanșează semnalul pentru proliferarea celulară
o Antigenul va servi pentru selecția și activarea specifică a precursorului celular
potrivit
- Imunitatea înnăscută – toate elementele pe care organismul le posedă de la naștere -
reprezintă prima linie de apărare împotriva antigenelor
o Sistem de apărare format din componente umorale și celulare extrem de
diverse
 Piele (și secrețiile acide ale glandelor sudoripare și sebacee)

3
  Mucoase – și mucusul care le acoperă
 Reflexul de tuse și strănut
 Secreția lacrimală
 Mișcarea cililor
 Creșterea temperaturii corporale
 Oxigenarea plămânilor
o 3 componente majore
 Celule care fagocitează – ingestie urmată de degradare intracelulară
 Proteine plasmatice solubile și glicoproteine – leagă microorganismele
și le transformă în ținte pentru fagocite (opsonizare) sau pentru sistemul
complement – moartea prin citoliză
 Celule natural ucigase – NK
 Subset de limfotice T primitve
- Imunitatea adaptativă (specifică, dobândită) – specifică vertebratelor
o Se bazează pe existența limfocitelor
o Raspuns lent, dobândit prin contactul cu antigenul
o Raspuns caracteristic – specific unui antigen – datorită receptorilor pentru
antigene
o Conceptul de pattern de recunoastere –
o PAMP poate cuprinde
 Lipopolizaharide – bacterii gram negative
 Peptidoglicani
 Acid lipoteichoic – bacterii gram pozitive
 Manani ai bacteriilor sau fungilor
o Structurile destinate recunoașterii PAMP – receptori PRR
 Lectina care leagă mananul MBL – proteină serică multimerică
 Legarea MBL – activează cascada sistemului complement –
opsonizare
 Receptorii toll-like – altă clasă de receptori PRR
 Se găsesc pe suprafața fagocitelor mamiferelor și a celulelor
dendritice
 Leagă produși polipeptidici rezultați din cascade enzimatice
proteolitice
o TLR4 poate fi activat de LPS-ul bacterian dupe ce acesta
s-a legat la molecula CD14
o Activarea TLR4 declanșează activarea și translocarea
factorului nuclear kB → sinteza de citokine inflamatorii
(factorul de necroză tumorală TNFα sau interleukina-1)
- Funcțiile sistemului imun:
o Supraveghere – distincția self/non-self
o Apărare – declanșarea răspunsului
o Reglare – controlul răspunsului în scopul menținerii homeostaziei
o Memoria imunologică – răspuns optimizat la un nou contact cu același antigen
o Toleranță – stare de neresponsivitate față de anumite antigene
- Odată declanșat un răspuns vor fi implicate atât imunitatea specifică cât și cea
nespecifică
- Limfocitele
o Derivă din celulele stem limfoide
o În funcție de locul de maturizare:
 Limfocite T – în timus

4
  Suferă o diferenție suplimentară în:
o Limfocite T helper
o Limfocite T citotoxice
 Activarea lor duce la un răspuns imun celular
 Limfocite B – în măduva osoasă
 Activarea duce la transformarea loc în plasmocite
o Acestea secretă anticorpi – molecule capabile să
recunoască antigenele
 Asigură răspunsul de tip umoral
o După maturizare, limfocitele se deplasează către organele limfoide secundare –
micromediu ideal pentru apariția sistemului imun
- Receptor = specificitate
o Legarea dintre receptor și ligant nu poate fi decât una specifică
o Specificitatea – fiecare receptor își leagă ligandul său
 Un receptor nu poate fi utilizat decât de un singur ligand
SI nespecific SI specific
- Raspuns rapid - Înaltă specificitate
- Fără specificitate - Memorie imunologică
- Fără memorie - Producție de molecule efector
- Acționează oriunde în organism - Recunoașterea unor epitopi

CURS 2 – ANTIGENE

- Raspunsul imun – apare ca rezultat al expunerii la stimuli străini (structuri non-self)

- Antigen – structură străină recunoscută de organism, capabilă să declanșeze răspunsuri
- Dinstincția dintre imunogen și antigen este una funcțională
o Imunogenul este capabil să declanșeze reacții imune specifice și să reacționeze
cu anticorpii – antibody generating
 Limfocit B + imunogen – limfocit B efector (limfocit B cu memorie și
plasmocite)
 Limfocit T + imunogen – limfocit T efector (T helper/T citotoxice și
lmifocite T cu memorie)
o Antigenul – agent capabil să se lege specific la componentele sistemului imun
- Antigenicitatea – proprietatea structurilor de a se combina specific cu receptori și
produșii finali ai RI
- Imunogenicitatea – atât capacitatea de inducere a RI cât și aceea de a reacționa cu
produșii finali ai RI
o Un imunogen este și Ag
o Nu orice Ag este imunogen
- Efecte declanșate de antigen
o Poate activa limfocitele – imunogen
o Poate conduce la sitenza anticorpilor specifici
o Poate duce la reacții exagerate
o Poate duce la toleranță imunologică – absența RI
- Obținerae RI depinde atât de Ag cât și de SI (trebuie să fie capabil să răspundă acestui
stimul)
- Factori care condiționează apariția RI:
o Factori care depind de Ag
o Factori care depind de organism

5
 o Factori care depind de calea de pătrundere a Ag-ului în organism

FACTORI CARE DEPIND DE ANTIGEN

1. Caracterul de strain (non-self)

- În mod normal SI nu răspunde la self

- Unele macromolecule (colagen, citocrom c) – au imunogenicitate foarte redusă în
cadrul a diverse specii
- Antigenele pot fi:
o De natură patologică – virusuri, bacterii, paraziți, fungi
o De natură nepatologică – alergeni
o De origine vetegală, animală sau anorganicp
- Capacitatea de a răspunde față de non-self trebuie să fie dublată de toleranța față de
self
- Boli autoimune – structurile apar ca un non-self în fața SI = self denaturat, alteral
- Există structuri separate efectiv de SI
o Traumatism ocular → RI care conduce la afecțiune autoimună
 Anticorpii de la acest RI pot ajunge la ochiul controlateral → uveita
simpatetica
- Toleranța – lipsa de RI față de anumite Ag, nu trebuie confundată cu imunosupresia
sau imunodepresia – incapacitatea globală a SI
- Definirea provenienței Ag
o Ag autologe – de la același indivit
o Ag singeneice – de la indivizi identici genetici
o Ag alogeneice – de la membri diferiți ai aceleiași specii
o Ag xenogeneice – membri diferiți de la specii diferite

2. Greutatea moleculară

- Receptorii pentru antigen se leagă la porțiuni numite determinanți antigenici sau

epitopi
- Compuși mai mici de 1 kDa – nu sunt imunogenici
- Compuși peste 40 kDa – bună imunogenicitate
o Insulina și ACTH-ul – bune imunogene (intre 1000 și 6000 kDa)
o Dextranul și gelatina (peste 40 kDa) – nu sunt bune imunogene
- Haptenele – antigene neimunogene
- Medicamentele – au GM sub 1 kDa – pentru a nu fi percepute ca imunogene
- În unele situații haptenele se cuplează cu proteine self și devin țina RI
- Dimensiunea molecului influențeazp imunogenicitatea prin creșterea numărului și
diversității epitopilor
o La glucide, odată cu creșterea mărimii crește numărul de epitopi monoton-
repetitivi
- Creșterea excesivă a dimensiunilor moleculelor nu va conduce la creșterea
imunogenicității
- Ag ajung în interiorul unor celule specializate unde sunt prelucrate și prezentate
limfocitelor T

6
 3. Structura chimică

- Imunogenicitatea necesită un anumit nivel de complexitate chimică

- Majoritatea imunogenelor sunt proteine – prezintă un nr mare de epitopi diferiți
- Anticorpii pot recunoaște diferite aspecte structurale ale proteine
o Structura primară – lanțul de aa
o Structura secundară – alfa helix sau beta pliat
o Structura terțiară – legăturile care se realizează
o Structura cuaternară – juxtapoziția unor părți ale moleculei
- RI față de o proteină = suma anticorpilor îndreptați împotriva tuturor epitopilor pe care
antigenul îi pune la dispoziție
- Nu toate proteine sunt imunogene
o Polimerii de lizină cu GM de 30 kDa sunt rar imunogene
- Absența imunogenicității se datorează insuficienței complexității chimice
o Dacă se adaugă o grupare DNP (di nitro phenol) – întreaga moleculă devine
imunologică
- Creștere a complexității chimice → creștere a imunogenicității
o Co-polimerii mai mulot aa: poli-glutamic, alanină și lizină – înalt imunogenici
– dacă depășesc o anumit GM
o Adăugarea de AA aromatici amplifică imunogenicitatea
o Combinațiile chimice în care sunt prezente proteinele tind să fie înalt
imunogenice
- Lipidele pure sau glucidele pure sunt rar bune imunogene
o Glucidele nu sunt suficient de complexe
o Polizaharidele sunt rapid degradate și nu iau contact cu SI timp suficient
o LPS (lipopolizaharid – prezent în membrana bacteriilor gram negative) sau
polizaharidul pneumococic
 Sunt antigene imunogene care stimulează limfocitele B în mod direct,
trec peste limfocitele T – mare importanță în patologie
- Antigene glucidice - cele din grupul sanguin AB0
- Antigenele lipidice au un sistem de prezentare (CD1) – în unele situații pot deveni
imunogene
- Acizii nucleici sunt neimunogenici
o Exceptii – acizii nucleici se combină cu proteine → RI care conduc la
autoimunități (LED – lupus eritematos diseminat)

4. Stabilitatea structurală

- Pentru a fi bun imunogen, o structură trebuie să aibă un anumit grad de rigiditate

- Este necesară menținerea unei anumite conformații tridimensionale care să fie
recunoscută de limfocitele B
- Nu numai epitopii sunt capabili să se miște ci și paratopii

5. Degradabilitatea

- Pentru a se declansa un RI este necesară interacțiunea între limfocitele T și o categorie

de celule denumite celule prezentatoare de antigen (APC)
o APC degradează antigenul prin procesare (degradare enzimatică controlată a
antegienului) și apoi exprimă pe suprafață determinați antigenici care pot fi
recunoscuți de limfocitele T

7
- Substanța trebuie să fie suficient de stabilă pentru a ajunge la situsul de interacțiune și
în același timp să poată fi degradată enzimatic parțial în timpul procesării
- Moleculele care nu sunt biodegradabile nu sunt imunogenice → reacții cronice
- Peptidele cu D-AA nu sunt imunogenice
- Izomerii L sunt imunogenice
- Carbohidrații nu pot activa Ly T
o Pot activa Ly B
- Macromoleculele mari, insolubile – mai imunogenice decât moleculele mici, solubile
- Cross-linking chimic intermolecular, inducerea agregării prin încălzire sau atașarea la
matrici insolubile – metode pentru creșterea insolubilității macomoleculelor →
facilitarea fagocitozei și creșterea imunogenicității

FACTORI CARE DEPIND DE ORGANISM

1. Vârsta și maturitatea funcțională a SI

- Vârstele extreme influențează desfășurarea RI

o Vârste avansate – supresie a SI
o Perioada neonatală – SI incomplet dezvoltat

2. Condiții fiziologice sau patologice ale organismului

- Sarcina – menținera fătului se face cu ajutorul unui proces inițial la nivelul interfeței
materno-fetale
o Se instalează o toleranță sistemică – durata sa limitează stric perioada de
sarcină
- Imunodeficiențe congenitale – afectează imunitatea specifică dar și pe cea nespecifică
o Poate afecta capacitatea de procesare și prezentare a Ag-ului
- Imunodeficiențe dobândite – consecințe a altor afecțiuni – afectare globală a
sistemului imun
- Genotipul individual
o Influențează tipul de RI, intensitatea RI și apariția sau nu a RI
o Controlul genetic este în mare parte sub influența unor gene care se găsesc în
cadrul unui grup genic numit MHC – complex major de histocompatibilitate
o Răspunsul imun este influențat de genele care codează specificitatea
receptorilor LyB și LyT

CONDIȚII CARE DEPIND DE CALEA DE ADMINISTRARE A AG-ULUI ȘI

DOZA ADMINISTRATĂ

1. Calea de administrare

- Orice cale de administrare care tinde să șunteze celulele prezentatoare de antigen nu

este recomandată pentru imunizare
- În cele mai multe cazuri sunt administrate parenteral
o Orice altă cale decât cea orală (per os)
o S.c sau i.m – pentru substanțele solubile
o i.p. – pentru imunogene celulare de tipul eritrocitelor sau a vaccinurilor
bacteriene

8
 o i.v – de cele mai multe ori evitată
- antigenul administrat intravenos va fi transportat întâi la splină
- antigenul administrat subcutanat ajunge întâi la ganglionii limfatici proximali

2. Cantitatea administrată

- Fiecare imunogen prezintă o relație doză-răspuns caracteristică

o Se măsoară prin evaluarea RI la doze variate de Ag
- Toleranță – lipsa RI, dar caracterizată prin specificitate și memorie – atribuite RI
- Sunt necesare administrări repetate la intervale de săptămâni pentru stimularea unui RI
puternic – boosters sau repelles

3. Asocierea cu adjuvanți

- Imunogenicitatea unei anumite substanțe poate fi amplificată cu ajutorul unor

adjuvanți
- Adjuvantul nu poate conferi imunogenicitate unei substanțe ne-imunogene – doar
amplifică RI împotriva unor imunogene
- Adjuvanții sunt folosiți pentru intensificarea RI atunci când Ag-ul are o
imunogenicitate scăzută sau când sunt disponibile doar cantități scăzute de Ag
- Mecanisme de acțiune ale adjuvanților
o Prelungirea persistenței antigenului
o Amplificarea semnalelor co-stimulatoare
o Formarea de granuloame
o Stimularea ne-sepcifică a proliferării limfocitare
- Pentru uz uman este aprobat doar sulfatul potasic de aluminiu (alum)
o Crește imunogenicitatea antigenelor făcându-le să precipite
o Timpul de expunere crește de la câteva zile la câteva săptămâni
o Crește dimensiunea antigenului
- B7 și IL-1 sunt importante pentru funcția de co-stimulare a limfocitelor T
- Alumul și adjuvantul Freund stimulează o reacție inflamatorie cronică locală
o Se formează o masă densă de celule – granulom – amplifică activarea
limfocitelor Th
- Adjunvantul Freund complet se folosește doar la prima administrare
- Alte microorganisme utilizate ca adjuvanți:
o Baciul Calmete-Guerin
o Cornybacterium parvum
o Vordetella pertusis
- Acești adjuvanți stimulează macrofagele să preia, să proceseze și să prezinte
antigenele limfocitelor T și stimulează expresia de molecule co-stimulatorii
- Alți adjuvanți:
o Lipopolizaharide (LPS)
 Amplifică răspunsurile la anticopri prin stimularea limfocitelor B
o Cei care conțin muramyl dipeptid sintetic
 Stimulează macrofagele și limfocitele T

9
 Epitopi recunoscuți de Ly B versus epitopi recunoscuți de Ly T

Epitopi recunoscuți de Ly B

- Legături ne-covalente – reacție reversibilă

o Cele două componente trebuie să fie foarte apropiate
- Epitopii pentru Ly B sunt compuși din AA hidrofilici de pe suprafața proteinei
- Pot fi compuși din AA secvențiali sau non-secvențiali
- Sunt localizați în regiunile flexibile ale imunogenului; au o anumită mobilitate
- Proteinele complexe au epitopi multipli

Epitopi recunoscuți de Ly T

- Peptidele antigenice recunoscute de Ly T formeazp complexe tri-moleculare cu

moleculele MHC și TCR
- Cupa de legare a MHC interacționează cu diferite peptide oligomerice care
funcționează ca epitopi T
- Procesarea antigenului pentru generarea peptidelor care interacționează specific cu
moleculele MHC
- Epitopii pentru Ly T sunt de cele mai multe ori interni
- Epitopii T-dominanți sunt determinați de un set de molecule MHC exprimate de un
individ

CURS 3 – Imunitatea ne-specifică (înnăscută)

- Imunitatea innăscută, d.p.d.v filogenetic este mai veche decât imunitatea adaptativă
o Se referă la toate elementele pe care organismul le posedă încă de la naștere
o Constă dintr-o serie de factori care sunt operaționali aproape împotriva oricărei
substanțe care amenință organismul
o Nu este afectat de un contact anterior cu antigenul
o Reprezintă prima linie de apărare împotriva antigenelor
o Influențează tipul de răspuns imun adaptativ în funcție de tipul de antigen cu
care ia contact

Barierele anatomice și fiziologice împotriva infecțiilor

- Pentru împiedicarea penetrării patogenului intervin o serie de bariere anatomice și

fiziologice, internalizarea antigenului și procesele inflamatorii
o Bariere anatomice – elemente structurale care împiedică în mod fizic
pătrunderea antigenelor
o Bariere fiziologice – acțiunea diferitelor structuri ale organismului în scopul de
a susține barierele anatomice
- Prima barieră anatomică împotriva infecțiilor este pielea – la om atinge greutatea de 5
kg
o Este compusă din 3 straturi: epiderm, derm și hipoderm
o Celulele de la suprafața epidermului sunt moarte – pline de keratină,
impermeabile la apă
 Epidermul nu are vase de sânge
o Dermul conține toate vasele de sânge pentru a susține epidermul

10
  La acest nivel se găsesc glandele sebacee
 Produc sebum – secreție uleioasă cu pH între 3 și 6
 Producția de sebum – conferă aciditate pielii → mediu
defavorabil dezvoltării majorității microbilor
o Hipodermul – barieră suplimentară de grăsime
- Suprafețele exterioare ale tractului gastro-intestinal, respirator și urogenital sunt
acoperite de un epiteliu mucos
- Ochiul – acoperit de conjunctivă
- Mijloace de apărare suplimentare – mucusul, saliva sau lacrimile
- Mișcarea oscilatorie a cililor de la nivelul suprafeței celulelor epiteliale – apărare
mecanică
- Tusea și strănutul – expulzează bacteriile înglobate în mucus
- După pătrunderea patogenului în organism, următoarea linie de apărare constă într-o
serie de celule și de molecule (CMH, interferonii sau proteinele de fază acută)
- Mediu fiziologic ostil
o Temperatură prea înaltă
o pH prea acid al stomacului
o presiune crescută a oxigenului la nivelul alveolelor
- Lichidele organismului pot conține și substanțe cu acțiune antibacteriană sau antivirală
o Lizozimul – din lacrimi, salivă și alte secreții mucoase – enzimă care
hidrolizează un component uzual al pereților bacterieni
- Neutrofilele eliberează defensine – peptide antimicrobiene
- Keratinocitele și epiteliul intestinal inițiază producția de peptide antimicrobiene, ca
răspuns la infecția bacteriană
- Infecția cu virusuri duce la producția de interferoni (IFN) – molecule solubile
sintetizate de celule
o Interferoni III – se leagă de un receptor format de IL-10R2 și IFNLR1
o Interferoni I
 IFN α
o Familie de aproximativ 20 polipeptide – sintetizate în
special de leucocite
 IFN β
o Sintetizat de fibroblaști
 IFN ω
 Multe celule sintetizează interferon I ca răspuns la o serie de stimuli –
ex: infecția virală
 Reacționează cu celulele vecine făcându-le non-infectabile
 Celulele vecine produc PKR (protein kinaza R) – fosforilează
proteina eIF-2 (factor de inițiere a translației la eucariote)
 eIF-2 fosforilat se cuplează cu eIF2B și formează un complex
inactiv → scăderea sintezei proteice
 activarea PKR induce RNAse L, care distruge ARN-ul →
reducerea sintezei de proteine
 crește activitatea p53 → apopotoza celulei
 Interferonii I
 stimulează potențialul litic al celulelor NK
 stimulează capacitatea de prezentare a antigenului de către APC
 efect antiproliferativ
o Interferoni II sau tipul imun

11
  IFN-γ – sintetizat de Ly T și celulele NK
 Funcții:
 Activator al fagocitelor
 Amplifică expresia moleculeor MHC
 Diferențierea Ly T efector
 Produce comutarea de clasă a Ly B
 Stimulează activitatea celulelor NK
- Proteinele de fază acută
o Proteine a căror concentrație este capabilă să crească sau să descrească ca
răspuns la procesul inflamator
 Proteine de fază acută pozitive – concentrația crește
 Proteine de fază acută negativă – concentrația scade – contribuie la
apariția sepsis-ului
 Albumina
 Transferina
 Antitrombina
 Transcortina
o Neutrofilele și macrofagele secretă citokine (IL-1, IL-6, IL-8 și TNFα)
o Citokinele stimulează hepatocitele → ficatul secretă proteine de fază acută
 Pozitive
 Proteina C reactivă – opsonină și declanșatoare a sistemului
complement
 Serum amiloid
o A – factor chenotactic
o P – opsonină
 Factori de coagulare
 α2 macroglobulina – inhibitor al coagulării și fibrinolizei
 ceruloplasmina
 haptoglobina
- Antagonismul bacterian
o Reprezintă o barieră fiziologică împotriva infecțiilor cu patogeni
o Este formată din miliarde de bacterii comensale și fungi
o Localizată la nivelul cavității bucale, a sistemului digestiv sau la suprafața
pielii
o Acești microbi alcătuiesc flora normală
 Rol protectiv împotriva patogenilor
 Competiție pentru nutrienți
 Activarea celulelor sistemului imun
 Secreția de molecule toxice în mod selectiv
- Imunitatea nespecifică nu ține cont de tipul antigenului și intră în acțiune rapid într-un
timp foarte scurt

Internalizarea antigenelor

- 3 procese responsabile pentru internalizarea macromoleculelor și celulelor

- Macropinocitoza
o Procesul prin care o celulă poate internaliza lichid extracelular
o Se formează vezicule – macropinosomi

12
 o Procesul asigură o manieră eficientă dar nespecifică de testare a mediului
extracelular
- Endocitoza
o Procesul prin care macromoleculele din lichidul extracelular sunt internalizate
ca urmare a interacțiunii acestora cu receptori de pe suprafața celulelor
endocitate
o Legarea macromoleculelor de astfel de receptori declanșează polimerizarea
clathrinei
o Invaginarea membranei tapetate de clathrina conduce la internalizarea
complexului receptor-ligand
o Veziculele tapetate de clathrina sunt mai uniforme decât cele formate prin
macropinocitoză
o Preluarea materialului străind prin macropinocitoză și endocitoză declanșează
procesarea antigenelor → activarea Ly T
- Fagocitoza
o Procesul de ingestie a unor particule cu diametre mai mari de 0,5 µm
o Inițiată atunci când multipli receptori de suprafață se leagă secvențial la liganzi
de pe suprafața particulei → mecanism de fermoar
o Interacțiunea dintre receptori și liganzi duce la polimerizarea actinei
o Membrana se invaginează printr-un mecanism bazat pe actină → formarea
unui fagozom
 Semnale către sistemul de actină – fagocitoză
 Semnale către sistemul de microtubuli – endocitoză
o Molecule de adeziune - integrinele – molecule indispensabile pentru
interacțiunea celulă-celulă sau celulă-matrice
o Multe microorganisme eliberează substanțe care atrag fagocite – chemotactism
- Calea endocitică
o În această cale intră macropinocitele și veziculele tapetate cu clathrină
o Aceste vezicule participă la un proce de scădere progresivă a pH-ului
o Vezicule cu proteine hidrolitice fuzionează cu compartimentele endocitice
o Vezicula cu clathrină fuzionează cu primul compartimen al sistemului
endocitic – endozomul precoce
 Receptorii sunt disociați și reciclați
 Macromoleculele rămân în așa numitul endozom tardiv – fuzionează cu
alți endozomi și cu alte vezicule din aparatul Golgi
 Degradarea completă apare când endozomii fuzionează cu lizozomii și
formează endolizozomii
 La sfărșitul procesului produșii de digestie sunt colectați în vezicule
exocitice care se desprind din endolizozomi
- Calea fagocitică
o După internalizarea particulei, actina este depolimerizată și fagozomii
utilizează sistemul microtubulilor pentru a evolua către stadul de endozom
precoce, tardiv și apoi fagolizozom
 Sunt implicate o serie de evenimente de fuziune și desprindere – aceste
evenimente sunt facilitate de annexină – se leagă de fosfolipidele
membranare
o Mecanisme de distrucție intracelulară
 Enzimele lizozomale – mecanisme oxigen-independente
 Importante în țesuturile unde presiunea oxigenului este scăzută

13
  Consumarea de ioni de hidrogen în reacțiile oxigen-dependente
conduce la ușoara creștere a pH-ului → intrarea în acțiune a
proteinelor cationice – defensine – bogate în arginină și cisteină
 Oxidarea letală a lipidelor și a proteinelor bacteriene – mecanisme
oxigen-dependente
 Declanșate în momentul fagocitozei
 Se produce o intensificare a activității șuntului hexoz-
monofosfaților – generează NADPH
o Reacție catalizată de NADPH-oxidază – prezentă în
fagocite
 Electronii trec de la NADPH la o flavoproteină membranară a
citocromului b558 – reduce oxigenul molecular la anion
superoxid
 NADP+ produs accelerează șuntul pentoz monofosfaților – cale
metabolică c econvertește sucroza la pentoză și CO2 și
eliberează energie
 2 molecule de anion superoxid, sub acțiunea superoxid
dismutazei, generează o moleculă de apă oxigenată și oxigen
singlet
 Anionul superoxid reacționează cu apa oxigenată și generează
radicali hidroxil și oxigen singlet
 Anionul superoxid, apa oxigenată, oxigenul singlet și radicalii
hidroxil = agenți microbicizi foarte puternici
 Eliberarea de oxid nitric
 Când macrofagele sunt activate de LPS sau MDP – încep să
exprime nivele crescute de NOS (nitric oxid sintetază) – enzimă
care oxidează L-arginina pentru a produce citrulina și oxid nitric
(NO)
 Oxidul nitric are activitate antimicrobiană foarte puternică
 NO derivat din macrofage poate inhiba sinteza ADN a
limfocitelor și a celulelor tumorale
- PMN-urile
o Fac parte din grupul de celule albe sau leucocite
o Celule circulante, non-divizibile
o Pot să migreze în țesuturi străbătând membrana bazală a vaselor – diapedeză
o Exprimă pe suprafață
 Receptori pentru componente ale sitemului complement
 Molecule de adeziune intercelulară
 Receptori pentru componentele matricii extracelulare
o Citoplasma conține granule bogate în enzime
- Macrofagele
o Împreunp cu monocitele formează sistemul fagocitelor mononucleare
o Derivă din promonociți – intră în curentul sanguin și devin monocite
o După un anumit timp migrează în țesuturi și se diferențiază în macrofage – în
funcție de localizare se numesc:
 Histiocite – în țesutul conjuncitv
 Macrofage alveolare – la nivel pulmonar
 Celule Kupffer – în ficat
 Celule mesangiale – în glomerulii renali
 Microglii – în SN
14
  Osteoclaste – în țesutul osos
o Citoplasmă – bogată în lizozomi
o Sunt capabile să proceseze antigenul și să-l prezinte limfocitului T –
contribuie la activarea acestuia
o Fac parte dintre celulele prezentatoare de antigen APC
 Limfocitele B
 Celulele dendritice
 Celulele Langerhans
- Inflamația ca răspuns la infecție sau leziuni
o Inflamația = complex de evenimente celulare și moleculare care apar ca
răspuns la atacul patogenilor cât și față de leziunile tisulare
 Poate fi declanșată de citokinele secretate de către celulele apărării
nespecifice
o Evenimente care caracterizează inflamația:
 Vasodilatația
 Creșterea permeabilității peretelui vascular
 Creșterea influxului de leucocite
o Etape:
 Celulele self alterate eliberează molecule care atrag leucocitele –
chemotactism
 Principalii efectori = macrofagele și neutrofilele
 În stadiile tardive – se secretă factori chemotactici pentru limfocitele
efector → amplificarea răspunsului inflamator
o Inflamația poate fi inițiată în diferite moduri
 Factori locali – kininele – familie de peptide mici care circulă inactive
în sânge
 Sunt activate de enzime eliberate de către celulele lezate sau de
enzime ale sistemului de coagulare
 Sunt transformate în mediatori potenți
 Determină: vasodilatație, creșterea permeabilității vaculare,
contracția musculaturii netede și durere
 Macrofagele activate secretă TNF și IL-6 – stimulează hepatocitele care
secretă proteina de fază acută
 Proteinele de fază acută se înmulțesc semnificativ în cazul unui
proces inflamator acut
o Proteina C reactivă
o Fibrinogenul
o Ceruloplasmina
o Serum-amiloid A
o Alfa1-antitripsina
 Sinteza lor este stimulată de produși bacterieni (endotoxine) sau
citokine pro-inflamatoare (IL-1 și IL-6), care acționează asupra
ficatului
 PCR
o funcționează ca opsonină – stimulează fagocitoza
bacteriilor
o activează sistemul complement
 Alți mediatori – prostaglandinele și leucotrienele
 Obținute prin metabolizarea fosfolipidelor membranare

15
  Se obțin din acidul arahidonic pe calea ciclo- și
lipooxigenazelor
o Inflamația implică:
 Modificări ale pattern-ului de migrare al leucocitelor
 Amplifică extravazarea
 Stimularea expresiei moleculelor de adeziune – responsabile
pentru procesul de diapedeză
 Creșterea permeabilității vasculare
 În țesut trec și enzime de coagulare și fibrinoliză – încep
procesele de reparare tisulară
o Celule auxiliare care intervin în inflamație – trombocitele și mastocitele
o Trombocitele – necesare pentru definitivarea procesului de vindecare tisulară
o Mastocitul
 Precursorii mastocitelor – se formează în măduva osoasă prin
hepatopoieză
 Eliberate în torentul circulator ca celule nediferențiate
 Se diferențiază când intră în țesuturi
 În funcție de distribuția tisulară se împart în:
 MMC – în mucoase
 CTMC – în țesuturile conjunctive
 Pe suprafață au receptori pentru IgE – se leagă d emoleculele IgE care
nu aparțin unui complex antigen-anticorp
 Când IgE leagă antigenul – mastocitele se activează
 Alte modalități de activare a mastocitului
 Anafilatoxinele – fragmente ale sistemului complement
 Kininele
 Este indusă o scădere dramatică a cAMP → creșterea permeabilității
membranare
 Bazofil = echivalentul circulant al mastocitului
 Bazofile și mastocite – rol major în alergii
o Euzinofilul
 Au capacitate limitată de a fagocita
 Implicate în uciderea extracelulară a unor paraziți
 Prezintă granule care se colorează cu coloranți acizi
 În mijloc – MBP – major basic protein
 În matrice – ECP – proteină eozinofilică cationică și EPO –
peroxidază eozinofilică
 Alte enzime: arilsulfataza B, fosfolipaza C, histaminaza, END
 Prezintă pe suprafață receptori pentru complement
 În urma activării îți intensifică arderile respiratorii
 În granule conține proteine capabile să perforeze membrana
 C9 – complement
 Perforinele – produse de Ly T citotoxice sau NK
 Majoritatea helminților pot activa calea alternativă a complementului
 Tapetarea cu C3b permite aderența euzinofilelor – eliberează
MBP – distrug membrana parazitului
- Strategiile SI nespecific de recunoaștere a non-self-ului
o 3 strategii de recunoaștere imună:

16
  Recunoașterea non-self-ului microbian – recunoașterea structurilor
moleculare care sunt caracteristice doar microorganismelor
 Recunoașterea de structuri eliberate de către celulele self alterate
 Recunoașterea missing self-ului – recunoașterea structurilor moleculare
exprimate doar de către celulele normale, neinfectate ale gazdei –
aceste structuri sunt recunoscute de receptori inhibitori sau proteine
care inhibă activarea mecanismelor efectorii ale imunității înăscute
(MHC I sau CD47 – exprimat pe membrana eritrocitelor, dispare la
senescență)
o Produșii căilor metabolice ale metabolismului microbian = PAMP – pathogen
associated molecular patterns
 Reprezintă ținte ale recunoașterii SI nespecific
o Receptorii care recunosc PAMP = PRR sau PRM – pattern recognition
receptor/molecules
 Sunt exprimați de macrofage, neutrofile, NK etc
o Cele mai cunoscute PAMP:
 LPS-ul bacteriilor gram negative
 Acidul lipoteichoic al bacteriilor gram pozitive
 Peptidoglicanii
 Lipoproteine generate prin palmitilarea cisteinelor N-terminale ale unor
proteine din peretele bacterian
 Lipoarabinomanan microbacterian
 ARN dublu catenar
 Beta-glicani și manani (polizaharide ale manozei) găsiți în fungi
o Caracteristici comune ale PAMP-urilor
 Produse de microbi – niciodată de organismul uman
 Invariabile între patogenii dintr-o clasă
 Îndeplinesc funcții fiziologice pentru patogen
 Pierderea lor poate fi letală
 Evitarea recunoașterii de către SI nespecific prin pierderea
PAMP nu este posibilă
o PAMP-urile sunt produse atât de patogeni cât și de comensali (bacterii care
trăiesc în simbioză)
 Mecanismele prin care SI nespecific nu distruge microorganismele
comensale nu sunt pe deplin înțelese – sunt incriminate citokinele anti-
inflamatorii sau compartimentalizarea
o PRR-urile – sistematizate în 3 clase funcționale
 PRR care semnalizează prezența infecției
 Pot fi intracelulari sau la suprafața celulelor
 Legarea PAMP duce la activarea căilor de semnalizare pro-
inflamatorii
 Următoarele categorii de produse sunt induse de PRR:
o Proteine cu efect antimicrobial direct
o Citokine inflamatorii și chemokine: TNF-alfa, IL-1, IL-
6, IL-8, IL-12 – induc reacții fiziologice necesare pentru
combaterea infecțiilor
o Produși care controlează activarea raspunsurilor imune
adaptative: MHC II, CD80, CD86
o Nitric oxid sintetaza

17
 o Celulele dendritice activate de acești receptori se
maturizează și migrează cu antigenul către ggl. limfatici
 Cei mai cunoscuți receptori din această clasă sunt receptorii
Toll-like
 PRR fagocitici sau endocitici - scavenger
 După ce leagă PAMP mediază preluarea patogenului de către
celulă
 Se găsesc pe macrofage, celule dendritice și neutrofile
 În această categorie intră receptorul pentru manoză al
macrofagului și MARCO – receptorului macrofagului cu
structură de colagen
 Funcție suplimentară la vertebrate – facilitarea recunoașterii
leziunilor tisulare și fagocitarea resturilor celulare ale gazdei
 3 clase de receptori scavenger: A, B și C
 PRR secretate
 Au 3 categorii de funcții
o Activează sistemul complement
o Opsonizarea microbilor
o Molecule accesorii pentru recunoasterea PAMP de către
receptorii TLR
 Colectinele
o Se găsesc în sânge și în lichidele interstițiale
o Alcătuide dintr-un domeniu de colagen legat la o lectină
– proteină care leagă carbohidrați
o Pot recunoaște pattern-uri diferite de structuri glucidice
de pe suprafața microbiană
o Colectinele mediază îndepărtarea patogenului prin
opsonizare, activarea sistemului complement sau prin
agregarea bacteriilor
o Exemplu – MBL – mannan binding lectin – declanșează
calea lectinelor de activare a sistemului complement
 Proteinele de fază acută
o Produse în principal de hepatocitele stimulate de
citokine
o Activează sistemul complement sau funcționează ca
opsonină
 Proteinele NOD
o Molecule intracitoplasmatice care detectează PAMP-
urile patogenilor intracelulari
o Înrudite structural cu TLR-urile
o Se leagă de structuri bacteriene derivate din
peptidoglicani pe care TLR-urile nu le recunosc
o Legarea NOD face ca celula să producă citokine IL-1,
IL-8, TNF și interferoni alfa și beta
o Receptorii Toll-like
 Activarea Toll este necesară pentru apărarea eficientă
 Receptor similar Toll – receptor pentru LPS (lipopolizaharid) la șoareci
 Receptorii Toll-like sunt o famile de receptori transmembranari
 Prezintă leucinp în porțiunea extracelulară și un domeniu
intracelular care are homologie cu cel al familiei IL-1R
18
  Sunt cunoscuți 11 TLR la mamifere
 TLR sunt exprimați de un număr mare de leucocite dar și de alte tipuri
celulare
 Monocitele, macrofagele și neutrofilele – cea mai înaltă
expresie
 Celulele dendritice imature, celulele NK, subseturi de Ly B și T
– nivele mai reduse
 Unii TLR pot recunoaște mai mulți liganzi
 Unii TLR utilizează molecule accesorii pentru recunoașterae ligandului
 Unii TLR se asociază pentru recunoașterea liganzilor
 TLR4 – exprimat de macrofage, celule dendritice, neutrofile, mastocite,
Ly B, celule endoteliale, celule musculare
 Recunoaște LPS-ul de pe suprafața bacteriilor Gram negative
 LPS se leagă de LBP – LPS binding protein
 LBP transferă monomerii de LPS la CD14
 CD14 – proteină de pe suprafața macrofagelor și a celulelor
dendritice
 TLR2 + TLR6 și TLR2 + TLR1 – leagă
 Peptidoglicani
 Lipoproteine
 Lipoarabinomanan
 Zymozan
 TLR3 – recunoaște ARN viral dublu catenar
 TLR5 – flagelina
 TLR7 și TLR8 – ARN viral monocatenar
 TLR9 – dinucleotide CpG nemetilate ale ADN
 TLR 10 – funcție înrudită TLR9
 TLR 11 – receptor orfan

SISTEMUL COMPLEMENT

- Bordet a concluzionat că activitatea bacteriolitică necesită:

o Anticorpi – specifici și cu rezistență la încălzire
o Un al doilea compus – sensibil la căldură – alexină
 Ehrlich propune termenul de complement pentru a defini o activitate
care vine să completeze acțiunea anticorpilor
- Sistemul complement – 30 de molecule solubile și membranare
o Unele participă la activare – în cascadă
o Alte proteine participă la reglare
- Activarea complementului:
o În mod spontan, fără intervenția complexelor imune
o Poate fi declanșat de către plasmină
 Este inhibată de C1Inh
- Compusul C3
o Format din 2 lanțuri polipeptidice α și β
o Compusul principal al complementului
o Prezintă legătură tioester
 Între –COOH glutamină și –SH cisteină
 Această legătură este metastabilă

19
  Grupul electrofilic carbonil al glutaminei este susceptibil la atacul unei
grupări nucleofilice
 Această reacție permite glutaminei să se lege covalent la alte
molecule – mecanismul prin care C3 se leagă de alți compuși
o Legătura tioester poate fi hidrolizată de apă → formă activată a C3
 Acest proces asigură generarea continuă a C3
o Alt mecanism de activare al C3 – clivarea proteolitică sub acțiunea C3
convertazei
 Convertazele C3 au localizare preponderentă pe suprafața non-self sau
la nivelul complexelor imune
- Compusul C4
o Prezintă legătură tioester
o Există 2 isotipuri de C4: C4a și C4b
 C4a preferă să se lege la grupări amino ale unor proteine → grupări
amidice
 C4b se leagă în special la grupări hidroxil → grupări esterice
- Hidrolizarea C3 de către apă duce la formarea C3i
o În prezenta Mg, C3i leagă factorul B → expunere situs pentru factorul D
(singurul compus cu activitate enzimatică care nu necesită modificări)
 Factorul D clivează factorul B în Ba și Bb
 Bb se leagă de C3i → C3iBb = convertaza C3 – scindează C3 în
C3a și C3b
o C3b fie rămân în soluție fie se atașează sa suprafața unor
celule self
 La acest nivel C3b are afinitate mai mare pentru
factorul H (cofactor al factorului I) decât pentru
factorul B → clivarea C3
 Se formeză C3f și iC3b
o iC3b este un compus inactiv care
formează în continuare C3c,
C3dg, C3d și C3g
o C3b, iC3b, C3dg și C3d păstrează
legăturile tioester și reprezintă
opsonine ale sistemului
complement

Calea alternativă

- Nu necesită prezența anticorpilor – component exclusiv al apărării nespecifice

- Compusul C3b se poate lega la suprafețele antigenelor dar și la suprafețele celulelor
self
o Membranele self au conținut crescut de acid sialic și alte mecanisme care le
permit inactivarea rapidă a C3b
o Pe suprafețele străine C3b rămâne o perioadă mai lungă și cu ajutorul Mg
poate lega compusul B
 Această legare expune un situs al factorului B pe care acționează
factorul D
 Clivarea B de către D duce la formarea Ba și Bb
 Bb se atașează de C3b și formează convertaza căii alternative –
C3bBb

20
 o Această convertază este stabilizată cu ajutorul
properdinei – timp de înjumătățire de la 5 min la 30 min
o Enzima acționează asupra unor noi molecule de C3
 O parte din moleculele C3b se atașează la
convertaza C3 → C3bBbC3b
 C3b non-enzimatic – se atașează la C5
 Bb hidrolizează C5 → C5a
(anafilatoxină) și C5b
o C5b se leagă la membrana
antigenului, atașează compusul
C6 și formează MAC

Calea clasică

- Începe prin formarea complexelor antigen-anticorp

o IgM, anumite clase IgG și unii activatori neimunologici
- Legarea anticorpului la antigen duce la modificări ale porțiunii Fc a moleculelor IgM –
expun un situs de legare pentru C1
- Complexul C1
o Este format dintr-o moleculă C1q și câte 2 molecule de C1r și C1s – stabilizate
de Ca
o C1q este format din 18 lanțuri polipeptidice care formează 6 brațe în formă de
triplu helix – structură colagen-like
 Vârfurile brațelor constituie domenii de legare pentru
 Domeniile Ch2 – anticorpi clasă G
 Ch3 – anticorpi clasă M
o Moleculele C1r și C1s conțin domenii catalitice și domenii de interacțiune
o Fiecare moleculă C1 trebuie să lege cel puțin 2 situsuri Fc
 IgM circulantă singură nu poate activa cascada complementului –
incompatibilitate de formă
 Moleculele IgG conțin doar un situt se de legare al C1q
 Se pot lega doar dacă 2 molecule se găsesc la o distanță mai
mică de 30-40 nm sau dacă formează un complex
 Este suficientă o singură moleculă IgM pentru liza eritrocitelor prin
sistemul complement (în cazul moleculelor IgG sunt necesare
aproximativ 1000)
o Complexul C1qrs este menținut inactiv de către C1-Inh
o Legarea C1q la Fc duce la eliberarea C1-Inh
 Apar modificări ale C1r care clivează C1s
 C1s clivează C4 în C4a și C4b
o C4b se leagă la suprafața membranară în vecinătatea C1
o C4a este anafilatoxină – nu participă la cascada
complementului
o C1 clivează și C2 în C2b (mic) și C2a
 C2a și C4b formează convertaza C3 a căii clasice
 Unele fragmente C3b se leagă la C4bC2a (convertaza)
→C4bC2aC3b – convertaza C5
o Componentul C3b se leagă la C5
o C4bC2a poate cliva C5 în C5b și C5a
 C5a – anafilatoxină

21
  C5b se atașează la C6 și formează MAC

Calea lectinelor

- Lectinele sunt proteine care se leagă la carbohidrați

- Nu necesită prezența anticorpilor
- După inițiere acționează prin intermediul componentelor C4 și C2
- Este activată de MBL – mannose binding lectine – se leagă la rezidurile de manoză ale
glicoproteinelor sau carbohidraților
o MBL este considerată proteină de fază acută
o Funcție simialră cu C1q
o După ce se leagă de suprafața patogenului intervine MASP (serin protează
asociată MBL) → complex care duce la clivarea și activarea C4
 MASP are structură asemănătoare cu C1r și C1s

Formarea complexului de atac membranar

- Convertaza C5 clivează C5 la C5a și C5b

o C5b se leagă la suprafața celulei țintă – formează situs de legare pentru noi
compuși
 Este foarte labil și este inactivat dacă în 2 minute nu se leagă C6
- C5bC6 leagă C7 → transformare hidrofilică – amfifilică
o Dacă recția apare pe membrana celulei țintă → complexul se prinde de
membrană
o Dacă reacția apare pe un complex imun solubil sau pe alte suprafețe →
complexul va fi eliberat
 Complexul eliberat se poate lega pe membrana celulelor vecine →
fenomenul numit innocent bystander
- Legarea C8 la complexul C5bC6C7 duce la modificarea structurală a C8 – de la
hidrofilic la amfilitic
o Complexul C5b5,7,8 formează un por de 10 angstromi – poate duce la liza
eritrocitelor
- Etapa finală – legarea și polimerizarea C9 → formarea unui por de 70-100 angstromi
- Celula este ucisă prin influxul de apă și pierderea de electroliți

Reglarea sistemului complement

- Distrugerea celulelor self de către sistemul complement este prevenită de o serie de

mecanisme de protecție:
o C3b este hidrolizat
o Există o serie de proteine reglatorii – acționează asupra convertazelor
- Reglarea căii clasice
o C1 inhibitor
 Inhibitor de serin protează – serpină
 Formează un complex cu C1rs → disocierea C1q
o Menținerea C4b în stare solubilă
 Prin intermediul proteinei solubile C4-BP sau a unor proteine
membranare: CR1 sau MCP – cofactori pentru factorul inhibitor I
 Aceste proteine previn asocierea C4b cu C2

22
  C4b legat va fi scindat în C4d și C4c
o DAF (decay acceleration factor) – previne asocierea C4b și C2
 DAF = glicoproteină ancorată covalent la un glicofosfolipid membranar
o C3 convertaza căii clasice poate fi disociată de DAF, CR1 și C4-BP
- Reglarea căii alternative
o Factorul H
 Asocierea cu C3b previne asocierea cu factorul B – nu se formează
convertaza
 Poate disocia compusul B din complexele C3iBb sau C3bBb
 Acționează ca un cofactor pentru factorul I
o Factorul I – necesită intervenția unor cofactori: H, CR1 și MCP
 Efect de clivare a C3 în fragmente tot mai mici
o Unele proteine reglatorii disociază convertaza deja formată
 Intervine CR1 și DAF
- Reglarea căii post C3
o Capacitatea de transformare a complexului C5b,6,7 din starea hidrofilă în cea
hidrofobă este critică pentru acțiunea sa
 Proteina S (vitronectina) – se poate lega la complexul liber și blochează
transformarea acestuia
o HRF și CD59 (MIRL – membrane inhibitor of reactive lysis)
 Protejează celulele self de atacul nespecific al sistemului complement
 Se leagă la C8 și previne legarea C9
 Această acțiune este posibilă dacă CD59 și HRF și celulele
aparțin aceleiași specii
o Complexul MAC
 Poate fi endocitat

Conecințe ale activării sistemului complement

- Liza unor celule, bacterii sau virusuri

o Unele virusuri pot activa toate cele 3 căi ale complementului
o Neutralizarea virală prin:
 Realizarea de agregate
 Crearea unui strat proteic care reduce capacitatea virală de a infecta
celulele
 Preluarea virusurilor opsonizate de către CR1
- Opsonizarea
o Promovează fagocitoza
o Principalele opsonine – C3b, C4b și iC3b
 Amplifică fagocitoza și liza intracelulară
o Activarea fagocitelor, inclusiv de către C5a, duce la creșterea numărului de
receptori CR1
- Legarea de receptori ai complementului
o Degranularea mastocitelor și bazofilelor și eozinofilelor
o Extravazarea și chemotaxia leucocitelor
o Agregarea plachetelor
o Inhibiția migrării macrofagelor și stimularea emiterii de prelungiri
o Eliberarea de neutrofile – elimină enzime hidrolitice
o Creșterea expresiei de receptori pentru complement CR1 și CR3 pe neutrofile
- Clearance imun

23
 o Îndepărtarea complexelor imune din circulație și transportul la nivelul splinei
sau ficatului – vor fi distruse
o Eritrocitele posedă CR1
- Rol în reproducere
o Spermatozoizii sunt protejați de acțiunea sistemului complement prin MCP,
DAF și CD59
o C3 secretat în uter ca răspuns la estrogen
 Secreția este blocată de progesteron

Inflamația mediată de complement

- Legătura dintre sistemul complement și inflamație este făcute de anafilatoxine: C3a,

C4a și C5a
- Anafilatoxinele au receptori pe suprafața a diferite celule
- Un rol cheie este jucat de mastocit
- Activarea mastocitului și a bazofilului (echivalentul circulant) duce la degranularea
acestuia și la eliberarea de factori pre-formați
- Prin metabolizarea acidului arahidonic:
o pe calea lipo-oxigenazelor - sinteza de leucotriene B4, C4, D4 (SRS-A)
o pe calea ciclo-oxigenazelor - sinteza de prostaglandine și tromboxani
- Efecte ale inflamației
o Roșeață și căldură – dilatare capilară
o Edem – exudarea lichidelor și chemotactism celular
- Diapedeză – trecerea celulelor din vas în țesut cu ajutorul unor molecule de adeziune
- Diapedeza neutrofilelor
o Rostogolirea
 Pe suprafața celulelor apar selectinele E și P – se leagă reversibil cu
molecule mucin-like sau sialil Lewis de pe suprafața neutrofilelor →
încetinirea neutrofilelor
o Activarea – pe măsură ce neutrofilul se rostogolește este activat de diverși
chemoatractanți
 Crește afinitatea integrinelor pentru moleculele de adeziune aparținând
superfamiliei Ig-nelor
o Fixarea – legarea integrinelor de mare afinitate la moleculele aparținând
superfamiliei imunoglobulinelor → adeziune fermă și stabilă
o Traversarea peretelui endotelial
- Neutrofilele ajunse în țesut fagocitează și eliberează mediatori care vor contribui la
menținerea procesului inflamator
o MIP-1α și MIP-1β atrag macrofagele – elemente majore în inflamație
o Macrofagele activate secretă IL-1, IL-6 și TNF-α
 Efecte locale
 Coagulare
 Creșterea permeabilității vasculare
 Stimularea expresiei de molecule de adeziune
 Stimularea producției de chemokine
 Efecte sistemice
 Influx crescut de limfocite, neutrofile, monocite, euzinofile, bazofile și
mastocite
- TGF-β – rol în limitarea inflamației, acmularea și proliferarea fibroblastelor și
depunerea de matrice extracelulară

24
- C5a – cea mai puternică anafilatoxină
o Poate acționa ca factor chemotactic pentru neutrofile
o Poate acționa asupra endoteliului capilar
 Produce vasodilatație și creșterea permeabilității vasculare
o Determină eliberarea de citokine
o Împreună cu IL-6 induce răspunsul de fază acută
o Carboxipeptidaza serică N – clivează arginina C-terminală din anafilatoxine și
blochează legarea acestora de receptorii lor
- Complementul interacționează si cu alte cascade enzimatice: coagularea, generarea
kininelor și fibrinoliza
o Conexiunea este făcută de acțiunea proteinei reglatoare C1-inh
 Aceasta inhibă pe lângă C1r și C1s și Factorul XII-a al sistemului de
coagulare, kallikreina sistemului kininelor și plasmina cascadei
fibrinolitice

Deficiențele sistemului complement

- Deficiențe ale componentelor inițiale ale căii clasice – persistența C1 în ser și apariția
de boli ca LED (lupus eritematos diseminat), glomerulonefrită sau imunodeficiențe
- Deficiența în properdină și factor D – imunodeficiențe și infecții recurente cu
Neisseria
- Deficiența C3 – infecții recurente și persistența C1 în ser
- Deficiențe MAC – infecții recurente cu Neisseria
- Deficiențe C1-Inh – angioedem ereditar – edeme localizate
- Deficiențe componente reglatoare DAF și HRF – afectarea ancorării la membrană
o Anemie hemolitică cronică
o Hemoglobinurie

IMUNOGLOBULINE: STRUCUTRĂ ȘI FUNCȚIE

- Electroforeză proteine ser:

o Albumine
o α1-, α2-, β- și γ-globuline
- Proteinele migrează în funcție de:
o Sarcină electrică distinctă
o Mărime
o Greutate moleculară
o Caracteristici mediu
o Condiții fizice
- Moleculele specifice pentru antigen se regăsesc în fracția γ
o Au fost denumite imunoglobuline

STRUCTURA

- Cel mai des studiate – IgG1 – molecula prototip

- Formată din 2 lanțuri ușoare – L și două lanțuri grele H
- Fiecare lanț ușor este legat de un lanț greu prin intermediul unei legături disulfidice
inter-lanț la care se adaugă legături ne-covalente: hidrofobe, de hidrogen
o Între cele 2 lanțuri grele se regăsesc legături similare

25
 Studii enzimatice

- După clivarea cu papaină o perioadă scurtă de timp a rezultat:

o 2 fragmente Fab – fragment antigen binding
o 1 fragment Fc – fragment cristalizabil
- După clivarea cu pepsină:
o Un fragment compus din 2 fragmente Fab – F(ab’)2 – capabil să precipite
antigenele
o Nu s-a putut separa un fragment Fc
- După reducerea cu mercaptoetanol și alchilare – tratament care reduce legăturile
disulfidice
o 2 lanțuri grele – H
o 2 lanțuri ușoare – L
- Anticorpii anti-Fab pot reacționa atât cu lanțurile H cât și L
- Anticorpii Fc nu recunoșteau decât lanțurile H
- Concluzii:
o Fab – conține o porțiune de lanț greu și una de lanț ușor
o Fc – conține doar componente ale lanțului greu

Studii de secvențiere

- Mieloame = malignitate a plasmocitelor

- Secvențierea lanțurilor ușoare
o S-au constatat diferente importante între proteine la nivelul jumătății siuate
către capătul N-terminal – regiune variabilă
o Porțiunea situată către capătul C-terminal – regiunea constantă
 A dus la identificarea a 2 tipuri de lanțuri ușoare: k și λ
 La om 60% sunt de tip k
 Există 4 subtipuri de lanțuri λ
- Secvențierea lanțurilor H
o Pentru studiu proteinele mielomatoase au fost reduse cu mercaptoetanol și
alchilate
o Partea N-terminală – prezenta variații importante – regiune variabilă
o Restul lanțului prezenta 5 tipuri de secvență de bază – 5 tipuri de regiuni
constante µ, δ, γ, ε, α – fiecare definește un isotip
 330 aa pentru δ, γ și α
 440 pentru µ șiε
o Lanțurile grele ale unei molecule de anticorp determină clasa acelui anticorp
o Există 2 subclase de lanțuri α și 4 subclase de lanțuri γ

- Structura Ig este determinată de organizarea primară, secundară, terțiară și cuaternară

o Structura primară – permite împărțirea lanțurilor în regiuni variabile și
constante
o Structura secundară – formată prin plierea lanțului polipeptidic în straturi β
pliate
o Structura terțiară – formarea de domenii globulare
o Structura cuaternară – domeniile globulare ale domeniilor grele și ușoare
adiacente interacționează → domenii funcționale care permit Ig-nei să lege
specific un anumit Ag

26
 Domenii

- Atât lanțurile L cât și lanțurile H conțin o serie de unități homoloage de cca. 70-110 aa
- O astfel de unitate conține o legătură disulfidică intralanț
- Lanțurile L conțin un domeniu V și unul C
- Lanțurile H conțin un domeniu V și 3 sau 4 domenii C
- Domeniile Ig-nelor sunt formate din 2 straturi opuse, alcătuite din foi β-pliate unite
între ele prin bucle de conexiune
o Foile β-pliate din cadrul unui strat sunt stabilizate prin legături de H care leagă
grupările NH dintr-o foaie cu grupările carbonil din foaia adiacentă
o Foile β-pliate sunt caracterizate prin aa hidrofobi și hidrofili alternativi, ale
căror catene sunt dispuse perpendicular pe planul stratului
 AA hidrofobi spre interior
 AA hidrofili spre exterior
o Această alcătuire facilitează interacțiunile necovalente dintre domenii, prin
intermediul fețelor alcătuite din foi β-pliate
o Se realizează bucle de conexiune cu lungimi și secvențe variabile – aceste
segmente participă la realizarea paratopului
- Domeniile regiunii variabile
o Realizarea diagramelor Wu-Kabat
o Diferențele dintre lanțuri se regăsesc la nivelul unor secvențe reduse ca
întindere – CDR (complementarity determining region) sau regiuni hiperV
 Au fost identificate 3 regiuni hiperV atât în lanțul H cât și în lanțul L
o Restul domeniului V prezintă o variație mult mai redusă – regiuni cadru
o Regiunile CDR contribuie la realizarea situsului de interacțiune cu Ag-nul – se
regăsesc la nivelul buclelor de conexiune
 Dispunerea spațială a foilor este aceiași
 Orientarea spațială a buclelor diferă
- Regiunea balama
o Lanțurile γ,δ și α prezintă o secvență peptidică extinsă între domeniile C H1 și
CH2, care nu prezintă homologie de structură cu celelalte domenii și care a fost
denumită regiune balama
o Este bogată în prolină – este foarte flexibilă
o Fab poate avea diferite unghiuri ale brațelor atunci când trebuie să se atașeze la
un Ag
o Datorită regiunii balama Fab și Fc se pot mișca independent
o AA importanți din această zonă – cisteină și prolină
 Prolina – face ca regiunea balama să fie foarte vulnerabilă la atacul
enzimatic – loc de acțiune al papainei și pepsinei
 Cisteina – responsabilă pentru legăturile disulfidice dintre lanțurile H
o Lanțurile µ și ε nu au regiune balama
- Domenii constante
o Demonstrează o variabilitate redusă între molecule
o Variabilitatea este necesară pentru generarea repertoriului receptorilor și este
cantonată la capătul N-terminal al moleculei
o Partea constantă este situată către capătul C-terminal al molecului
o Diferențele care apar la nivelul părții constante vor genera diferite isotipuri sau
clase
o Aceste diferențe afectează mărimea, sarcina, solubilitatea și aspectele
structurale ale unei Ig

27
 o Lanțurile ușoare au 2 isotipuri: k și λ
 6 subgrupe de lanțuri λ
 Obligatoriu un Ly B produce același isotip de lanț ușor
o Lanțurile grele au 5 isotipuri: µ, δ, γ, ε, α sau IgM, IgD, IgG, IgE, și IgA
 4 subgrupe de lanțuri γ: IgG1, IgG2, IgG3, IgG4
 2 subgrupe de lanțuri α: IgA1, IgA2
 Lanțurile µ și ε au câte 4 domenii constante; restul au doar câte 3
 IgM și IgE nu au regiune balama – pentru flexibilitate se bazează pe
interacțiunea dintre domeniile CH2
 IgD și IgG3 au regiune balama particular de lungă
o CH1 și CL aceste domenii au rolul de a permite extinderea brațelor Fab –
facilitează interacțiunea dintre Ac și Ag – rol în mobilitate
 Ajută la menținerea împreună a domeniilor V prin intermediul elgăturii
disulfidice dintre cele 2 lanțuri L și H
 Contribuie la realizarea diversității – permit mai multe asociere
întâmplătoare între domeniile VH și VL
 Cresc numărul de interacțiuni stabile posibile între VH și VL
o Cele două domenii CH2 ale IgA, IgD și IgG precum și domeniile CH3 ale IgE și
IgM sunt separate prin lanțuri oligozaharidice – sunt mai accesibile

Carbohidrați

- Toate Ig-nele conțin carbohidrați sub forma unor lanțuri laterale de oligozaharide –
atașate în geneeral domeniilor CH
o 12-14% IgD, IgE și IgM
o 2-3% IgG și IgA
- Funcția precisă nu este cunoscută

Isoforme

- Ig-nele pot fi exprimate fie ca molecule de membrană sau pot fi secretate

- Domeniul C-terminal diferă în cele 2 cazuri
o Anticorpii prezintă o secvență hidrofilică cu lungime variabilă
o Forma membranară conține 3 regiuni:
 Un spacer hidrofilic extracelular
 Un domeniu transmembranar
 O coadă citoplasmatică
- Forma membranară funcționează ca parte a receptorului pentru antigen al limfocitului
B – BCR
o Ig membranară prezintă o porțiune C terminală mai extinsă, dar îi lipsește
porțiunea denumită coadă
o Capătul N-terminal este extracelular – destinat legării antigenului
o Ultimul domeniu CH este situat deasupra membranei celular
o Capătul C-terminal este situat intracelular
o Domeniul TM conține cca. 18-22 aa, urmată de o regiune de 26 aa cu catene
laterale hidrofobe – interacționează cu stratul bilipidic al membranei
o Domeniul intracitoplasmatic – conține de obicei aa bazici – interacționează cu
fosfolipide de pe partea intracitoplasmatică a membranei
 IgG și IgE – cca. 28 aa
 IgM și IgD – 3 aa

28
 o Ig nu este singurul component al receptorului pentru Ag al limfocitului B
o Există 2 perechi de lanțuri Igα2-Igβ responsabile pentru transducerea
semnalului
 Igα – porțiune intracitoplasmatică de 61 aa
 Igβ – 48 aa
- Forma secretată
o Plasmocitele produc o isoformă mai scurtă
o Domeniile TM și intracitoplasmatic lipsesc
o La ultimul domeniu CH este atașată o coadă – facilitează secreția
o Porțiunea N-terminală este conservată – capacitate de recunoaștere și legare a
antigenului
o IgG, IgE și IgD – secretate sub formă de monomeri
 IgM – sub formă de pentameri
 IgA – sub formă de dimeri
o Lanț J – leagă coada lanțurilor µ și α prin legături disulfidice

Componenta secretorie

- Anticorpii de clasă A sigură protecția suprafețelor mucoase și apar în secrețiile externe

o IgA este prezent sub formă de dimer la care se adaugă o componentă secretorie
- Ac-ii de clasă A secretați sub formă de dimeri vor fi elgate de către un receptor situat
la polul latero-bazal al celulelor epiteliale – receptor poli-Ig (receptor imunoglobulinic
polimeric, pIg)
o Acest receptor recunoaște lanțul J și porțiuni C-terminale ale lanțurilor α
o Consecința legării este endocitarea complexului receptor ligand
 Se produce transcitoza de la polul bazal la polul apical
 La polul apical IgA este eliberat
 pIg este tăiat și doar o poțiune rămâne atașată de Ac – acest
fragment este denumit componentă secretorie

Clase de Ig și activitate biologică

- Legarea Ac de Ag nu duce la distrugerea Ag

- Ac trebuie să antreneze alte răspunsuri care vor ucide patogenii
- Partea variabilă este cea care se leagă la antigen
- Partea constantă este responsabilă de interacțiunile cu alte proteine, celule și țesuturi
- Opsonizarea – procesul care promovează fagocitarea Ag-nelor de către macrofage sau
neutrofile
o Se realizează prin intermediul receptorilor Fc
- Activarea sistemului complement
o IgM și 3 IgG pot activa sistemul complement
o Din activitatea SC rezultă C3b
- ADCC – citotoxicitatea mediată celular dependentă de Ac
o Dacă receptorul Fc care leagă un fragment Fc al unui Ac atașat la un Ag se
găsește la suprafața unei celule care ucide extracelular (celula NK), nu se
produce fagocitoză ci la distrugerea Ag în afara celulei
- Transcitoza
o Procesul prin care IgA este transportată către suprafața mucoasei

29
 Receptorii Fc

- Legarea Ac la Ag – primul pas în eliminarea Ag

- Sunt necesare mecanisme suplimentare care depind de recunoșterea regiunii Fc de
către receptorii Fc
- IgD nu are receptori Fc
- Majoritatea FcR transmit celulei un semnal activator sau inhibitor
o Efecte: endocitoza, fagocitoză sau ADCC

Imunoglobulina G

- Imunoglobulina majoritară în ser

- Structură
o Sub formă de monomer
o Prezintă 4 subclase
- Proprietăți biologice și chimice
o Majoritară este IgG1
o Singura Ig care poate traversa placenta – IgG maternă asigură protecția noului-
născut în primele luni de viață
o Pot activa complementul pe cale clasică (cu excepția IgG4)
o Situsul de legere al complementului C1q – plasat în domeniul CH2
o IgG – anticorpul produs majoritar în răspunsul imun secundar
o Imunitatea antitoxică realizată exclusiv de IgG
o Timp de înjumătățire – 21 zile
o Principala Ig opsonizantă

Imunoglobulina M

- 8-10% din totalul anticorpilor

- Structura
o Sub formă de pentamer – 5 monomeri uniți prin lanțul J
- Proprietăți biologice și chimice
o IgM precede apariția IgG în filogenia răspunsului imun
o IgM – primul anticorp produs de Ly B
o Există și sub formă de monomer, ca receptor pe suprafața Ly B – tipul major
de receptor pentru Ag al celulelor B
 Este exprimat pe membrana Ly B înainte de contactul cu Ag omolog
 La scurt timp apare si IgD
o IgM liber în soluție – formă de stea
o IgM legat la Ag – configurație de crab
o Valența combinatorie a IgM este 10
o IgM – anticorpul predominant în răspunsul imun primar
o IgM este anticorpul predominant produs de făt
 Nivel ridicat – infectarea fătului
o Este eficient în aglutinare și citoliză
o Mare parte din anticorpii naturali față de microorganisme sunt de tip IgM –
sistemul AB0
o Cea mai eficientă imunoglobulină în activarea lizei mediate de complement
o Nu este opsonină intrinsecă – fagocitele nu au receptor pentru fragmentul Fc

30
 o IgM amplifică fagocitoza prin activarea căii clasice a complementului și
generarea opsoninei C3b

Imunoglobulina A

- Prezentă sub două forme: serică și secretorie

- IgA serică
o 20% din anticorpii serici
o Structura
 80% sub formă de monomer
 Restul sub formă de dimer
 Monomerii sunt uniți prin lanțul J
o Proprietăți
 Nu leagă complementul pe cale clasică
 O poate face pe cale alternativă – în stare nativă IgA nu poate
interacționa cu C1q
 Poate fi inactivată de o protează IgA
- IgA secretorie
o Imunoglobulina predominantă în variate secreții
o Structura
 2 monomeri uniți prin lanțul J împreună cu componenta secretorie
 Este sitetizată local de plasmocite – se dimerizează intracelular
o Proprietăți
 Componenta secretorie protejează IgA de proteaze
 Protejează suprafețele mucoase de interacțiunea cu moleculele de
adeziune de pe suprafața potențialilor patogeni
 sIgA poate opsoniza particule străine
 Neutrofilele au Fcα pe membrană
 IgA agregată poate să se lege de neutrofile și poate activa calea
alternativă a complementului

Imunoglobulina D

- Mai puțin de 1% din totalul anticorpilor

- Structură
o Este un monomer
o Prezintă o singură legătură disulfidică între lanțurile grele
- Proprietăți:
o Este labilă la căldură și mediu acid
o Prezentă în cantități mari pe membrana Ly B – poate activa celulele B
 Este asociat IgM
o Poate acționa ca anticorp pentru penicilină, insulină și toxoidul difteric

Imunoglobulina E

- Prezentă în cantități foarte mici

- O proporție foarte mică de plasmocite produce IgE
- Structura
o Sub formă de monomer

31
- Proprietăți
o Produsă de Ly B și plasmocitele din splină, țesutul limfatic amigdalian și
adenoidian și cel din mucoasa tractului respirator și gastrointestinal
o Nu traversează placenta
o Asociată cu reacții de hipersensibilitate imediată
o IgE are afinitate pentru celulele speciei gazdă în care a fost produsă – este
homocitotropică
o Contactul cu Ag declanșează degranularea mastocitelor – simptomatologia
alergiei
o Declanșează reacția inflamatorie acută
o Poate fi importantă în imunitatea față de unii paraziți
o IgE nu poate activa complementul pe cale clasică

TCR – T Cell Receptor

- Acest receptor se găsește exclusiv în forma membranară

- TCR este specific pentru moleculele de antigen combinate cu moleculele self codate
de genele din complexul MHC – restricție MHC
- Identificarea și caracterizarea TCR s-a făcut cu ajutorul anticorpilor monoclonali
- TCR este un heterodimer – lanțuri α și β
o Au secvențe constante și secvente variabile
o A fost identificat și un alt heterodimer γδ
 Puține limfocite folosesc TCR-ul γδ
- Lanțurile care formează TCR fac parte din superfamilia imunoglobulinelor
- Fiecare lanț prezintă 2 domenii care conțin o legătură disulfidică intralanț
o Porțiunea N-terminală – prezintă variații
o Porțiunea C-terminală – este conservată
o Molecula TCR seamănă cu un fragment Fab
- Domeniile variabile - prezintă 3 regiuni hipervariabile – echivalentul regiunilor CDR
- Domeniile transmembranare ale TCR conțin reziduuri încărcate pozitiv – permite
interacțiunea cu lanțurile complexului CD3 – responsabil pentru transmiterea
semnalului
- Porțiunea intracitoplasmatică este scurtă – nu poate transduce semnalul
- TCR se asociază cu molecula CD3 → complexul TCR-CD3
o Moleculele asociate participă doar la transducerea semnalului
o CD3 este necesar pentru exprimarea heterodimerilor αβ și γδ pe suprafața
membranară
 Pierderea genelor pentru codarea CD3 duce la imposibilitatea
exprimării întregului complex
o CD3 este format din 5 tipuri de lanțuri – formează 3 dimeri
 Heterodimer γε
 Heterodimer εδ
 Heterodimer ζζ(zeta) sau ζη
 Lanțurile η și ζ sunt codate de aceiași genă dar diferă partea C-
terminală
 Lanțurile γ, δ și ε fac parte din familia Ig-nelor
 Conțin un domeniu Ig-like, un domeniu transmembranar și o
lungă coadă intracitoplasmatică
o În cazul lanțurilor η și ζ coada este particular de lungă

32
  Regiunea transmembranară conține reziduuri de acid aspartic incărcate
negativ – permite interacțiunea cu aa încărcați pozitiv din lanțurile TCR
 Cozile intracitoplasmatice ale lanțurilor CD3 conțin ITAM –
imunoreceptor activat pe bază de tirozină
 ITAM se găsește și la nivelul heterodimerului Ig-α/Ig-β și la
nivelul receptorilor Fc pentru IgE și IgG
 ITAM reacționează cu tirozin-kinaze – rol important în
transmiterea semnalului
 Lanțurile γ, δ și ε – un singur motiv ITAM
 Lanțurile η și ζ – 3 motive ITAM

Molecule co-receptor

- Recunoașterea complexului antigen-MHC este mediată doar de complexul TCR/CD3

- La activarea TCR participă și alte molecule
- Ly T sunt împărțite în 2 subpopulații
o Ly T helper – exprimă CD4+ - recunosc MHC II
 Porțiunea N-terminală se leagă la domeniul β2 al MHC II
o Ly T citotoxice – exprimă CD8+ - recunosc MHC I
 Se leagă la domeniile α2 și α3 ale MHC I
- CD4
o Glicoproteină monomerică
o Structură
 Are 4 domenii extracelulare Ig-like
 Regiune transmemranară hidrofobă
 Coadă intracitoplasmatică lungă – conține 3 reziduuri de serină
- CD8
o Este un heterodimer αβ – unite printr-o legătură disulfidică
 Poate exista și ca homodimer αα
o Structură
 Un domeniu extracelular Ig-like
 Regiune transmembranară hidrofobă
 Coadă citoplasmatică
- CD8 și CD4 se încadrează în categoria moleculelor co-receptor – se leagă la
complexul MHC-peptid și participă la transducerea semnalului
- CD8 leagă o singură unitate MHC I
- CD4 leagă un dimer de molecule MHC II
o Apar modificări conformaționale și se formează o structură tetramerică

COMPLEXUL MAJOR DE HISTOCOMPATIBILITATE (MHC)

- Funcția moleculelor MHC este de a lega fragmente peptidice derivate din patogeni și
de a le prezenta pe suprafața celulară pentru a fi recunoscute de către Ly T
- Consecinte:
o Celulele infectate viral sunt ucise
o Macrofagele sunt activate
o Ly B sunt activate pentru a produce Ac
- Proprietăți MHC

33
 o MHC este poligenic – mai multe gene MHC care codează pentru produși cu
diverse capacități de legare a diferite proteine
o Este înalt polimorfic – există multe alele pentru aceste gene
- MHC constă din 3 grupuri majore
o MHC I
o MHC II
o MHC III

Structura MHC

- MHC I
o Glicoproteină
o Heterodimer
 Lanțul α – format de o genă situată în complexul genic MHC
 Format din:
o 3 domenii extracelulare
o Un domeniu transmembranar
o Regiune intracitoplasmatică
 Domeniul α1 – nu are legături S-S intralanț
 Domeniile α2 și α3 – stabilizate prin legături S-S
 Domeniile α3 și β2µG sunt Ig-like
 Domeniile α1 și α2 au structură unică
o 4 foi β-pliate antiparalele unite în partea C-terminală cu
un α helix arcuit
o Sunt aranjate simetric → formează o platformă alcătuită
din 8 foi β-pliate și 2 α-helixuri pe margini
 Formează cupa destinată legării peptidului
 Se leagă atât pe laturi cât și la bază
 Lanțul β2 microglobulina (β2µG)
 Lanț scurt, invariabil
 Este codat pe CRS 15q21 – înafara complexului genic MHC
 Poate fi asociat și altor molecule
 Structură globulară cu legături S-S intralanț
o MHC I face parte din superfamilia Ig-nelor
o Domeniul α3 interacționează cu molecula CD8
o β2µG – interacționează cu domeniul α3 și cu aa ai domeniilor α1 și α2
 Aceste interacțiuni sunt esențiale pentru plierea corectă a intregii
molecule
 În absența β2µG majoritatea lanțurilor α al MHC I nu sunt exprimate pe
membrană
 Celulele Daudi nu sintetizează β2µG
- MHC II
o Glicoproteină
o Heterodimer
 Lanț α – 1 leg S-S intralanț
 Lanț β – 2 leg S-S intralanț
 Lanțurile sunt asociate necovalent
 Sunt codate de gene din regiunea MHC II
 Sunt formate din:

34
 o 2 domenii extracelulare
o Domeniu transmembranar
o Regiune intracitoplasmatică
o Structurile N-terminale α1 și β1 ale MHC II să fie analoage cu α1 și α2 ale
MHC I
o Cupa este similară cu cea de la MHC I
o HLA-DR1 – MHC II care care apare ca un dimer de heterodimeri αβ
- Distribuție tisulară
o MHC I – distribuție largă dar nu ubicuitară
 Pe celulele nucleate și pe plachete
 Nu se găsește pe cornee, în regiunea exocrină a pancreasului
 Pe celulele acinare ale parotidei
 Pe neuronii din SNC
 Pe celulele trofoblastului vilos
o MHC II – pe celuele prezentatoare de antigen profesionale – cel. Dendritice,
Ly B macrofage
 Unele celule pot exprima MHC II în condiții fiziologice sau patologice
 Celulele epiteliului timic, celulele Langerhans și Ly T activate cu Ag
exprimă MHC II în mod normal
 Pe alte celule expresia MHC II poate fi indusă

Harta genică

- Complexul MHC se găsește pe CRS 6 – conține peste 300 de gene

- Regiunea MHC – cea mai dens populată din întregul genom uman
- Genele MHC I și MHC II sunt flancate de promotori
- Factorul C II TA – transactivator de clasă II și factorul de transcripție RFX se leagă la
promotor-ul MHC II
o Defecte ale acestor factori – sindromul limfocitelor goale – pacienții nu au
MHC II
- Expresia MHC este reglată de citokine
o Interferonii și TNF cresc expresia MHC I
o IFN γ induce formarea unor factori specifici de transcripție care se leagă la
promoter-ul MHC I
 Mai induce și expresia C II TA
o IL-4 crește expresia de HLA II pe Ly B în rapaus
o IFN γ scade expresia HLA II pe Ly B
o Corticoizii și prostaglandinele scad de asemenea expresia HLA II
- Expresia MHC este scăzută consecutiv anumitor infecții virale
- În infecția cu CMV (citomegalovirus uman) o proteină virală se leagă la β2µG și
previne asamblarea MHC I și transportul către membrană
- Ad12 (adenovirusul) – produce o scădere a transcripției genelor TAP-1 și 2 – molecula
nu se poate asambla
- Acțiunea celulelor NK nu depinde de prezentarea peptidului viral în MHC I
- Genele MHC I
o Genele HLA I sunt notate cu sufixul HLA-A, B, C – codează molecule MHC
clasice
o Gene care codează pentru molecule MHC I non-clasice
 HLA E, F, G, H, J, X și MIC
o MHC E, F G sunt denumiți molecule Ib

35
  Sunt alcătuite dintr-un lanț α și β2µG
 Au identitate de structură de până la 70% cu moleculele clasice
 Sunt mai puțin polimorfice
o Familia MIC – 15-30% identitate structurală cu MHC clasic – este înalt
polimorfică
 Produșii acestor gene sunt exprimați pe celulele epiteliale și sunt induși
de căldură și de alți stimuli care influențează proteinele de soc termic
- Genele MHC II
o Regiunea MHC II conține gene care codează pentru lanțurile α și β ale MHC
clasice – HLA-DP, DQ și DR
o Există mai multe gene pentru lanțul β cât și pentru lanțul α
o Există gene MHC II care codează molecule non-clasice HLA-DN, DO, DM
o Genele LMP2 și LMP7 – codează pentru subunități ale proteasomului și 2 gene
TAP și TAP2
- Genele MHC III
o Codează pentru compuși ai complementului, steroid 21-hidroxilaze, proteine
de șoc termic, citokine (TNFα și TNFβ)
- Polimorfismul moleculelor MHC I și II
o Moleculele MHC exprimate de un individ nu se schimbă pe parcursul vieții
o Moleculele MHC ale unui individ diferă de cele exprimate de un alt individ al
speciei respective
o Diversitatea derivă din polimorfism – multiple alele candidate pentru un
anumit locus
o Toate genele MHC sunt dominante
o Exprimarea este codominantă – ambele gene alele de pe cromosomii omologi
se exprimă pe suprafața celulelor

36
 IMUNOGLOBULINE: STRUCUTRĂ ȘI FUNCȚIE

- Electroforeză proteine ser:

o Albumine
o α1-, α2-, β- și γ-globuline
- Proteinele migrează în funcție de:
o Sarcină electrică distinctă
o Mărime
o Greutate moleculară
o Caracteristici mediu
o Condiții fizice
- Moleculele specifice pentru antigen se regăsesc în fracția γ
o Au fost denumite imunoglobuline

STRUCTURA

- Cel mai des studiate – IgG1 – molecula prototip

- Formată din 2 lanțuri ușoare – L și două lanțuri grele H
- Fiecare lanț ușor este legat de un lanț greu prin intermediul unei legături disulfidice
inter-lanț la care se adaugă legături ne-covalente: hidrofobe, de hidrogen
o Între cele 2 lanțuri grele se regăsesc legături similare
Studii enzimatice

- După clivarea cu papaină o perioadă scurtă de timp a rezultat:

o 2 fragmente Fab – fragment antigen binding
o 1 fragment Fc – fragment cristalizabil
- După clivarea cu pepsină:
o Un fragment compus din 2 fragmente Fab – F(ab’)2 – capabil să precipite
antigenele
o Nu s-a putut separa un fragment Fc
- După reducerea cu mercaptoetanol și alchilare – tratament care reduce legăturile
disulfidice
o 2 lanțuri grele – H
o 2 lanțuri ușoare – L
- Anticorpii anti-Fab pot reacționa atât cu lanțurile H cât și L
- Anticorpii Fc nu recunoșteau decât lanțurile H
- Concluzii:
o Fab – conține o porțiune de lanț greu și una de lanț ușor
o Fc – conține doar componente ale lanțului greu

Studii de secvențiere

- Mieloame = malignitate a plasmocitelor

- Secvențierea lanțurilor ușoare
o S-au constatat diferente importante între proteine la nivelul jumătății siuate
către capătul N-terminal – regiune variabilă
o Porțiunea situată către capătul C-terminal – regiunea constantă
 A dus la identificarea a 2 tipuri de lanțuri ușoare: k și λ
 La om 60% sunt de tip k
 Există 4 subtipuri de lanțuri λ

37
- Secvențierea lanțurilor H
o Pentru studiu proteinele mielomatoase au fost reduse cu mercaptoetanol și
alchilate
o Partea N-terminală – prezenta variații importante – regiune variabilă
o Restul lanțului prezenta 5 tipuri de secvență de bază – 5 tipuri de regiuni
constante µ, δ, γ, ε, α – fiecare definește un isotip
 330 aa pentru δ, γ și α
 440 pentru µ șiε
o Lanțurile grele ale unei molecule de anticorp determină clasa acelui anticorp
o Există 2 subclase de lanțuri α și 4 subclase de lanțuri γ

- Structura Ig este determinată de organizarea primară, secundară, terțiară și cuaternară

o Structura primară – permite împărțirea lanțurilor în regiuni variabile și
constante
o Structura secundară – formată prin plierea lanțului polipeptidic în straturi β
pliate
o Structura terțiară – formarea de domenii globulare
o Structura cuaternară – domeniile globulare ale domeniilor grele și ușoare
adiacente interacționează → domenii funcționale care permit Ig-nei să lege
specific un anumit Ag

Domenii

- Atât lanțurile L cât și lanțurile H conțin o serie de unități homoloage de cca. 70-110 aa
- O astfel de unitate conține o legătură disulfidică intralanț
- Lanțurile L conțin un domeniu V și unul C
- Lanțurile H conțin un domeniu V și 3 sau 4 domenii C
- Domeniile Ig-nelor sunt formate din 2 straturi opuse, alcătuite din foi β-pliate unite
între ele prin bucle de conexiune
o Foile β-pliate din cadrul unui strat sunt stabilizate prin legături de H care leagă
grupările NH dintr-o foaie cu grupările carbonil din foaia adiacentă
o Foile β-pliate sunt caracterizate prin aa hidrofobi și hidrofili alternativi, ale
căror catene sunt dispuse perpendicular pe planul stratului
 AA hidrofobi spre interior
 AA hidrofili spre exterior
o Această alcătuire facilitează interacțiunile necovalente dintre domenii, prin
intermediul fețelor alcătuite din foi β-pliate
o Se realizează bucle de conexiune cu lungimi și secvențe variabile – aceste
segmente participă la realizarea paratopului
- Domeniile regiunii variabile
o Realizarea diagramelor Wu-Kabat
o Diferențele dintre lanțuri se regăsesc la nivelul unor secvențe reduse ca
întindere – CDR (complementarity determining region) sau regiuni hiperV
 Au fost identificate 3 regiuni hiperV atât în lanțul H cât și în lanțul L
o Restul domeniului V prezintă o variație mult mai redusă – regiuni cadru
o Regiunile CDR contribuie la realizarea situsului de interacțiune cu Ag-nul – se
regăsesc la nivelul buclelor de conexiune
 Dispunerea spațială a foilor este aceiași
 Orientarea spațială a buclelor diferă

38
- Regiunea balama
o Lanțurile γ,δ și α prezintă o secvență peptidică extinsă între domeniile C H1 și
CH2, care nu prezintă homologie de structură cu celelalte domenii și care a fost
denumită regiune balama
o Este bogată în prolină – este foarte flexibilă
o Fab poate avea diferite unghiuri ale brațelor atunci când trebuie să se atașeze la
un Ag
o Datorită regiunii balama Fab și Fc se pot mișca independent
o AA importanți din această zonă – cisteină și prolină
 Prolina – face ca regiunea balama să fie foarte vulnerabilă la atacul
enzimatic – loc de acțiune al papainei și pepsinei
 Cisteina – responsabilă pentru legăturile disulfidice dintre lanțurile H
o Lanțurile µ și ε nu au regiune balama
- Domenii constante
o Demonstrează o variabilitate redusă între molecule
o Variabilitatea este necesară pentru generarea repertoriului receptorilor și este
cantonată la capătul N-terminal al moleculei
o Partea constantă este situată către capătul C-terminal al molecului
o Diferențele care apar la nivelul părții constante vor genera diferite isotipuri sau
clase
o Aceste diferențe afectează mărimea, sarcina, solubilitatea și aspectele
structurale ale unei Ig
o Lanțurile ușoare au 2 isotipuri: k și λ
 6 subgrupe de lanțuri λ
 Obligatoriu un Ly B produce același isotip de lanț ușor
o Lanțurile grele au 5 isotipuri: µ, δ, γ, ε, α sau IgM, IgD, IgG, IgE, și IgA
 4 subgrupe de lanțuri γ: IgG1, IgG2, IgG3, IgG4
 2 subgrupe de lanțuri α: IgA1, IgA2
 Lanțurile µ și ε au câte 4 domenii constante; restul au doar câte 3
 IgM și IgE nu au regiune balama – pentru flexibilitate se bazează pe
interacțiunea dintre domeniile CH2
 IgD și IgG3 au regiune balama particular de lungă
o CH1 și CL aceste domenii au rolul de a permite extinderea brațelor Fab –
facilitează interacțiunea dintre Ac și Ag – rol în mobilitate
 Ajută la menținerea împreună a domeniilor V prin intermediul elgăturii
disulfidice dintre cele 2 lanțuri L și H
 Contribuie la realizarea diversității – permit mai multe asociere
întâmplătoare între domeniile VH și VL
 Cresc numărul de interacțiuni stabile posibile între VH și VL
o Cele două domenii CH2 ale IgA, IgD și IgG precum și domeniile CH3 ale IgE și
IgM sunt separate prin lanțuri oligozaharidice – sunt mai accesibile

Carbohidrați

- Toate Ig-nele conțin carbohidrați sub forma unor lanțuri laterale de oligozaharide –
atașate în geneeral domeniilor CH
o 12-14% IgD, IgE și IgM
o 2-3% IgG și IgA
- Funcția precisă nu este cunoscută

39
 Isoforme

- Ig-nele pot fi exprimate fie ca molecule de membrană sau pot fi secretate

- Domeniul C-terminal diferă în cele 2 cazuri
o Anticorpii prezintă o secvență hidrofilică cu lungime variabilă
o Forma membranară conține 3 regiuni:
 Un spacer hidrofilic extracelular
 Un domeniu transmembranar
 O coadă citoplasmatică
- Forma membranară funcționează ca parte a receptorului pentru antigen al limfocitului
B – BCR
o Ig membranară prezintă o porțiune C terminală mai extinsă, dar îi lipsește
porțiunea denumită coadă
o Capătul N-terminal este extracelular – destinat legării antigenului
o Ultimul domeniu CH este situat deasupra membranei celular
o Capătul C-terminal este situat intracelular
o Domeniul TM conține cca. 18-22 aa, urmată de o regiune de 26 aa cu catene
laterale hidrofobe – interacționează cu stratul bilipidic al membranei
o Domeniul intracitoplasmatic – conține de obicei aa bazici – interacționează cu
fosfolipide de pe partea intracitoplasmatică a membranei
 IgG și IgE – cca. 28 aa
 IgM și IgD – 3 aa
o Ig nu este singurul component al receptorului pentru Ag al limfocitului B
o Există 2 perechi de lanțuri Igα2-Igβ responsabile pentru transducerea
semnalului
 Igα – porțiune intracitoplasmatică de 61 aa
 Igβ – 48 aa
- Forma secretată
o Plasmocitele produc o isoformă mai scurtă
o Domeniile TM și intracitoplasmatic lipsesc
o La ultimul domeniu CH este atașată o coadă – facilitează secreția
o Porțiunea N-terminală este conservată – capacitate de recunoaștere și legare a
antigenului
o IgG, IgE și IgD – secretate sub formă de monomeri
 IgM – sub formă de pentameri
 IgA – sub formă de dimeri
o Lanț J – leagă coada lanțurilor µ și α prin legături disulfidice

Componenta secretorie

- Anticorpii de clasă A sigură protecția suprafețelor mucoase și apar în secrețiile externe

o IgA este prezent sub formă de dimer la care se adaugă o componentă secretorie
- Ac-ii de clasă A secretați sub formă de dimeri vor fi elgate de către un receptor situat
la polul latero-bazal al celulelor epiteliale – receptor poli-Ig (receptor imunoglobulinic
polimeric, pIg)
o Acest receptor recunoaște lanțul J și porțiuni C-terminale ale lanțurilor α
o Consecința legării este endocitarea complexului receptor ligand
 Se produce transcitoza de la polul bazal la polul apical
 La polul apical IgA este eliberat

40
  pIg este tăiat și doar o poțiune rămâne atașată de Ac – acest
fragment este denumit componentă secretorie

Clase de Ig și activitate biologică

- Legarea Ac de Ag nu duce la distrugerea Ag

- Ac trebuie să antreneze alte răspunsuri care vor ucide patogenii
- Partea variabilă este cea care se leagă la antigen
- Partea constantă este responsabilă de interacțiunile cu alte proteine, celule și țesuturi
- Opsonizarea – procesul care promovează fagocitarea Ag-nelor de către macrofage sau
neutrofile
o Se realizează prin intermediul receptorilor Fc
- Activarea sistemului complement
o IgM și 3 IgG pot activa sistemul complement
o Din activitatea SC rezultă C3b
- ADCC – citotoxicitatea mediată celular dependentă de Ac
o Dacă receptorul Fc care leagă un fragment Fc al unui Ac atașat la un Ag se
găsește la suprafața unei celule care ucide extracelular (celula NK), nu se
produce fagocitoză ci la distrugerea Ag în afara celulei
- Transcitoza
o Procesul prin care IgA este transportată către suprafața mucoasei

Receptorii Fc

- Legarea Ac la Ag – primul pas în eliminarea Ag

- Sunt necesare mecanisme suplimentare care depind de recunoșterea regiunii Fc de
către receptorii Fc
- IgD nu are receptori Fc
- Majoritatea FcR transmit celulei un semnal activator sau inhibitor
o Efecte: endocitoza, fagocitoză sau ADCC

Imunoglobulina G

- Imunoglobulina majoritară în ser

- Structură
o Sub formă de monomer
o Prezintă 4 subclase
- Proprietăți biologice și chimice
o Majoritară este IgG1
o Singura Ig care poate traversa placenta – IgG maternă asigură protecția noului-
născut în primele luni de viață
o Pot activa complementul pe cale clasică (cu excepția IgG4)
o Situsul de legere al complementului C1q – plasat în domeniul CH2
o IgG – anticorpul produs majoritar în răspunsul imun secundar
o Imunitatea antitoxică realizată exclusiv de IgG
o Timp de înjumătățire – 21 zile
o Principala Ig opsonizantă

Imunoglobulina M

41
- 8-10% din totalul anticorpilor
- Structura
o Sub formă de pentamer – 5 monomeri uniți prin lanțul J
- Proprietăți biologice și chimice
o IgM precede apariția IgG în filogenia răspunsului imun
o IgM – primul anticorp produs de Ly B
o Există și sub formă de monomer, ca receptor pe suprafața Ly B – tipul major
de receptor pentru Ag al celulelor B
 Este exprimat pe membrana Ly B înainte de contactul cu Ag omolog
 La scurt timp apare si IgD
o IgM liber în soluție – formă de stea
o IgM legat la Ag – configurație de crab
o Valența combinatorie a IgM este 10
o IgM – anticorpul predominant în răspunsul imun primar
o IgM este anticorpul predominant produs de făt
 Nivel ridicat – infectarea fătului
o Este eficient în aglutinare și citoliză
o Mare parte din anticorpii naturali față de microorganisme sunt de tip IgM –
sistemul AB0
o Cea mai eficientă imunoglobulină în activarea lizei mediate de complement
o Nu este opsonină intrinsecă – fagocitele nu au receptor pentru fragmentul Fc
o IgM amplifică fagocitoza prin activarea căii clasice a complementului și
generarea opsoninei C3b

Imunoglobulina A

- Prezentă sub două forme: serică și secretorie

- IgA serică
o 20% din anticorpii serici
o Structura
 80% sub formă de monomer
 Restul sub formă de dimer
 Monomerii sunt uniți prin lanțul J
o Proprietăți
 Nu leagă complementul pe cale clasică
 O poate face pe cale alternativă – în stare nativă IgA nu poate
interacționa cu C1q
 Poate fi inactivată de o protează IgA
- IgA secretorie
o Imunoglobulina predominantă în variate secreții
o Structura
 2 monomeri uniți prin lanțul J împreună cu componenta secretorie
 Este sitetizată local de plasmocite – se dimerizează intracelular
o Proprietăți
 Componenta secretorie protejează IgA de proteaze
 Protejează suprafețele mucoase de interacțiunea cu moleculele de
adeziune de pe suprafața potențialilor patogeni
 sIgA poate opsoniza particule străine
 Neutrofilele au Fcα pe membrană

42
  IgA agregată poate să se lege de neutrofile și poate activa calea
alternativă a complementului

Imunoglobulina D

- Mai puțin de 1% din totalul anticorpilor

- Structură
o Este un monomer
o Prezintă o singură legătură disulfidică între lanțurile grele
- Proprietăți:
o Este labilă la căldură și mediu acid
o Prezentă în cantități mari pe membrana Ly B – poate activa celulele B
 Este asociat IgM
o Poate acționa ca anticorp pentru penicilină, insulină și toxoidul difteric

Imunoglobulina E

- Prezentă în cantități foarte mici

- O proporție foarte mică de plasmocite produce IgE
- Structura
o Sub formă de monomer

- Proprietăți
o Produsă de Ly B și plasmocitele din splină, țesutul limfatic amigdalian și
adenoidian și cel din mucoasa tractului respirator și gastrointestinal
o Nu traversează placenta
o Asociată cu reacții de hipersensibilitate imediată
o IgE are afinitate pentru celulele speciei gazdă în care a fost produsă – este
homocitotropică
o Contactul cu Ag declanșează degranularea mastocitelor – simptomatologia
alergiei
o Declanșează reacția inflamatorie acută
o Poate fi importantă în imunitatea față de unii paraziți
o IgE nu poate activa complementul pe cale clasică

TCR – T Cell Receptor

- Acest receptor se găsește exclusiv în forma membranară

- TCR este specific pentru moleculele de antigen combinate cu moleculele self codate
de genele din complexul MHC – restricție MHC
- Identificarea și caracterizarea TCR s-a făcut cu ajutorul anticorpilor monoclonali
- TCR este un heterodimer – lanțuri α și β
o Au secvențe constante și secvente variabile
o A fost identificat și un alt heterodimer γδ
 Puține limfocite folosesc TCR-ul γδ
- Lanțurile care formează TCR fac parte din superfamilia imunoglobulinelor
- Fiecare lanț prezintă 2 domenii care conțin o legătură disulfidică intralanț
o Porțiunea N-terminală – prezintă variații
o Porțiunea C-terminală – este conservată
o Molecula TCR seamănă cu un fragment Fab

43
- Domeniile variabile - prezintă 3 regiuni hipervariabile – echivalentul regiunilor CDR
- Domeniile transmembranare ale TCR conțin reziduuri încărcate pozitiv – permite
interacțiunea cu lanțurile complexului CD3 – responsabil pentru transmiterea
semnalului
- Porțiunea intracitoplasmatică este scurtă – nu poate transduce semnalul
- TCR se asociază cu molecula CD3 → complexul TCR-CD3
o Moleculele asociate participă doar la transducerea semnalului
o CD3 este necesar pentru exprimarea heterodimerilor αβ și γδ pe suprafața
membranară
 Pierderea genelor pentru codarea CD3 duce la imposibilitatea
exprimării întregului complex
o CD3 este format din 5 tipuri de lanțuri – formează 3 dimeri
 Heterodimer γε
 Heterodimer εδ
 Heterodimer ζζ(zeta) sau ζη
 Lanțurile η și ζ sunt codate de aceiași genă dar diferă partea C-
terminală
 Lanțurile γ, δ și ε fac parte din familia Ig-nelor
 Conțin un domeniu Ig-like, un domeniu transmembranar și o
lungă coadă intracitoplasmatică
o În cazul lanțurilor η și ζ coada este particular de lungă
 Regiunea transmembranară conține reziduuri de acid aspartic incărcate
negativ – permite interacțiunea cu aa încărcați pozitiv din lanțurile TCR
 Cozile intracitoplasmatice ale lanțurilor CD3 conțin ITAM –
imunoreceptor activat pe bază de tirozină
 ITAM se găsește și la nivelul heterodimerului Ig-α/Ig-β și la
nivelul receptorilor Fc pentru IgE și IgG
 ITAM reacționează cu tirozin-kinaze – rol important în
transmiterea semnalului
 Lanțurile γ, δ și ε – un singur motiv ITAM
 Lanțurile η și ζ – 3 motive ITAM

Molecule co-receptor

- Recunoașterea complexului antigen-MHC este mediată doar de complexul TCR/CD3

- La activarea TCR participă și alte molecule
- Ly T sunt împărțite în 2 subpopulații
o Ly T helper – exprimă CD4+ - recunosc MHC II
 Porțiunea N-terminală se leagă la domeniul β2 al MHC II
o Ly T citotoxice – exprimă CD8+ - recunosc MHC I
 Se leagă la domeniile α2 și α3 ale MHC I
- CD4
o Glicoproteină monomerică
o Structură
 Are 4 domenii extracelulare Ig-like
 Regiune transmemranară hidrofobă
 Coadă intracitoplasmatică lungă – conține 3 reziduuri de serină
- CD8
o Este un heterodimer αβ – unite printr-o legătură disulfidică
 Poate exista și ca homodimer αα

44
 o Structură
 Un domeniu extracelular Ig-like
 Regiune transmembranară hidrofobă
 Coadă citoplasmatică
- CD8 și CD4 se încadrează în categoria moleculelor co-receptor – se leagă la
complexul MHC-peptid și participă la transducerea semnalului
- CD8 leagă o singură unitate MHC I
- CD4 leagă un dimer de molecule MHC II
o Apar modificări conformaționale și se formează o structură tetramerică

COMPLEXUL MAJOR DE HISTOCOMPATIBILITATE (MHC)

- Funcția moleculelor MHC este de a lega fragmente peptidice derivate din patogeni și
de a le prezenta pe suprafața celulară pentru a fi recunoscute de către Ly T
- Consecinte:
o Celulele infectate viral sunt ucise
o Macrofagele sunt activate
o Ly B sunt activate pentru a produce Ac
- Proprietăți MHC
o MHC este poligenic – mai multe gene MHC care codează pentru produși cu
diverse capacități de legare a diferite proteine
o Este înalt polimorfic – există multe alele pentru aceste gene
- MHC constă din 3 grupuri majore
o MHC I
o MHC II
o MHC III

Structura MHC

- MHC I
o Glicoproteină
o Heterodimer
 Lanțul α – format de o genă situată în complexul genic MHC
 Format din:
o 3 domenii extracelulare
o Un domeniu transmembranar
o Regiune intracitoplasmatică
 Domeniul α1 – nu are legături S-S intralanț
 Domeniile α2 și α3 – stabilizate prin legături S-S
 Domeniile α3 și β2µG sunt Ig-like
 Domeniile α1 și α2 au structură unică
o 4 foi β-pliate antiparalele unite în partea C-terminală cu
un α helix arcuit
o Sunt aranjate simetric → formează o platformă alcătuită
din 8 foi β-pliate și 2 α-helixuri pe margini
 Formează cupa destinată legării peptidului
 Se leagă atât pe laturi cât și la bază
 Lanțul β2 microglobulina (β2µG)
 Lanț scurt, invariabil

45
  Este codat pe CRS 15q21 – înafara complexului genic MHC
 Poate fi asociat și altor molecule
 Structură globulară cu legături S-S intralanț
o MHC I face parte din superfamilia Ig-nelor
o Domeniul α3 interacționează cu molecula CD8
o β2µG – interacționează cu domeniul α3 și cu aa ai domeniilor α1 și α2
 Aceste interacțiuni sunt esențiale pentru plierea corectă a intregii
molecule
 În absența β2µG majoritatea lanțurilor α al MHC I nu sunt exprimate pe
membrană
 Celulele Daudi nu sintetizează β2µG
- MHC II
o Glicoproteină
o Heterodimer
 Lanț α – 1 leg S-S intralanț
 Lanț β – 2 leg S-S intralanț
 Lanțurile sunt asociate necovalent
 Sunt codate de gene din regiunea MHC II
 Sunt formate din:
o 2 domenii extracelulare
o Domeniu transmembranar
o Regiune intracitoplasmatică
o Structurile N-terminale α1 și β1 ale MHC II să fie analoage cu α1 și α2 ale
MHC I
o Cupa este similară cu cea de la MHC I
o HLA-DR1 – MHC II care care apare ca un dimer de heterodimeri αβ
- Distribuție tisulară
o MHC I – distribuție largă dar nu ubicuitară
 Pe celulele nucleate și pe plachete
 Nu se găsește pe cornee, în regiunea exocrină a pancreasului
 Pe celulele acinare ale parotidei
 Pe neuronii din SNC
 Pe celulele trofoblastului vilos
o MHC II – pe celuele prezentatoare de antigen profesionale – cel. Dendritice,
Ly B macrofage
 Unele celule pot exprima MHC II în condiții fiziologice sau patologice
 Celulele epiteliului timic, celulele Langerhans și Ly T activate cu Ag
exprimă MHC II în mod normal
 Pe alte celule expresia MHC II poate fi indusă

Harta genică

- Complexul MHC se găsește pe CRS 6 – conține peste 300 de gene

- Regiunea MHC – cea mai dens populată din întregul genom uman
- Genele MHC I și MHC II sunt flancate de promotori
- Factorul C II TA – transactivator de clasă II și factorul de transcripție RFX se leagă la
promotor-ul MHC II
o Defecte ale acestor factori – sindromul limfocitelor goale – pacienții nu au
MHC II
- Expresia MHC este reglată de citokine

46
 o Interferonii și TNF cresc expresia MHC I
o IFN γ induce formarea unor factori specifici de transcripție care se leagă la
promoter-ul MHC I
 Mai induce și expresia C II TA
o IL-4 crește expresia de HLA II pe Ly B în rapaus
o IFN γ scade expresia HLA II pe Ly B
o Corticoizii și prostaglandinele scad de asemenea expresia HLA II
- Expresia MHC este scăzută consecutiv anumitor infecții virale
- În infecția cu CMV (citomegalovirus uman) o proteină virală se leagă la β2µG și
previne asamblarea MHC I și transportul către membrană
- Ad12 (adenovirusul) – produce o scădere a transcripției genelor TAP-1 și 2 – molecula
nu se poate asambla
- Acțiunea celulelor NK nu depinde de prezentarea peptidului viral în MHC I
- Genele MHC I
o Genele HLA I sunt notate cu sufixul HLA-A, B, C – codează molecule MHC
clasice
o Gene care codează pentru molecule MHC I non-clasice
 HLA E, F, G, H, J, X și MIC
o MHC E, F G sunt denumiți molecule Ib
 Sunt alcătuite dintr-un lanț α și β2µG
 Au identitate de structură de până la 70% cu moleculele clasice
 Sunt mai puțin polimorfice
o Familia MIC – 15-30% identitate structurală cu MHC clasic – este înalt
polimorfică
 Produșii acestor gene sunt exprimați pe celulele epiteliale și sunt induși
de căldură și de alți stimuli care influențează proteinele de soc termic
- Genele MHC II
o Regiunea MHC II conține gene care codează pentru lanțurile α și β ale MHC
clasice – HLA-DP, DQ și DR
o Există mai multe gene pentru lanțul β cât și pentru lanțul α
o Există gene MHC II care codează molecule non-clasice HLA-DN, DO, DM
o Genele LMP2 și LMP7 – codează pentru subunități ale proteasomului și 2 gene
TAP și TAP2
- Genele MHC III
o Codează pentru compuși ai complementului, steroid 21-hidroxilaze, proteine
de șoc termic, citokine (TNFα și TNFβ)
- Polimorfismul moleculelor MHC I și II
o Moleculele MHC exprimate de un individ nu se schimbă pe parcursul vieții
o Moleculele MHC ale unui individ diferă de cele exprimate de un alt individ al
speciei respective
o Diversitatea derivă din polimorfism – multiple alele candidate pentru un
anumit locus
o Toate genele MHC sunt dominante
o Exprimarea este codominantă – ambele gene alele de pe cromosomii omologi
se exprimă pe suprafața celulelor

47
 DIVERSITATEA IMUNOGLOBULINELOR

- Receptorul Ly B este molecula de imunoglobulină

- Capătul amino-terminal – recunoaște antigenul – porțiune variabilă
- Capătul carboxi-terminal – implicat în funcțiile biologice – porțiune constantă
- O imunoglobulină prezintă 2 situsuri identice de legare a antigenului – paratop
o Format din partea variabilă a lanțului ușor și din partea variabilă a lanțului greu
o Localizat în regiunile de hipervariabilitate
- Antigenul participă la legare prin epitop
- Imunoglobulina este organizată în domenii globulare – 2 straturi opuse, unite prin
intermediul unei legături disulfidice intra-lanț și a unei legături hidrofobe
o Fiecare strat este format din foi β-pliate antiparelele, unite prin bucle de
conexiune
- Fiecare Ly B este capabil să răspundă unui epitop unic – teoria selecției clonale
o Antigenele selectează limfocitele care au specificitate potrivită, le activează și
determină proliferarea acestora
o O parte dintre acestea se diferențiază în plasmocite
 Plasmocitele nu exprimă imunoglobuline pe suprafață
 Plasmocitele secretă imunoglobuline – variantă solubilă a receptorilor –
anticorp
 Anticorpii recunosc antigenele în mod specific – se formează
complexe antigen-anticorp – complex imun
- Receptorul BCR mai este alcătuit pe lângă imunoglobulină și din moleculele Igα și Igβ
– au rol în transmiterea intracelulară a semnalului
- Sistemul imun al mamiferelor poate să sintetizeze mai mult de 1010 imunoglobuline
diferite
o Totalitatea specialităților diferite pe care le produce sistemul imun – repertoriu
imunologic
- Teorii care explică numărul mare de imunoglobuline
o Teoria liniei germinale – doar 15% dintre genele genomului haploid sunt
alocate codării imunoglobulinelor
o Teoria variației somatice – un număr limitat de gene este dedicat
imunoglobulinelor, dar prin recombinări și mutații se produce o mare
diversitate
o Ideea conform căreia există gene separate pentru regiunea variabilă și pentru
regiunea constantă
o Rearanjarea genelor în cursul diferențierii Ly B

Formarea lanțurilor ușoare

- Imunoglobulinele utilizează 2 tipuri de lanțuri ușoare: k și λ

- Gena pentru lanțul k – cromosomul 2
- Gena pentru lanțul λ – cromosomul 22
- Prima opțiune a Ly B este lanțul k
- Lanțul k este codat de:
o Segmentul genic V (variabil) – primii 95 AA
 Există aproximativ 75 de segmente genice Vk diferite
 Sunt aranjate în mod liniar, separate prin introni și precedate de un
promotor (intron) și o secvență exonică Leader – în aval de promotor

48
  Secvența Leader codează un scurt peptid care are rolul de a
introduce în RE lanțul sintetizat
o Este clivat înainte de ansamblarea lanțurilor L și H
o Segmentul genic J (joining) – 96-108
 Format din 5 segmente
 Se găsesc spre capătul telomeric al ADN-ului
 Este separat printr-un intron foarte lung de singura genă pentru
regiunea constantă - Ck
- Formarea începe prin lipirea unui segment genic V cu un segment genic J – rearanjare
genică
o Genele sunt rearanjate și unite datorită unor secvențe intronice – RSS –
secvențe semnal de recombinare
o Procesul este mediat de RAG-1 și RAG-2 – genele de activare a recombinării
 Aceste enzime acționează exclusiv la nivelul limfocitelor
o Cele 2 segmente unite sunt alese în mod complet aleatoriu
o Se formează o secvență genică continuă
o Materialul genetic dintre cele 2 segmente este îndepărtat
o ADN-ul Ly B a suferit o rearanjare a genelor lanțului K
o Secvența rearanjată este transcrisă de o ARN-polimerază, începând de la
segmentul L până la semnalul stop de după gena pentru regiunea constantă – se
formează un transcript ARN primar
o Urmează un proces de tăiere (matisare) a ARNm precursor (splicing) – se
îndepărtează secvențele necodante
o Are loc și un proces de poliadenilare a genei constante
o Are loc translația și proteina este dirijată în lumenul RER
o În RER secvența Leader este îndepărtată și se face asocierea dintre lanțul greu
și cel ușor
- Lanțul ușor λ este codat de:
o 75 segmente genice Vλ
o 4 segmente genice Jλ
 Fiecare segment J este asociat cu un segment genic C distinct
- Sinteza lanțului λ este similară cu cea a lanțului k
o Printr-o rearanjare aleatorie mediată de RAG1 și RAG2, un segment genic V
este unit cu un segment genic J
o ADN-ul rearanjat va utiliza gena C asociată segmentului J ales

Formarea lanțului greu

- Genele lanțului greu sunt situate pe cromosomul 14

- Lanțul greu este codat de:
o Segmentul genic VH – 130 segmente genice
o Segmentul genic DH (diversitate) – 27 segmente genice
o Segmnetul genic JH – 6 segmente genice
- Sunt prezente gene multiple pentru regiunea constantă
o Grupul genelor C este separat de genele J printr-un intron lung
o Fiecare genă C este formată din mai mulți exoni și introni
- Rearanjarea genică
o Un segment genic D este lipit de un segment genic J
o Lângă segmentul DJ rezultat se aduce un segment V

49
 o După rearanjări, o ARN polimerază se leagă la pormotor și transcie întreaga
secvență
 În acest proces sunt antrenate și primele 2 gene constante - Cµși Cδ
 Rezultă un transcript ARN primar care va urma un proces de matisare
și poliadenilare diferențiată
 Matisarea duce la eliminarea intronilor și la separarea genelor
Cµși Cδ
o Primul Ly B va avea lanț greu VDJ Cµ → Ig M
o În etapa următoare segmentul VDJ se asociază cvasialterbativ atât cu gena Cµ
cât și cu gena Cδ
 Acest proces duce la exprimarea simultană pe Ly B a Ig M și Ig D, cu
aceiași specificiate, determinată de aceeași combinație VDJ

- Secvențele semnal de recombinare

o Reprezintă secvențe conservate la nivelul ADN-ului
o Sunt formate dintr-un heptamer și un nonamer, separate de o secvență
neconservată formată din 12 sau 23 de baze azotate
 Lungimea distanțierilor corespunde fie unei spire, fie a două spire
complete a helix-ului ADN
o Aceste secvențe sunt secvențe intronice
o Localizare
 După fiecare segment genic V
 Înaintea fiecărui segment J
 La ambele capetele ale segmentelor D
o Funcționează ca ținte pentru enzimele RAG – secvențe semnal
- Rearanjarea genelor are loc sub acțiunea mai multor enzime – recombinaze
o Genele RAG1 și RAG2 – codează proteine care sunt capabile să inducă
rearanjarea VDJ sau VJ
o Recombinazele RAG1 și RAG2 și enzima TdT (terminal deoxinucleotid
transferaza) – singurele enzime care se găsesc doar în limfocite
- Rearanjările V(D)J pot fi productive sau non-productive
o Rearanjare productivă – duce la o secvență VJ sau VDJ care poate fi transcrisă
și translată în întregime
o Rearanjare non-productivă – generează codoni stop care vor bloca translația –
celulele sunt eliminate prin apoptoză
- Taierea ADN-ului nu este precisă
o Duce la variabilitate mare a limfocitelor
o Poate conduce la rearanjări neproductive
- Genele implicate în codarea lanțurilor pentru imunoglobuline sunt gene dominante
o Limfocitele pot să utilizeze alelele doar de pe un singur cromozom → excluzie
alelică
o Singura rearanjare simultană de pe cei doi cromosomi este între genele D și J
 Restul rearanjărilor au loc pe un singur cromosom
o Fiecare limfocit va reține doar o rearanjare productivă VDJ sau VJ – sunt
produse lanțuri ușoare și grele cu o parte variabilă identică → receptori cu
specificitate unică

50
 Factori care contribuie la generarea diversității imunoglobulinelor

- Codarea lanțurilor imunoglobulinelor este asigurată de mai multe gene

- Fiecare dintre aceste gene este aleasă dintr-un rezervor genic alcătuit din gene perfect
individualizate
o Cel mai bine reprezentat este grupul segmentelor genice V
- Rearanjările aleatorii guvernate de recombinaze
o Pentru obținerea numărului de variante posibile se înmulțește numărul
segmentelor genice
- Paratopul este format din combinația părții variabile a unui lanț greu și a părții
variabile a unui lanț ușor
o Asocierea dintre aceste 2 lanțuri este aleatorie
- Diversitatea joncțională sau flexibilitatea joncțională – imprecizia unirii genelor
o Tăierea dintre RSS și secvența codantă pare să fie precisă
o Unirea secvențelor codante este adesea imprecisă
- Regiunea P de adiție după tăierea ADN-ului
o Ac de păr – buclă care unește capetele catenelor care urmează să fie asociate
o Tăierea acelor de păr este făcută de endonucleaze – de cele mai multe ori
tăierea este asimetrică – una din catene devine mai lungă
o Este necesară intervația unor enzime de reparare
o Se crează o secvență palindromică – această regiune a fost denumită regiunea
P de adiție
- Cele două catene ADN sunt tăiate și de către exonucleaze
o Acestea pot să taie chiar din secvențele codante
o Intervin ligazele care repară ADN-ul → rearanjare a genelor
- Regiunea N de adiție
o Creată cu ajutorul TdT – transferază deoxinucleotidil terminală
 Are rolul de a adăuga nucleotide la capetele genei D în cursul unirii
acesteia cu gena J sau V
 Numărul maxim de nucleotide adăugate = 15
- Adiția în regiunea P și în regiunea N și delețiile conduc la apariția unor secvențe
genice complet noi
- Mutațiile somatice
o Se produc întâmplător la nivelul genelor rearanjate
o Au o frecvență crescută

Asocierea genei constante și comutarea de clasă

- Ultima genă J este separată de prima genă C printr-un intron foarte lung
- Fiecare genă C este precedată de promotor, de un amplificator al transcripției și de o
secvență intronică – switch – caracteristic fiecărei gene în parte
o Gena Cδ nu are secvență switch
o Rolul regiunii switch este de a permite asocierea la acest nivel a unor
recombinaze – specifice pentru fiecare clasă
- Genele Cµși Cδ sunt primele transcrise
o Sunt transcrise simultan
- Transcriptul primar conține genele VDJCµCδ
o Primele 2 situsuri de poliadenilare sunt asociate genei Cµ,iar celelalte 2 genei
Cδ

51
 o Dacă poliadenilarea are loc la nivelul situsului 2 – ARNm conține toată
secvența genei Cµ - rezultă forma membranară a lanțului
o Dacă poliadenilarea se face la nivelul situsului 4 – prin tăierea ARN se pierde
secvența Cµ - ARNm codează pentru forma membranară a lanțului Cδ
o Secvența VDJ poate să se unească și cu gena Cµ și cu gena Cδ
- Ly B mature dar naive exprimă simultan și IgM și IgD – au aceiași specificitate
determinată de aceeași combinație VDJ
- După stimulare antigenică IgD se pierde iar IgM tinde să fie înlocuit cu un alt isotip –
comutare de clasă
o Acest proces are loc în timpul vieții adulte a Ly B – nu mai sunt posibile noi
rearanjări genice
- Comutarea de clasă nu influențează specificitatea imunoglobulinei
- Procesul de comutare de clasă are loc în contextul unui răspuns imun față de un
antigen T-dependent – răspuns imun în care sunt implicate și Ly TH
o Răspunsul față de antigenele T independente, în absența intervenției Ly TH nu
conduc nici la memeorie imunologică și nici la comutare de clasă

Secreția anticorpilor

- Când Ly B se transformă în plasmocit, sinteza de Ig de suprafață este înlocuită cu cea

de anticorpi
- Posibilitatea sintezei unei forme sau a alteia se datorează existenței unor exoni
suplimentari – M1 și M2 – localizați la nivelul ultimului domeniu extracelular
- M1 codifică porțiunea transmembranară
- M2 codifică porțiunea intracitoplasmatică
- Poliadenilare la nivelul situsului 1 de la nivelul transcriptului primar – M1 și M2 sunt
pierduți → forma secretată

Mecanisme genetice care stau la baza generării diversității TCR

- Întreaga porțiune extracelulară a TCR seamănă cu fragmentul Fab al anticorpilor

- Componenta implicată în transmiterea semnalului de activare este molecula CD3 –
analogă heterodimerilor Igα și Igβ
- Mecanismul de formare a TCR implică rearanjări genice V(D)J și diversitate
joncțională
- Deosebiri de formare a celor două categorii de receptori
o Existența a două tipuri de TCR
 TCR 1 – γδ
 TCR 2 – αβ
o Genele care codează lanțurile α și δ – cromosomul 14
 Genele δ sunt localizate între genele Vα și Jα → nu poate exista o
expresie simultană a TCR αβ și TCR γδ
o Genele care codează lanțurile γ și β – cromosomul 7
o TCR nu suferă hipermutații somatice – măsură de siguranță împotriva apariției
limfocitelor autoreactive
 Formarea TCR începe în corticala timusului
 Timocitele exprimă molecula CD3
 Nici una dintre moleculele co-receptor nu este prezentă – celule
dublu negative
 Primele gene care se rearanjează cun cele pentru lanțurile γ și β

52
 o Dacă genele γ suferă o rearanjare productivă începe și
rearanjarea genelor δ
 Dacă genele γ și genele δ sunt rearanjate productiv – are loc
transcripția și incepe sinteza lanțurilor γδ → dezvoltarea în
celule dublu negative CD3+ γδ
 Majoritatea timocitelor DN aleg altă cale de dezvoltare
o Dacă rearanjările γ și/sau δ nu sunt funcționale, se
continuă rearanjările β
o Dacă se ajunge la o rearanjare TCRβ productivă se
opresc rearanjările
o Se declanșează rearanjările pentru lanțul α
o Timocitele care ajung la rearanjări productive sunt
capabile să exprime pe suprafață un TCR αβ complet
format
 Urmează selecția pozitivă și negativă
 Selecția pozitivă – la nivelul corticalei profunde, sub influența
celulelor epiteliale corticale
o Timocitele care sunt capabile să recunoască prin
intermediul TCR-ului moleculele MHC sunt selectate
pozitiv – supraviețuiesc și primesc semnale de
proliferare – consecința acestui fenomen reprezintă
restricție MHC = capacitatea Ly T de a recunoaște
antigenul doar în contextul moleculelor MHC proprii
organismului
o Excluzia alelică funcționează mai puțin în cazul
lanțurilor α ale TCR
o O serie de celule care nu au fost selectate pozitiv au
posibilitatea să își reia rearanjările pentrul lanțul α
 Dacă rearanjarea este productivă – se poate
genera o nouă specificitate
 Acest fenomen se numește editare
 Timocitul trebuie să treacă din nou prin procesul
de selecție pozitivă
 Selecția negativă – la nivelul joncțiunii cortico-medulare și în
corticala medulară, sub influența celulelor epiteliale
o Se elimină timocitele care poartă receptori de mare
afinitate pentru moleculele MHC self singure sau pentru
alte antigene selp prezentate de MHC – toleranță față de
self
o Acest proces se numește toleranță centrală
o Se elimină limfocitele autoreactive
 Timocitele care recunosc MHC I se diferențiază în Ly T citotoxice
CD8+
 Timocitele care recunosc MHC II se diferențiază în Ly T helper CD4+

53
 DEZVOLTAREA LIMFOCITELOR T ȘI B

- Celulele stem hematopiietice multipotente se diverențiază în celule stem mieloide și

apoi în celule stem limfoide
- Celulelele stem limfoide rămân la nivelul măduvei osoase și se diferențiază în Ly B
sau migrează la nivelul timusului și se diferențiază în Ly T
- Măduva osoasa și timusul sunt organele limfoide primare
o La acest nivel este desăvârșită formarea limfocitelor – exprimă și un receptor
pentru antigen complet și corect format

Dezvoltarea limfocitelor T

- Timusul derivă din a 3-a și a 4-a pungă faringială

- În săptămâna a 6-a de sarcină, timusul este invadat de celule dendritice, macrofage și
precursori T și este transformat într-un organ limfoid primar
o Adevărata migrație a progenitorilor celulelor T către timus are loc începând cu
a 8-9-a săptămână
o Precursorii T suferă o maturație rapidă la nivelul timusului
 Timusul reprezintă locul celei mai intense activități mitotice din
organism
- După 20 de săptămâni limfocitele T mature încep să migreze către organele limfoide
secundare
- În SCID – imunodeficiență severă combinată – timusul nu poate să devină organ
limfoid primar
- Timectomia la șoareci a dus la infecții generalizate și la moartea animalelor
- Sindromul DiGeorge – timusul este hipoplazic sau chiar aplazic
- Diferențierea limfocitelor în timus se produce de-a lungul întregii vieți a unui individ
o Dimensiunile timusului scad odată cu pubertatea – probabil datorită sintezei de
hormoni steroizi
- Timusul – organ limfo-epitelial, retrosternal, bilobat
o Fiecare lob este organizat în lobului
o Stroma timică este formată din fibroblaste și celule epiteliale dendritice –
formează o rețea tridimensională
o În această rețea se găsesc Ly T în dezvoltare – timocite
o Fiecare lobul este constituit dintr-o regiune corticală și una medulară –
joncțiune cortico-medulară
o Celulele epiteliale dendritice din regiunea corticală și cele din regiunea
medulară sunt diferite din punct de vedere morfologic și molecular
o Celulele epiteliale ale medularei, celulele din regiunea subcapsulară și cele
perivasculare prezintă molecule comune – distincte de moleculele exprimate de
celulele epiteliale corticale
o Joncțiunea cortico-medulară este populată de celulele derivate din măduva
hematogenă – macrofagele santinelă și celulele dendritice interdigitate (APC)
 Celulele interdigitate sunt prezente și în medulară
o În regiunea externă a cortexului – celule doică – celule de origine epitelială
care pot prelua între prelungirile lor un număr de până la 50 de timocite →
complexe multicelulare
o În regiunea medulară – corpusculii Hassal – formați din aglomerarea celulelor
epiteliale degenerate

54
o Natura distinctă a compartimentelor timusului este subliniată și de atrofia
selectivă indusă de anumiți factori:
 Organotina – acționează asupra celulelor T imature corticale
 Dioxina – acționează asupra unui receptor prezent pe suprafața
celulelor epiteliale corticale
 Ciclosporina A – determină atrofia elementelor medulare – blochează
diferențierea celulelor T corticale în celule T medulare
 Prin producerea de hidroxil steroid dehidrogenază – Ly T medulare
sunt relativ rezistente la acțiunea steroizilor
o Interacțiunea dintre celulele stromale timice și celulele T în formare este
esențială pentru dezvoltarea celulelor T
 Această interacțiune este necesară și pentru dezvoltarea celulelor
epiteliale
o Fibroblastele sintetizează fibronectina, colagen și laminină - formează
structuri la nivelul cărora se concentrează factori solubili – se remarcă IL-7
o Există interacțiuni și între proteinele matricii extracelulare și o varietate de
molecule de adeziune (integrine) prezente pe suprafața unor subpopulații de
limfocite
 Celulele stromale reprezintă liganzi pentru receptorii Notch 1 de pe
suprafața timocitelor
 Notch 1 stimulează dezvoltarea Ly T și inhibă dezvoltarea Ly B
o Dezvoltarea timică implică și interacțiuni cu mediatori non-timici – citokine –
interleukine, CSF-uri (factori de stimulare a coloniilor), IFNγ
o Rearanjările genice intracelulare și interacțiunile intercelulare din timpul
proceselor de selecție sunt reglate de hormoni timici și de interleukine
o Lamina bazală – separă spațiile epiteliale și perivasculare – bariera hemato-
timică
 Împiedică pătrunderea macromoleculelor din exterior la nivelul stromei
timice
 Previne contactul dintre antigenele circulante și Ly T imature
o Timusul are și rol de glandă
 Secretă hormoni cu rol în diferențierea celulelor T – stimulează apariția
unor molecule pe suprafața acestora
 Exemple: timulina, α1 timozina, β4 timozina și timopoietina (și
pentapeptidul său activ TP-5)
 Doar timopoietina și timulina au origine exclusiv timică
 Timulina – nonapeptid zinc-dependent
 Acționează ca imunoreglator fiziologic ce contribuie la
menținerea homeostaziei Ly T
o Timusul prezintă legături cu SN
 Este bogat inervat de fibre colinergice și adrenergice
 Celulele epiteliale medulare, celulele subcapsulare, perivasculare și
celulele doică sunt capabile să sintetizeze oxitocina, vasopresina și
neurofizina
o Stresul acut duce la o scădere dramatică a numărului de celule T din cortex și o
creștere a numărului de celule epiteliale care exprimă markeri corticali și
medulari
o Distrugerea celulelor T corticale se datorează acțiunii citolitice a steroizilor
o Ly T medulare sunt relativ rezistente la acțiunea steroizilor ca urmare a 20α-
hidroxi steroid dehidrogenazei

55
 Evoluția timsului

- Involuția timică începe după primele 12 luni de viață – după unii autori
- După alți autori
o Timusul este complt dezvoltat la naștere
o Urmează o perioadă de creștere până la vârsta de 2 ani
o Începe din nou să crească între 7 și 12 ani
o Începând cu pubertatea începe un proces de înlocuire progresivă a majorității
spațiilor perivasculare cu țesut adipos și fibros
o În jurul vârstei de 50 de ani, 80% din volumul timic este reprezentat de
grăsime
- Pierderea țesutului glandular este descrisă ca involuție și conduce la păstrarea unui
minimum de țesut cortical și medular
- Diminuarea celularității se produce în special datorită faptului că timocitele dublu
negative sunt împiedicate să mai prolifereze și apoi să se diferențieze – scade
diversitatea repertoriului TCR pe măsură ce organismul înaintează în vârstă
- Involuția timică nu se datorează unui influx mai mic de progenitori ai Ly T și nici unui
defect intrinsec al acestora
- Procesul de involuți este controlat prin intermediul a numeroși hormoni gonadali și
timic, corticosteroizi și a unui set de citokine
- Involuția timică nu este un proces intrinsec și nici ireversibil, ci este rezultatul unor
dereglări progresive ale intaracțiunilor neuroendocrine-timice
- Dezvoltarea timusului și îmbătrânirea sa sunt probabil influențate de hormonul de
creștere din glanda pituitară, controlată la rândul ei de hipotalamus
- Procesul ar putea fi reversat cu GH, TSH, T3, T4 și LH-RH
- Micromediul timic este afectat de scăderea cu vârsta a nivelelor de IL-2, IL-3 și IL-7
o IL-7 este propabil implicată în stimularea expresiei bcl-2, necesară timocitelor
care încearcă să producă primul lanț al TCR-ului
- Expresia LIF (factorul de inhibare a leucemiei), IL-4, IL-5 sau IL-6 pare să crească
odată cu înaintarea în vârstă
- Timusul adult deține în continuare capacitatea de a contribui la producerea Ly T
- Timusul adult reține capacitatea de a stimula recuperarea Ly T după tranplantul
medular și este responsabil pentru recuperarea acestora după chimioterapia oncologică
sau anti-retrovirală
- Timectomia la adult, față de cea survenită la vârste mici, nu are urmări dramatice
pentru sistemul imun
o O ipoteză este că alte organe limfoide preiau rolul timusului
o Altă explicație – mecanismul homeostatic prin care numărul de limfocite este
menținut în limite normale

Formarea limfocitelor T

- Celulele stem limfoide migrează din măduva osoasă în timus în a 8-a sau a 9-a
săptămână a sarcinii
- Precursorii T suferă o maturație rapidă
- După 20 de săptămâni Ly T mature încep să migreze către organele limfoide
secundare
- Ly T în dezvoltare = timocite
o Au contact permanent cu celulele epiteliale care formează stroma timică

56
- Celulele stem ajung în sinusul subcapsular iar apoi străbat mai întâi corticala apoi
joncțiunea cortico-medulară și medulara
- La începutul formării, timocitele sunt dublu negative – nu exprimă nici un co-receptor
o DN1 – c-kit+, CD44+, CD25- – progenitori timic
o DN2 – c-kit+, CD44+, CD25+ - pro T
o DN3 – c-kit-, CD44-, CD25+ - pre T precoce
o DN4 – c-kit-, CD44-, CD25- - pre T tardiv
- La intrare în cortexul extern celulele stem limfoide proliferează rapid
- Inițial pe suprafața celulelor sunt exprimate moleculele CD34 (marker de celulă stem),
c-kit (receptor pentru SCGF – factorul de creștere a celulelor stem)
- Apoi celula exprimă molecula de adeziune CD44 și CD25 (lanțul α al IL-2R)
- Celulele proliferează, genele TCR rămân ne-rearanjate – celule pro-T
o Este prezentă enzima TdT
- Urmează expresia moleculelor CD2 și CD7, apoi a moleculelor CD1, CD5 și CD3
- În stadiul următor se pierde expresia c-kit, expresia CD44 scade și încep rearanjările
genelor TCR
- Genele β și γ încep să se rearanjeze mai mult sau mai puțin simultan
- Dacă genele γ suferă o rearanjare productivă, începe și rearanjarea genelor δ
o Dacă ambele gene au realizat o rearanjare productivă poate începe trascripiția
și sinteza lanțurilor
o Nu au loc alte rearanjări iar acele timocite rămân γδ și se dezvoltă în celule
DN, CD3+ TCRγδ
o Puține celule reușesc rearanjări productive ale genelor γ și δ
 Există un silencer TCRγ – rol esențial în dezvoltarea Ly T αβ
o Majoritatea Ly Tγδ părăsesc timusul în stadiul DN
 Cele care ajung în stadiu simplu pozitiv sunt CD8+
- Dacă rearanjările γ și/sau δ nu sunt funcționale, vor continua rearanjările β
o Celulele se opresc din proliferare și încep rearanjările DJ – simultan pe ambii
cromosomi
o Procesulde rearanjare V-DJ continuă doar pe unui din cei doi cromosomi –
excluzie alelică
o Celulele care nu ajung la rearanjări productive vor muri
o Dacă rearanjările sunt productive începe producerea acestui lanț
o Se formează timocite DN – pre-T
o Lanțul β este asociat pe membrană cu o glicoproteină – lanț pre-Tα – împreună
cu lanțul β și molecula CD3 formează receptorul celulei pre-T
o Semnalul necesar diferențierii provine din interacțiunea pre-TCR cu liganzi
necunoscuți
 Se transmite un semnal prin complexul CD3 – activează lck – o protein
tirozin-kinază
o Efectele trasducției semnalului prin pre-TCR
 Odată ce s-a ajuns la o rearanjare TCRβ productivă, sunt suprimate alte
rearanjări pentru lanțul β
 Sunt selectate timocitele care exprimă lanțul β - expandare și maturare
ulterioară
 Din acest moment sunt declanșate rearanjările pentru lanțul α
 Începe diferențierea către stadiul dublu pozitiv
 Moleculele CD4 și CD8 sunt exprimate simultan – celule dublu
pozitive
o Timocitele încep să prolifereze din nou

57
  Nu pot să apară rearanjări TCR α
 Genele RAG-1 și RAG-2 sunt active din punct de vedere
transcripțional
 Proteina RAG-2 este degradată rapid în celulele care
proliferează
 Această fază de proliferare contribuie la diversitatea Ly T prin
generarea de clone cu un singur lanț β rearanjat
 Aceste lanțuri sunt asociate cu diferite lanțuri α
o Proliferarea se oprește și nivelul RAG-2 crește
 Încep rearanjările α
 Timocitele care realizează o rearanjare productivă sunt capabile să
exprime pe suprafață un TCR αβ complet format
o Timocitele sunt DP și se găsesc la nivelul corticalei profunde
o Expresia CD44 și CD25 s-a pierdut complet

Procesele de selecție

- Rolul proceselor de selecție:

o Eliminarea limfocitele care prezintă un TCR nefuncțional – nu sunt capabile
să recunoască molecule MHC self
o Eliminarea limfocitelor care recunosc complexele MHC/peptid self expuse pe
membranele APC-urilor
- Aviditate moderată – disociere în timp a timocitelor de APC-uri – împiedică
asambralrea unui complex de semnalizare complet
- Selecția pozitivă
o Timocitele DP care recunosc și leagă cu o forță moderată moleculele MHC I
sau II vor fi selectate pozitiv
o Selecția pozitivă asigură restricția MHC – capacitatea TCR de a interacționa
doar cu moleculele MHC self
o Dacă receptorii timocitelor se leagă cu aviditate crescută la complexele
MHC/peptid și rata de disociere este scăzută – aceste celule sunt eliminate
o Acest proces are loc la nivelul corticalei profunde
o Implică interacțiuni ale timocitelor DP, TCR cu celulele epiteliale corticale
o Restricția MHC va permite Ly T să recunoască Ag-nele prezentate doar în
contextul MHC-urilor self
o Un Ly T va răspunde la un Ag doar dacă acesta este legat de tipul de moleculă
MHC pe care l-a întâlnit în acest stadiu de dezvoltare
o O serie de celule care nu au fost selectate pozitiv au posibilitatea să își reia
rearanjările α
 Dacă rearanjarea este pozitivă poate să apară o nouă specificitate
 Acest proces se numește editare
 Timocitele care suferă acest proces trec din nou prin selecția pozitivă
 Dacă rearanjarea nu este productivă se produce apoptoza
o Selecția pozitivă este urmată de proliferare și de stoparea genelor RAG1 și
RAG2 – rearanjările sunt oprite
o În cadrul selecției pozitive, timocitele se diferențiază în celule simplu pozitive
 Dacă TCR leagă un peptid prezentat de o moleculă MHC I – este
angajat și CD8 care transmite un semnal pentru inhibarea CD4 și invers
o Pentru a împiedica pătrunderea LyT cu potențial autoreactiv în periferie
timocitele suferă un nou proces de selecție

58
- Selecția negativă
o Are loc prin interacțiunea timocitelor cu celulele de origine hematopoietică de
la nivelul joncțiunii cortico-medulare: macrofage santinelă, celule dendritice
interdigitate și continuă în medulară, sub influența celulelor epiteliale
o Un timocit care exprimă TCR capabil să recunoască cu prea mare afinitate
combinația MHC/peptid este eliminat prin apoptoză
o Din acest proces de selecție supraviețuiesc doar Ly T cu afinitate potrivită
pentru MHC self și nu recunosc Ag self
o Această selecție conduce la toleranța față de self – toleranță centrală
o La nivelul medularei a fost identificat un grup de celule epiteliale care pot
exprima molecule specifice unor diverse țesuturi
 ARN care codează pentru o serie de molecule membranare și secretate
 Factori de transcripie
 În exprimarea acestora este implicat un factor transcripțional – AIRE –
regulator autoimun
- Timocitele SP sunt reținute câteva zile în medulară, unde primesc un semnal ce induce
o nouă proliferare
- Celulele ajung la maturitate și pot fi exportate în periferie ca limfocite mature, naive,
în stadiul G0 al ciclului celular
o Acestea se îndreaptă spre organele limfoide secundare – populează ariilte T-
dependente

Limfocitele T γδ

- Aproximativ 5% din Ly T folosesc receptorul γδ

- Reprezintp populația majoritară de Ly T din piele și epiteliile intestinal și pulmonar
- În piele sunt numite limfocite intaepidermale
o Sunt dublu negative
- Celulele γδ din epiteliul intestinal și pulmonar sunt numite limfocite intaepiteliale
o Sunt CD8+
- Celulele γδ nu sunt recirculate și rămân fixate în țesuturi
- Diversitatea joncțională și regiunea N sunt absente
- Celulele γδ sunt capabile să se lege direct la antigen
- Nu sunt restrictate de MHC
- Se pot lega la antigene ne-peptidice de pe suprafața micobacteriilor și la PPD – derivat
peptit purificat
- Pot liza o serie de celule tumorale într-o maniera independentă de MHC
- Ar putea avea rolul de a elimina celulele self deteriorate dar și microbi
- Sunt destinate să răspundă unor antigene epidermice sau intestinale

Ontogenia limfocitelor B

- Înainte de naștere, sacul vitelin, ficatul fetal și măduva osoasă fetală sunt situsuri
majore de maturare
- După nasștere – Ly B mature sunt generate doar în măduva osoasă
- Dezvoltarea Ly B începe de la stadiul de celulă stem limfoidă
- Primul stadiu care marchează orientarea către lineajul B este numit pro-B

59
- Celula pro-B
o Proliferează în măduva osoasă – umple spațiile extravasculare dintre
sinusoidele mari ale osului
o Exprimă molecula CD45R – tirozin fosfatază și CD44 – moleculă de adeziune
ce interacționează cu acidul hialuronic de pe suprafața celuleli stromale
 Această interacțiune promovează interacțiunea dintre c-kit și SCF
o Stadiul pro-B precoce
 Încep rearanjările DJ – simultan pe ambii cromosomi
 Genele și enzimele RAG1 și RAG2 sunt active, ca și enzima TdT
o Stadiul pro B tardiv
 Rearanjarea V-DJ are loc pe un singur cromosom – excluzie alelică
 Dacă rearanjarea este neproductivă, procesul continuă pe cromosomul
pereche
 Ca urmare a interacțiunii dintre c-kit și SCF celulele pro-B exprimă IL-
7R
 IL-7 secretată de celulele stromale induce maturarea celulelor
pro-B în celule pre-B
- Celula pre-B
o Marchează asocierea primei gene constante - Cµ la segmentul VDJ
o Începe procesul de translație
o Lanțurile µ pot fi identificate în citoplasmă
o O cantitate redusă de lanțuri µ este exprimată pe suprafața celulei
 Se asociază cu un lanț L surogat format din 2 segmente peptidice: V
pre-B și λ5
o Asamblarea a două lanțuri µ și a două lanțuri V pre-B/λ5 duce la formarea
receptorului celulei pre-B
 Acest receptor este asociat cu heterodimerii Igα(CD79a)/Igβ(CD79b)
→ receptor pre BCR
 Igα și Igβ au rol în transmiterea semnalului în interiorul celulei după
legarea Ag-nului
o Celulele care nu reușesc să exprime pre-BCR mor prin apoptoză
o Celulele care exprimă pre-BCR suferă noi transformări mediate de semnalele
transmise prin acest receptor
o În acest stadiu rearanjările VDJ sunt stopate și încep rearanjările pentru lanțuri
ușoare
o Prima opțiune este lanțul L de tip k
 Dacă rearanjările pentru lanțul k sunt neproductive pe ambii cromosomi
2, celula încearcă rearanjări V-J pentru lanțul λ – se respectă principiule
excluziei alelice
o TdT își încetează activitatea
- Celulele B imature
o Lanțurile ușoare sunt asambralte cu lanțurile grele µ
o IgM monomerică poate fi formată și exprimată pe membrana celulară
o Ly B imature pot recunoaște și lega Ag, dar această legare duce la o inactivare
de lungă durată și nu la expansiune și diferențiere
o Ly B imature interacționează cu moleculele self din măduva osoasă – duce la
inactivare
o Aceste interacțiuni duc la dezvoltarea toleranței la self
o Dacă un Ly B imatur este expus la o moleculă self exprimată pe suprafața
celulelor din stroma medulară – limfocitele mor prin apoptoză - deleție

60
 o Dacă Ly B imature leagă Ag solubile, celulele sunt inactivare, dar nu deletate –
sunt anergizate
o Inactivarea Ly B imature autoreactive se numește selecție negativă
o Se poate apela la noi rearanjări – proces numit editare – poate duce la o nouă
specificitate care salvează Ly B de la inactivare
- Celulele B mature
o Ultimul stadiu de dezvoltare a Ly B
o Co-expresia IgM și IgD
 Acest lucru este posibil ca urmare a unei modificări în procesarea
ARN-ului care apare la nivelul transcriptului primar
 Se produc două molecule mARN
- Factori transcripționali care acționează în timpul dezvoltării hematopoietice
o E2A
o EBF – early B cell factor
o BSAP – proteina activatoare a celulei B
o Sox-4
- Șoarecii care nu au E2A nu pot exprima RAG1 – nu pot produce rearanjări DJ și nu
pot exprima λ5
- Dacă gena Pax-5 este defectă (gena care produce BSAP) se blochează dezvoltarea Ly
B
o Situsurile de legare ale BSAP se găsesc la nivelul promoter-ilor unor gene
caracteristice ale Ly B, inclusiv V pre-B și λ5 și la nivelul enhacer-ilor genelor
constante
o BSAP are rol și dincolo de stadiile precoce de dezvoltare
o Acest factor este prezent la nivelul SNC – absența lui duce la defecte severe de
dezvoltare a creierului
- Acțiunea Sox-4 afectează stadiile precoce

Celulele B-1 și B-2

- Ly B-1 apar în ontogenie înainte celulelor B-2

- B-2 este grupul major de limfocite la om și la șoarece
- Ly B-1 apar în cursul dezvoltării fetale
o Exprimă IgM
o Expresia IgD este scăzută
o Prezintă pe suprafață molecula CD5 – marker al Ly Th
o Se găsește în cantități mici în majoritatea organelor limfoide
o Localizate cu predilecție în cavitatea peritoneală și pleurală
o În viața postnatală aceste celule se reînnoiește prin proliferarea extramedulară
a unora dintre ele
o Răspund destul de prost la Ag proteice, dar mult mai bine la carbohidrați
o Nu suferă hipermutații somatice și nici comutări de clasă
o Ac-ii produși de aceste celule sunt de mică afinitate
o Fac față unui număr restrâns de patogeni
o Ly B CD5+ nu necesită ajutorul Ly Th
 Sunt responsabile pentru nivelul IgM din serul normal
 Produc asa numiții Ac naturali
 Se pot lega la structuri self fără să antreneze distrucția acestora
o Multe din leucemiile limfocitice cronice apar din acest subset

61
 PROCESAREA ȘI PREZENTAREA ANTIGENULUI

- Ly T sunt capabile să ucidă celulele infectate provenind de la același șoarece, dar nu și

de la un șoarece diferit – restricție MHC
- RI secundar mediat de Ly B poate fi indus doar de Ag self
- RI secundar mediat de Ly T poate fi indus atât de Ag self cât și de Ag denaturat
- Ag-nele extracelulare sunt eliminate de către anticorpi
- Ag-nele intracelulare sunt eliminate de către Ly T
- Ag-nele endogene sunt procesate în citosol și prezentate în MHC I
- Ag-nele exogene sunt procesate pe calea endocitică și prezentate în MHC II

Antigene endogene – calea citosolică

- Proteinele intracelulare sunt degradate rapid în peptide scurte cu ajutorul unui

proteasom
o Proteinelor destinate proteolizei li se adaugă la capătul NH2 polimeri de
ubiquitină
o Proteasomul este format din subunități cu activitate catalitică
 Proteasom house-keeping sau standard – prezent în toate celulele
 Format din proteasomul 20S + 2 copii ale complexului reglator
19S
o Conține 20 proteine + 6 ATPaze – recunosc ubiquitina
o Enzime implicate în desfacere și translocare
 În urma acțiunii proteasomului rezultă peptide cu lungime de 3-
22 aa
o 20% au o lungime medie de 8-10 aa – potrivite pentru
cupa MHC I
 Imunoproteasom
 Apare în urma expunerii celulei la citokine pro-inflamatorii –
IFNγ și TNF
 Subunitățile catalitice β sunt înlocuite cu subunitățile LMP-2
LMP-7 (codate în complexul MHC) și MECL-1
 Unitatea reglatorie 19S este înlocuită cu alt complex reglator –
11S sau PA28 – este esențial pentru încorporarea LMP-2, LMP-
7 și MECL-1
 În timpul unui răspuns imun este favorizată asamblarea
imunoproteasomului
 Hidrolizează proteine independent de ubiquitinare
 Peptidele care se leagă la MHC I se termină aproape exclusiv cu
reziduuri hidrofobe sau bazice
 Poate cliva proteine nou sintetizate, chiar înainte ca translația să
fie încheiată
o Structura unui proteasom
 Miez comun numit 20S
 Format din 4 unități inelare care delimitează un canal
 Primul și ultimul inel – 7 subunități α
 Mențin forma miezului
 Inelele din mijloc – 7 subunități β
 β1, β2, β5 – componente catalitice active
62
  Au situsurile active enzimatic pe fața internă a cilindrului
o Sistemul imun utilizează această cale de degradare a proteinelor antigenice
pentru a produce peptide mici destinate prezentării în MHC I
- Procesul de clivare al proteinelor este ATP-dependent
- Proteinele rezultate în urma activității proteasomului trebuie transportate în RE, acolo
unde sunt asamblate moleculele MHC
- Transportul peptidelor în RER este asigurat de TAP – heterodimer format din TAP-1
și TAP-2
o Prezintă domenii transmembranare
o Domeniu hidrofobic – străbate membrana și ajunge în lumenul RER
o Domeniu citosolic – leagă ATP-ul
- TAP 1 și 2 fac parte din familia ATP-binding cassette proteins
o Mediază transportul ATP-dependent de aa
- Peptidele generate în citosol de către proteasom sunt translocate de către TAP în RER
o Acest proces necesită hidroliza ATP
o TAP are afinitate crescută pentru peptide formate din 8-13 aa – lungime
optimă pentru MHC I
o TAP favorizează peptidele cu aa carboxi-terminali bazici sau hidrofobi
- Proteinele rezultate din procesare sunt chaperonate de către proteinele de șoc termic –
hsp70, 90, 110
o Hsp fac parte din familia proteinelor de stress
o Expresia lor crește dramatic ca urmare a stress-ului
o Hsp transportă peptidele către partea citosolică a TAP, în timp ce moleculele
chaperon rezidente în RE preiau peptidele și le leagă la partea din interiorul RE
o Transportul până la TAP nu necesită energie
o Trecerea peptidelor în RE necesită energie
- Genele TAP 1 și TAP 2 sunt adiacente celor care codează pentru LMP 2 și 7 în cadrul
complexului genic MHC
o Genele TAP și LMP sunt polimorfice
- Lanțurile α șiβ2 microglobulina ale MHC I sunt sintetizate la nivel ribosomal și apoi
translocate în reticul
- Etape ale asamblării MHC I – participă chaperoni moleculari care facilitează plierea
o Calnexina
 Proteină rezident al RE
 Promovează plierea lanțurilor α libere și formarea de legături
disulfidice
 Coordonează asocierea lanțului β2µG
 Când lanțul β2µG se leagă la lanțul α, calnexina este eliberată
o Calreticulina
 Omolog solubil al calnexinei
o MHC I este asociat și cu o oxidoreductază thiol-dependentă – Erp57
 Catalizează formarea și desfacerea legăturilor disulfidice
o Tapasina
 Membră a superfamiliei imunoglobulinelor
 Bogată în prolină
 Domeniul transmembranar conține un reziduu de lizină care
interacționează cu transportorul TAP
 Expresia sa poate fi indusă de IFNγ
 Gena pentru tapasină este localizată în afara complexului MHC
 Tapasina ajută la stabilizarea moleculei MHC I

63
  Facilitează captarea peptidului înainte ca acesta să fie expus în
mediul din interiorul RER
 Un heterodimer TAP este legat de 4 molecule de tapasină
 Are rolul de a reține în reticul moleculele MHC care au fost încărcate
incorect sau suboptimal
- După legarea peptidului MHC devine stabil, se disociază de chaperoni și poate ieși din
RER
o Prin intermediul complexului Golgi ajunge pe suprafața celulară

Antigene exogene – Calea endocitică

- APC – celule prezentatoare de antigen profesioniste

o Prezintă MHC II pe suprafață
o Sunt capabile să proceseze Ag-nul pe calea endocitică și să-l prezinte Ly Th
o Trebuie să furnizeze și un semnal denumit co-stimulator
- APC profesioniste sunt:
o Celulele dendritice
o Ly B
o Monocitele/macrofagele
- Unele celule pot exprima MHC II în urma stimulării:
o Fibroblaste dermice
o Celule gliale
o Celule pancreatice beta
o Celule epiteliale tiroidiene
o Celule endoteliale
- Celulele dendritice
o Principalele APC-uri
o Induc activarea limfocitară și toleranță
o O primă clasificare
 Convenționale
 Pot fi rezidente sau migratorii
 DC rezidente sunt întalnite în ganglionii limfatici, splină și
timus
 Când nu sunt activate, celulele dendritice sunt numite
convenționale sau interdigitate – sunt imature; pot fi împărțite în
3 subgrupuri
o Derivate din sânge
 CD8+
 Produc cantități crescute de IL-12
 Induc diferențierea de Ly Th1
 Determină proliferarea limfocitelor Tc
 CD4+ - în zona marginală a splinei
 CD4-CD8- - se găsesc în ganglioni
o Derivate din țesut
 Celulele Langerhans – conțin granule Birbeck –
conțin lectine cu rol în procesul de endocitoză
 DC interstițiale
o DC timice – rol important în procesele de selecție
 Plasmacitoide
 Exprimă B220

64
  Conținut crescut de RE
 Exprimă CD4 sau CD8 și IL-3R
 Localizate în sânge și ganglioni limfatici
 Recunosc ARN viral prin TLR 7 și TLR 9
 După activare prezintă Ag și produc IFN I
 DC conveționale – celule DC1
 DC plasmacitoide – DC2
o Celulele dendritice pot fi mature sau imature
 DC imature
 Sintetizează MHC II
 Unii receptori nu sunt reciclați după procesul de endocitoză –
FCγR II
 DC mature
 Au capacitatea de a migra
 Sunt influențate de citokine și molecule de adeziune
 Pot răspunde la chemokine și migrează la situsul infecției
 Produșii virali, bacterieni și citokinele vor determina DC
imature să înceapă procesul de maturare
o DC imature localizate sub stratul epitelial intestinal capturează Ag iar DC
mature îl transportă către plăcile Peyer sau ganglionii mezenterici
o DC stabilite în localizările lor limfoide pier capacitatea de a endocita
 Pot stimula Ly Th
 Scade internalizarea MHC II
o DC mature sunt cele mai eficiente în activarea Ly T naive deoarece:
 Expresie crescută MHC II
 Exprimă CD-SIGN – promoveză adeziunea cu Ly Th
 Nivele scăzute de acid sialic
 Expresie crescută de molecule de adeziune
 Expresie de molecule co-stimulatorii
o DC au rol și în diferențierea Ly T
 Interacțiunea cu DC1 → Th 1 producătoare de IFNγ și IL-2
 Interacțiunea cu DC2 → Th2 producătoare de IL-4 și IL-10
o DC imature induc toleranță
o Doar DC mature sunt capabile să activele Ly T naive
o Celule DC telerogenice amture – prezintă Ag și migrează în organele limfoide
 Includ celule imature, celule rezistente la maturare sau celule activate
o DC prezintă Ag în 3 modalități:
 Direct – DC ale donatorului prezintă peptide ale donatorului asociate cu
molecule MHC ale donatorului → reject acut
 Indirect – Ag ale donatorului în molecule MHC ale primitorului →
rejet cronic
 Semi-direct – DC ale primitorului cu MHC ale donatorului
- Monocitele/macrofagele
o Trebuie activate prin fagocitoza microorganismelor înainte să poată exprima
MHC II sau molecule co-stimulatorii
o Sunt APC-uri pentru celulele T efector sau cu memorie
o Ly Th activate secretă IFN γ – activează macrofagele și determină creșterea
expresiei de MHC II

65
- Ly B
o Exprimă MHC II în mod constitutiv
o Trebuie activate pentru a putea exprima molecule co-stimulatorii
o Recunoaște și internalizează Ag cu ajutorul BCR chiar și în concentrații foarte
mici ale Ag
o Ly B cu memorie exprimă o catitate mare de molecule co-stimulatorii
o Ly B nu servesc ca APC-uri în răspunsurile imune umorale primare
- După ce un Ag a fost internalizat, va fi degradat în peptide la nivelul compartimentelor
ce aparțin căii endocitice de procesare
- Calea endocitică prezintă 3 compartimente cu pH progresiv tot mai acidic
o Endozomii precoce – pH 6-6,5
o Endozomii tardivi sau endolizozomii – pH 5-6
o Lizosomii – pH 4,5-5
- La nivelul căii endocitice, Ag-nul este degradat în oligopeptide de 13-18 aa – lungime
potrivită pentru MHC II
- Procesarea Ag-nului poate fi împiedicată de agenți chimici care cresc pH-ul –
cloroquina sau de inhibitori de proteaze – leupeptina
o Aceste enzime desfac legăturile disulfidice ale moleculellor cu Ag cu ajutorul
GILT
- Lanțurile α și β ale MHC II sunt sintetizate la nivel ribozomal și introduse apoi în
reticul
o Inițial au nevoie de calnexină pentru a le proteja
o Cupa MHC II este ocupată inițial cu lanțul Li – CD 74 (invariant)
 Previne încărcarea cupei cu peptide transportate de TAP
o Li se asociază cu trei perechi de molecule α și β
o Li acționează și ca chaperon – este implicat în plierea corectă a lanțurilor,
ieșirea moleculei din RER și orientarea MHC II din rețeaua trans-Golgi în
calea endocitică de procesare – compartimentul MIIC
o Lanțul Li este degradat iar în cupă rămâne un peptid scurt numit CLIP – lanț
peptidic invariant asociat clasei II
 CLIP previne o legare prematură a unui peptid Ag-nic dar și degradarea
MHC II
o HLA-DM are rol important în înlăturarea CLIP
 Catalizează schimbul dintre CLIP și un peptid antigenic
o HLA-DO poate inhiba reacția dintre HLA-DM și CLIP
o Prezența unui peptid în cupa MHC II este necesară pentru stabilitatea
moleculei
o După legarea peptidului complexul este transportat la suprafața celulei
 Peptidul este legat foarte puternic – în condiții fiziologice, nu mai poate
fi înlocuit

Interacțiunea MHC I-peptid

- MHC I prezintă peptide endogene, derivate din calea endogenă

- Peptidele sunt prezentate Ly Tc
- Fiecare tip de MHC I leagă un set unic de peptide
- Celula normală prezintă peptide self derivate din proteine intracelulare
- Celulele infectate prezintă peptide virale
- Un Ly Tc poate fi activat de 100 de complexe MHC I/peptid
- Peptidele prezentate în MHC I au lungimea de 8-10 aa

66
 o Prezintă reziduuri ancoră – necesare pentru legarea în cupă
o Ancorele sunt formate din reziduuri hidrofobe
 Sunt situate la capătul C-terminal, dar pot fi la capătul N-terminal
- Peptidul se curbează la mijloc și ia contact cu TCR

Interacțiunea MHC II-peptid

- MHC II prezintă peptide exogene, derivate din calea endocitică de procesare

- Peptidele sunt prezentate Ly Th
- Proteinele membranare sunt internalizate prin fagocitoză sau endocitoză
- Alte peptide derivă din digestia Li
- Peptidele prezentate de MHC II au lungimi de 13-18 aa
- Cupa de legare a MHC II este deschisă la ambele capete
- Peptidele prezentate în MHC II nu prezintă aa ancoră
o Se formează legături de hidrogen între aa centrali ai peptidului și cupă
o Punctele majore de contact prezintă aa aromatici sau hidrofobi la capătul N-
terminal și 3 aa hidrofobi suplimentari în mijloc și la capătul C-terminal
- 30% din peptidele din cupa MHC II prezintă prolină în poziția 2 și alte proline la
capătul C-terminal

Incapacitatea de a răspunde la un AG

- Pe suprafața unei celule sunt expuse 6 tipuri de MHC I și 10-20 de MHC II

- Un peptid care nu se leagă la o moleculă MHC nu poate activa Ly T
- Patogenii conțin epitopi multiplii

Prezentarea unor Ag bacteriene non-peptidice

- Moleculele MHC prezintă exclusiv peptide Ly T

- SI recunoaște și Ag neproteice
- Familia CD1 – molecule care nu sunt codate la nivelul MHC
o Formează un sistem de prezentare a Ag complt distinct față de MHC
o Sunt descrise 5 gene CD1
 Grupul I – CD1 a, b, c
 Este exprimat la nivelul APC profesioniste – celule Langerhans,
celule dendritice din ganglionii limfatice, celule B din zona
manta și monocitele activate
 Grupul II – CD1 d uman și CD1d1 și Cd1d2 murine
 Exprimat la nivelul epiteliului intestinal
o Moleculele din familia CD1 sunt formate dintr-un lanț β2µG asociat cu un lanț
greu α
 Identitatea de structură cu moleculele MHC I este scăzută
 Domeniul α3 al CD1 seamănă cu β2µG al MHC
 La nivelul domeniului α1 nu există homologie de structură
o CD1b acționează ca element de restricție în prezentarea de lipide
o CD1 prezintă glicolipide derivate din M. leprae
o CD1 prezintă independent de TAP și nu este sensibil la cloroquină
 Prezintă independent și de HLA-DM

67
 ACTIVAREA LIMFOCITELOR

Activarea limfocitelor T

- Pentru activarea Ly T este nevoie de 3 semnale

- Primul semnal de activare
o Este reprezentat de Ag – fragment peptidic prezentat în cupă MHC II de pe
suprafața unui APC
o Singurul APC profesional care activează în mod eficient Ly Th naive – DC
matur
o Este nevoie de un contact de durată între complexl MHC II/Ag și un număr
mai mare de molecule TCR
 Într-o primă fază contactul este mediat de molecule de adeziune
 Activarea completă durează aprozimativ 30 h
 Stimularea trazitorie a TCR induce anergia Ly T
 Interfața de contact dintre Ly T și APC = sinapsă imunologică sau
SMAC
 Modificările scheletului de actină inițiate de moleculele de adeziune,
vor fi amplificate cu ajutorul moleculelor co-stimulatoare
 LFA-1 – integrină, moleculă de adeziune
o Favorizează contactul între celule sau între celule și
matricea extracelulară
o Se leagă la ICAM-1, ICAM-2 și ICAM-3 – fac parte din
familia Ig-lor
o Nivelul de expresie al ICAM-1 este amplificat de
citokine pro-inflamatorii – încetinesc Ly T care exprimă
LFA-1 în zona în care este nevoie de o scanare a Ag
o Legarea LFA-1/ICAM-1 este amplificată după
semnalizarea prin TCR → stabilizare suplimentară
 LFA-2 – CD2
o Membru al familiei Ig-lor
o Exprimat precoce pe suprafața timocitelor
o Moleculă de adeziune intercelulară
o Leagă LFA-3 (aparține familiei Ig-lor)
 Este exprimat pe APC-uri
o Legarea CD2 și LFA-3 stabilizează celulele partener →
conjugat (Th-APC sau Tc-celulă țintă) – timp
suplimentar pentru scanarea peptidelor prezentate de
MHC
o În cazul Ly B, legarea LFA-3 de către CD2 determină
creșterea expresiei moleculei CD40
o Pentru activarea unui Ly T naiv este necesară formarea unei structuri
TCR/CD3/MHC-peptid – model de oligomerizare
 Procesul începe pe suprafața ACP-urilor prin dimerizarea MHC II
 Acesta leagă 2 molecule TCR
o 100 complexe MHC-Ag activează 18-20000 molecule TCR
 TCR stimulat de antigen formează agregate fosfolipidice bistratificate
→ imunosom, formate din:
 CD3
 Molecule de adeziune

68
  Molecule co-stimulatorii
 Alte molecule de semnalizare
o MHC-Ag trebuie să se desprindă rapid de TCR după ce semnalul inițial de
fosforilare a fost furnizat
 Dacă legarea peptidului este prea slabă, disocierea se face rapid și
activarea nu se mai produce
 Un peptid care se disociază foarte încet face ca complexul MHC-Ag să
nu poată fi folosit în continuare de un număr adecvat de molecule TCR
o Moleculele TCR se deplasează către polul de interacțiune cu celula partener
o Moleculele MHC II se concentrează în zona de membrană care participă la
formarea SMAC
o În procesul de legare intervin și molecule co-receptor
 Th – CD4 se leagă la domeniul β2 al MHC II – crește aviditatea de
legare – descrește viteza de desprindere a TCR-ului de MHC-Ag
 Fiecare co-receptor este asociat la partea intracelulară cu protein tirozin
kinaze (PTK) din familia src
- Semnalul co-stimulator
o Activarea completă a Ly T necesită semnale co-stimulatorii
o CD28 de pe suprafața Ly T și B-7 de pe suprafața APC-urilor – cea mai
importantă pereche
o Legarea CD28 este critică pentru activarea Ly naive
 În absența co-stimulării angajarea TCR conduce la apoptoză sau
anergie
o CD28
 Homodimer, membru al superfamiliei Ig-lor
 Exprimat constitutiv pe limfocitele activate sau în repaus, pe
majoritatea Ly Th și pe o parte din Ly Tc
 Se leagă la B7-1 și B7-2
 Expresia amândurora este amplificată ca urmare a interacțiunii
cu Ly T
o B7-2 crește rapid, expresia poate fi susținută 96 ore
o B7-1 apare după 48 de ore, rezistă aproximativ 72 de ore
 În urma interacțiunii CD40-CD40L, pe suprafața Ly B este amplificată
expresia ambelor molecule
 Pe suprafața DC, aceste interacțiuni duc la creșterea B7-1
 Stabilizează mARN-ul pentru IL-2
o B7-1 și 2
 Co-stimulare a Ly T în procesul de proliferare
 Secreția de IL-2 și IFNγ
 Angajarea B7-2 – duce la secreția de IL-4 → diferențierea Ly Th în
limfocite efector Th2
 B7-2 determină creșterea secreției de limfotoxină α
 B7-1 favorizează secreția GM-CSF
o După angajarea TCR, expresia CD28 este amplificată rapid → celulele ies din
faza G0 și intră în ciclul celular
o Efectele legării CD28
 Secreția de citokine
 Expresia receptorilor pentru citokinele secretate
 Induce expresia moleculelor co-stimulatorii sau reglatoare
 ICOS

69
 o Structură și funcții similare cu CD28
o Ligandul ICOS leagă doar ICOS
o Este exprimat doar după co-stimularea prin CD28
o Determină creșterea sintezei de IL-10 – citokină
importantă pentru diferențierea Ly B
o Stabilizează mARN-ul pentru CD40L
o Necesar pentru promovarea secreției de IL-4
 4-1BB
 CTLA-4
o Homodimer cu omologie de structură de 75% cu CD28
o Are afinitate de legare pentru B7 de 10-20 de ori mai
mare
o Nu este exprimat constitutiv
 Apare pe suprafața Ly T după legarea TCR
o Poate dislocui CD28 și blochează semnalul activator
declanșat de acesta
 Blochează diviziunea în faza tranziției de la G1 la
S
o Poate recruta tirozin-fosfataza SHP-2 – această enzimă
se leagă la un motiv ITIM al cozii intracitoplasmatice a
CTLA-4 → reversia activării Ly T
o Aceste molecule sunt reținute în compartimentul Golgi
al Ly
 Ieșerea din vezicule se face doar la 48-72 h de la
evenimentul activator
 CD40-L – important pentru interacțiunea Ly T și B
o Membru al superfamiliei TNFR – receptor pentru TNF
o Legarea la CD40 – etapă importantă în pregătirea Ly
naive pentru activare
o Din familia TNFR fac parte și 4-1BB și OX40 – rol în
co-stimularea Ly T
o CD27
 Homodimer exprimat în Ly Th și Tc resting din sângele periferic
 În urma activării antigenice, crește expresia CD27
 Ligandul CD27 este CD70 – exprimat de Ly T și B ca răspuns la
stimularea antigenică
 Interacțiunea CD27-CD70 favorizează procesul proliferativ
 Influență scăzută asupra secreției de IL-2
 Rol important în generarea de Ly T cu memorie
- Semnalul 3 – citokine
o După primirea primelor 2 semnale, Ly T poate progresa către transcripția unor
gene necesare pentru a susține procesele de proliferare și diferențiere
o Produșii genelor imediate
 Pot fi detectați în mai puțin de 30 de min
 Codează pentru factori de transcripție nucleară, necesari pentru
stimularea transcripției unor gene precoce sau tardive implicate în
proliferare
o Produșii genelor precoce
 Detectați după 30 min – 24 h de la stimularea TCR
 Exemple: IL-2, IL-3, IL-4, IL-5, IFNγ, chemokine, factori de creștere

70
 o Produșii genelor tardive
 Exprimați după 48 de H
 Codează pentru noi molecule de adeziune sau factori citotoxici și alte
molecule necesare funcționării Ly T
- Ly T activate trebuie să prolifereze pentru a se putea diferenția în celule cu memorie și
celule efector
o Inducerea secreției de citokine care susțin diviziunea celulară și supraviețuirea
dar și expresia receptorilor pentru aceste citokine este critică pentru răspunsul
imun
o IL-2 citokină importantă
o IL-15 R prezintă 2 lanțuri în comun cu IL-2 R
- IL-2 R de mare afinitate este un heterotrimer format din lanțurile α,β,γ
o Majoritatea Ly T mature exprimă heterodimerul βγ
o După recepționarea primelor 2 semnale activatorii se exprimă și IL-2Rα
(CD25) → asamblarea receptorului de mare afinitate
- În cazul Ly Th, acțiunea IL-2 este autocrină
o Absența citokinelor duce la apotoză
- Transcripția IL-2 este bine controlată

Calea de semnalizare intracelulară declanșată de legarea TCR

- În urma angajării unui număr suficient de molecule TCR și a formării SMAC sunt
recrutate proteine cu rol de transducere a semnalului și sunt activate domenii cu rol de
semnalizare
- Lanțurile CD3 nu prezintă proprietăți catalitice intrinseci
o Conțin motive ITAM – servesc ca substrat pentru fosforilarea aa de tirozină de
către protein tirozin kinaze de tip src – lck și fyn
o În repaus aceste kinaze sunt inactivate deoarece sunt fosforilate
- La complexul TCR/CD3 se asociază și molecula co-receptor
o Și aceasta este asociată cu kinaza lck inactivă
- Fyn fosforilat este recrutat la nivelul lanțurilor ε ale CD3
- Activarea kinazelor este realizată de CD45 – fosfatază exprimată pe suprafața tuturor
leucocitelor
o CD45 prezintă mai multe isoforme
o CD45RO – nivel scăzut de glicozilare
 Observată în stadiile tardive de activare
 Utilizată pentru distingerea Ly T cu memorie
 Se asociază mai puternic cu CD4 și CD8 – afectează eficiența
fosforilării lck și fyn
 Inactivarea CD45 duce la blocarea activării limfocitelor T mature și la
blocarea dezvoltării timice
- După defosforilare, lck și fyn se activează și fosforilează tirozinele de la nivelul ITAM
– activarea motivelor ITAM
o Această activare permite recrutarea tirozin kinazei ZAP-70
 ZAP-70 este exprimată de Ly T și este înrudită cu kinaza syk exprimată
pe Ly B
 ZAP-70 este menținută inactivă de o tirozin fosfatază – SHP-1
o După legarea ZAP-70, aceasta este fosforilată de kinazele src → activarea
acesteia → autofosforilare

71
 o ZAP-70 determină fosforilarea unor molecule din complexul adaptor →
reorganizarea citoscheletului de actină
o Molecule care interacționează cu ZAP-70
 Vav1 – prezintă un domeniu care se leagă la citoscheletul de actină
 Activează C-γ1 (PLC-γ1)
 Hidrolizează fosfatidil inositol bifosfat (PIP2) în inositol
trifosfat (IP3) și diacilglicerol (DAG)
o IP3 se leagă la un canal de calciu și determină eliberarea
Ca din depozitele intracelulare
 Ca activează calmodulina
 Complexul Ca-calmodulină activează o
serin/threonin fosfatază – calcineurina
 Calcineurina va defosforila forma citoplasmatică,
inactivă a unor membri ai familiei NFAT
 NFATc defosforilat traversează membrana
nucleară și se leagă la factorul transcripțional
nuclear AP-1 → NF-ATn – nuclear
 Poate refosforila o kinază din nucleu,
GSK3 → disocierea NF-ATc de AP-1 și
exportul NF-ATc înapoi în citoplasmă
 Ciclosporina A inhibă defosforilarea NF-
ATc și blochează activarea Ly T
o DAG activează o serin/threonin kinază numită protein
kinaza C (PKC)
 O isoformă va fi recrutată la nivelul raft-urilor și
va declanșa o cascadă de fosforilări → activarea
factorului transcripțional NF-kB – necesar pentru
activarea inducției maximale a transcripției de
IL-2
 La ZAP-70 se leagă SLP76, apoi GADS și LAT
 La LAT se leagă PLC, iar kinaza itk se leagă la SLP76
 Itk activează PLC prin fosforilarea tirozinei
o Vav1 și zap-70 activate, precum și CD3ζ fosforilate se asociază cu
citoscheletul → coaleascența raft-urilor și asamblarea SMAC
o Fosforilarea LAT de către ZAP-70 determină recrutarea unei kinaze –
fosfatidil inositol-3 kinaza (PI3K) la nivelul membranei celulei T
 PI3K fosforilează PIP2 și îl convertește în fosfatidil inozitol trifosfat
(PIP3) → scăderea producției de mesageri secunzi (DAG și IP3)
 PI3K inhibă activarea PLC
 PI3K acționează și asupra:
 Căii de semnalizare prin p38
 Căii SAPK/JNK
 PI3K duce la cativarea factorului de transcripție c-jun – rol în activarea
transcripției unui set de gene pro-inflamatorii – TNF și selectina E
 Este posibil ca recrutarea și activarea PI3K să fie determinate de
legarea CD28
- Ras – proteină monomerică asociată feței citoplasmatice a membranei celulare și care
leagă guanina
o Activitatea sa este controlată de statusul de fosforilare a nucleotidelor
o De fosforilarea nucleotidelor sunt responsabile o serie de proteine – GEF

72
 o Ras-GDP este inactiv și este necesară intervenția GEF pentru conversia ras-
GDP în ras-GTP
- Fosforilarea LAT de către ZAP-70 duce la activarea unei GEF și mai departe la
activarea ras → activarea unei cascade de serin/threonin MAPK kinaze ce includ raf,
MEK și ERK
o Această cascadă duce la fosforilarea și activarea mai multor factori
transcripționali – c-myc și c-fos
- Angajarea CD28 pare să scadă pragul semnalului neceasar pentru activarea Ly T prin
scăderea numărului de molecule TCR care trebuie agregate în SMAC
- Legarea CD28 la B7 declanșează fosforilarea reziduurilor de tirozină de la nivelul
cozii intracitoplasmatice a CD28 de către lck și/sau fyn → recrutarea P13K → PIP3
o CD8 determină și hiperfosforilarea Vav1
- Se produce o reorganizare a citoscheletului de actină mediată de molecula rac și
agregarea raft-urilor membranare în jurul complexului TCR/CD3
o Raft-urile conțin elemente ale căilor ras/MAPK și SAPK/JNK → activarea
factorilor nucleari de transcripție c-fos și c-jun
 Acești factori se combină pentru a forma AP-1
 AP-1 se leagă la promotorul genei IL-2 și determină stabilizarea
mARN-ului IL-2 și creșterea expresiei genei anti-apoptotice
bcl-xL
- Angajarea CD28 contribuie la reducerea expresiei IkB și la înlăturarea unui reglator
negativ cheie al NF-kB
o Semnalizarea prin NF-kB contribuie la expresia a numeroase citokine (IL-2,
IL-4, IL-6, IFNγ, MIP-α) sau a receptorilor pentru IL-2, IL-12, a CXCR5
- CD28 contribuie la expresia altor molecule co-stimulatorii

Activarea limfocitelor B

- Un Ly B matur naiv ajuns în periferie, supraviețuiește câteva zile apoi moare prin
apoptoză
- Pentru a nu muri trebuie activat
- Dacă Ag este T-dependent și Ly B este activat cu succes de către Ly Th →
proliferarea și diferențierea Ly B astfel încât să fie capabil să efectueze hipermutații
somatice și comutare de clasă
o Se produc atât plasmocite cât și celule cu memorie → RI umoral
- Dacă Ag este T-independent se genereză plasmocite
o Nu se produce comutarea de clasă
o Se secretă Ac de clasă M
o Nu se produc celule cu memorie
- Dacă receptorul celulei B se leagă la un auto-Ag, acel Ly B va fi deletat prin apoptoză
sau i se va induce o stare de anergie
- Activarea Ly B de către Ag T-dependent necesită 3 semnale
o Legarea Ag
o Recepționarea semnalelor co-stimulatorii
o Recepționarea citokinelor secretate de Ly Th
- Semnalul activator
o BCR complet de pe suprafața unui Ly B matur naiv din periferie este format
din IgM/IgD membranare asociate cu proteine accesorii de semnalizare – Igα
și Igβ – faza cognitivă a Ly B

73
  Este capabil să recunoască și să reacționeze față de un Ag specific legat
de receptor
o Cu ajutorul kinazelor src (fyn, lyn, blk) se transmite un semnal către Igα și Igβ
o Activarea src kinazelor se face prin defosforilarea de către CD45
o După activare, PTK vor fosforila aa de tirozină situați la nivelul motivelor
ITAM aparținând moleculelor Igα și Igβ
 Această fosforilare duce la recrutarea de noi PTK la acest complex –
kinaza syk sau kinaza btk
 Aceste kinaze vor fi fosforilate de lyn fyn și blk → activare
o Syk activată determină fosforilarea unor proteine adaptor – BLNK
 Mai departe vor fi activate PLC și ras
 Ras activat duce la activarea unei serin-threonin kinaze numite raf
 Raf activează kinaza MAPK
 Calea ras-raf-MAPK culminează cu activarea unor factori
transcripționali nucleari
o PLC clivează PIP2 în IP3 și DAG
 IP3 determină creșterea concentrației intracelulare de Ca
 DAG activează protein kinaza C
o Se sintetizează c-myc și c-fos → activarea și reglarea transcripției de noi gene
ce controlează proliferarea și diferențierea Ly B
o Rezultatul acestei cascade este că Ly B poate recepționa stimulul co-stimulator
și citokinele produse de Th
o Modificările morfologice ale Ly B apar după 12 h
o Este amplificată expresia moleculelor MHC II și a moleculelor co-stimulatorii
necesare pentru recepționarea stimulului 2
o Se exprimă receptori pentru citokine
o CD19 – coreceptor a Ly B împreunp cu CD21 și CD81
 CD19 posedă aa de tirozină la nivelul cozii citoplasmatice ce vor fi
fosforilați → asocierea lyn și fyn la CD19
 CD19 poate fi stimulat și atunci când CR2 se leagă la un antigen
opsonizat cu fragmente ale complementului
 Dacă aceste procese se produc simultan → amplificare a semnalului de
activare
 CD19 poate fi util și pentru recepționarea ajutorului de la Ly Th
 O consecință a colegării este exprimarea FcγRIIB pe suprafața Ly B
 Se transmite un semnal inhibitor celulei – nu este necesară
producerea suplimentară de anticorpi
 Mecanismul de supresie se bazează pe interacțiunea dintre
motivele structurale ITIM ale FcγRIIB și tirozina SHP-1
- Semnalul co-activator
o Dacă acest semnal nu este recepționat, limfocitele devin anergice sau intră în
apoptoză
o Doar o celulă pe deplin activată progresează către proliferare și diferențiere
o Înainte de recepționarea semnalului co-stimulator, Ly B trebuie să adere stabil
la suprafața Ly Th activat de către Ag
 Interacțiunea CD40 cu CD40L
o CD40 este exprimată la nivel înalt pe suprafața celulelor B mature naive dar nu
și pe plasmocite
o CD40L este exprimat doar pe Ly Th activate

74
 o Interacțiunea CD40-CD40L este esențială și pentru comutarea de clasă și
formarea centrilor germinali
o Deficiența CD40L – imunodeficiență cu hiperproducție de IgM
- Semnalul 3
o Legarea Ag la suficient de molecule BCR, însoțită de co-stimularea mediată de
CD40 declanșează inducția expresie de receptori pentru citokine – în special
IL-4R
 Fără legarea citokinelor, Ly B suferă o proliferare limitată
o Majoritatea citokinelor sunt produse de Ly Th stimulate de către Ag
 Aparatul Golgi ajunge în proximitatea polului de interacțiune cu Ly B
o Legarea IL-4 este evenimentul principal care duce la trecerea celulei din
stadiul G0 în stadiul G1
 Expunerea în continuare la IL-4 împinge celula B în faza S
o IL-2, IL-4, IL-5, IL-10 și TGFβ pot acționa pentru inducerea proliferării Ly B
o IL-2 și IL-6 induc diferențierea către plasmocit
o Ly B au și capacitate redusă de secreție
 IL-6 și TNF pot crește eficiența activității Ly Th

75
 RĂSPUNSURI IMUNE MEDIATE CELULAR

- Protecția prin anticorpi se adresează patogenilor extracelulari

- Imunitatea celulară detectează și elimină patogenii intracelulari
o Poate elimina și celulele tumorale, celulele care au suferit modificări genetice
sau care exprimă antigene care nu sunt caracteristice celulelor normale
- Imunitatea celulară este asigurată de celule specifice și ne-specifice
o Celulele specifice:
 Limfocitele T citotoxice CD8+
 Limfocitele T helper CD4+
 Secretă citokine – mediază reacția de hipersensibilitate de tip
întarziat
o Celulele nespecifice
 Celule Nk
 Celule ne-limfoide: macrofagele, neutrofile și eusinofile
 Aceste celule acționează prin intermediul receptorilor Fc
- Limfocitele T, celulele NK și macrofagele – cele mai importante surse de citokine

Răspunsurile efectorii

- Sindrom di Gorge – afecțiune în care timusul nu se dezvoltă → nu se formează Ly T

- Efectorii RI mediate celular sunt împărțiți în 2 categorii:
o Celule efector care au efect citotoxic direct – elimină celulele străine sau self
alterate prin producerea unei reacții citotoxice
 Limfocite T citotoxice antigen-specifice
 Celule nespecifice – celulele NK și macrofagele
 Atacă celulele allogenice, celule maligne, celule infectate viral și celule
conjugate chimic
o Celule efector CD4+

Proprietăți generale ale celulelor T efector

- Celulele efector și celulele cu memorie au nevoie doar de un semnal de activare

- Isoforma CD45 RO (de pe celulele cu memorie) se asociază mai bine cu complexul
TCR și co-receptorii săi decât isoforma CD45 RA
o Limfocitele T sunt mai sensibile la activarea prin TCR
- Deoarece nu mai depind de semnalul co-stimulator, pot fi activate de către complexele
MHC/peptid de pe suprafața unor APC-uri care nu prezintă moleculele B7
- Ly T prezintă molecule de adeziune CD2 și LFA-1 care leagă LFA-3 și ICAM
- Nivel de expresie mai mare pe celulele efector
- Ly Th1 rămân strâns legate de suprafața macrofagelor
- Ly Th2 se leagă de suprafața Ly B
- Ly T citotoxice se leagă la suprafața celulelor țintă
- Ly T efector exprimă o serie de molecule membranare sau solubile
o Cele membranare – aparțin familiei TNF
 FasL – pe suprafața CTL
 TNF-β – pe suprafața Th1
 CD40L – pe suprafața Th2

76
 o Molecule solubile
 CTL – secretă citotoxine (perforine și granzime) și citokinele IFN-γ și
TNF-β
 Ly Th1 și Th2 secretă seturi distincte de citokine
- Sistemul imun generează și subpopulații cu rol reglator
o Treg naturale – apar în timus și prezintă CD4+, CD25+, Foxp3+
o Limfocite reglatorii inductibile – se dezvoltă în condiții de expunere
subliminală la antigen și/sau co-stimulare
 Se diferențiază în Th3 sau Tr1 după activare
 Limfocitele reglatorii inductibile pot fi CD4+ sau CD8+

Limfocitele T helper

- Th1 secretă IL-2, INFγ și limfotoxină

o Responsabile pentru răspunsurile imune mediate celular și pentru răspunsurile
direcționate împotriva patogenilor intracelulari
- Th2 secretă IL-4 și IL-5
o Responsabile pentru susținerea RI umorale necesare pentru eliminarea
patogenilor extracelulari
- Procesul de specificare reprezintă un proces de maturare reversibil
- Celulele T CD4+ pot urma căi de diferențiere alternative în funcție de semnalele
recepționate din mediu
o Citokinele care predomină în mediu
o Profilul receptorilor pentru citokine
o Expresia factorilor transcripționali
o Remodelarea diferențiată a locilor care regelază producția de citokine
- Citokinele permit ca limfocitele să converseze cu alte populații limfocitare T, naive,
efector, cu memorie sau reglatorii
- După 4-6 cicluri de diviziune, celulele T CD4+ dezvoltă patternuri stabile ale
expresiei de citokine
- Semnalele primite din micromediu sunt furnizate predominant de APC-uri
o În stadiul precoce al unei infecții macrofagele sunt APC-ul dominant
 Prezintă mai eficient Ly Th1 – promovează diferențierea lor
o Spre sfârșitul RI primar crește numărul de Ly B – induc diferențierea Ly Th2
- Sub influența IL-2 apare proliferarea Ly Th → celule denumite Th0 – pot secreta IL-2,
IFNγ și IL-4
o După 48-72h, majoritatea Th0 se diferențiază în celule efectorii funcționale sub
acțiunea a 3 elemente:
 Antigenul trebuie să fie prezentat
 Citokine
 IL-12, IL-27 și IFN γ – diferențierea Th1
 IL-4 – diferențierea Th2
 Receptori pentru citokine
o Tipul de costimulare va influența de asemenea diferențierea
 Angajarea CD28 de către B7-1 → Th1
 Legarea B7-2 → creștere secrețeie de IL-4 și inducerea de Th2
- Angajarea unor anumitor TLR-uri de pe suprafața DC face ca acestea să secrete IL-12
→ Th1
o DC1 induc diferențierea Th1
o DC2 (plasmacitoide) – induc Th2

77
- Diferențierea către Th2 poate fi calea automată de diferențiere din care limfocitele
sunt deturnate de IL-12
- Th1 susțin RI mediate celular prin secreția de IFNγ, IL-2, limfotoxină α și GM-CSF
o INFγ și LTα activează macrofagele și le determină:
 Să secrete citokine adiționale
 Să devină fagovite mai potente
 Crește producția de NO
o Crește expresia de FcγR de mare afinitate → participarea la efecte de tip
ADCC
o Prin producția de IL-2 este promovată proliferarea Ly T și a Ly B
o IFNγ influențează comutarea de clasă către isotipuri potrivite pentru
opsonizare, fagocitoză și activarea complementului
o Citokinele Th1 determină amplificarea expresiei MHC II și a moleculelor TAP
o Activarea Ly Tc este susținută de IL-2 și IFNγ și prin intermediul contactului
CD40-CD40L
- Th2 secretă IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, IL-10, IL-13 și GM-CSF
o Au rol în stabilirea contactului cu Ly B prin intermediul CD40L-CD40
o IL-4 și IL-5 influențează comutarea de clasă către IgA, IgE și IgG4 – aceste
isotipuri nu determină activarea complementului și ADCC
 Combaterea Ag la nivelul situsurilor mucoase – este preferată
neutralizarea în absența inflamației
o IL-5 este o citokină importantă pentru creșterea, diferențierea și activarea
eosinofilelor
o IL-3, IL-4 și IL-10 - acționează conjugat pentru activarea mastocitelor
o Stimularea simultană a mastocitelor și eosinofielor împreună cu secreția de IgE
– element important în instalarea reacțiilor alergice
o IL-10 inhibă funcțiile efectorii ale macrofagelor, abrogă producția de IL-12,
inhibă expresia MHC II și B7 pe suprafața DC
 Amplifică expresia MHC II pe Ly B
o IL-4 și IL-13 inhibă producția de citokine pro-inflamatorii, inhibă producția de
NO și scad expresia FcγR de pe suprafața macrofagelor, DC și Ly B
 Stimulează proliferarea Ly B
- Hiperactivarea macrofagelor de către Th1 poate duce la reacții de hipersensibilitate
întârziată
o Acest termen desemnează o reacție inflamatorie observată la individul deja
sensibilizat după cca. 2-3 zile de la contactul cu antigenul
- Th17
o Reprezintă un alt subset de celule CD4+ activate de Ag
o Secretă IL-17A și IL-17F precum și IL-22
o IL-17 și IL-22 sunt citokine pro-inflamatorii
o Th17 și citokinele secretate de acestea au fost identificate în anumite afecțiuni
autoimune – artrită reumatoidă, scleroză multiplă, psoriazis și IBD
o IL-17 stimulează celule ale apărării nespecifice
 Neutrofile – rectutate la sediul inflamației și activate
 Celule endoteliale și epiteliale – le determină să secrete IL-1, IL-6 și
TNFα – factori pro-inflamatori
o IL-22 induce sinteza de produși antibacterieni de către celulele epiteliale
o Subsetul Th17 este implicat în răspunsul față de bacterii extracelulare și fungi
- Acțiunile subseturilor Th1, Th2 și Th17 nu se suprapun

78
 Limfocitele T reglatoare/supresoare

- Ly T CD4+ reglatoare exprimă CD25+ - lanțul α al receptorului pentru IL-2

- CD25 este exprimată și celulele CD4+ activate
- FoxP3 – marker intracelular specific Treg
o Este un marker de transcripție care este necesar pentru dezvoltarea Treg în
timus
o Face ca Ly T non-reglatorii să dobândească activitate supresoare în periferie
- Treg exprimă pe membrană GITR
- Celulele Treg naturale (CD4+, CD25+, FoxP3+) reprezintă aproximativ 10% din
totalul Ly CD4+ periferice
- Roluri:
o Menținerea toleranței față de self
o Pot suprima:
 Reacția grefă contra gazdă
 Răspunsurile imune față de celulele tumorale, alergeni și patogeni
 Răspunsurile imune față de organele transplantate
- Treg necesită IL-2 pentru menținerea ca populație celulară și activare
- Prezintă repertoriu vast de receptori pentru Ag
- Prezintă afinitate crescută față de complexele MHC II/peptid self
- Activarea necesită lecarea TCR
o După activare, funcția supresoare este independentă de antigen
- Treg pot suprima acțiunea unor limfocite efector CD4+ sau CD8+ autoreactive
o Pot suprima și Ly B, DC și celule NK
- O explicație pentru acțiunea supresoare a Treg este prezența CTLA-4
o Interacțiunea CD80 și CD86 de pe APC-uri cu CTLA-4 de pe Treg furniează
un semnal co-stimulator care induce activitatea supresoare a acestora din urmă
- LAG-3 (gena activată de limfocit) – moleculă de adeziune asociată CD4, care leagă
MHC II exprimat pe suprafața Treg
o Prin legarea MHC II poate avea rol în inducerea activității supresoare a Treg
- Treg poate determina scăderea expresiei CD80 și CD86 pe suprafața DC → DC devin
activatori mai slabi ai Ly T efector
- IL-10 și TGFβ sunt necesare pentru acțiunea supresoare a Treg
- Secreția IL-10 de către Treg suprimă Ly T autoreactive rezidente
- Amplificarea populației Treg poate fi utilă în tratamentul bolilor autoimune și pentru
anihilarea rejetului alogrefelor
- Depleția Treg poate amplifica răspunsurile imune față de vaccinuri tumorale sau față
de agenți precum HIV
- În cadrul subsetului T CD4+ au mai fost identificate alte 2 tipuri de celule:
 Celule T reglatoare de tip 1 (Tr1)
 Sunt activate in vitro prin stimulae cu IL-10
 Produc cantități mari de TGFβ
 Nu produc IL-4
 Sunt implicate în medierea protecției împotriva IBD
 Celule T helper 3 (Th3)
 Sunt cantonate în mucoase – implicate în suprimarea
răspunsurilor imune
 Produc în principal TGFβ dar și cantități variabile de IL-10 și
IL-4

79
 o Aceste celule sunt numite celule T reglatoare adaptative
 Formarea lor este indusă din celulele T naive de către antigene
specifice
o Ly Treg induse pot fi CD25- sau CD25 low
- Celulele Treg naturale și adaptative sunt implicate în menținerea homeostaziei dintre
responsivitatea imună și self-toleranța

Cross-reglarea subseturilor T CD4+

- Citokinele produse de un anumit subset CD4+ inhibă funcția altor subseturi

o IFNγ, sintetizat de Th1 – inhibă Th2
o IL-4, sintetizat de Th2 – inhibă Th1
o INFγ și IL-4 – inhibă Th17
- Treg inhibă dezvoltarea și funcționarea tuturor subseturilor de Ly Th
- RI față de un anumit antigen este direcționat către producția unui anumit subset de Ly
Th, a unui anumit set de citokine și deci a unui anumit tip de răspuns efector
- În cazul unei infecții cu un virus sau o bacterie, în faza precoce a RI, NK și DC
sintetizează IL-12 → este stimulată diferențierea Th1
- În cazul infecției cu un parazit, citokina secretată precoce în RI este IL-4 →
diferențierea Th2 și comutarea de clasă către IgE
- Expunerea la TGFβ și IL-21 duce la formarea de Th17
o IL-21 este sintetizat precoce într-un RI față de un patogen sau într-un răspuns
imun inflamator
o Este prevenită dezvoltarea Ly Treg inhibitorii

Limfocitele T citotoxice

- Aceste celule au capacități litice și pot recunoaște si elimina celulele self alterate
- Au rol și în respingerea grefelor
- CTL sunt CD8+ - sunt MHC I restrictate
o Pot exista și CTL CD4+ - sunt MHC II restrictate
- CTL pot recunoaște și distruge aproape orice celulă alterată
- Răspunsul CTL este împărțit în 2 etape
o Prima fază – Ly Tc naive sunt activate și se diferențiază în CTL efectorii
funcționale
o A doua fază – CTL legate la complexele MHC I/Ag distrug celula țintă
- Ly Tc naive nu pot ucide celule țintă – sunt numite precursori CTL
o Sunt imature dpdv funcțional
- Generarea de CTL funcționale necesită 3 semnale de activare
o Semnal specific transmis prin TCR, ca urmare a recunoașterii complexului
MHC I/Ag
o Semnal co-stimulator transmis prin molecula CD28 care se leagă la molecula
B7 de pe APC
o Semnal indus de acțiunea IL-2 asupra receptorului de mare afinitate pentru IL-
2 → proliferarea și diferențierea precursorilor în CTL efector
- Ly Tc ne-activate nu secretă IL-2 și nu exprimă IL-2R, nu proliferează și nu au
activitate citotoxică
- În urma activării este indusă expresia IL-2R și sinteza IL-2
- Majoritatea CTL necesită IL-2 suplimentar, produs de către Ly Th1
- Proliferarea și diferențierea Ly Th1 activate și a precursorilor CTL depind de IL-2

80
 o După îndepărtarea Ag-nului nivelul IL-2 scade și aceste celule intră în
apoptoză
- Th1 poate induce stimularea expresiei de molecule co-stimulatoare pe suprafața APC
- Etapele uciderii sunt următoarele:
o Formarea unui conjugat efector-țintă
o Atacarea membranei
o Disocierea CTL de țintă
o Distrugerea celulei țintă
- Când un CTL antigen-specific este incubat cu o țintă potrivită, cele două celule
interacționează și formează un conjugat
o Este declanșată o etapă energofagă, Ca-dependentă – CTL programează celula
țintă penru moarte
o CTL se disociază și se leagă la o altă țintă
- Complexul TCR/CD3 recunoaște complexul MHC I/Ag de pe suprafața celulei țintă
o La recunoaștere participă și LFA-1 de pe suprafața CTL care se leagă la
molecula ICAM → formarea conjugatului
o Activarea mediată de Ag a CTL crește aviditatea moleculei LFA-1
 Această aviditate crescută este menținută timp de 5-10 minute →
facilitează disocierea CTL de celula țintă
- CTL prezintă granulații de stocare intracelulară
o Prezintă perforine și serin proteaze numite granzime (fragmentine)
- Precursorii CTL nu au astfel de granule și perforine
- După formarea conjugatului CTL-celulă țintă, aparatul Golgi și granulele de depozit se
concentrează spre joncțiunea cu celula țintă
o Monomerii de perforină și granzimele sunt eliberate prin exocitoză
o Monomerii de perforină polimerizează în prezența Ca și formează pori
cilindrici
 Porii formați sunt similari cu cei formați de sistemul complement
o Prin porii formați pătrund granzimele
o Celulele țintă prezintă pe suprafață receptorul pentru manoză 6 fosfat – se
leagă la granzima B
o Complexul granzima B-receptor pentru manoză 6 fosfat este internalizat și
ajunge în interiorul veziculelor
 Perforinele sunt necesare pentu eliberarea de granzime B din vezicule
o Granzima B inițiază o cascadă de reacții care conduce la fragmentarea ADN-
ului celulei țintă
o Granzimele nu pot fragmenta în mod direct ADN-ul – ele activează o cale
apoptotică în interiorul celulei
 Acest proces apoptotic nu necesită mARN și sinteză de proteine nici în
CTL nici în celula țintă
o Prin acest proces este fragmentat și ADN-ul viral din celulele infectate cu
virusuri
- Unele CTL nu prezintă nici perforine și nici granzime
o Citotoxicitatea lor este mediată de către Fas
o Fas este o proteintă transmembranară care face parte din familia TNF receptor
o Fas transmite un semnal care duce la moartea celulară atunci când este legat de
ligandul FasL
o FasL este membru al familiei TNF și se găsește pe membrana CTL
o Interacțiunea Fas-FasL declanșează moartea celulară prin apoptoză

81
- O trăsătură a morții celulare prin apoptoză este implicarea unei familii de caspaze
(cistein-aspartat-proteaze) – clivează după un reziduu de acid aspartic
o Caspazele sunt prezente în celule ca proenzime inactive – procaspaze
 Acestea necesită clivaj proteolitic pentru activare
o Rezultatul acțiunii caspazelor este dezasamblarea ordonată și sistematică a
celulei
- CTL utilizează granzimele și FasL pentru a iniția cascada caspazelor la nivelul țintelor
lor
o Fas este asociat cu o proteină numită FADD – se asociază cu o procaspază a
caspazei 8

Celulele T cu memorie

- Puține celule T antigen specifice generate în cursul RI primar supraviețuiesc AICD

(activation induced cell death), mediată prin intermediul interacțiunii Fas-FasL
- Celulele T activate exprimă atât Fas cât și FasL
o Limfocitele folosesc această interacțiune pentru a se ucide reciproc
- Celulele care supraviețuiesc dau naștere celulelor cu memorie – se stabilesc în țesuturi
- Ly T care supraviețuiesc sunt de 100-1000 de ori mai multe decât cea a celulelor naive
de origine
- Datorită celulelor cu memorie, RI secundar va fi mai rapid și mai puternic decât RI
primar
- Celulele T cu memorie au proprietăți intermediare între celulele naive și celulele
efectorii
o Majoritatea Ly T cu memorie se găsesc în repaus
o Ly T naive pot circula doar prin ganglionii limfatici
o Celulele T cu memorie și cele efector pot circula mai amplu în organism și pot
intra în țesuturi
o Activarea celulelor cu memorie necesită co-stimulare minimală
o Celulele cu memorie efector exprimă molecule de adeziune similare cu cele
exprimate de celulele efector
o Durata de viată a celulelor cu memorie este mult mai lungă
o Ly T cu memorie sunt mai rapide și mai eficiente decât Ly care participă la RI
primar
o Ly T umane cu memorie sunt CD45RA-, dar exprimă CD45RO

Generarea celulelor T cu memorie

- Apariția celulelor cu memorie este favorizată de:

o Prezența Ag-nului în cantități scăzute
o Angajarea CD28
o Prezența IL-2
- Altă ipoteză este reprezentată de faptul că celulele cu memorie se diferențiază din
ultimele valuri proliferative ale clonei originale
o Aceste clone ajung la situsul RI când antigenul a fost deja aproape înlăturat
- Au fost identificate 2 molecule cheie pentru generarea Ly T cu memorie: IL-7 și CD27
- Expresia IL-7Rα este inhibată în timpul activării Ly T naive
- CD27 este membru al superfamiliei TNFR și leagă CD70
- Ly Th naive exprimă o cantitate crescută de selectină L și isoformele RA și RB ale
moleculei CD45

82
 o CD44, ICAM-1, LFA1 și VLA au expresie joasă
- Celulele cu memorie centrale exprimă pattern de molecule de adeziune și de receptori
pentru chemokine similar cu cel al Ly naive
o Celulele cu memorie centrale sunt recirculate prin ganglionii limfatici și rezidă,
în repaus, în organele limfoide secundare
- Celulele cu memorie efector nu exprimă pe suprafață molecule de adeziune și
receptori pentru chemokine (CCR7)
o Este amplificată expresia unor molecule care permit migrarea în țesuturile
periferice și situsuri inflamatorii
 Un set de molecule – permite migrarea către piele
 Alt set de molecule – direcționează Ly către mucoase
o Aceste celule nu trebuie să se diferențieze în efectori
- Ly T cu memorie bătrâne se acumulează în sânge și splină

Activarea celulelor T cu memorie

- Activarea Ly cu memorie depinde de interacțiunea cu diverse tipuri de APC-uri

- Ly Th naive sunt activate doar de către DC în ganglioni
- Ly T cu memorie pot fi activate de DC, Ly B și macrofage aproape peste tot în
organism
- Ly Tc cu memorie pot răspunde față de o celulă infectată localizată oriunde în
organism
- Pentru activare este necesară o concentrație a Ag-nului de 10-50 ori mai mică decât în
cazul celor naive, o perioadă scurtă de semnalizare și o co-stimulare redusă
- Celulele cu memorie au un număr mare de agregate membranare deja formate
- Numărul mare de molecule de adeziune și isoforma CD45RO contribuie la pragul
scăzut necesar pentru activare
- Celulele cu memorie nu au nevoie de ajutorul Ly Th pentru a se activa
- După activare, celulele T cu memorie proliferează mai rapid și pentru o perioadă mai
lungă de timp
o Mor mai repede prin AICD atunci când sunt stimulate prelungit

Diferențierea Ly T cu memorie și funcția efectorie

- Generarea celulelor efector din Ly naive necesită 4-5 zile

- Generarea CTL durează 12 ore
- Ly CD4+ cu memorie se diferențiază fie în Th1 fie în Th2

Durata de viață a celulelor T cu memorie

- Durata de viață depinde de clona respectivă și de natura Ag-nului care a declarat RI

primar
- Majoritatea au o durată de viață de la câteva luni până la câțiva ani
- IL-15 este esențială pentru supraviețuirea pe termen lung atât a Ly CD4+ cât și CD8+
o Sub influența IL-15 celulele cu memorie suferă un proces de diviziune lentă

Celulele Natural Killer

- Prezintă activitate citotoxică nespecifică

- Sunt celule limfoide mari, non-fagocitice

83
- Conțin granulații cu perforine și granzime – ucid extracelular
- Citoliza este indusă fie prin citotoxicitate naturală, fie prin fenomenul ADCC, fie prin
acțiunea unor citokine
- Sunt implicat în apărarea imună împotriva virusurilor și tumorilor
- Joacă rol în reglarea imună și influențează atât imunitatea înnăscută cât și cea
adaptativă
- Produc IFNγ care activează capacitatea fagocitică și microbicidă a macrofagelor
o IFNγ poate influența diferențierea Ly Th1 în detrimentul Ly Th2
 Stimulează secreția de IL-12 de către macrofage și DC
- Intervin în reglarea diferențierii și funcției Ly B
- Celulele NK sunt implicat în răspunsurile precoce din infecțiile cu anumite virusuri și
bacterii intracelulare
- Activitatea lor este stimulată de IFN-α, IFN-β și IL-12
- Celulele NK reprezintă prima linie de apărare împotriva infecțiilor virale
- Celulele NK sunt celule limfoide derivate din măduva osoasă
o Au progenitor comun cu Ly T
- Precursorii NK/T din măduvă sunt stimulați de IL-15, prin intermediul moleculei Flt3-
ligand (stimul esențial pentru dezvoltarea NK) și prin intermedul contactului cu
celulele stromale
- Stimularea continuă cu IL-15 determină apariția celulelor pro-NK
o Acestea se diferențiază în NK imature – exprimă o serie de receptori inhibitori
o NK mature exprimă un set complet de receptori activatori și inhibitori
- Altă sursă de celule NK este reprezentată de precursorii migrați în timus
- Celulele NK migrează în special către splina, ficat, uter și mucoasele epiteliale –
reprezintă o componentă importantă a MALT
o Un număr redus de celule NK resting sunt întâlnite în măduva osoasă,
ganglionii limfatici și perineu
- În absența activării, durata medie de viață a unei celule NK este de 7-10 zile
- Celulele NK exprimă CD2, lanțul β al IL-2R și CD16 (FcγR III) – receptor pentru
regiunea Fc a IgG
- În funcție de prezența CD16 și CD56 (N-CAM), celulele NK pot fi clasificate în:
o CD16+, CD56 dim
 Reprezintă 10-15% din totalul Ly
 Principala populație NK din periferie
o CD16-, CD56 bright
 În proporție de 0,5% în periferie
 Populația principală în endometru:
 Până la 40% din NK-urile uterine exprimă markerul Ki67
- Celulele imature NK2 produc IL-5 și IL-13
o Se diferențiază în NK0 care produc citokine de tip 1 și de tip 2
o La sfârșit se diferențiază în celule NK1 care produc IFNγ
- Există și celule NK3 și NKr1 – celule cu funcție reglatoare
- Celulele NK nu fac rearanjări genice
- Există o subpopulație de celule denumită NKT care exprimă TCR
o TCR-ul interacționează cu molecula CD1
o Prezintă nivele variabile de CD16 și alți receptori caracteristici celulelor NK
o După activare secretă cantități mari de citokine necesare pentru susținerea
producției de Ac, a procesului inflamator și proliferarea Ly T citotoxice
- Celulele NK ucid celulele tumorale și celulele infectate viral
- Pe suprafața NK există FasL – induce moartea celulelor Fas+

84
- Citoplasma conține granulații cu perforine și granzime
- Celulele NK sunt citotoxice constitutiv
- După aderarea la o celulă țintă apare degranularea cu eliberarea de perforine și
granzime
o Se produce uciderea prin apoptoză
- NK nu exprimă receptor pentru Ag și nici CD3
- Recunoașterea celulelor țintă de către NK nu este restrictată MHC
- Răspunsul celulelor NK nu generează memorie imunologică
- NK prezintă 2 tipuri de receptori
o Unii furnizează semnale activatoare
o Alții semnale inhibitoare
- Balanța dintre semnalele activatoare și cele inhibitoare este mecanismul prin care
celulele NK disting între self și non-self
- Semnale activatoare adiționale pot fi furnizate de IFN-α, IFN-β, TNF-α, IL-12 și IL-15
- Clasa NCR – natural cytotoxicity receptor – conține doar receptori activatori
- Clasa NKG2 – natural killer group 2 și clasa KIR (killer Ig-like receptor) – conțin atât
receptori activatori cât și inhibitori
o Receptorul heterodimer NKG2C/CD94 la care este atașată molecula DAP12
leagă HLA-E
o Homodimerul NKG2D – este asociat cu DAP10 și DAP12 – se leagă la
molecule MHC non-lcasice din familia MIC
 Acești receptori sunt exprimați ca răspuns la stress celular, pe
moleculele stimulate de infecția virală sau de transformarea malignă
o NKG2A/CD94 și NKG2B/CD94 – sunt receptori inhibitori
 NKG2A/CD94 se leagă la HLA-E și inhibă acțiunea NKG2C/CD94
 Acest receptor are rol important la nivel uterin
- KIR sunt denumiți și clasificați în funcție de numărul de domenii globulare și de
lungimea cozii intracitoplasmatice
o KIR2DS1 – este asociat cu DAP12 și se leagă la HLA-C
o KIR2DS – KIR cu 2 domenii Ig-like și coadă intracitoplasmatică scurtă
o KIR3DL – KIR cu 3 domenii Ig-like și coadă intracitoplasmatică lungă
o KIR2DL2, KIR3DL1 și KIR2DL1 – receptori inhibitori care leagă HLA-A, B
și C
o KIR2DL4 se leagă la HLA-G
o Celulele NK pot exprima mai multe tipuri de KIR
- Funcțiile activatoare versus inhibitoare sunt determinate de domeniile
intracitoplasmatice
o Receptorii activatori – reziduuri transmembranare pozitive și cozi
intracitoplasmatice scurte
 Se asociază ca un homodimer format din lanțuri precum CD3ζ, γ sau
una din moleculele adaptor DAP10 sau DAP12
 Aceste molecule prezindă domenii transmembranare negative și
cu excepția DAP10, conțin domenii ITAM
o Receptorii inhibitori – prezintă domenii intracitoplasmatice lungi care conțin
motive structurale ITIM
 Motivele ITIM sunt fosforilate și blochează transducerea semnalului
- Receptorii activatori din familia NCP – NKp46, NKp44, Nkp30 – exclusiv pe
suprafața celulelor NK
o Responsabili pentru uciderea celulelor infectate viral și a celulelor tumorale
- Proprietăți activatoare pot avea CD2 și CD16

85
 o CD16 este responsabilă pentru recunoașterea mediată de Ac și uciderea țintei
de către NK
- Celulele NK ucid celule care au o expresie aberantă de MHC I
- Semnalele inhibitorii au putere de veto asupra semnalelor activatoare
o Un semnal negativ de la un receptor inhibitor poate bloca liza celulei țintă de
către celulele NK
- Celulele care exprimă nivele normale de MHC I nealterate vor evita liza de către
celulele NK

Citotoxicitatea celulară dependentă de Ac (ADCC)

- Un număr de celule care au activitate citotoxică exprimă pe membrană receptori Fc

o Aceste celule produc liza celulelor țintă care leagă anticorpi
- Acest tip de citotoxicitate se numește ADCC
- Celulele care mediază ADCC sunt celulele NK, macrofagele, monocitele, neutrofilele
și eosinofilele
- Uciderea țintei prin ADCC nu implică liza mediată de complement
- Monocitele, macrofagele și celulele NK activate secretă TNF care are acțiune
citotoxică asupra celulei țintă

Celulele NKT

- Aceste celule exprimă markeri ai celulei NK simultan cu TCR

- NKT recunosc și răspund față de lipide și antigene glicolipidice derivate din patogeni
- NKT pot răspunde atât față de micro-organisme cât și față de structuri self
- Aceste celule utilizează un TCR semi-invariabil - lanț α și un set restrâns Vβ
- Acest TCR răspunde față de antigene prezentate de către APC-uri CD1 pozitive – DC
- După activare, NKT sintetizeză rapid cantități crescute de citokine de tip Th1 și Th2,
în principal IFNγ și IL-4
- NKT joacă rol important în clearance-ul precoce al bacteriilor
- Prin secreția IL-4, NKT reușește diferențierea preferențială a subsetului Th2
- Defectele NKT sunt asociate cu autoimunitățile și neoplaziile

86
 SUPERANTIGENE

- Superantigenele sunt proteine care se leagă simultan:

o La nivelul unor situsuri constante situate în afara cupei MHC II, fără să fie
nevoie de procesare
o La nivelul unor CDR2 ale unor lanțuri TCRβ
- Superantigenele realizează o legătură dintre TCR-ul de pe un anumit Ly T și molecula
MHC II de pe APC
o Această legătură poate declanșa semnalizarea intracelulară
- Între 5-20% Ly T folosesc segmente genice Vβ particulare care pot lega superantigene
o RI rezultat are amplitudine mare
- Superantigenele sunt mitogeni dependenți de MHC II
- Activarea Ly Th duce la eliberarea unei cantități mari de citokine pro-inflamatorii –
IL-1 și TNF – pot duce la apariția șocului toxico-septic
- O cantitate mare de superantigene duc la apoptoza Ly T
- Superantigenele pot fi:
o Exogene – produși ai unor bacterii care se replică
 Aici sunt incluse toxinele produse de bacterii gram pozitive
 Enterotoxina – produse de stafilococi
 Exotoxina - produse de streptococi
 Exotoxinele sindromului șocului toxic
 Boala Crohn – asociată cu superantigenul SAG I2
 SAG I2 activează un subset de Ly T care utilizează Vβ5
o Endogene – produși au unor virusuri integrate
 Sunt proteine codate de gene prezente în genomul uman – genele
retrovirale

Antigene T independente

- Antigenele T independente nu necesită contactul dintre Ly Th și Ly B pentru a induce

activarea acestora din urmă
o RI este rapid
o Nu apare RI secundar
 Apar doar răspunsuri imune de tip primar, cu secreție de IgM
o Nu apare comutarea de clasă
o Nu apar centri germinali și nici celule cu memorie
- O serie de antigene T independete pot stimula direct celulele NK, macrofagele și
mastocitele → secreție de citokine
- Antigenele T independete se împart în 2 categorii:
o Tip 1 – răspunsul față de aceste antigene apare în absența completă a
contactului cu Th și a citokinelor
 În concentrații crescute se comportă ca activatori policlonali ai Ly B –
stimulare indiferent de specificitate
 Ag Ti-1 sunt considerate mitogeni ai Ly B
 Unele Ag Ti-1 se leagă la un receptor diferit
 LPS se atașează la complexul TLR4/CD14
 În concentrații mici ale antigenului se activează doar Ly care îl pot
recunoaște în mod specific
 Antigenele nu mai au efect mitogen
 Și în cantități mici de antigen, activarea este independentă de Ly Th

87
  Ag Ti-1 pot activa și Ly B imature
o Tip 2 – necesită ajutor din partea unui set de citokine, produse de celulele din
micromediul înconjurător
 Aceste antigene sunt molecule liniare cu greutate moleculară mare, cu
epitopi repetitivi
 Sunt dificil de procesat → persistă pe suprafața macrofagelor pentru
mult timp
 Ti-2 acționează ca antigene multivalente – realizează fenomenul de
legare încrucișată
 Regiune Fab ale două Ig sunt aduse împreună prin legarea la
același antigen
 Prin această legare se ajunge la o stimulare prelungită a Ly B
 Ti-2 activează Ly B într-o manieră specifică
 Citokinele intervin în reglarea răspunsului față de antigenele Ti-2
 Citokinele nu sunt produse de Ly Th
 Au rolul de a crește magnitudinea răspunsului imun
 Pot determina anumite comutări de clasă sau generarea de
celule cu memorie
 Ly B care răspund față de Ag polizaharidice primesc ajutor și din
partea sistemului complement
 Glucidele pot activa direct calea alternativă → fragmente C3d,
care pot fi legate de receptorii CR2 (CD21)
o Alte antigene T-independente-like
 Unele virusuri conțin epitopi care nu se încadrează în nici o categorie
menționată mai sus
 O glicoproteină de suprafață a VSV poate genera RI în absența
completă a oricărui contact celular, precum și a citokinelor
 Acest antigen nu este activator policlonal, chiar și la
concentrații crescute

CITOKINE

Proprietăți generale, familii

- Citokinele = factori solubili produși de celule

o Limfokine – factori solubili produși de limfocite
o Monokine – factori solubili produși de macrofage
o Interleukine – factori solubili profuși de leucocite, capabili să acționeze asupra
altor leucocite
o Chemokine – factori solubili care afectează chemotaxia și/sau comportamentul
celular
- Citokinele sunt molecule solubile, secretate în cantități extrem de scăzute, capabile să
acționeze și să-și exercite efectele doar când se leagă la receptori specifici
o Pot media efectele biologice la concentrații extrem de scăzute
- Citokinele diferă de hormoni și factorii de creștere prin situsul de producție,
modalitatea de operare și spectrul de influență
o Hormonii:
 Induși de stimuli specifici
 Sintetizați de către glande specializate
 Acționează într-o manieră endocrină

88
  Influențează un numă limitat de celule
o Factorii de creștere
 Produși în mod constitutiv de către celule individuale
 Sunt detectați la nivele semnificative în circulație
 Pot influența o gamă largă de celule
o Citokinele
 Secretate sub control reglator stric
 Efectele sunt exercitate de o manieră autocrină sau paracrină
 Pot regla intensitatea și durata RI prin stimularea/inhibarea:
 Activării
 Proliferării și/sau diferențierii
 Secreției de anticorpi/comutării de clasă
 Reglării secreției de alte citokine
- Legarea unei citokine la o celulă stimulează sau amplifică expresia receptorilor pentru
citokina respectivă și secreția altor citokine
- Citokinele produse de Ly Th pot influența activitatea Ly B, Ly Tc, NK, macrofagelor,
granulocitelor și celulelor stem hematopoietice
- Citokinele sunt peptide sau glicoproteine cu greutăți moleculare foarte mici
o Rolul principal este de comunicare intercelulară
- Clasificare:
o Hematopoietine: GM-CSF, G-CSF, IL-2, IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, IL-7, IL-11,
IL-12, IL-13, IL-15
o Interferoni: IFNα, IFNβ, IFNγ
o Chemokine: IL-8
o TNF
- Cea mai mare familie structurală prezintă o structură proteică care include 4 α-helix-
uri scurte, conectate prin peptide liniare simple
o Foile β pliate sunt în general absente din structura lor
- IL-1 și IL-18 formează o structură terțiară formată în întregime din 12 foi β pliate – β
trefoil
- Membrii familiei TNF au structură de homotrimeri – β jelly roll
- Membrii familiei TGF – homodimeri legați prin legături disulfidice – nod de cisteine
- Chemokinele sunt împărțite în funcție de aranjarea reziduurilor N terminale de cisteine
- Perioada de înjumătățire a citokinelor și a ARN-ului mesager sunt foarte scurte
- La recepționarea unui semnal inductor trebuie declanșate noi semnale de transcripție și
translație
- Citokinele pot fi modificate post-translațional înainte să fie secretate
- Proprietăți ale citokinelor
o Pleiotropism – o citokină poate acționa pe mai multe celule diferite,
determinând efecte diferite
 IL-4
 Ly B – activare, proliferare, diferențiere
 Timocite – proliferare
 Mastocite – proliferare
 Ly Th1 – inhibare
o Redundanță – mai multe citokine diferite acționează asupra aceleiași celule,
determinând același efect
 IL-2, IL-4, IL-5 – Ly B → proliferare
o Sinergie – citokine diferite acționează asupra aceleiași celule, își sumează
forțele și determină un efect comun

89
  IL-4 + IL-5 – Ly B → comutare de clasă spre IgE
o Antagonism – citokine diferite au efecte opuse
 IL-4 și IFNγ – Ly B → blochează comutarea de clasă la IgE
o Acțiune în cascadă
 Ly Th1 activat → IFNγ → Macrofag activat → IL-12 → Ly Th1
activate → IFNγ, TNF, IL-2

Funcții biologice ale citokinelor

- Principalii secretori de citokine sunt Ly Th și macrofagele

o După ce au fost secretate citokinele activează o rețea de celule care
interacționează
- Răspunsuri fiziologice care necesită implicarea citokinelor:
o Răspunsurile imune umorale și celulare
o Inducția răspunsului inflamator
o Reglarea hematopoiezei
o Controlul proliferării și diferențierii celulare
o Procesul de cicatrizare
- Acțiunea citokinelor nu este antigen-specifică
- In vivo citokinele nu acționează singure
- Citokinele induc adesea sinteza altor citokine → efect în cascadă
- Citokinele acționează asupra receptorilor pentru citokine
o Acești receptori sunt exprimați doar după contactul cu Ag-nul → acțiunea
citokinelor este limitată la limfocitele activate de antigen
- Declanșarea secreției de citokine necesită contactul direct celulă-celulă → eliberarea
citokinelor în imediata proximitate a țintei
- Perioada de înjumătățire a citokinelor este foarte scurtă

Receptori pentru citokine

- Clasificare:
o Receptori pentru superfamilia Ig-nelor
 Conțin cel puțin un domeniu globular
 Liganzi: IL-1, M-CSF, c-kit
o Receptori pentru citokine din clasa I (pentru hematopoietine)
 Formează majoritatea receptorilor
 Compuși din 2 lanțuri polipeptidice
 Lanț α – rol în legarea citokinei
 Lanț β sau γ – rol de transmitere a semnalului
 IL-2 R și IL-15 R sunt trimeri
 Liganzi: IL-2, 3,4,5,6,7,9,11,13,16, GM-CSF, G-CSF, OSM, LIF,
CNTF, prolactină, hormon de creștere
o Receptori pentru citokine din clasa II (pentru interferoni)
 Au secvențe CCCC dar nu și WSXWS
(triptofan/serină/x/triptofan/serină)
 Includ o subunitate speficică citokinei și o subunitate cu funcție de
transmitere
 Liganzi: IFN-α, β, γ, IL-10
o Receptori pentru TNF

90
 
Liganzii pentru această familie de receptori pot fi molecule libere sau
membranare
 Liganzi: TNFα, TNFβ, Fas, CD40, NGF
o Receptori pentru chemokine
 Receptori cuplați cu proteine G
 7 domenii transmembranare
 8 receptori CC și 5 CXC

Subfamilii de receptori pentru citokine de clasa I

- GM-CSF Rc: GM-CSF, IL-3, IL-5

- IL-6 Rc: IL-6, IL-11, CNTF, LIF/OSM (leukemia inhibitory factor/oncostatin)
- IL-2 Rc: IL-2, 4, 7, 9, 15
o Prezintă o subunitate γ comună
o Afectarea genetică conduce la SCID
- Receptorul IL-2
o Lanțurile β și γ aparțin clasei I de receptori – conțin motive CCCC și WSXWS
o Lanțul α (CD25) – este exprimat doar de Ly activate
 Are structură diferită
o Există 3 forme de IL-2R
 IL-2Rα monomeric – afinitate scăzută
 IL-2Rβγ dimeric – afinitate intermediară
 IL-2Rαβγ trimeric – afinitate înaltă
o Transmiterea semnalului poate fi realizată atât de lanțurile β și γ
o Doar receptorul trimeric leagă cu mare afinitate
o Lanțul γ pare să fie exprimat constitutiv
 Expresia lanțurilor α și β este mai restrânsă și este stimulată de către
antigen
 Fenomenul asigură că doar Ly T CD4+ și CD8+ activate
exprimă receptorul de mare afinitate și proliferează ca răspuns
la nivele fiziologice de IL-2
o Celulele NK exprimă constitutiv subunitățile β și γ – pot lega IL-2 cu afinitate
intermediară

Transmiterea semnalului mediată de receptorii pentru citokine

- Receptorilor din clasele I și II le lipsesc motivele structurale de semnalizare

- După interacțiunea unei citokine cu un receptor, au lor fosforilări ale tirozinelor
- IFN-γ poate bloca replicarea unei mari diversități de virusuri
o Are rol în multe procese imunoreglatoare
 Reglarea fagocitozei de către mononucleare
 Comutarea de clasă către IgG
 Stimularea sau inhibarea dezvoltării unor subseturi de Ly T
- Etapele transmiterii semnalului:
o Dimerizarea receptorului sub influența citokinei
o La subunitățile receptorului se asociază PTK inactive
 Jak-1 la lanțul α
 Jak-2 la lanțul β
 Asocierea Jak nu necesită legarea citokinei
o Legarea citokinei induce asocierea a 2 receptori și activarea Jak

91
 o Jak 1 și 2 se fosforilează reciproc și se activează
o Jak activate fosforilează tirozine de la nivelul lanțurilor receptorului
o La tirozinele fosforilate se leagă STAT (Signal Transducers and Activation of
Transcription)
 În cazul IFNγ, STAT-1 se leagă la tyr fosforilate ale lanțului α
o STAT sunt fosforilate de către Jak, se desfac de la nivelul receptorilor și se
îndreaptă spre nucleu
 Se dimerizează și suferă o fosforilare suplimentară → activarea
completă a dimerului ca factor transcripțional
o STAT translocat în nucleu induce expresia unor gene care conțin secvențe
reglatorii potrivite la nivelul promotorilor
- Sunt descrise ISG-IFN stimulated genes
o Aceste gene sunt induse rapid și conțin 2 tipuri de secvențe conservate la
nivelul promotorilor
 ISRE: IFN stimulated response element
 GAS: gamma-IFN activation site
- Și alte citokine din clasa I și II determină dimerizarea receptorilor lor
- Fiecare citokină induce transcripția unui subset specific de gene într-un anumit tip de
celulă
o Produșii acestor gene mediază efecte tipice pentru acea citokină
- Specificitatea efectelor citokinelor poate fi urmărită prin intermediul a trei factori:
o Anumiți receptori pentru citokine declanșează anumite căi JAK-STAT
o Activitatea transcripțională a STAT activate este specifică
o În orice tip celular, numai unui subset de gene țintă ale unui particular STAT li
se permite expresia

Antagoniștii citokinelor

- Antagoniștii citokinelor sunt proteine care blochează activitatea citokinelor

- Acționează în 2 moduri:
o Se leagă la un receptor pentru citokină și blochează accesul citokinei – nu
transmit nici un semnal
o Se leagă la citokină și o inhibă
- IL-1 Ra = antagonistul receptorului pentru IL-1
o Se leagă la receptor dar nu determină transmiterea unui semnal
o Blochează legarea adevăratului ligand
o Joacă rol în reglarea intensității răspunsului inflamator
- Mulți antagoniști rezultă prin clivarea enzimatică a domeniului extracelular al
receptorului pentru citokine: IL-2, IL-4, IL-6, IL-7, IFNγ, TNF-α, TNF-β
- sIL-2 R = receptor pentru IL-2 solubil
o Reprezină un fragment N terminal din lanțul α
o Este marker al activității cronice a Ly T
o Poate lega IL-2 și împiedică interacțiunea ciokinei cu receptorul membranar
- Unele virusuri produc:
o Proteine care se leagă la citokine
o Proteine care seamănă cu citokinele și se leagă la receptorii pentru citokine
- Poxvirusurile produc:
o Proteina solubilă de legare a TNF
o Proteina solubilă de legare a IL-1
o Acești factori solubili acționează reducând sau stopând procesul inflamator

92
- EBV produce o proteină IL-10-like – suprimă răspunsul mediat de Ly Th1

Reglarea prin intermediul citokinelor

- Citokinele produse de Ly Th1 și Th2 determină:

o Activarea populației care le-a produs
o Inhibarea activării și dezvoltării celeilalte populații
- Acest efect se numește cross-reglare
- IFNγ, produs de Th1, inhibă preferențial proliferarea Th2
- IL-4, produs de Th2, acționează asupra macrofagelor și DC →scăderea producției de
IL-12 (citokină importantă pentru diferențierea Ly Th1)
- IL-4 acționează asupra Ly B
o Fac comutare de clasă la IgG1, IgE
o Inhibă comutarea de clasă la IgG2a
- IFNγ promovează comutarea la IgG2a
o Inhibă comutarea la IgG1 și IgE
- Cross-reglarea explică de ce atunci când producția de Ac este crescută, răspunsul de
tip Hipersensibilitatea IV este scăzut și invers
- IL-4 inhibă sinteza subunității β a IL-12 Rc
o Ly devin ne-responsive la IL-12 și nu se pot diferenția în Th1
- IFNγ determină creșterea sintezei subunității β a IL-12 Rc și anulează efectele IL-4
- Există 2 factori trascripționali implicați în dezvoltarea unui anumit subset de Ly Th
o T-Bet conduce la diferențierea în Ly Th1 și la supresia Th2
o Expresia GATA-3 are efecte opuse
- În prezența IFNγ – este amplificată expresia T-Bet și inhibată expresia GATA-3
o Acest proces este dependent de IFNγ/STAT-1 și determină comutarea profillui
de citokine către secreția de IFN-γ
- Un proces care implică IL-4R și STAT6 determină celula să producă IL-4 și alte
citokine Th2
- Amplificarea expresiei T-Bet duce la reprimarea expresiei GATA-3
- Expresia GATA-3 determină inhibarea expresiei T-Bet
- IL-10 nu este un inhibitor direct al Ly Th1, dar acționează asupra monocitelor și
macrofagelor și determină:
o Scăderea expresiei MHC II – nu pot activa Ly Th1
o Scaderea producția de NO
o Scăderea producției de IL-1, IL-6, IL-8, GM-CSF, G-CSF, TNFα

Boli în relație cu citokinele

- Infecțiile cu bacterii gram

o Endotoxinele din peretele bacterian stimulează macrofagele și determină o
secreție crescută de IL-1 și TNFα
o La câteva ore apare șocul septic caracterizat prin:
 Scăderea tensiunii arteriale
 Febră
 Diaree
 Coagulare vasculară diseminată
o Aceste citokine sunt țintă a terapiei
o Se administrează anticorpi monoclonali blocanți sau IL-1 Ra (antagonist al
receptorului pentru IL-1)

93
- Unele microorganisme secretă toxine care sunt super-Ag
o Acestea se leagă la MHC II în afara cupei și sunt recunoscute doar de Vβ al
TCR
- Anormalități ale producției de citokine au fost observate și în neoplazii
o O secreție crescută de IL-6 este observată în mixomul cardiac, în neoplasmele
de col uterin și de vezică urinară și în plasmacitoame și mieloame
o În cazul mieloamelor IL-6 exercită și efect de stimulare autocrină
- Boala Chagas este produsă de Trypanosoma cruzii și este caracterizată de o severă
supresie a imunității
o Se cultivă Ly T cu T cruzii, se stimulează cu mitogeni – nu apare proliferarea
limfocitelor
o T. Cruzii determină o scădere dramatică a sintezei subunității α IL-2R
- Progresia anumitor afecțiuni depinde de balanța citokinelor Th1/Th2
- Lepra – agent etiologic: Mycobacterium Leprae – bacterie intracelulară care poate
supraviețui în fagosomii macrofagelor
o Lepră tuberculoidă
 Răspuns predominant de tip celular
 Formarea de granulaome și distrugerea majorității patogenilor
 Progresează lent și pacienții supraviețuiesc
 Predomină răspunsul de tip Th1 – hipersensibilitate de tip întârziat
 Secreție crescută de IL-2, IFNγ, și TNF-β
o Lepră lepromatoasă
 Răspunsul imun celular este deprimat și favorizat cel umoral
 Se produce hipergammaglobulinemie
 Bacteriile sunt diseminate în macrofage
 Progresează către o infecție diseminată a oaselor și cartilajelor, cu
leziuni întinse ale nervilor
 Predomină răspunsul de tip Th2
 Secreție crescută de IL-4, IL-5
 Imunitate celulară scăzută și producție crescută de anticorpi
- Virusul Epstein-Barr produce vIL-10 – suprimă activitatea Th1 prin cross-reglare

Terapii bazate pe citokine

- Artrita reumatoidă, hepatită B, hepatită C, scleroză multiplă

94
 MIGRAREA LEUCOCITELOR ȘI PROCESUL INFLAMATOR

- Descrierea clinică a inflamație:

o Rubor
o Tumor
o Dolor
o Calor
o Functio laesa
- Un element important care face posibil procesul inflamator este reprezentat de
posibilitatea leucocitelor de a părăsi curentul circulator și de a penetra țesuturile
o În cazul Ly, acest tip de migrație este continuu – trafic limfocitar
o Recircularea permanentă a Ly crește semnificativ șansele ca un număr foarte
mic de celule cu o anumită specificitate să întâlnească Ag corespunzător
 Această probabilitate este amplificată de o serie de factori care
direcționează traficul limfocitelor, îl reglează și îl organizează
- Ly tranzitează în torentul circulator pentru aproximativ 30 de minute
o După acest interval, cca. 45% din Ly sunt direcționate către splină – aici
staționează 5 ore
o Cca. 42% din Ly vor trece din sânge direct în ganglionii limfatici periferici –
staționează 12 ore
o Aproximativ 10% din Ly intră în organele extralimfoide terțiare – țesuturi care
în mod normal nu conțin deloc Ly dar care în timpul unui răspuns inflamator
pot importa Ly
 Cele mai active țesuturi de acest tip sunt cele care formează interfața cu
mediul extern – piele, epitelii mucoase
- Un Ly realizează un circuit complet între sânge, țesut și lichid limfatic de 1-2 ori pe zi
- Pentru ca leucocitele să poată pătrunde într-un anumit țesut sau organ limfoid, celulele
trebuie să adere la celulele endoteliale și apoi să treacă printre acestea – proces numit
extravazare sau diapedeză
o Diapedeza este posibilă ca urmare a intervenției unei serii de molecule de
adeziune specifice pentru leucocite – CAMs (cell-adhesion molecules)
 Unele sunt exprimate constitutiv, altele apar ca urmare a stimulării
celulare de către citokinele produse în timpul procesului inflamator
- Majoritatea CAMs aparțin următoarelor 4 familii:
o Familia selectinelor – glicoproteine cu domeniu lectin-like
 Pot lega anumite grupuri carbohidrat
 Ex: selectina L (leucocite circulante), selectina E, selectina P (celule
endoteliale)
o Familia moleculelor mucin-like – proteine asociate cu carbohidrați sialilați
 Sunt liganzi pentru selectine
 Exemple:
 CD34
 GlyCam-1 (celule endoteliale din ggl. limfatici) – se leagă la
selectina L
 PSGL-1 (neutrofile) – se leagă la selectina E și P de pe
endoteliul inflamat
o Familia integrinelor – heterodimeri αβ
 Pot fi grupate în subfamilii în funcție de tipul lanțului β
 LFA-1 – integrina β2 (CD18) – ligand pentru ICAM-1

95
 o Superfamilia imunoglobulinelor
 Exemple: ICAM-1, ICAM-2, ICAM-3, V-CAM – se leagă la integrine
- MadCAM-1 conține atât domenii globulare cât și domenii mucin-like
o Este exprimată pe endoteliu mucos și are rol în direcționearea limfocitelor în
mucoasă
o Se leagă la inegrine – prin domeniul Ig-like și la selectine – prin domeniul
mucin-like

INFLAMAȚIA ACUTĂ

- Procesul inflamator acut se declanșează la câteva minute de la apariția stimulului

- Un proces inflamator local poate avea loc și fără implicarea generală a sistemului
imun
- Creșterea diametrului vascular permite creșterea influxului de sânge în zona afectată și
reducerea vitezei circulației – explică roșeața și căldura
- Are loc o creștere a permeabilității vasculare – permite extravazarea lichidelor și a
leucocitelor – se formează edem
- Exudarea fluidelor din sânge va antrena activarea sistemelor de coagulare, fibrinolitic
și al kininelor
o Bradikinina și fibrinopeptine contribuie la creșterea permeabilității vasculare
- Unele modificări vasculare se datorează efectelor indirecte ale anafilatoxinelor (C3a,
C5a) – acționează asupra mastocitelor și le degranulează; contribuie și la secreția de
mediatori nou-formați
- În câteva ore, neutrofilele for fi antrenate în procesul de diapedeză prin endoteliul de
la nivelul situsului inflamator; procesul este împărțit în 4 etape:
o Rostogolirea – sub influența unor factori eliberați la nivel tisular (histamină,
citokine – IL-1, TNFα), pe suprafața celulelor endoteliale apar selectine E și P
 Acestea se vor lega reversibil la moleculele mucin-like sau sialil Lewis
de pe suprafața neutrofilelor
 Neutrofilele vor fi încetinite – se vor rostogoli pe suprafața endoteliului
o Activarea
 Pe măsură ce se rostogolește, neutrofilul este activat de diverși
chemoatractanți (ex: PAF – platele activating factor, C3a, C5a, C5b67,
chemokine: IL-8, MIP-1β – macrophage inflammatory protein)
 Legarea chemotractanților la receptorii neutrofilelor duce la
transmiterea unui semnal activator mediat de proteine G
 Acest semnal determină modificarea conformațională a
integrinelor și creșterea afinității lor pentru moleculele de
adeziune aparținând superfamiliei Ig-nelor
o Fixarea și adeziunea
 Legarea integrinelor de mare afinitate (LFA-1) la moleculele
aparținând superfamiliei Ig-nelor (ICAM-1) face ca adeziunea
neutrofilelor la endoteliu să fie fermă și stabilă
o Traversarea peretelui endotelial
 Este mediată de chemoatractanți, interacțiuni între integrine și
moleculele din superfamilia Ig-nelor și alți stimuli de migrare
- După ce neutrofilele ajung în țesut, fagocitează și eliberează mediatori care vor
contribuie la amplificarea procesului inflamator
- MIP-1α și MIP-1β atrag în focar macrofagele – ajung în 5-6 ore
o Acestea sunt activate și secretă diverși factori

96
 o Macrofagele activate secretă IL-1, IL-6 și TNF-α responsabile atât pentru
efectele locale (coagulare, creșterea permeabilității vasculare, stimularea
expresiei de molecule de adeziune, stimularea producției de chemokine) cât și
pentru cele sistemice
 TNF-α stimulează expresia selectinei E
 IL-1 stimulează expresia ICAM-1 și VCAM-1
 IL-1 și TNF-α stimulează macrofagele și celulele endoteliale inducând
secreția de chemokine
 IFNγ și TNF-α activează macrofagele și neutrofilele, stimulând
fagocitoza și eliberarea de enzime
o Eliberarea acestor factori duce la un influx cresct de celule: limfocite,
neutrofile, monocite, eozinofile, bazofile, mastocite
- Pe lângă mastocite, macrofagele reprezintă elemente majore în desfășurarea
inflamației
- Durata și intensitatea procesului inflamator trebuie reglată pentru a controla
distrugerile tisulare și pentru a da posibilitatea intervenției mecanismelor de reparare
o TFG-β are rol în limitarea inflamației, acumularea și proliferarea fibroblastelor
și depunerea de matrice extracelulară

INFLAMAȚIA ACUTĂ SISTEMICĂ

- Răspunsul inflamator acut poate fi însoțit de un răspuns sistemic

- IL-1, IL-6 și TNF-α acționează la nivelul hipotalamusului și determină eliberarea de
prostaglandine (responsabile pentru apariția febrei), iar prin intermediul axei pituitare
stimulează secreția de ACTH și corticosteroizi
- Sub acțiunea IL-1, IL-6 și TNF-α și a corticosteroizilor, la care se adaugă LIF
(leukemia inhibitory factor) și OSM (oncostatin M) – ficatul produce o cantitate
crescută de proteine de fază acută (fibrinogen, proteina C reactivă, serum amiloid A,
MBP, factori ai complementului)
- TNF-α acționează asupra macrofagelor și celulelor endoteliale stimulând secreția de
factori de stimulare a coloniilor – CSFs (M-CSF, G-CSF, GM-CSF)
o Acești factori acționează la nivelul măduvei hematogene și determină creșterea
producției de celule necesare procesului inflamator (leucocitoză)

INFLAMAȚIA CRONICĂ

- Inflamația cronică este expresia incapacității sistemului imun de a elimina antigenul

- Situațiile în care Ag poate să persiste:
o Microorganisme care au dezvoltat mecanisme de evaziune
o Autoimunități în care Ag self stimulează permanent limfocitele
o Celule neoplazice care proliferează
- Semnul distinctiv al acestui tip de inflamație este reprezentat de activarea și
acumularea macrofagelor
o Acestea stimulează proliferarea fibroblastelor și producția de colagen – se
ajunge la un proces de cicatrizare invalidantă – fibroză
- Inflamația cronică conduce la formarea granulomului – masă centrală de macrofage
activate, unele fuzionate, înconjurate de macrofage cu aspect de celulă epitelială
o La periferie se găsesc limfocite activate
- În zonele extralimfoide terțiare unde se desfășoară un proces inflamator se observă
apariția de celule endoteliale cu un aspect asemănător celui din HEV

97
 o Regiunile HEV-like prezintă molecule de adeziune mucin-like și reprezintă
locul unde se va putea produce extravazarea limfocitelor în țesutul inflamat
o Astfel de regiuni-HEV-like au fost observate în: artrită reumatoidă, boala
Crohn, colita ulcerativă, boala Graves, tiroidita Hashimoto, diabetul zaharat
 Aceste afecțiuni pot fi tratate prin tintirea acestor regiuni

MEDIATORII INFLAMAȚIEI

Chemokine

- Chemokinele controlează în mod selectiv adeziunea, chemotaxia și activarea multor

leucocite, dar intervin și în traficul normal al limfocitelor
- Conțin 4 reziduuri de cisteină; în funcție de poziția acestora sunt împărțite în:
o Grupul C-C – cisteinele nu sunt separate prin alți aa
o Grupul C-X-C – cisteinele sunt separate de un alt aa
- Legarea chemokinei la receptorul specific conduce la activarea unor proteine mari care
leagă GTP-ul
o Se generează mesageri secunzi ca cAMP, IP3, Ca și proteine G mici
- După legarea chemokinei, leucocitele suferă modificări ale formei, sunt activate
integrinele leucocitare, iar în cazul fagocitelor sunt activate mecanismele oxigen-
dependente de ucidere intracelulară și eliberarea conținutului granular
- Sunt descrise 2 grupe de receptori pentru chemokine
o CCR – recunosc chemokine CC
o CXCR – recunosc chemokine CXC
- Majoritatea receptorilor pentru chemokine leagă mai mult decât o singură chemokină
- O chemokină se poate lega la mai mulți receptori
- Subseturile Th1 și Th2 pot fi distinse prin seturile de citokine secretate, dar prezintă și
profiluri diferite de receptori pentru chemokine
o Th2 – prezintă CCR3, CCR4
o Th1 – prezintă CCR5 și CXCR 3

Mediatori enzimatici plasmatici

- Sistemul kininelor – sistem ce funcționează în cascadă, declanșat de activarea

factorului Hageman al coagulării
o Factorul Hageman activează pre-kallikreina → kallikreina
 Aceasta clivează kininogenul și rezultă bradikinină
o Bradikinina este un peptid vasoactiv
 Crește permeabilitatea vasculară
 Determină vasodilatație
 Determină contracția musculaturii netede
 Clivează C5 în C5a și C5b
- Sistemul de coagulare – este un sistem în cascadă declanșat de leziunea peretelui
vascular și de producerea cantități mari de trombină
o Trombina acționează asupra fibrinogenului solubil și conduce la formarea de
fibrină și fibrinopeptide insolubile → cheagul
o Fibrinopeptidele acționează ca mediatori ai inflamației – determină creșterea
permeabilității vasculare și chemotaxia neutrofilelor
- Sistemul fibrinolitic – sistem în cascadă care conduce la înlăturarea cheagului

98
 o Produsul final al acestei căi este plasmina – formată prin conversia
plasminogenului
o Plasmina este o enzimă proteolitică care acționează asupra cheagului și îl
transformă în produși de degradare care au acțiune chemotactică pentru
neutrofile
o Plasmina activează calea clasică a complementului
- Sistemul complement
o Activarea sistemului complement duce la o serie de produși de clivare care
sunt mediatori ai inflamației:
 Anafilatoxinele – determină degranularea mastocitelor și a bazofilelor
 C3a, C5a și C5b67 amplifică aderența neutrofilelor, a monocitelor la
endoteliu și le facilitează diapedeza

Mediatori lipidici ai inflamației

- În urma semnalelor primite de mastocite, macrofage, monocite și neutrofile,

fosfolipidele membranare sunt degradate în acid arahidonic și Lyso PAF
- Lyso-PAF este convertit în PAF care determină activarea trombocitelor, chemotaxia
eozinofilelor, activarea și degranularea eozinofilelor și a neutrofilelor
- Acidul arahidonic poate fi mobilizat:
o Pe calea ciclo-oxigenazei → prostaglandine și tromboxani
 Prostaglandinele determină creșterea permeabilității vasculare,
vasodilatație și chemotaxia neutrofilelor
 Tromboxanii determină agregarea plachetară și vasocontricție
o Pe calea lipo-oxigenazei → leukotriene
 Leukotrienele C4, D4 și E4 determină contracția musculaturii netede
 Leukotriena B4 este un chemoatracant puternic pentru neutrofile

Mediatori citokinici ai inflamației

- IL-1, IL-6, IL-12, TNF-α joacă un rol important în declanșarea răspunsului inflamator
acut
- IFNγ contribuie la procesele inflamatorii, în principal prin atragerea și activarea
macrofagelor
- IL-12 induce diferențierea Ly Th1 proinflamatorii
- IFNγ și TNFα joacă un rol central în dezvoltarea reacției inflamatorii cronice
- Ly Th1 activate, celulele NK și Ly Tc secretă IFNγ
- Macrofagele activate secretă TNF-α
- Toți cei trei membri ai familiei interferonilor pot fi secretați de către celulele infectate
viral
o IFNα este produs de toate leucocitele
o IFNβ denumit și interferon fibroblastic – poate fi produs de majoritatea
celulelor
o IFNγ este produs exclusiv de Ly T și celulele NK
 IFNγ are activități pleiotropice
 IFNγ activează macrofagele – acestea vor exprima MHC II și vor
amplifica secreția de citokine
 IFNγ determină amplificarea transcripției genei TNFα și crește
stabilitatea mARN-ului rezultat

99
 o TNFα acționează sinergic cu IFNγ și este responsabilă pentru multe dintre
distrugerile tisulare din inflamația cronică
- În inflamația cronică apar distrugeri tisulare prin acumularea unui număr mare de
macrofage activate care eliberează enzime hidrolitice și produși activi ai oxigenului și
azotului

TRAFICUL LIMFOCITAR

- Limfocitele pot traversa nu numai din sânge în țesuturi, ci și din sânge direct în
țesuturi limfoide secundare
- Venulele postcapilare ale organelor limfoide (cu excepția splinei) prezintă în unele
regiuni celule înalte, cuboidale – sunt denumite HEV – high endothelium venules
o Această zonă este utilizată de Ly pentru a trece din torentul circulator în
organul limfoid
o Dezvoltarea și menținerea HEV este influențată de citokine produse ca răspuns
la Ag
o La nivelul HEV se găsește o gamă largă de molecule de adeziune:
 Selectina E și P (selectine)
 GlyCAM-1 și CD34 (mucin-like)
 ICAM-1, ICAM-2, ICAM-3, VCAM-1 și MadCAM-1
(imunoglobuline)
o Aceste molecule sunt distribuite selectiv între anumite țesuturi – adresine
vasculare (VA)
- Diferite populații de limfocite prezintă pattern-uri diferite de trafic, impuse de legarea
adresinelor vasculare la anumite molecule de pe suprafața limfocitară – homing
o Moleculele recunoscute de adresine sunt denumite homing receptors
- Ly naive nu prezintă vreo preferință pentru vreun anumit organ limfoid secundar și
circulă de o manieră nediscriminatorie și continuă în organism
o Atașarea inițială la HEV este mediată de legarea unor receptori homing de
tipul selectinei-L la molecule GlyCAM-a sau CD34
o După ce un astfel de Ly se întâlnește cu un Ag specific se activează și se
transformă în limfoblast
 În timpul acestui proces (48 ore) este reținut în paracorticală – nu poate
fi detectat în circulație – faza de shut-down
 La sfârșitul acestei faze, Ly efector și cele cu memorie, părăsesc
organul limfoid secundar
- Ly efector se direcționează către endoteliul din zonele inflamatorii
o Prezintă o cantitate mare de LFA-1 – facilitează diapedeza la nivelul țesuturilor
extralimfoide terțiare
- Ly care sunt destinate pielii vor prezenta nivele scăzute de selectină-L, dar nivele
crescute de LFA-1 și CLA care se leagă la moleculele ICAM și la selectina-E

MEDICAMENTE ANTI-INFLAMATOARE

Medicamente care inhibă/reduc extravazarea leucocitelor

- La animale au fost utilizați Ac anti-LFA-1 pentru a preveni acumularea de neutrofile

în țesutul inflamat
- Ac anti-ICAM-1 au fost utilizați pentru prevenirea necrozei tisulare dina rsuri

100
- Combinație de Ac anti-LFA-1/ICAM-1 a fost utilizată pentru prevenția rejetului
rinichilor alotransplantați

Corticosteroizi

- Sunt derivați din colesterol

- Determină scăderea numărului de Ly circulante prin creșterea lizei limfocitelor sau
prin alterarea pattern-ului traficului limfocitar
- Sunt lipofilici și pot traversa membrana pentru a se lega la receptorii citosolici
o Complexul receptor-ligand este transportat la nucleu unde se leagă la secvențe
reglatoare ale ADN-ului – determină creșterea sau inhibarea transcripției
 Este amplificată transcripția factorului I-kB – inhibitorul NF-kB
- Roluri:
o Reduc capacitatea de fagocitoză și ucidere a fagocitelor
o Reduc expresia MHC II
o Scad producția de IL-1
o Stabilizează membrana lizozomală
o Reduc chemotaxia

Anti-inflamatoare ne-steroidice (NSAID)

- Inhibă calea ciclo-oxigenazelor prin care sunt produse prostaglandinele și tromboxanii

ORGANELE LIMFOIDE SECUNDARE

- Cei mai mulți patogeni pătrund în organism la nivelul pielii sau a epiteliului tractului
intestinal sau respirator
- La nivelul organelor limfoide secundare se produce transportul și concentrarea Ag –
facilitează contactul dintre Ag și Ly specifice
- Organele limfoide secundare sunt:
o Ganglionii limfatici
o Splina
o Țesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT)
o Sistemul imun cutanat
- În toate organele, cu excepția SNC există agregate de limfocite
- Ganglionii limfatici
o Sunt structuri limfoide amplasate pe traseul vaselor limfatice, care colectează
fluidul extracelular din țesuturi și îl returnează în sânge
 Acest lichid se numește limfă și circulă prin vase limfatice
o Vasele limfatice aferente transportă și Ag
o Sistemul limfatic reprezintă un mecanism eficient de colectare a Ag
 Ganglionii limfatici situați pe traseul vaselor limfatice, scanează limfa
pentru identificarea Ag
o Structură
 Ganglionul este înconjurat de o capsulă fibroasă
 Este organizat într-o arie corticală și o arie medulară
 Cortexul prezintă o regiune superficială și una profundă – paracortex
 Cortexul superficial mai este numit zona B-dependentă

101
  Conține majoritatea Ly B, organizate în foliculi limfatici, dar și
alte celule foliculare dendritice – rol în activarea și selecția Ly
B
o Unii foliculi prezintă o zonă centrală – centru germinal
 În această zonă au loc proliferări intense ale Ly B
 Acești foliculi se numesc secundari
o Foliculii fără centru germinal se numesc primari
 Aceștia conțin în special Ly B mature naive (Ly B mature care nu au
venit în contact cu Ag pentru care exprimă receptor)
o Centrii germinali se formează în urma stimulării antigenice a Ly B
 Reprezintă zone de proliferare intensă, de selcție a plasmocitelor ce
secretă Ac de mare afinitate și de generare a Ly B de memorie
o Aria paracorticală – numită și zona T-dependentă
 Populată de Ly T și celule specializate – celule dendritice interdigitate
 Majoritatea Ly T sunt CD4+
 Ly T naive pătrund în ganglion prin limfaticele aferente sau prin
venulele cu endoteliu înalt (HEV)
 Celulele dendritice funcționează APC-uri – preiau Ag din limfa ce
traversează ganglionii și le prezintă Ly T CD4+
o Medulara
 Conține plasmocite, macrofage și celule dendritice, organizate sub
formă de cordoare
 Limfocitele nu formează joncțiuni intercelulare cu celulele vecine – își
mențin capacitatea de a migra și recircula între limfă, sânge și țesuturi
- Splina
o Organ situat în hipocondru stâng
o Specializat în colectarea Ag din circulația sanguină
o Vascularizația este asigurată de artera splenică
 Arteriolele sunt înconjurate de manșoane de țesut limfoid – teci
limfatice periarteriolare – conțin Ly T
 Majoritatea sunt Ly T CD4+
 În jurul tecilor sunt dispuse Ly B organizate în foliculi limfatici primari
sau secundari
o Tecile perearteriale și foliculii sunt înconjurate de o coroană de Ly B, Ly T
CD4+ și macrofage – formează zona marginală
o Țesutul limfatic splenic formează pulpa albă, răspândită în pulpa roșie –
formează majoritatea țesutului splenic, este sediul de colectare și distrugere a
eritrocitelor senescente
o Limfocitele și Ag pătund în splină prin sinusoide vasculare
 Splina nu conține venule cu endoteliu înalt
o Activarea Ly B se produce în zona marginală, apoi migrează la nivelul
foliculilor – formează centrul germinal
- Țesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT)
o Este situat la nivelul mucoaselor tracturilor respiratorii – BALT și gastro
intestinal – GALT
o Este format din agregate de limfocite și celule accesorii
o GALT include amigdalele (inelul lui Waldayer), apendicele și plăcile Payer
 La nivelul plăcilor Peyer, Ly B formează foliculi, iar Ly T ocupă ariile
dintre acestea
o La nivelul epiteliului intestinal, colectarea Ag este realizată de celulele M

102
- Sistemul imun cutanat
o Cuprinde limfocitele și celulele accesorii de la nivelul dermului și al
epidermului

INDUCȚIA ȘI DEZVOLTAREA RĂSPUNSURILOR IMUNE UMORALE

- Dacă Ag pătrund în organism prin sânge, acestea ajung către splină

- Dacă Ag penetrează prin piele sau mucoase, acestea ajung prin intermediul
limfaticelor către ganglionii limfatici regionali
- După ce Ag intră în organism, unele sunt preluate de către celulele dendritice și sunt
transportate către mai mai apropiați ganglioni limfatici
o Un ganglion este capabil să rețină peste 90% dintre Ag pătrunse prin
limfaticele aferente
- În ganglion, Ag poate întâlni unul din cele 3 tipuri de APC:
o Celule dendritice interdigitate – în paracortex
o Macrofage – în tot ganglionul
o Celule foliculare dendritice – la nivelul foliculilor limfatici
- Un Ag poate pătrunde în ganglion prin limfaticele aferente sau prin peretele vascular
al venulelor postcapilare
o Ajung în ariile T-dependente (paracorticală) unde se găsesc din abundență Ly
T, macrofage și celule dendritice
 Celulele dendritice prezintă un nivel crescut de MHC II și au prelungiri
foarte lungi care pot lua contact cu circa 200 de Ly Th
- În 1-2 zile, Ag va fi prezentat de către macrofage și celulele dendritice Ly Th și se
produce activarea și proliferarea acestora
- Ly B naive din corticală migrează către zona paracorticală
o Ly B care au legat Ag cu ajutorul Ig-nelor îl vor internaliza și prezenta în MHC
II
o La intrarea în zona T, Ly B prezentatoare de Ag pot interacționa cu Ly Th –
formează un conjugat B-T
- Ly Th activate furnizează semnale necesare pentru activarea Ly B – apar focare de
proliferare la marginea zonei T
o Maximum se atinge în 3-4 zile de la contactul cu Ag
o Celulele din aceste focare se diferențiază în plasmocite
- Majoritatea Ac produși în cadrul RI primar sunt secretați de plasmocite care provin din
aceste focare
o Unele Ly B pleacă în medulară unde se diferențiază în plasmocite cu viață
scurtă – aceste celule sunt responsabile de secreția de IgM și timpul RI primar
- La nivelul splinei, activarea Ly B are loc în zonele periarteriale bogate în Ly T –
PALS (periarterial lymphatic sheath)
- La câteva zile după formarea focarelor de proliferare, unele Ly B activate migrează
spre cortexul extern – ariile B-dependente, în foliculii limfoizi primari, împreună cu
Th responsabile pentru activarea lor
o Unele Ag ajung la acest nivel și sunt capturate pe suprafața celulelor foliculare
dendritice (FDC)
 Ag pot fi în forma naivă sau complexate cu Ac
o Foliculii organelor limfoide secundare sunt singurele localizări unde pot fi
întâlnite FDC
 FDC sunt APC speciale
 Au prelungiri foarte lungi

103
  Nu procesează Ag
 Nu au MHC II pe suprafață
 Au FcR și receptori pentru complement
 Pot reține Ag/complexele Ag-Ac chiar luni de zile
 FDC contribuie la organizarea structurală a foliculilor primari dar și la
supraviețuirea și activarea Ly B în periferie
 FDC eliberează mici particule derivate din membrană
 Aceste particule sunt acoperite cu complexe imune și sunt
numite icosomi (immune complex coating)
 Icosomii pot fi legați și endocitați de Ly B
 Ag endocitat este procesat și prezentat Ly Th activate
o Ly B care recunosc Ag prezentat de FDC vor fi induse să exprime molecule de
adeziune LFA-1 și VLA-4
 Acest lucru face ca doar Ly B stimulate să fie reținute pe suprafața
FDC prin interacțiunea cu ICAM-1 și VCAM-1
- După ce Ly B a primit primul semnal, următoarele evenimente depind de subtipul de
Ly Th pe care îl întâlnește
o Pe suprafața Ly Th2 este stimulată expresia CD40L
o Pe suprafața Ly Th1 este indusă expresia FasL
o Dacă Ly B întâlnește un Ly Th1 se produce legarea FasL-Fas – este indusă
apoptoza Ly B și răspunsul imun umoral este inhibat
o Facă Ly B întâlnește un Ly Th2 se produce legarea CD40-CD40L - Ly B este
activat
 Chiar dacă Ly B ajunge să exprime Fas (în urma activării), Ly Th2 nu
exprimă FasL și nu pot ucide Ly B
- Formarea conjugatelor T-B determină proliferarea ambelor tipuri de Ly Th
o După primirea semnalului co-activator prin molecula CD40, Ly B exprimă noi
receptori pentru citokine – devin receptive la IL-4 (secretată de Th2) – astfel
Ly B primesc al treilea semnal activator
- După 4 zile de la contactul cu Ag, Ly B și Ly Th activate încep să exprime CXCR5 –
receptor pentru chemokina BLC
o Ly B și T migrează către foliculii primari din cortexul extern
 La acest nivel Ly B se activează sau intră în apoptoză
- Ly B activate încep proliferarea în interiorul foliculilor limfoizi primari
o Procesarea este foarte rapidă și necesită prezența continuă a Ag, contactul
CD40-CD40L și a citokinelor Th2
- Ly B care proliferează formează în 7-10 zile de la contactul cu Ag-nul așa numitul
centru germial – foliculul primar se transformă în folicul secundar
o Formarea centrului germinal depinde de interacțiunea Ly B cu Ly Th și
necesită interacțiunea CD40-CD40L
- Ly B care iau parte la RI se vor numi centroblaști – celule cu talie mare, citoplasmă
abundentă, cromatină difuză și care nu au Ig pe suprafață
o Centroblaștii dislocă celulele B care nu participă la RI și le împing spre
periferia foliculului – formează mantaua foliculară
- După 9-12 zile de la contactul cu Ag, centroblaștii se deplasează către marginea
foliculului și formează zona întunecată – la acest nivel are loc maturația de afinitate
prin hipermutație somatică
- Centroblaștii din zona întunecată se divid și dau naștere unor celule care nu se mai pot
divide și se maturizează

104
 o Aceste celule vor fi mai mici decât blaștii, prezintă Ig pe suprafață și se dispun
la periferia foliculului – formează zona clară
 Ly B din zona clară se numesc centrocite – vin în contact cu FDC și cu
Ag
 La nivelul zonei clare a centrului germinal celulele care au suferit
hipermutații sunt selectate pozitiv sau negatic și are loc comutarea de
clasă
- Centrocitele care leagă Ag-nul prezentat de FDC în zona clară, se diferențiază în
celule B cu memorie (celule mici) și plasmablaști (celule mari)
o Plasmablaștii părăsesc centrul germinal și migrează către zona medulară – se
transformă în plasmocite și secretă Ac
o Unele celule cu memorie rămân în apropierea centrului germinal, altele pleacă
din ganglion prin vasele limfatice eferente
- Majoritatea centrocitelor nu pot lega Ag sau au Ig cu o afinitate mică pentru Ag –
acestea mor prin apoptoză în zona bazală a zonei clare
o Aceste celule vor fi fagocitate de către macrofage numite copri-tingibili
- Celulele care au suferit maturație de afinitate vor fi selectate și vor părăsi centrul
germinal și vor migra către zonele extrafoliculare, îndreptându-se spre medulară
o Unele se diferențiază în plasmocite și secretă Ac cu un alt isotip decât IgM
- Activitatea proliferativă de la nivelul centrului germinal persistă aproximativ 21 de
zile de la contactul cu Ag
- În RI secundar formarea centrului germinal este mult mai accelerată
o Sunt implicate Ly B cu memorie care au posibilitatea unui homing mult mai
rapid
o Plasmocitele derivă din Ly B cu memorie care deja au suferit comutări de clasă
și vor secreta IgG

105
 IMUNITATEA ANTIPATOGEN

- Patogenicitatea = capacitatea microorganismului de a produce leziuni la nivelul gazdei

- Virulența = capacitatea relativă de a determina leziuni ale gazdei
- Eliminarea patogenului = acesta nu se poate stabili în organism
- Infecția = patogenul se instalează în organism
o Consecințele infecției pot fi:
 Eliminarea
 Ca urmare a acțiunii mecanismelor de apărare sau ca urmare a
intervenției terapeutice
 Comensalizarea sau colonizarea
 Conduc rareori la o afecțiune simptomatică
 Colonizarea – instalarea patogenilor la nivelul gazdei fără să
determine simptome
 Urmările colonizării pot fi elminarea, persistența sau boala
 Persistența
 Patogenii se instalează în organism dar nu pot fi eradicați
 Boala
- Patogenicitatea și virulența sunt caracteristici care țin și de statusul sistemului imun
o În cazul sistemelor imunocompetente infecția este posibilă doar dacă patogenul
este suficient de virulent
o La organismele imunocompromise, infecția poate apare și ca urmare a acțiunii
unor patogeni cu virulență scăzută – oportuniști
- Microorganismele comensale nu sunt, în condiții de normalitate, patogene
o Unele au funcții importante pentru organism – producerea de K la nivelul
tubului digestiv
- 6 tipuri de patogeni
o Bacterii extracelulare
o Bacterii intracelulare
o Virusuri
o Paraziți
o Fungi
o Prioni

IMUNITATEA FAȚĂ DE BACTERII EXTRACELULARE

- Implică imunitatae înnăscută dar și mecanismele imunității umorale și celulare ale

imunității dobândite
- Bacteriile încearcă să se acumuleze în țesutul conjunctiv, în lumentul tractului
respirator, urogenital și gastrointestinal, precum și în sânge
o Capacitatea de a secreta produși cu capacitate de penetrare sau clivare le
permite să intre în țesuturile subiacente
- Patogenicitatea bacteriilor este determinată de toxine, exotoxine sau endotoxine
- Majoritatatea afecțiunilor sunt produse de:
o Cocci Gram-pozitivi – stafilococi, streptococi
o Cocci Gram-negativi – meningogoci
o Bacili Gram-pozitivi – cianobacterii, clostridii
o Bacili Gram-negativi – escherichia
o Spirochete Gram-negative

106
 Mecanisme de apărare

Imunitatea specifică

a. RI umoral

- Bacteriile extracelulare prezintă atât Ag T dependente cât și T independente

- Pilii bacterieni se leagă la glicoproteinele membranare într-o manieră lectin-like –
modalitate prin care patogenii evită îndepărtarea
o Pilii diferă de la o specie bacteriană la altă – specificități diferite
- Ac se pot lega la pili și pot bloca fizic aceste componente – împiedică atașarea
microbilor la celulele organismului
- Ac pot lega, bloca și îndepărta exotoxinele - antitoxine
o Exotoxinele diferă de la specie la specie
- Ac au rol și de opsonină – ajută la fagocitare

b. Răspunsul imun celular – Ly Th

- După activare Ly Th se diferențiază în Th1 sau Th2

- Ly Th1 sunt considerate pro-inflamatorii – favorizează activarea macrofagelor și Ly
Tc
- Majoritatea bacteriilor extracelulare induc răspunsuri de tip Th2 – favorizează activare
Ly B
- Spirochetele induc un răspuns combinat Th1/Th2

Apărarea nespecifică

a. Sistemul complement

- Activarea complementului până la formarea MAC duce la distrugerea bacteriilor

o Calea alternativă este activată de către peptidoglicani (Gram-pozitivi) sau LPS
(Gram-negativi)
- Bacteriile G- sunt mai sensibile la acțiunea complementului
- Pacienții deficienți în componente ale căii post-C3 nu pot supraviețui infecției cu
Neisseria

b. Mastocite

- Rol preponderent împotriva bacteriilor care exprimă molecule de adeziune FimH

- Mastocitele din MALT pot să fagociteze dar secretă și mediatori ai inflamației
(histamină, IL-6, TNFα, LTβ4)
o IL-8 și LTβ4 sunt factori chemotactici puternici pentru neutrofile
o TNF amplifică potențialul microbicid al neutrofilelor

Mecanisme de evaziune

Mecanism imun țintit Mecanism utilizat

Anticorpi - Alterarea expresiei de molecule de
suprafață
- Secreția de protează anti-Ig

107
 Fagocitoza - Blocarea legării PRR și a
receptorilor pentru complement la
capsula bacteriană
- Injectarea de proteine bacteriene
care alterează fuziunea fagocitelor
și funcția acestora
Complement - Absența proteinelor la care se
poate lega C3b
- Degradarea C3b
- Blocarea formării convertazei C3 a
căii alterbative
- Blocarea căii post-C3
- Eliminarea de pe suprafață a
complexelor imune sau a MAC
parțial format
- Alterarea expresiei de proteine
reglatorii ale complementului și de
receptori pentru complement
- Inactivarea anafilatoxinelor
- Producerea de Ac care blochează
legarea C3b
APC - Blochează maturarea și migrarea
DC

IMUNITATEA FAȚĂ DE BACTERII INTRACELULARE

- Bacteriile intracelulare scapă atacului Ac-ilor, sistemului complement și al fagocitelor

- Pătrund în celulele organismului gazdă
o Pot intra și în macrofage
- Unele nu pot supraviețui în afara celulei gazdă

Mecanisme de apărare

Fagocitele

- Neutrofilele
o Celulele infectate secretă factori chemotactici care atrag neutrofilele
o Acestea fagocitează bacteriile eliberate din celulele infectate
o Celulele carora bacteriile le-au indus apoptoza sunt fragmentate în corpi
apoptotici care vor fi fagocitați
- Macrofagele
o Intră în acțiune când neutrofilele nu au reușit să facă față invaziei bacteriene
o Internalizarea patogenilor se face prin fagocitoză sau endocitoză
 Stimularae receptorilor TLR duce la activarea NF-kB – determină
mecanisme oxigen dependente de ucidere intracelulară – sinteza de
produși activi ai oxigenului și oxid nitric
o Macrofagele activate produc IL-12 – contribuie la diferențierea Ly Th1
 Acestea secretă IFNγ – stimul pentru macrofage care duce la
hiperactivarea lor

108
- Limfocitele Tc
o Dacă bacteriile se replică în citosol, vor urma calea de procesare care conduc la
prezentarea de peptide asociate cu moleculele MHC I – vor fi recunoscute de
Ly Tc
o Uneori, produse rezultate din degradarea endosomală sau produși secretați de
către bacterie ajung în citosol și sunt prezentați în MHC I – cross-prezentare
o Uciderea țintelor nu depinde de perforine sau sistemul Fas-FasL
o Uciderea are loc prin secreția de granulolizină și citokine pro-inflamatorii –
IFNγ și TNFα – atrag celule efectorii, dar au și efect anti-bacterian direct
- Ly Tc neconvenționale
o Unele bacterii intracelulare sunt procesate în peptide care conțin N-formi-
metionină – sunt prezentate în MHC I non-clasice
- Ly T γδ
o Recunosc un număr mic de molecule pirofosfat-like – specificitate pentru
unele bacterii
- Celulele NK
o Macrofagele activate secretă IL-12 – activează Th și celulele NK
o NK secretă IFNγ – determină hiperactivarea macrofagelor și diferențierea Th1
- Ly Th
o Limfocite esențiale pentru activarea celorlalți efectori celulari
o Prin intermediul IL-2 susțin diferențierea Ly Tc și duc la hiperactivarea
macrofagelor
o Macrofagele activate secretă IL-12 și IL-18 care acționează sinergic pentru a
susține răspunsul eficient al Th1
o IL-27 – necesar pentru inițierea răspunsurilor Th1

Formarea de granuloame

- Dacă patogenii nu pot fi uciși și îndepărtați se încearcă izolarea lor

- Macrofagele hiperactivatea fuzionează și formează celule gigant
o La interior se găsesc Ly T CD4+
o La exterior se găsesc Ly T CD8+
- Stratul extern al granulomului poate deveni fibrotic sau se poate calcifica
o Celulele din interior mor prin necroză
o Patogenii pot supraviețui în stare dormantă
- Citokinele Th1 sunt esențiale pentru formarea granulomului
- IFNγ menține starea de hiperactivare a macrofagelor
- Citokinele de tip Th2 (IL-4, IL-10) joacă rol în rezoluția granulomului
- Persistența granulomului atestă cronicizarea infecției
o Dacă pereții sunt distruși, este posibilă eliberarea patogenilor dormanți

Răspunsul imun umoral

- În unele situații, Ac pot bloca accesul bacteriilor intracelulare la receptorii de pe

suprafața celulelor țintă, sau pot fi opsonizate – devin ținta atacului SC
- Ac pot acțiunea inclusiv în interiorul celulei

109
 Mecanisme de evaziune

- Evitarea distrugerii intracelulare

- Evitarea distrugerii în interiorul fagolizozomului
- Evitarea Ly T
- Evitarea Ac-ilor

Imunitatea antivirală

- Virusurile sunt patogeni intracelulari – se pot reproduce doar în celulele pe care le

infectează
- Virusurile pot fi:
o Citopatice – produc leziuni celulei infectate
o Ne-citopatice
- Virusurile mai puțin virulente sunt mai greu de îndepărtat de organism
- Unele genomuri virale conțin gene care se suprapun
- Multe dintre genele virale sunt dedicate unor proteine necesare pentru replicarea
virală, dar majoritatea sunt dedicate unor produși care au ca rol subminarea
răspunsului imun al gazdei sau reglarea procesului apoptotic
- Cu cât virusul este mai mare și replicarea este mai lentă, cu atât mecanismele de
blocare a răspunsului imun sunt mai complexe
- Virusurile pot persista o perioadă îndelungată în organism în stare latentă
o În condițiile alterării imunocompetenței gazdei – se reactivează și generează
infecție
- Categorie specială de virusuri latente – oncovirusurile
o Virusuri ADN
 HPV – human papillomavirus
 EBV – Epstein-Barr virus
 HepB – hepatita B
o Virusuri ARN
 HTLV – human T leukemia virus
 HIV – conduce la malignități în mod indirect prin afectarea Ly Th
- Rolul proeminent în infecția virală revine Ly Tc și celulelor NK
- Apararea gazdei vizează încetinirea replicării virale și apoi eradicarea infecției
- Interferonii reprezintă un element precoce al mecanismelor de apărare
 IFN α – produs de leucocite
 IFN β – produs de o gamă largă de celule
 IFN γ – produs de Ly T și NK
o Au efect antiviral indirect – interferă cu celulele învecinate celulei infectate la
nivelul procesului de transcripție și translație
o IFN α și IFN β induc sinteza enzimei PKR
 Aceasta este activată de dsARN – se autofosforilează
 Fosforilează eIF2 – factor necesar pentru transcripția și translația
proteinelor virale
o IFN amplifică expresia moleculelor MHC I și a celor care compun
proteazomul imun – crește capacitatea de prezentare și procesare a peptidelor
virale către Ly Tc
o IFN α și IFN β stimulează celulele NK
 Celulele NK pot să ucidă celule infectate viral și celule tumorale fără o
sensibilizare prealabilă

110
 o Când patogenul este opsonizat cu Ac, eliminarea se face prin ADCC –
citotoxicitate dependentă de Ac
o Celulele NK pot secreta IFNγ – stimulează macrofagele și Ly T
- Un alt element al apărării nespecifice este sistemul complement
o Proteinele SC pot produce leziuni ale anvelopei anumitor virusuri
- Sistemul imun nespecific este capabil doar să încetinească progresia infecției virale
sau să o limiteze
- În apărarea anti-virală intervin celule care exprimă receptori ai apărării nespecifice –
în special TLR
o TLR3 – leagă ARN dublu catenar viral
o TLR7 și TLR8 – leagă ARN viral monocatenar bogat în GU
o TLR9 – leagă ADN viral
- Macrofagele și DC stimulate prin receptorii TLR secretă IFNα, IL-6, IL-12 și TNF
o Aceste citokine stimulează capacitatea de a lupta împotriva microorganismelor
- Imunitatea umorală are rol redus
o Unii Ac se leagă la virusuri și le împiedică să intre în celula țintă sau pot bloca
și lega enzime virale – Ac neutralizanți
o Prin legarea Ac-ilor se poate ajunge la aglutinarae particulelor virale și la
activarea complementului
o Opsonizarea virusurilor le face susceptibile acțiunii celulelor NK și fagocitelor
 Ac se leagă și la celulele infectate viral – celule sefl alterat
- Diferitele tipuri de virusuri induc formarea unor isotipuri diferite de Ac
o În cazul virusului gripal se produc Ac de clasă A și doar secundar Ac G sau M
o În cazul virusurilor care se răspândesc în organism pe cale hematogenă sunt
necesari Ac de clasă A dar și Ac circulanți
- Răspunsurile imune umorale nu pot eradica infecția virală
- Răspunsurile imune specifice antivirale sunt cele celulare – implică Ly Th și Tc
- Uciderea celulelor infectate viral este realizată de Ly T CD8+, diferențiate în stadiul
de efectori (CTL)
o Aceste Ly apar precoce, înaintea Ac neutralizanți
o CTL recunosc complexe MHC I/peptid antigenic – acești efectori sunt capabili
să elimine majoritatea celulelor infectate viral
- Activarea și diferențierea Ly Tc depinde de Ly Th
o Ly CD4+ reprezintă o sursă majoră de citokine cu acțiune antivirală sau
necesare pentru răspunsul de tip pro-inflamator
o Ly CD4+ eficiențiază și răspunsurile imune umorale – inducerea de comutări
de clasă adecvate și a maturației de afinitate

Mecanisme de evaziune

- Latența
o Această stare îi permite virusului să supraviețuiească și să scape de atacul imun
 Se activează în cazul unei imunodeficiențe
o Latența se realizează prin inactivarea transcripției genelor virale și expresia de
LAT (latency-associated transcripts)
- Variația antigenică
o Modificări rapide, aleatorii și de mică amploare – drift antigenic
 În cazul virusului gripal se modifică hemaglutinina și neuroaminidaza –
molecule proteice de suprafață, tința Ac-ilor neutralizanți
 Virusurile mutante se replică preferențial

111
 o Modificări de mare anvergură – shift antigenic
 Frecvențe mai mici
 Când o celulă este infectată cu 2 specii diferite de virus gripal, acestea
pot suferi un fenomen de reasortare
 Shift-ul antigenic este favorizat în cazul virusurilor care infectează o
gazdă intermediară înainte să infecteze organismul uman
- Interferența cu prezentarea în cupa MHC I
o Unele virusuri infectează celule care exprimă cantități foarte scăzute de MHC I
– sunt prezentate puține antigene virale
o Alte virusuri sintetizează proteine care nu pot fi procesate
o Blocarea sintezei moleculei MHC I
o Proteina multifuncțională Nef produsă de HIV interacționează cu moleculele
MHC I clasice și cu clathrina și forțează internalizarea și degradarea MHC I
- Evaziunea atacului celulelor NK
o CMV, poxvirusurile și herpesvirusurile sintetizează structuri MHC-I like care
se leagă la receptorii inhibitori ai celulei NK
- Interferența cu prezentarea în cupa MHC II
o Unele virusuri sunt greu prelucrate de APC-uri
o Sinteza unor proteine care deturnează MHC II către proteazom
o Competiția cu lanțul Li
- Interferența cu celulele dendritice
o Infectarea precursorilor DC și împiedicarea diferențierii acestora în DC mature
o Uciderea DC
o Blocarea expresiei de molecule co-stimulatorii – anergie
o Celulele infectate exprimă FasL – determină apoptoza celulelor T care exprimă
Fas
- Evitarea Ac-ilor
o Expresia de receptori Fcγ pe suprafața celulelor infectate
 Acești receptori interceptează complexele virus-Ac și fragmentul Fc al
Ac-ilor nu este disponibil pentru ADCC sau activarea complementului
- Evitarea sistemului complement
o Unele virusuri exprimă proteine similare celor implicate în reglarea sistemului
complement sau pot altera expresia acestor molecule
- Contracararea statusului antiviral
o Inhibarea secreției de IFNα
o Producerea de proteine care blochează activarea ARN-azelor
- Inactivarea celulelor CD4+
o Degradarea moleculelor CD4 nou sintetizate la nivelul proteasomului
- Influențarea apoptozei celulelor gazdă
o Pentru virus e important ca celula gazdă să nu moară prin apoptoză înainte să
se producă replicarea
o Adenovirusul produce proteine E3 care se combină și formează RID (receptor
internalization and degradation)
 RID înlătură de pe suprafața celulei gazdă moleculele Fas și TNFR
o Poxvirusurile exprimă omologi ai TNFR
o EBV produce un omolog al bcl-2 care blochează apoptoza
- Manipularea ciclului celular
o Proteina p53 duce la stoparea progresiei în ciclul celular și apoptoză
o Proteina Rb blochează diviziunea celulelor cu anormalități genetice
o Virusurile atacă aceste proteine

112
  Proteina E1A se leagă la p53 și la Rb și determină apoptoza
- Interferența cu citokinele
o Sunt țintite citokinele responsabile pentru recrutarea și activarea celulelor cu
rol în răspunsul imun anti-viral – interferonii, IL-1, IL-12
o EBV alterează diferențierea în Th1 – inhibă producția de IL-12

IMUNITATEA ANTI-PARAZIȚI

- Paraziții pot fi:

o Monocelulari – protozoarele – comportament asemănător celui bacterian sau
viral
o Multicelulari – helminți
- Este implicată imunitatea înnăscută dar și cea adaptativă
- Protozoarele
o Pot exista în forma metabolic activă – trofozoit sau în forma dormantă – chist
o Activarea SC și fagocitoza sunt principalele arme ale apărării nespecifice
o Împotriva amoeba, Plasmodium, Trypanosoma sunt formați Ac
o Răspunsul imun celular este mai important în cazul Leishmania și Toxoplasma
- Helminții
o Necesită un răspuns complex
o Generează infecții cronice
o Celulele implicate sunt eozinofilele și mastocitele
o IgE pot declanșa răspunsuri de tip ADCC ale eozinofilelor

Mecanisme de evaziune

- Specificitatea limfocitelor
o Dezvoltare multi-stadială
o Ciclu de viață care implică mai multe gazde
o Liza limfocitelor
- Anticorpi
o Prezentarea de molecule de suprafață care blochează Ac anti-paraziți
o Penetrarea în macrofage
o Variație antigenică
- Distrugerea fagolizozomului
o Blochează fuziunea fagozomului cu lizozomul
o Evadarea din fagozom în citoplasmă
o Rezistența față de enzime lizozomale
o Liza granulocitelor și macrofagelor aflate în repaus
- Complement
o Blocarea activării căii alternative
o Expresia de molecule reglatoare
o Degradarea componentelor complementului atașate și eliberarea MAC
o Activarea complementului până la epuizare
- Ly T
o Inducerea apoptozei accelerate a Ly T cu memorie
o Secreția de peptide imunosupresoare
- APC
o Interferența cu maturarea DC și activarea macrofagelor
o Activarea secreției de IL-10 de către Ly T și inhibarea expresiei MHC II

113
 o Scăderea producției IL-12 și a diferențierii Th1

IMUNITATEA ANTI-FUNGI

- Fungii sunt microorganisme:

o Unicelulare – candida
o Multicelulare și filamentoase – aspergillus
- Pereții nu conțin peptidoglicani, acid teichoic și lipopolizaharide
- Conțin ergosterol, nu și colesterol
- Determină leziuni tisulare prin eliberarea de enzime proteolitice – induc răspunsuri
inflamatorii
- Cel mai întâlnit fung – Candida
o În condițiile unei imunități normale se comportă ca un comensal
- Histoplasma capsulatum supraviețuieste în interiorul macrofagelor – patogen
intracelular
o Rol important Ly Th17
- Infecțiile cauzate de fungi = micoze

Mecanisme de evaziune

- Recunoașterea PRR
o Nu prezintă LPS sau peptidoglicani la nivelul peretelui
- Specificitatea Ly T și B
o Ciclu de viață multistadial
- Complement
o Blocarea accesului prin intermediul peretelui celular
- Fagocitoza
o Blocarea prin intermediul capsulei
- Funcția Ly B și T
o Devierea către Th2
o Blochează activarea NF-kB
o Cresc producția de NO – scade proliferarea limfocitară
o Inhibă migrarea neutrofilelor
o Scad sinteza de IL-12 și expresia B7 de către monocite
o Activează Ly T reglatorii
o Inhibă răspunsurile Th1 și Th2 prin producerea de melanină
o Blochează producția TNF

114