2.

2 Lecția 2

Filiația față de mamă și filiația față de tată

FILIAȚIA FAȚĂ DE MAMĂ

Pentru a fi stabilită filiația față de mamă, trebuie mai întâi constate următoarele:
Faptul nașterii de către femeia indicată drept mama copilului;

Identitatea copilului născut cu cel despre a cărui filiație este vorba;

Prin înregistrarea nașterii copilului

Moduri de stabilire a filiației Prin recunoaștere

față de mamă
Prin hotărâre judecătorească

Înregistrarea nașterii copilului

Întocmirea actului de naștere se face, potrivit Legii 119/1996, republicată, la serviciul

public comunitar local de evidență a persoanelor sau, de ofițerul de stare civilă din cadrul
primăriei autorității administrației publice locale în a cărei rază administrativ teritorială s-a
produs evenimentul, pe baza unei declarații verbale1 .

Nașterea trebuie declarată în maxim 15 zile pentru copilul născut viu, respectiv 3 zile
pentru copilul născut mort, termene care se socotesc de la momentul nașterii. Atunci când copilul
născut viu decedează înlăuntrul termenului de 15 zile, declararea nașterii trebuie făcută în cel
mult 24 de ore de la deces.

Sunt situații în care declarația de naștere nu este realizată în termenele prevăzute de lege.
Apar astfel două situații2:

1
Potrivit art.16 din Legea nr. 119/1996, republicată, au obligația de a face această declarație oricare dintre părinți,
iar când acest lucru nu este posibil, obligația revine medicului, persoanelor care au fost de față la naștere,
personalului desemnat din unitatea sanitară în care a avut loc nașterea sau orice persoană care a luat cunoștiință
despre nașterea copilului.
2
Aceste situații sunt expres reglementate în art.17 din Legea nr.119/1996, republicată.
 Declarația se face în termen de un an de la nașterea copilului, situație în care actul
de naștere al acestuia se va întocmi numai cu aprobarea primarului, respectiv a
șefului misiunii diplomatice sau al oficiului consular de carieră al României.

Declarația a fost făcută după trecerea unui an de la nașterea copilului, caz în care
actul de naștere va fi întocmit numai în baza unei hotărâri judecătorești în care vor
trebui să apară toate acele elemente care sunt necesare întocmirii actului de
naștere.
Este important să distingem între certificatul de naștere și actul de naștere. Astfel, actul de
naștere este acel înscris întocmit de serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor
sau, dupăa caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ teritoriale în a
cărei rază s-a produs faptul nașterii, înscris care se eliberează pe baza declarației verbale a
oricăruia dintre părinți (sau a medicului, persoanelor care au fost de față la naștere, personalului
desemnat de unitatea sanitară în care a avut loc nașterea, sau a oricărei persoane care a luat
cunoștiință despre nașterea copilului, certificat întocmit în baza actului de naștere), a actului de
identitate al mamei și al declarantului, a certificatului medical constatator al nașterii și, după caz,
a certificatului de căsătorie al părinților.

Recunoașterea

Recunoașterea filiației reprezintă acel act unilateral prin care o persoană declară legătura
de filiație dintre ea și un copil care pretinde că ar fi al său3.

Cazurile în care se poate face recunoașterea filiației față de mamă sunt prevăzute în
Codul Civil, la art.415. Potrivit acestui articol, mama poate recunoaște copilul atunci când:

nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă

copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinți
necunoscuți.

Nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă

Acest caz nu distinge între motivele datorită cărora această înregistrare nu a fost făcută,
însă Legea 119/1996 republicată, la art.53 lit.a), precizează faptul că atunci când declarația de
naștere a fost făcută potrivit legii și au fost depuse toate actele necesare în acest sens, iar ofițerul
de stare civilă nu efectuează operațiunile necesare în vederea înregistrării, actul de naștere poate
fi întocmit ulterior.

3
M.Avram, op.cit., pag.355
 Copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinți necunoscuți
Nu puține sunt cazurile în care copii sunt abandonați imediat după naștere, în spital.
Astfel că, acest copil va fi înregistrat la serviciul de stare civilă ca fiind născut din părinți
necunoscuți, cu posibilitatea mamei, de a declara ulterior legătura filiației dintre ea și copilul
respectiv.
Tot în cazul copilului abandonat, se mai poate întâlni și situația în care mama recunoaște
copilul, însă îl abandonează ulterior acestui moment, în spital, iar copilul va mai fi înregistrat
încă o data ca născut din părinți necunoscuți.
În această din urmă situație, dacă mama decide să se întoarcă, actul de naștere ulterior
celui prin care ea a recunoscut copilul, va fi anulat, iar ofițerul de stare civilă va face mențiune pe
acesta care au fost motivele anulării lui.
Orice persoană care a găsit un copil ale cărui date de identificare nu se cunosc este
obligată să anunțe cea mai apropiata unitate de poliție în termen de 24 de ore.
Întocmirea actului de naștere al copilului găsit se face în termen de 30 de zile de la data găsirii
acestuia, de către serviciul public comunitar de evidență a persoanelor în a cărui raza
administrativ-teritorială a fost găsit copilul, pe baza unui proces-verbal întocmit și semnat de
reprezentantul serviciului public de asistență socială, de reprezentantul unității de poliție
competente și de medic4.

Orice copil născut și care se află în una din situațiile

prevăzute de art.415 Cod Civil

Poate fi recunoscut: Copilul decedat, cu condiția să fi lăsat descendenți firești

Copilul conceput dar nenăscut la momentul recunoașterii,

însă în acest caz recunoașterea va opera numai după faptul
nașterii, sub condiția ca acest copil să se poată încadra în
unul din cazurile prevăzute de art.415 Cod Civil

Hotărârea judecătorească de stabilire a filiației față de mamă

Reglementare

Art. 422 – Acţiunea în stabilirea maternităţii

În cazul în care, din orice motiv, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al
naşterii ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, filiaţia faţă de
mamă se poate stabili printr-o acţiune în stabilirea maternităţii, în cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace
de probă.
Art. 423 – Regimul juridic al acţiunii în stabilirea maternităţii

4
Art.19 din Legea nr. 119/1996, republicată.
(1) Dreptul la acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine copilului şi se porneşte, în numele acestuia, de
către reprezentantul său legal.
(2) Acţiunea poate să fie pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii.
(3)Acţiunea poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor pretinsei mame.
(4) Dreptul la acţiune este imprescriptibil.
(5) Dacă, însă, copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea, moştenitorii săi pot să o introducă în termen de un
an de la data decesului.

Atunci când mama nu recunoaște copilul, legea îi permite acestuia să introducă în fața
instanței de judecată o acțiune în stabilirea filiației față de mamă. Potrivit art.422 C.civ., această
acțiune poate fi introdusă în două situații și pot fi administrate orice mijloace de probă în acest
sens:

1. Când, din orice motiv, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin
certificatul constatator al nașterii – coroborând acest aspect cu legea
119/1996 republicată, este necesar ca imposibilitatea dovedirii filiației cu
certificatul constatator al nașterii să fie absolută.

2. Când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al

nașterii – în acest sens, poate fi contestată filiația față de mamă stabilită
printr-un act de naștere care nu este conform cu posesia de stat (art.421
C.civ.).

Dreptul la acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă aparţine copilului şi se porneşte, în

numele acestuia, de către reprezentantul său legal. Dacă, însă, copilul a decedat înainte de a
introduce acţiunea, moştenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului. Un
aspect important este faptul că această acţiune poate fi introdusă şi împotriva moştenitorilor
pretinsei mame, iar moștenitorii copilului pot introduce sau, după caz, continua acțiunea
introdusă.
Copilul poate introduce oricând o astfel de acțiune, în ceea ce-l privește această acțiune
fiind imprescriptibilă extinctiv. Moștenitorii copilului însă, pot introduce această acțiune numai
în termen de 1 ani de la data decesului copilului, întrucât pentru aceștia acțiunea se va tranforma
într-o acțiune cu caracter patrimonial.
Admiterea acțiunii are efect retroactiv, hotărârea judecătorească având efect declarativ și
fiind opozabilă erga omnes, ceea ce înseamnă că stabilește legătura de filiație ex tunc, de la
nașterea copilului. Astfel că, atât în persoana a cărei filiație s-a stabilit pe cale judiciară, cât și în
persoana față de care s-a stabilit filiația, vor lua naștere drepturile și obligațiile care decurg din
astfel de legături, respectiv dreptul și obligația de a primi și de a da întreținere, dreptul la
moștenire, dreptul de a administa bunurile copilului și alte asemenea, prevăzute în Titlul IV și V
din Cartea a II-a a Codului Civil.
Contestarea filiației față de mamă

Reglementare

Art. 421 – Acţiunea în contestaţia filiaţiei

(1) Orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acţiune în justiţie, filiaţia stabilită printr-un act de
naştere ce nu este conform cu posesia de stat.
(2) În acest caz, filiaţia se dovedeşte prin certificatul medical constatator al naşterii, prin expertiza medico-legală
de stabilire a filiaţiei sau, în lipsa certificatului ori în cazul imposibilităţii efectuării expertizei, prin orice mijloc de
probă, inclusiv prin posesia de stat.
(3) Cu toate acestea, dovada filiaţiei nu se face prin martori decât în cazul prevăzut la art. 411 alin. (3) sau atunci
când există înscrisuri care fac demnă de crezare acţiunea formulată.

Nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de mamă decât aceea care rezultă din
actul său de naştere şi posesia de stat conformă cu acesta, precum nimeni nu poate contesta
filiaţia faţă de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naştere
(art.411 C.civ.).
Totuși, atunci când printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire
de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut,
se poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de probă.

DICȚIONAR5

Certificat de naștere = certificat de stare civilă care se eliberează persoanei fizice cu ocazia
înregistrării nașterii sale în registrul de stare civilă;

Filiație = șir neîntrerupt al nașterilor prin care o persoană se leagă de strămoșul ei;

Filiația față de mamă = legătura de descendență rezultată din faptul nașterii copilului de către
femeia care este considerată mama acestuia, certitudinea maternității fiind exprimată prin adagiul
latin mater in iure semper certa est, întrucât legătura de filiație dintre mamă și copil rezultă
direct din faptul nașterii;

Contestarea maternității = modalitate legală de înlăturare a maternității, ca legătură juridică,

dintre mamă și copil, în situația în care aceasta, indiferent de modul în care a fost stabilită, nu
concordă cu realitatea; acțiunea are caracter imprescriptibil și poate fi dovedită prin orice mijloc
de probă, iar hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea are caracter declarativ;

5
Toate definițiile termenilor juridici explicați în cadrul rubricii „dicționar” au fost preluate din B.D. Moloman,
Dicționar de dreptul familiei, Editura Universul Juridic, 2012
Copii = descendența a două persoane de sex diferit; din punct de vedere juridic, indiferent de
faptul că sunt născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, toți copiii au aceleași
drepturi și obligații față de părinții lor;

Familie extinsă6 = cuprinde părinții, copilul și rudele firești ale acestuia până la gradul IV
inclusiv;

Înregistrarea nașterii = înscrierea evenimentului nașterii unei persoane în registrul de stare

civilă, prin întocmirea în acest registru a actului de stare civilă pe baza căruia persoanei
interesate i se poate elibera certificatul de naștere, înscriere care se va face în baza unei declarații
verbale date de către unul dintre părinți ori alte peroane care au luat cunoștiință despre naștere
(medic, rude, vecini) și a actului de identitate al mamei și al declarantului, a certificatului
constatator al nașterii, iar atunci când este cazul, certificatul de căsătorie al părinților;

Maternitate = legătura juridică care se crează prin efectul descendenței naturale între o persoană
fizică, denumită generic copil, și o altă persoană fizică, mama sa.

Teste de autoevaluare:

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care sunt modurile prevăzute de lege prin care poate avea loc stabilirea filiației față de
mamă?
2. Când și în ce condiții poate să intervină recunoașterea filiației făcută de mamă?
3. Care sunt copiii care pot fi recunoscuți?
4. Cum se poate stabili filiația față de mamă prin hotărâre judecătorească?
5. Cine poate introduce o acțiune în stabilirea maternității?
6. Cum se face dovada filiației față de mamă?
7. Care sunt modurile prin care o mamă poate să recunoască un copil ca fiind al său ?
8. Cine poate contesta filiația față de mamă?
9. Ce se întâmplă cu copilul ale cărui date de identificare nu se cunosc?
10. Ce se întâmplă din punct de vedere juridic în cazul în care se dovedește că a avut loc o
substituție de copii?

Exemple practice:

SOLUȚII DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. Înregistrare naștere tardivă. Admisibilitate7

6
Aceasta este accepțiunea care se desprinde din cuprinsul Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului, republicată
 La data de 06.07.2005 reclamanta P. G. a formulat acţiune pe rolul Judecătoriei Agnita
înregistrată sub nr. 400/2005 pentru înregistrarea tardivă a naşterii fiicei sale pe nume P. L.F.,
acţiune care a fost perimată de drept prin sentinţa civilă nr. 289/19.10.2006.
La data de 15.03.2007 reclamanta P. G. a formulat o altă acţiune pe rolul Judecătoriei
Agnita înregistrată sub nr. 140/174/2007 pentru înregistrarea tardivă a naşterii fiicei sale pe nume
P. L. F., acţiune care a fost de asemenea perimată de drept prin sentinţa civilă nr. 76/22.02.2010.
La data de 15.02.2010 reclamanta P. L. – F. a formulat o nouă acţiune pe rolul
Judecătoriei Agnita înregistrată sub nr. 75/174/2010. Prin sentinţa civilă nr. 172/13.04.2010 s-a
admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Agnita invocată de instanţă din oficiu şi a
fost declinată în favoarea Judecătoriei Podu Turcului.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Podu Turcului sub nr. 636/829/26.05.2010
reclamanta P. L. F. în contradictoriu cu Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţă a
Persoanelor Braşov, a solicitat instanţei ca prin hotărâre judecătoreasca să dispună înregistrarea
tardivă a naşterii numitei P. L. F.
Cererea a fost legal timbrata cu 8 lei, taxa judiciara de timbru si 0.3 lei timbru judiciar.
In motivarea cererii, reclamanta arată că mama sa nu a declarat naşterea în lipsa
posibilităţilor materiale şi în necunoştinţă, motiv pentru care doreşte să fie înregistrată naşterea
sa, ca dată a naşterii fiind aceea înscrisă în certificatul medical constatator al naşterii, respectiv
data de 11.11.1991.
In dovedirea acţiunii reclamanta a depus acte.
Judecătoria Agnita a dispus trimiterea actelor pentru verificări la Serviciul Public
Comunitar de Evidență Informatizată a Persoanei Braşov, iar la data de 26.05.2010 cu adresa nr.
3750 acest serviciu a comunicat faptul că în Registrul de naşteri al Primăriei mun. Braşov nu a
fost găsită înregistrarea actului de naştere al numitei P.L.F., solicitând înregistrarea tardivă
solicitată (fila 5).
A fost solicitat de către instanţă Serviciului Judeţean de Medicină Legală întocmirea unui
aviz cu privire la vârsta şi sexul persoanei P.L.F., raport depus la dosar conform adresei nr.
2185/02.08.2010.
Din actele si lucrările dosarului instanţa reține:
La data de 11.11.1991 numita P.G. a născut un copil pe nume P. L.F. reclamanta, fapt ce
rezulta din certificatul medical constatator al naşterii nr.4864/17.11.1991 si referatul
S.P.C.L.E.P. Agnita, judeţul Sibiu, având ca mamă pe numita P. G. şi tată natural..
Întrucât minora nu a fost declarată de părinţii săi după naştere, iar de la data naşterii a
trecut mai mult de un an, mai exact 18 ani, instanţa constată că sunt întrunite prevederile art. 21
din Legea nr. 119/1996 cu modificările si completările ulterioare, urmând a fi admisă cererea și a
dispune înregistrarea tardiva a naşterii numitei P.L.F..
Situaţia de fapt expusă anterior, a fost reţinută de instanţă din înscrisurile ataşate la dosar,
certificatul constatator al naşterii eliberat de maternitatea Spitalului Municipal (fila 5 dosar unic
7/174/2005), referatul S.P.C.L.E.P. Agnita şi concluziile Serviciului Judeţean de Medicină
Legală Bacău (fila 13), solicitate din oficiu de instanţă în cursul acestui proces.

7
Speța a fost preluată de pe portalul oficial al instanțelor de judecată www.portal.just.ro, accesat la data de 28
martie 2015, întocmai cum aceasta a fost dată publicității.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa va admite cererea şi va dispune
înregistrarea tardivă a naşterii reclamantei.

FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ

Reglementare

Art. 424 – Stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească

Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaşte pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili prin hotărâre
judecătorească.
Art. 425. – Acţiunea în stabilirea paternităţii
(1) Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele lui de către
mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal.
(2) Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii.
(3) Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată.
Prezumţia filiaţiei faţă de pretinsul tată
Art. 426. – (1) Paternitatea se prezumă dacă se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în
perioada timpului legal al concepţiunii.
(2) Prezumţia este înlăturată dacă pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să îl fi conceput pe copil.
Art. 427 – Termenul de prescripţie
(1) Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului.
(2) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
Art. 428 – Despăgubirile
(1) Mama copilului poate cere pretinsului tată să îi plătească jumătate din:
a) cheltuielile naşterii şi ale lehuziei;
b) cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioda de lehuzie.
(2) Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar şi atunci când copilul s-a născut mort sau a murit înainte de
pronunţarea hotărârii privind stabilirea paternităţii.
(3) Dreptul la acţiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea copilului.
(4) Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat şi acţiune pentru stabilirea paternităţii.
(5) În afara cheltuielilor prevăzute la alin. (1), mama şi moştenitorii ei au dreptul la despăgubiri pentru orice alte
prejudicii, potrivit dreptului comun.
Art. 429. – Acţiunea în tăgada paternităţii
(1) Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil.
Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii.
(2) Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; când acesta este decedat, acţiunea se porneşte
împotriva mamei sale şi, dacă este cazul, a altor moştenitori ai săi.
(3) Dacă soţul este pus sub interdicţie, acţiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de
instanţa judecătorească.
(4) Mama sau copilul poate introduce acţiunea împotriva soţului. Dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte
împotriva moştenitorilor lui.
(5) Tatăl biologic poate introduce acţiunea împotriva soţului mamei şi a copilului. Dacă aceştia sunt decedaţi,
acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor.
Art. 430 – Tăgada paternităţii de către soţul mamei
(1) Soţul mamei poate introduce acţiunea în tăgada paternităţii în termen de 3 ani, care curge fie de la data la care
soţul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia nu
corespunde realităţii.
(2) Termenul nu curge împotriva soţului pus sub interdicţie judecătorească şi, chiar dacă acţiunea nu a fost pornită
de tutore, ea poate fi introdusă de soţ în termen de 3 ani de la data ridicării interdicţiei.
(3) Dacă soţul a murit înainte de împlinirea termenul arătat la alin. (1), fără a porni acţiunea, aceasta poate fi
pornită de către moştenitori în termen de un an de la data decesului.
Art. 431 – Tăgada paternităţii de către mamă
(1) Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de către mamă în termen de 3 ani de la data naşterii copilului.
(2) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) şi 430 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 432 – Tăgada paternităţii de către pretinsul tată biologic
(1) Acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către cel care se pretinde tată biologic poate fi admisă numai dacă
acesta face dovada paternităţii sale faţă de copil.
(2) Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii tatălui biologic. Dacă acesta a decedat, acţiunea poate fi
formulată de moştenitorii săi în termen de cel mult un an de la data decesului.
(3) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 433 – Tăgada paternităţii de către copil şi de către moştenitori
(1) Acţiunea în tăgada paternităţii se porneşte de copil, în timpul minorităţii sale, prin reprezentantul său legal.
(2) Dreptul la acţiune nu se prescrie în timpul vieţii copilului.
(3) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) şi 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 434 – Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie
Orice persoană interesată poate cere, oricând, instanţei să constate că nu sunt întrunite condiţiile pentru ca
prezumţia de paternitate să se aplice unui copil înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie.

Filiația față de tată este dată de acea legătură juridică existentă între un copil și bărbatul
considerat de lege ca fiind tatăl acestuia.

Timpul legal al concepțiunii copilului

Data concepțiunii unui copil este un aspect extrem de important în stabilirea paternității,
însă acest aspect este unul strâns legat de relațiile dintre părinții copilului care urmează a se
naște.

Din acest punct de vedere, legiuitorul Codului Civil, a instituit o prezumție legală, privind
perioada în care copilul ar fi putut fi conceput. Astfel, art.412 alin.1 din Codul Civil precizează
că intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului,
este timpul legal al concepțiunii, termen care, așa cum este și normal în această situație, se
calculează zi cu zi.
Acest din urmă aspect semnifică faptul că, ziua de pornire a calculului nu se va lua în
calcul, dar ziua în care se împlinește termenul se va lua în calcul, rezultând așadar faptul că
timpul legal al concepțiunii este de 121 de zile.

Natura acestei prezumții este una relativă, putându-se stabili prin mijloace de probă
științifice că perioada concepțiunii copilului a avut loc la altă dată (art.412 alin.2 C.civ.).

Paternitatea copilului din căsătorie

 Prezumția de paternitate este reglementată la art.414 Cod Civil, care prevede că acel
copil care s-a născut sau a fost conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. În ceea
ce privește stabilirea filiației față de tată, sunt incidente și prevederile art.408 alin.2 Cod Civil.
Potrivit acestui text de lege, filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției
de paternitate.
Fundamentul acestei prezumții îl reprezintă așadar căsătoria. Faptul căsătoriei conduce la
două situații în care operează prezumția de paternitate:

Când copilul a fost conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar născut în timpul
căsătoriei;

Când copilul a fost conceput în timpul căsătoriei, dar născut după desfacerea,
anularea sau constatarea nulității sale, ori chiar după încetarea acesteia.

Desigur, nu trebuie marginalizată sub nicio formă importanța obligației de fidelitate pe

care soții și-o datorează reciproc ca urmare a încheierii căsătoriei. În virtutea aceastei obligații,
prezumția de paternitate își consolidează poziția, însă, nu capătă caracter absolut.

Condițiile în care prezumția de paternitate poate opera:

Dat fiind faptul că este vorba de stabilirea paternității copilului din căsătorie, este
necesar ca în primul rând să fie stabilită filiația față de mamă a acestuia;

Apoi, este necesar să se constate faptul că mama a fost căsătorită, fie la momentul
concepției copilului, fie la momentul nașterii acestuia.

Atunci când este vorba despre copilul născut din căsătorie, paternitatea copilului poate fi
stabilită exclusiv prin intermediul prezumției de paternitate, niciun alt mijloc nefiind permis de
lege în acest sens.

În ceea ce privește actul de naștere al copilului, pot exista următoarele situații:

Soțul mamei este trecut în actul de naștere al copilului drept tată al acestuia

Un alt bărbat decât soțul mamei este trecut în actul de naștere al copilului drept tată al
acestuia
 Pe actul de naștere al copilului nu apare numele tatălui
Aceste situații conduc la concluzia că, indiferent de mențiunile efectuate în actul de
naștere al copilului, prezumția de paternitate va opera independent de acestea, atunci când este
vorba despre un copil născut sau conceput în timpul căsătoriei. Prezumția va putea fi însă
răsturnată numai pe calea acțiunii în tăgada paternității, în condițiile expres prevăzute de lege.

Acțiunea în tăgada paternității

Acest mijloc prevăzut de lege pentru a se înlătura prezumția de paternitate, a fost

reglementat ca o soluție pentru soțul mamei, care nu este de fapt tatăl copilului acesteia. Astfel
că, există doar anumite cazuri în care poate fi formulată o cerere în acest sens.

Codul Civil prevede faptul că paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca
soțul mamei să fie tatăl copilului (art.414 alin.2 C.civ.). Aceasta este regula generală instituită de
legiuitor pentru diferite situații conflictuale din punct de vedere al paternității. Spre exemplu,
soțul mamei nu poate fi tatăl copilului întrucât acesta a lipsit o lungă perioadă de vreme, fie
datorită unor probleme de servici, fie pentru că a fost supus unei pedepse privative de libertate
ori, atunci când din punct de vedere fizic, nu poate procrea.

Pe de altă parte, situația în care cei doi soți au fost despărțiți în fapt în timpul legal al
concepțiunii copilului, nu reprezintă o probă îndestulătoare pentru tăgăduirea paternității. Există
și situații în care, mama a avut relații extraconjugale în perioada concepției copilului, fapt care
generează anumite incertitudini cu privire la paternitatea copilului. Aceasta nu va putea fi însă
înlăturată decât prin administrarea unor probe științifice în acest sens.

Chiar dacă mama ar declara că soțul ei nu este tatăl copilului, această recunoaștere din
partea sa, este necesar a fi coroborată cu orice alte mijloce de probă din care să rezulte în mod
neîndoilnic acest fapt.
Titularul acțiunii este, potrivit art.429 alin.1 Cod Civil, soțul mamei, mama, tatăl biologic
sau chiar copilul.

Legea dă dreptul ca în cazul în care o astfel de acțiune a fost pornită, de oricare dintre
persoanele anteenunțate, aceasta să poată fi continuată și de către moștenitorii acestor persoane,
în caz de deces.

Soțul mamei este principalul titular al acțiunii în tăgada paternității, aspect perfect
legitim, date fiind circumstanțele în care o astfel de acțiune poate fi intentată. În situația în care
acesta este pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit
de instanța de judecată (art.429 alin.3 C.civ.).
 Termenul de prescripție în acest sens este cel de drept comun, respectiv 3 ani (art.430
alin.1 C.civ.). Acest termen de prescripție curge:

De la data la care soțul a cunoscut că este prezumat tată al copilului;

De la o dată ulterioară, când află că prezumția de paternitate nu corespunde

realității;
Acest termen nu curge împotriva soțului pus sub interdicție judecătorească, și, chiar dacă
acțiunea nu a fost pornită de tutore, ea va putea fi introdusă de soț în termen de 3 ani de la data
ridicării interdicției (art.430 alin.2 C.civ.).

Pentru soțul care decedează înainte de împlinirea termenului general de prescripție,

soluția este aceea că acțiunea va putea fi pornită de către moștenitorii săi, în termen de 1 an de la
data decesului (art.430 alin.3 C.civ.).

Prin introducerea acestei acțiuni, soțul mamei urmărește să înlăture legătura juridică a
paternității, aceasta nefiind în concordanță cu realitatea biologică.
Acțiunea se introduce împotriva copilului.

Mama copilului

Mama copilului este în drept să depună în fața instanței de judecată o cerere în tăgada
paternității, prin care s-ar clarifica sub toate aspectele problema paternității copilului. În acest
sens, acesta va avea din punct de vedere legal, stabilită paternitatea față de tatăl său biologic.
De asemenea, dispozițiile privind punerea sub interdicție se aplică și mamei copilului,
acțiunea putând fi introdusă în acest sens de către tutore sau de către un curator numit de instanță
(art.431 alin.2 C.civ.).

În ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune, potrivit Codului Civil, mama copilului
va putea introduce acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani de la data nașterii copilului
(art.431 alin.1 C.civ.). Acest termen nu curge împotriva mamei pusă sub interdicție
judecătorească, si, chiar dacă acțiunea nu a fost pornită de tutore, ea va putea fi introdusă de
mama copilului în termen de 3 ani de la data ridicării interdicției.

Dispozițiile privind continuarea acțiunii de către moștenitorii soțului mamei sunt

aplicabile și în aceast caz.
Acțiunea se introduce împotriva soțului mamei copilului.

Copilul

Potrivit art.413 din Codul Civil, în materia filiației, atunci când se vorbește despre copil,
prin acesta se înțelege atât persoana minoră cât și cea majoră a cărei filiație este cercetată.
 Atunci când copilul este minor, acțiunea în tăgada paternității va fi pornită de
reprezentantul său legal (art.433 alin.1 C.civ.).
Dacă, însă, copilul (minor sau major) a decedat înainte de a introduce acţiunea,
moştenitorii săi pot să o introducă în termen de un an de la data decesului.

Spre deosebire de termenele de prescripție care afectează acțiunea introdusă de soțul

mamei sau de către mama copilului, acțiunea introdusă de către copil, este imprescriptibilă
(art.433 alin.2 C.civ.).

Acțiunea se poate introduce împotriva soțului mamei sau, dacă acesta a decedat,
împotriva moștenitorilor acestuia.

Tatăl biologic

Legea a conferit tatălui biologic posibilitatea de a introduce o acțiune în tăgada

paternității, întrucât s-a apreciat că nu ar fi moral ca acesta, deși este din punct de vedere biologic
tatăl copilului, să nu se poată bucura de toate aspectele care decurg din acest fapt, și implicit,
copilul cu un tată biologic diferit de cel stabilit potrivit normelor legale, să fie vitregit de efectele
care decurg din această relație fundamentală părinte-copil.
Totuși, acesta va putea introduce o astfel de acțiune numai dacă va face dovada
paternității sale față de copil (art.432 alin.1 C.civ.).

Dispozițiile art.429 alin.3 rămân aplicabile și în privința tatălui biologic al copilului.

Nici în privința acestuia dreptul la acțiune nu se prescrie, el având posibilitatea să
introducă acțiunea oricând în timpul vieții sale, ori, după decesul acestuia, moștenitorilor săi
legea le dă dreptul de a face o astfel de solicitare instanței de judecată, însă numai în termen de 1
an de la data decesului (art.432 alin.2 C.civ.).

Acțiunea se introduce împotriva copilului și a mamei (art.429 alin.5 C.civ.).

 SUBIECȚII ACȚIUNII ÎN TĂGADA PATERNITĂȚII

Reclamant Pârât Termen de prescripție al dreptului la acțiune

Soțul mamei Copilul, 3 ani de la data când reclamantul a cunoscut

că este prezumat tată al copilului sau de la
iar dacă acesta este decedat,
data la care a aflat că prezumția nu
acțiunea se va putea introduce
corespunde realității; când acesta decedează
împotriva mamei sale sau a altor
înainte de împlinirea termenului de 3 ani,
moștenitori ai săi
moștenitorii reclamantului pot introduce
acțiunea în maxim 1 an de la deces său

Mama Soțul mamei sau moștenitorii lui 3 ani de la data nașterii copilului

Copilul Soțul mamei sau moștenitorii lui Acțiunea este imprescriptibilă

Tatăl biologic Soțul mamei și copilul, sau Acțiunea este imprescriptibilă în timpul vieții
moștenitorii lor reclamantului, iar dacă acțiunea se introduce
de către moștenitorii acestuia, termenul de
prescripție este de 1 an de la data decesului
reclamantului

Acțiunea în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie

Prin intermediul ei, se tinde la înlăturarea aparenței paternității din căsătorie, adică se
dorește demonstrarea imposibilității operării prezumției de paternitate față de copilul născut din
căsătorie, întrucât nu sunt întrunite condițiile cerute de lege în acest sens.
Această acțiune este una imprescriptibilă, lăsată la îndemâna oricărei persoane interesate.

Filiația copilului din afara căsătoriei

recunoaștere

Aceasta poate fi stabilită prin sau

hotărâre judecătorească

Recunoașterea reprezintă acel act prin care un bărbat declară că un copil este al său (
art.415 alin.2 C.civ.).
 Fiind vorba despre copiii din afara căsătoriei, orice copil născut în aceste condiții poate fi,
în principiu, recunoscut.

Copilul poate fi născut, sau nenăscut dar conceput la momentul

recunoașterii– de regulă, recunoașterea privește un copil născut, însă,
potrivit art.36 Cod Civil, copilului nenăscut îi este recunoscută
capacitatea de folosință anticipată, încă de la momentul concepției.

Condiții Copilul decedat poate fi recunoscut doar în situația în care acesta a lăsat
descendenți firești. Prin reglementarea acestui aspect s-a urmărit
minimizarea recunoașterilor făcute în scopuri pur materiale (spre exemplu
atunci când aceasta este doar în beneficiul tatălui pentru a culege o parte
din moștenirea copilului recunoscut).

Recunoașterile succesive de paternitate sunt posibile, acest lucru nefiind

interzis de prevederi legale, însă în acest caz, fiecare dintre cei care fac
recunoașterea trebuie să dovedească faptul că celelalte recunoașteri
efectuate, nu corespund realității. Altfel spus, cea de-a doua recunoaștere
este afectată de condiția suspensivă a înlăturării prin mijloacele legale a
primei recunoașteri efectuată cu privire la aceeași persoană. În cazul în
care printr-o hotărâre judecătorească a fost stabilită filiația unui copil din
afara căsătoriei, recunoașterea acestui copil este lipsită de efecte juridice
dacă nu se va dovedi că aceasta este cea care corespunde de fapt realității.
Dovada în acest sens se va face tot pe cale judiciară, întrucât se urmărește
înlăturarea paternității inițial stabilită tot printr-o hotărâre judecătorească.

Hotărârea judecătorească

Prin intermediul unei acțiuni introdusă în fața instanței de judecată, copilul din afara
căsătoriei care nu este recunoscut de către tatăl său, poate cere să-i fie stabilită paternitatea față
de acesta (art. 424 C.civ.). Dreptul la acțiune în acest sens aparține copilului, indiferent că acesta
este minor sau major (art.413 C.civ.) fiind vorba despre un drept imprescriptibil (art.427 alin.1
C.civ., coroborat cu art.423 alin.5 C.civ.).

Acțiunea se pornește în numele copilului de către mamă, chiar dacă este minoră, ori de
către reprezentantul lui legal, iar ea va putea fi continuată și de moștenitorii copilului. Mai mult
chiar, legea conferă moștenitorilor și dreptul de a introduce ei o astfel de acțiune, care va putea fi
exercitată chiar și împotriva moștenitorilor pretinsului tată (art.425 C.civ.). În acest sens, pot fi
utilizate orice mijloace de probă.
 Acțiunea se formulează împotriva pretinsului tată, iar dacă acesta a decedat, împotriva
moștenitorilor acestuia (art.425 alin.3 C.civ.).

Dovedirea nașterii copilului;

Obiectul acțiunii Dovedirea legăturilor intime dintre mama copilului și

pretinsul tată în perioada concepțiunii acestuia;

Dovedirea faptului că bărbatul care a avut aceste legături

intime cu mama copilului este cu adevărat tatăl copilului.

În această privință, a copilului din afara căsătoriei, operează o prezumție legală relativă
(art.426 C.civ.), potrivit căreia atunci când se face dovada faptului că în perioada timpului legal
al concepțiunii pretinsul tată și mama copilului au conviețuit, paternitatea copilului este stabilită
față de acest bărbat.
Totuși, fiind vorba despre o prezumție relativă, pretinsul tată va putea face dovada
contrară, în sensul că este imposibil ca el să fie tatăl copilului, dovadă care va conduce la
înlăturarea acestei prezumții.

Cea mai importantă probă care este în măsură să înlăture orice îndoială în materia
stabilirii filiației copilului născut în afara căsătoriei, este expertiza medico-legală. Există situații
însă în care, pârâtul nu se prezintă pentru recoltarea probelor necesare în vederea efectuării
testelor specifice, cazuri în care instanța va putea aplica unele sancțiuni.

Concludența expertizelor medico-judiciare la dovedirea filiației (paternității)

Expertiza antropologică sau antropometrică

Expertiza dactiloscopică
Tipuri de Expertiza capacității de procreere
expertize
Expertiza dermatoglifică
Expertiza genetică
Expertiza serologică
1. Expertiza antropologică sau antropometrică

- Reprezintă o analiză a modului prin care sunt transmise pe cale ereditară, anumite
particularități anatomice, cum ar fi: statura, fizionomia, diferite malformații
congenitale, conformația nasului sau a pavilioanelor urechilor, bolile ereditare, care
fac cu atât mai probabilă paternitatea, cu cât între copil și tatăl prezumat sau pretinsul
tată există asemenea semne anatomice comune, și îndeosebi cele care lipsesc la
mamă;
- Constă în examinarea somatică și tipologică a copilului în comparație cu tatăl
prezumat;
- Se poate efectua numai după împlinirea de către copil a vârstei de 3 ani, când sunt
conturate trăsăturile lui somatice și tipologice.

2. Expertiza dactiloscopică sau dermatoglifică

- Se analizează tabloul dermatoglific al copilului a cărui entitate distinctă este rezultatul

combinației programelor genetice ale ascendenților.
- Se referă la transmiterea desenelor papilare, ceea ce indică probabilitatea paternității.

3. Expertiza capacității de procreere

- Constituie o probă absolută de excludere a paternității, când se constată medical, cu

certitudine, starea de impotență sau sterilitate;
- Dovada este delicată și dificilă și cu atât mai anevoioasă, cu cât ea se referă la o
perioadă din trecut, expertizele medicale în acest sens neputând avea un grad de
deplină certitudine.

4. Expertiza genetică

- Este cea mai nouă metodă și singura care poate concluziona cu o probabilitate de 98-
99% că un anumit bărbat este tatăl unui copil;
- Aceasta se bazează pe analiza factorului genetic HLA.

5. Expertiza serologică

- Se referă la trasmiterea grupelor sanguine și care arată că grupa sanguină a copilului

a putut sau nu să fie moștenită de la tatăl prezumat sau de la pretinsul tată;
- Ceea ce se poate stabili cu certitudine prin această espertiză este excluderea de la
filiația unui anumit copil a unor anumite persoane;
- În stabilirea filiației, aceasta poate indica doar o probabilitate de maternitate sau de
paternitate;
- Expertiza medico-judiciară de excludere de la filiație are o forță probantă absolută,
neputând fi combătută decât printr-o probă cu valoare științifică egală; în schimb, la
stabilirea filiației, această expertiză are o valoare probantă numai relativă.
Sistemul RH
 - a fost descoperit în anul 1937 de către austriecii Karl Landsteiner8 și Alexander
Wiener;
- Clasifică sângele uman după prezența sau absența unor proteine specifice pe
suprafața hematiilor;
- Indivizii ale căror hematii prezintă antigen D pe membrană sunt considerați RH+
(pozitiv), ceilalți RH- (negativ)

Statistic:
indivizi cu RH+ = 84% din populație
indivizi cu RH- = 16% din populație

Combinațiile posibile în stabilirea filiației față de mamă sau față de tată :

0+0 = 0

0+A = 0 sau A

0+B = 0 sau B

0+AB = A sau B ( nu poate ieși 0)

A+A = 0 sau A

A+B = 0 sau A sau B sau AB

A+AB = A sau B sau AB

B+B = 0 sau B

B+AB = A sau B sau AB

AB+AB = 0 sau A sau B sau AB

Dreptul la despăgubire

Legiuitorul a prevăzut expres în art.428 Cod Civil faptul că mama copilului poate cere
pretinsului tată să îi plătească jumătate din cheltuielile nașterii și lehuziei, precum și din
cheltuielile făcute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie. Acest drept la

8
Acesta a descoperit sistemul AB0 pentru care a primit Premiul Nobel în anul 1930
despăgubiri subzistă chiar și atunci când copilul s-a născut mort sau a murit înainte de
pronunțarea hotărârii privind stabilirea paternității.

Dreptul la acțiune în acest sens se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii copilului,
însă acțiunea pentru obținerea despăgubirilor poate fi introdusă numai dacă a fost introdusă și
acțiunea în stabilirea paternității.

DICȚIONAR9

Copil din afara căsătoriei = copil rezutat dintr-o relație intimă între un bărbat și o femeie care
nu au calitatea de soți. Atunci când filiația sa este legal stabilită, acest copil se bucură de același
regim juridic ca și copilul rezultat din căsătorie.

Copil din căsătorie = copil ai cărui părinți sunt legați juridicește prin căsătorie.

Cosangvini = termen prin care se desemnează frații și surorile care au același tată, dar care
provin din mame diferite;

Couterini = termen prin care se desemnează frații și surorile care au aceeași mamă dar tați
diferiți.

Filiația față de tată = legătura juridică bazată pe faptul concepției care există între un bărbat și
copilul său, astfel că aceasta se va putea stabili după cum copilul este din căsătorie sau din afara
ei: paternitatea din căsătorie se stabilește prin prezumția de paternitate potrivit căreia copilul
născut sau conceput în timpul căsătoriei îl are ca tată pe soțul mamei, ori paternitatea din afara
căsătoriei căreia îi este asimilată prezumția potrivit căreia paternitatea unui copil născut în afara
căsătoriei se prezumă dacă se face dovada că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului în
perioada timpului legal al concepțiunii.

Tăgada paternității = negarea paternității pe cale judecătorească, prin care se urmărește

răsturnarea prezumțiilor de paternitate, în situațiile în care este cu neputiință ca soțul mamei să
fie tatăl copilului.

9
Toate definițiile termenilor juridici explicați în cadrul rubricii „dicționar” au fost preluate din B.D. Moloman,
Dicționar de dreptul familiei, Editura Universul Juridic, 2012
Teste de autoevaluare:

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce se înțelege prin timpul legal al concepțiunii copilului?

2. Cum se stabilește paternitatea copilului din căsătorie?
3. Care sunt condițiile în care poate opera prezumția de paternitate?
4. Care este acțiunea prin care soțul mamei poate înlătura prezumția de paternitate?
5. Care sunt titularii acțiunii în tăgada paternității?
6. Care sunt modalitățile prin care se poate stabili paternitatea copilului din afara căsătoriei?
7. Care sunt condițiile în care un bărbat poate recunoaște un copil ca fiind al său?
8. Care sunt condițiile cerute de lege pentru a se putea stabili paternitatea prin hotărâre
judecătorească?
9. Cine poate introduce și în ce termen poate fi introdusă o acțiune în stabilirea paternității?
10. Care sunt principalele tipuri de expertize medico-judiciare folosite pentru dovedirea
filiației?

SPEȚE

1. Copilul cu doi tați

Domnul X și doamna Y sunt căsătoriți, iar soțul decedează la data de 03.01.2010, în urma
unui accident rutier, moment la care, soția acestuia este însărcinată în 2 luni. În 05.05.2010,
doamna X se căsătorește cu prietenul ei din tinerețe, Z. Copilul se naște la data de 28.08.2010.

Cine este tatăl copilului?

2. Nu e ușor să fii părinte

X și Y sunt căsătoriți și își doresc foarte tare un copil. În urma unor analize de rutină, se
stabilește faptul că Y este infertil, motiv pentru care cei doi soți hotărăsc de comun acord să
apeleze la reproducerea umană asistată medical, prin inseminarea artificială a soției, cu material
genetic de la un terț donator. Procedura reușește și soția dă naștere unei fetițe sănătoase, însă
relațiile dintre soți se răcesc, astfel încât soțul începe să își pună problema divorțului și nu mai
vrea să audă nimic nici de copil.
 a) Este Y tatăl copilului? Dacă da, poate acesta să introducă acțiunea în tăgada
paternității?

b) Presupunănd că în speța de mai sus, la 4 săptămâni de la ajungerea la majorat,

fetița află de circumstanțele în care a fost procreată și având în vedere faptul
că de mulți ani s-a înstrăinat de tatăl ei, se pune întrebarea dacă aceasta va
putea face o acțiune în contestarea filiației? Argumentați.

3. Copilul meu și al iubitului soției mele

Soților X și Y li se naște un fiu, al cărui tată biologic nu este soțul mamei ci iubitul
acesteia, Z. Deși la început soția și-a propus să îi spună soțului despre relația extraconjugală pe
care o are cu Z, văzând cât de tare s-a apropiat soțul ei de copil, hotărăște să nu îi mai spună
nimic despre acest aspect, având în vedere și faptul că relația dintre ea și adevăratul tată al
copilului s-a încheiat. La 1 an după nașterea copilului, tatăl natural al copilului, Z, observă
asemănarea dintre el și copilul lui Y și dorește să își stabilească filiația față de acesta. În acest
sens Z se adresează unui avocat.
Cum va formula avocatul lui Z acțiunea și care va fi soluția instanței astfel
sesizată?

4. Copilul soției mele

Soții X și Y trec printr-o perioadă de criză, motiv pentru care s-au separat în fapt de 2 ani.
Ajungând la concluzia că dorește să își refacă viața alături de o altă persoană, X adresează
instanței de judecată cererea de divorț. Ulterior acestui moment, dar anterior prounțării hotărârii
de divorț, soția sa dă naștere unui copil, rezultat în urma unei relații pe care o are cu un coleg de
servici.
Cine este tatăl copilului din punct de vedere legal?

5. Viața merge mai departe

Tristă fiind, X, după pronunțarea divorțului pe cale notarială dintre ea și Y, la data de 18

iunie 2014 , pleacă într-o vacanță exotică, unde îl întâlnește pe Z. Cei doi se îndrăgostesc, motiv
pentru care decid ca la întoarcerea din vacanță să se căsătorească. Astfel că, la data de 20 iulie X
și Z se prezintă în fața ofițerului de stare civilă pentru a se căsători iar la data de 16 octombrie
2014, X dă naștere unui copil.
Stabiliți cine este tatăl copilului.

Exemple practice:

SOLUȚII DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

1.Desfacerea căsătoriei. Tăgada paternității10.

Prin sentința civilă nr.431 din data de 07.04.2009, Judecătoria Sânnicolau Mare s-a
pronunțat asupra cererii de divorț formulată de reclamanta C.C-na împotriva pârâtului C. C.
Prin cererea de divorț, reclamanta a învederat instanței de judecată faptul că dorește
desfacerea căsătoriei încheiată cu pârâtul la data de 07.11.1992, din culpa exclusivă a acestuia. În
motivarea cererii sale, înregistrată sub nr.119/295/2009 din 29.01.2009, aceasta a susținut faptul
că pârâtul C.C. a părăsit domiciliul conjugal, angajându-se într-o relație de concubinaj cu a altă
femeie. Reclamanta a mai precizat și faptul că pârâtul consuma băuturi alcoolice, ceea ce îl
determina să aibă un comportament agresiv față de aceasta. Reclamanta aduce la cunoștiința
instanței faptul că are o fiică împreună cu pârâtul, numită C.I, care s-a născut la data de
30.08.1992 și cere ca aceasta să îi fie încredințată spre creștere și educare, având în vedere faptul
că este atașată de mama sa.
Totodată, în relatarea situației de fapt reclamanta a precizat faptul că ea și pârâtul sunt
despărțiți în fapt din anul 2002, când pârâtul C.C a părăsit domiciliul conjugal. La dosar a fost
depusă de către petentă copia certificatului de naștere al minorei C.C.L., născută la data de
21.08.2007, aceasta nefiind fiica pârâtului C.C, iar prin încheierea de ședință din data de
10.03.2009 s-a reținut faptul că reclamanta dorește formularea acțiunii în tăgada paternității,
precizând că nu cunoaște domiciliul actual al pârâtului în cauză.
În dovedirea acțiunii reclamanta solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, interogatoriul
pârâtului și proba testimonială.
În urma analizării cauzei și a administrării probelor, instanța a reținut faptul că între părți
relațiile s-au deteriorat în timp, datorită părerilor diferite despre planurile de viitor ale celor doi
soți, că relațiile acestora nu mai sunt specifice căsătoriei, iar cei doi soți nu mai au unul față de
celălalt sentimente de afecțiune și respect, motiv pentru care dispune desfacerea căsătoriei din
culpa ambilor soți.
Întrucât din raportul de anchetă psiho-socială efectuat în vederea încredințării minorei C.I
reclamantei, a reieșit faptul că aceasta este atașată de mama sa, instanța a dispus încredințarea
minorei reclamantei. În acest sens, pârâtul a fost obligat la plata unei contribuții lunare de
întreținere pentru minora C.I. în cuantum de 25% din salariul minim net lunar pe economia
națională, începând cu data introducerii cererii de divorț și până la majoratul minorei.

10
Speța a fost preluată de la arhiva instanței de judecată din Sânnicolau Mare, nepublicată.
 Totodată, instanța a constat faptul că pârâtul C.C nu este tatăl minorei C.C.L. și a dispus
radierea mențiunii privind numele și prenumele tatălui din actul de naștere emis de Primăria
Municipiului Timișoara.

2.Stabilire paternitate. Refuzul pârâtului de a se prezenta la INML în vederea prelevării

probelor biologice. Soluţionare pe baza probelor testimoniale11.

Prin sentinţa civilă nr. 1328/06.06.2012, pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus, s-a
admis acţiunea civilă intentată de reclamanta S.A. împotriva pârâtului P.G., acesta fiind declarat
tatăl minorei S.I., născută din afara căsătoriei la data de (...) în anul 2010, în Vişeu de Sus, CNP
(…).
S-a dispus ca minora să poarte numele de familie al tatălui, acela de „P.”, pârâtul fiind
obligat să-i plătească reclamantei, cu titlu de pensie de întreţinere pe seama minorei, suma de
câte 170 lei/lună, începând cu data intentării acţiunii, până la majorat sau noi dispoziţiuni.
Totodată, a fost obligat să-i plătească reclamantei suma de 2.100 lei cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 91/17.04.2013 pronunţată de Tribunalul Maramureş s-a respins apelul
declarat de apelantul P.G. împotriva sentinţei civile nr. 1328/06.06.2012 a Judecătoriei Vişeu de
Sus, ca neîntemeiat.
Apelantul a fost obligat să-i plătească intimatei S.A. suma de 500 lei cu titlu de cheltuieli
de judecată.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1328/06.06.2012
pronunţată de Judecătoria Vişeu de Sus s-a stabilit că pârâtul apelant este tatăl minorei S.I.
născută la data de 25 iunie 2010, prima instanţă având în vedere depoziţiile martorilor care au
relevat relaţia amoroasă a părţilor, dar şi neprezentarea pârâtului apelant la Institutul Naţional de
Medicină Legală (INML) în vederea recoltării probelor necesare efectuării expertizei ADN.
Prin apelul formulat pârâtul a învederat că la data fixată de prima instanţă pentru
prezentarea la INML „Mina Minovici” Bucureşti, 30 mai 2012, era internat în spital şi în mod
greşit s-a apreciat absenţa sa ca un refuz de a se prezenta pentru prelevarea probelor biologice.
Însă, Tribunalul a constatat că, deşi i s-a pus în vedere la termenul de judecată din data de
22.11.2012 să prezinte dovada internării în spital la termenul stabilit de prima instanţă pentru
recoltarea probelor biologice, apelantul nu a probat imposibilitatea obiectivă de a se prezenta la
INML „Mina Minovici” Bucureşti la data de 30.05.2012.
Apoi, în şedinţa publică din data de 20.12.2012, instanţa de apel a încuviinţat, la cererea
apelantului, efectuarea testului ADN de paternitate, stabilind obligaţia părţilor de a se prezenta
pentru recoltarea probelor biologice la data de 6.02.2013, la sediul laboratorului INML „Mina
Minovici” Bucureşti, sub sancţiunea decăderii din probă.
În şedinţa publică din data de 11.04.2013 instanţa de apel l-a decăzut pe apelant din probă, dată
fiind neprezentarea nejustificată a acestuia pentru prelevarea probelor biologice.
Ca atare, având în vedere probatoriul administrat de prima instanţă care a evidenţiat
faptul că părţile au avut relaţii intime în perioada de concepţie a minorei S.I., coroborat cu
11
Speța a fost preluată de pe portalul oficial al instanțelor de judecată www.portal.just.ro, accesat la data de 22
martie 2015, întocmai cum aceasta a fost dată publicității.
neprezentarea apelantului la efectuarea testului ADN, ce a constituit un început de dovadă în
sensul susţinerilor reclamantei, Tribunalul a apreciat că în mod corect a stabilit prima instanţă că
apelantul P.G. este tatăl minorei, admiţând cererea reclamantei.
În privinţa criticii relative la cuantumul pensiei de întreţinere stabilit în sarcina sa,
Tribunalul a apreciat că a fost nefondată, câtă vreme apelantul nu a dovedit că beneficiază de
pensie de invaliditate mai mică decât venitul minim pe economie. Menţiunea referitoare la acest
aspect, inserată în raportul de anchetă socială din 8.09.2011 a fost irelevantă, fiind fundamentată
exclusiv de declaraţia apelantului.
În ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de prima instanţă reclamantei,
Tribunalul a constatat că au fost corect stabilite pe baza biletelor de călătorie depuse la dosar şi a
chitanţei nr. 184/17.06.2011 care atestă plata onorariului avocaţial de 500 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul P.G. solicitând, în principal, casarea
sentinţei atacate şi reţinerea cauzei spre judecare, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre judecare
Tribunalului Maramureş.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că sentinţa dată este criticabilă, el fiind grav
bolnav, neputându-se prezenta la judecarea cauzei, iar soluţia s-a dat fără să fie prezent.
De asemenea, arată că este cu neputinţă să fie tatăl minorei S.I. născută la data de (…) în
anul 2010.
Aşa cum a arătat şi în apel instanţa de fond nu a ţinut cont de pensia de handicap şi i-a
stabilit o pensie de întreţinere de 170 lei, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat pe acest motiv.
Recurentul solicită să fie judecat corect, se va prezenta la termenul de judecată şi este de acord să
facă testul de paternitate, deoarece nu este tatăl copilului.
Intimata S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea
celor două hotărâri.
Analizând actele şi lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de
recurs şi a apărărilor formulate, Curtea reţine următoarele:
Critica privind faptul că recurentul nu s-a putut prezenta la judecarea cauzei, iar soluţia s-a dat
fără să fi e prezent nu este fondată, deoarece prezenţa părţilor nu era obligatorie în acest fel de
cauze, iar pe de altă parte, recurentul nu a dovedit că nu s-a putut prezenta sau că i-a fost produsă
vreo vătămare în acest fel prin încălcarea dreptului la apărare.
Recurentul solicită să fie judecat corect, se va prezenta la termenul de judecată şi este de
acord să facă testul de paternitate deoarece nu este tatăl copilului.
Curtea constată că această probă este inadmisibilă în recurs, potrivit art. 305 C.proc.civ.
Pe de altă parte, pârâtul nu s-a prezentat la INML Bucureşti în vederea efectuării testului de
paternitate ADN nici la instanţa de fond şi nici la instanţa de apel, deşi la instanţa de fond
reprezentantul pârâtului-recurent a solicitat această probă, însă la instanţa de fond s-a prezentat
doar reclamanta. În instanţa de apel pârâtul a solicitat această probă, iar instanţa de apel a
încuviinţat această cerere, i-a pus în vedere să suporte şi cheltuielile de transport ale reclamantei
şi ale copilului, dar nu şi-a îndeplinit această obligaţie, fără să arate care este motivul
neîndeplinirii obligaţiei.
Critica privind calcularea pensiei de întreţinere este fondată. Recurentul susţine că în apel
şi la instanţa de fond nu s-a ţinut cont de pensia de handicap şi i s-a stabilit o pensie de întreţinere
de 170 lei, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat pe acest motiv.
Curtea reţine că instanţa de apel s-a pronunţat pe acest motiv atunci când a arătat că apelantul nu
a dovedit că beneficiază de pensie de invaliditate mai mică decât venitul minim pe economie.
Menţiunea referitoare la acest aspect, inserată în raportul de anchetă socială din 8.09.2011, a fost
irelevantă, fiind fundamentată exclusiv pe declaraţia apelantului.
Tribunalul şi instanţa de fond trebuiau să observe că la instanţa de fond şi la instanţa de apel s-a
depus un certifi cat de încadrare în grad de handicap al recurentului cu menţiunea că acest
handicap este permanent. Aceasta, coroborat cu menţiunea din ancheta socială, că veniturile
recurentului constau în pensia de handicap în sumă de 234 lei, trebuia să determine instanţele să
solicite ori recurentului, ori Casei de pensii cuantumul acestei pensii.
În recurs, de altfel, recurentul a depus două cupoane din care rezultă cuantumul pensiei
de handicap în sumă de 293 lei.
Faţă de aceasta, văzând şi dispoziţiile art. 94 alin. (3) C.fam. care prevăd că atunci „când
întreţinerea este datorată de părinte sau de cel care adoptă, ea se stabileşte până la o pătrime din
câştigul sau din munca pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai
mulţi copii”, urmează să stabilească cuantumul pensiei la o pătrime din pensia care constituie
venitul recurentului.
Faţă de cele menţionate anterior şi în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 C.proc.civ., cât
şi al art. 312 alin. (3), art. 299 alin. (1) C.proc.civ., Curtea urmează să admită în parte recursul
declarat de pârâtul P.G. împotriva deciziei civile nr. 91/17.04.2013 a Tribunalului Maramureş, pe
care o va modifica în parte, astfel că va admite în parte apelul declarat de pârâtul P.G., în contra
sentinţei civile nr. 1328/06.06.2012 a Judecătoriei Vişeu de Sus, pe care o va schimba în parte,
cu privire la cuantumul pensiei de întreţinere stabilite în sarcina pârâtului şi în favoarea minorei
S.I., născută la data de (…) în anul 2010, care se stabileşte la suma de 73,25 lei lunar, în loc de
170 lei lunar.
Restul dispoziţiilor din sentinţă şi decizie vor fi menţinute ca legale şi temeinice.
 2.2 Lecția 3

Reproducerea umană asistată medical

cu un terț donator

Situația legală a copilului

Reglementare

Art. 441 – Regimul filiaţiei

(1) Reproducerea umană asistată medical, cu terţ donator, nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi
donator.
(2) În acest caz, nicio acţiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva donatorului.
(3) Părinţi, în sensul dat de prezenta secţiune, nu pot fi decât un bărbat şi o femeie sau o femeie singură.
Art. 442 – Condiţiile
(1) Părinţii care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terţ donator
trebuie să îşi dea consimţământul în prealabil, în condiţii care să asigure deplina confidenţialitate, în faţa unui
notar public care să le explice, în mod expres, consecinţele actului lor cu privire la filiaţie.
(2) Consimţământul rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorţ sau al separaţiei în
fapt, survenite anterior momentului concepţiunii realizate în cadrul reproducerii umane asistate medical. El poate fi
revocat oricând, în scris, inclusiv în faţa medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator.
Art. 443 – Contestarea filiaţiei
(1) Nimeni nu poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce ţin de reproducerea asistată medical şi nici copilul
astfel născut nu poate contesta filiaţia sa.
(2) Cu toate acestea, soţul mamei poate tăgădui paternitatea copilului, în condiţiile legii, dacă nu a consimţit la
reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terţ donator.
(3) În cazul în care copilul nu a fost conceput în acest mod, dispoziţiile privind tăgăduirea paternităţii rămân
aplicabile.
Art. 444 – Răspunderea tatălui
Cel care, după ce a consimţit la reproducerea asistată medical cu terţ donator, nu recunoaşte copilul astfel născut
în afara căsătoriei, răspunde faţă de mamă şi faţă de copil. În acest caz, paternitatea copilului este stabilită pe cale
judecătorească în condiţiile art. 411 şi 423.
Art. 445 - Confidenţialitatea informaţiilor
(1) Orice informaţii privind reproducerea umană asistată medical sunt confidenţiale.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informaţii, există riscul unui prejudiciu grav pentru
sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenţilor acesteia, instanţa poate autoriza transmiterea lor, în
mod confidenţial, medicului sau autorităţilor competente.
(3) De asemenea, oricare dintre descendenţii persoanei astfel concepute poate să se prevaleze de acest drept, dacă
faptul de a fi privat de informaţiile pe care le cere poate să prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei
persoane care îi este apropiată.
Art. 446 – Raporturile dintre tată şi copil
Tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut prin reproducere asistată medical cu terţ donator ca şi
faţă de un copil născut prin concepţiune naturală.
Art. 447 – Regulile aplicabile
Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, regimul său juridic, asigurarea confidenţialităţii
informaţiilor care ţin de aceasta, precum şi modul de transmitere a lor se stabilesc prin lege specială.
 După ce Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, publicată în M.Of. nr.
372/28 din aprilie 2006, a reglementat în Titlul VI, Capitolul III Transplantul de organe, ţesuturi
şi celule de origine umană, Codul Civil în vigoare reglementează pentru prima dată în legislația
țării noastre în Cartea a II-a, Titlul III, Capitolul II reproducerea umană asistată medical cu un
terț donator. Evident că, articolele din Codul Civil care fac vorbire despre această procedură,
prevăd aspectele de principiu, urmând ca aspectele referitoare la regimul său juridic, asigurarea
confidenţialităţii informaţiilor care ţin de aceasta, precum şi modul de transmitere a lor să se
stabilească prin lege specială.

Extrem de controversată, reproducerea umană asistată cu un terț donator reprezintă

mijlocul prin care perpetuarea speciei umane capătă noi dimensiuni. Astfel, persoanele care nu
pot da naștere pe cale naturală unui copil, au posibilitatea de a opta pentru această procedură,
prin care, se poate realiza procrearea în alt mod decât cel natural, utilizând numeroase tehnici
clinice și biologice.

Această tehnică reprezintă ansamblul de practici clinice și biologice care permite

fecundarea in vitro, transferul de embrioni și inseminarea artificială, precum și alte tehnici cu
efect echivalent ce permit procrearea în afara procesului natural.

Putem observa așadar, că principala cauză a reproducerii umane asistate este de fapt
infertilitatea. Dincolo de toate barierele de oridin religios, moral și financiar, această tehnică
medicală vine în sprijinul celor care își doresc să dea naștere unor copii, însă care, datorită unor
probleme de ordin medical, nu o pot face în mod natural.

Totuși, această inovație în domeniul medical cunoaște și anumite limite, întrucât datorită
efectelor pe care le produce reproducerea umană asistată, la nivel social s-ar putea produce un
amplu dezechilibru. Tocmai pentru acest motiv tehnica medicală privind reproducerea umană
asistată cu terț donator se va efectua numai în scopul de a procrea.

Pentru a nu se depăși limitele scopului pentru care a fost concepută această tehnică
medicală, a fost absolut necesară legiferarea unor aspecte care să încadreze concret parametrii în
care reproducerea umană asistată poate opera, astfel încât să fie recunoscut din punct de vedere
legal dreptul persoanelor de a da naștere unui copil pe acestă cale, dar totodată să nu se încalce
prin aceasta drepturile și libertățile celorlalți membrii ai societății.

Astfel că, prin Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, în capitolul VI,
intitulat Efectuarea prelevării și transplantului de organe, țesuturi și celule de origine umană în
scop terapeutic, s-a reglementat această problemă, din punct de vedere juridic.
Observăm faptul că legea prevede expres care este scopul aceastei proceduri, fiind
considerată o intervenție care urmează a fi efectuată în scop terapeutic.
Din punct de vedere medical această procedură medicală se poate realiza prin intermediul
unor tehnici variate, cum ar fi :
 inseminarea artificială12, care presupune prelevarea materialului genetic patern
prin tehnici medicale și transferarea acestuia în corpul mamei, unde urmează să
aibă loc fecundarea, iar în cele din urmă, dezvoltarea embrionului uman;

fertilizarea in vitro13, procedură care presupune cuplarea materialului genetic

feminin și masculin în afara corpului uman urmată de transferul intrauterin al
embrionului astfel rezultat;

transferul intra-tubal de gameți sau de zigoți14, ceea ce presupune ca pacienta să

aibă cel puţin o trompă uterină integră anatomic şi funcţional, aceste tehnici
urmărind ca procesul de fertilizare să se desfăşoare în mediul său natural
(trompele uterine);

injectarea intracitoplasmatică de spermatozoizi15 se recomandă pentru acele

situați în care cauza infertilității este masculină, prin această tehnică putând fi
selectaţi spermatozoizii viabili şi introduşi direct în interiorul gametului feminin;

transplantul de uter, ca nouă tehnică medicală ce permite reproducerea umană.

Codul Civil prevede faptul că părinți în ceea ce privește această procedură, sunt bărbatul
și femeia, fie o femeie singură. Astfel, este posibil ca părinți să fie un cuplu căsătorit, un cuplu
care trăiește în concubinaj ori femeia singură care își dorește să devină mamă, fără a avea un
partener.
O condiție absolut necesară pentru ca părinții să poată recurge la reproducerea umană
asistată medical cu terț donator, este ca aceștia să își exprime consimțământul pentru aceasta, în
fața unui notar public, în condiții care să asigure deplina confidențialitate.
Legiuitorul a pus în sarcina notarului public și obligația de a aduce la cunoștiința acestor
persoane concecințele pe care le va produce consimțământul lor în materia filiației copilului.
Totuși, acest consimțământ poate fi oricând revocat, până la momentul efectuării procedurii
medicale propriu-zise, în scris sau chiar verbal, în fața medicului care urmează să efectueze
procedura medicală.

Consimțământul nu va produce niciun efect atunci când până la momentul realizării

concepțiunii:

12
A se vedea V.Dobozi, Filiația în cadru asistenței medicale a procreării, în Dreptul, nr.9/2001, pag.42
13
Ibidem
14
Informații preluate de pe www.e-fertilitate.ro accesat la data de 27.10.2014
15
Informații preluate de pe www.e-fertilitate.ro accesat la data de 27.10.2014
 Intervine decesul soțului;

A fost introdusă o cerere de divorț de către oricare dintre soți;

A intervenit separația în fapt a celor doi soți;

În situația în care soțul mamei nu a consimțit la reproducerea umană asistată cu terț
donator, acesta poate introduce o acțiune în tăgada paternității (art.443 alin.2 C.civ.), ceea ce va
duce la înlăturarea filiației copilului astfel născut față de soțul mamei.

În Codul Civil se regăsesc următoarele situații pentru reproducerea umană asistată

medical:

Cuplul căsătorit, cu gameți proprii

Cuplul necăsătorit cu gameți proprii

cu donator de spermă

cu donator de ovule
Cuplul căsătorit, cu terț donator
cu donatori de spermă și ovule

cu donatori de preembrioni

cu donator de ovule

cu donator de spermă
Cuplul necăsătorit, cu terț donator
cu donatori de spermă și ovule

cu donatori de preembrioni

Femeia singură, cu donator de spermă16.

16
Se pot întâlni cazuri în care este nevoie de donator de ovule sau chiar de preembrioni în ceea ce privește această
situație
Teste de autoevaluare:

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce este reproducerea umană asistată medical?

2. Care sunt tehnicile prin care se poate realiza această reproducere umană asistată
medical?
3. Cine sunt părinţii copilului conceput prin reproducerea umană asistată medical?
4. Care sunt persoanele al căror consimțământ este cerut atunci când se apelează la
reproducerea umană asistată medical?
5. Care sunt situațiile în care consimțământul nu va produce nici un efect?
6. Ce se întâmplă dacă soțul mamei nu a consimțit la reproducerea umană asistată
medical?
7. Care sunt cuplurile care pot apela la reproducerea umană asistată medical?
8. Poate apela la reproducerea umană asistată medical bărbatul singur?
9. Poate apela la reproducerea umană asistată medical femeia singură?
10. Care este scopul reproducerii umane asistată medical prevăzut expres de lege?

SPEȚE

1.Mater semper certa?

Soții X și Y sunt căsătoriți de 5 ani și își doresc foarte tare un copil, însă soția nu rămâne
însărcinată, motiv pentru care face investigații medicale în acest sens și află că este infertilă.
Ulterior acestui moment, cei doi soți se hotărăsc să apeleze la reproducerea umană asistată
medical cu terț donator. Astfel că, apelează la o donatoare de ovocite, ovocitele astfel obținute
fiind fertilizate in vitro cu spermatozoizii soțului iar embrionul astfel fecundat este introdus în
uterul soției. Totul decurge foarte bine, astfel încât soția dă naștere unui băiat sănătos. La
împlinirea vârstei de 18 ani, băiatului i se spune că a fost conceput prin apelarea la reproducerea
umană asistată medical, ceea ce face ca tânărul să își dorească să știe cine este mama lui
adevărată.
a) Poate copilul să conteste maternitatea? Argumentați.
b) Poate copilul să demonstreze pe altă cale că femeia care l-a născut nu este mama
lui? Argumentați.
c) Poate copilul să îi oblige pe părinți să îi divulge identitatea donatoarei de ovule?
Argumentați.
 2. Ai grijă ce-ți dorești, căci s-ar putea să ți se împlinească

X și Y trăiesc în concubinaj și își doresc foarte mult un copil, care însă se lasă așteptat,
situație în care cei doi concubini convin să apeleaze la reproducerea umană asistată medical, prin
inseminare artificială a lui Y, cu material genetic de la un terț donator, tehnici care nu dau niciun
rezultat. În aceste condiții, X îi propune concubinei sale să conceapă un copil, pe cale naturală,
cu fratele lui, Z, copil pe care X îl va recunoaște ca fiind al lui, urmând ca toată povestea să
rămână în familie. După ezitări, ea se lasă convinsă, la fel ca și fratele lui X, care știind cât de
mult își doresc cei doi un copil, acceptă. După scurt timp, Y rămâne însărcinată. Încă înainte de
nașterea copilului, X recunoaște copilul care urmează să se nască, însă după nașterea copilului,
relația dintre el și Y se răcește, astfel încât X dorește să facă o acțiune în tăgada paternității.
Precizați ce va decide instanța sesizată cu o astfel de cerere.

Exemple practice:

SOLUȚII DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

Maternitatea de substituţie, cu efectul modificării filiaţiei copiilor astfel născuţi17

Ca urmare a unei intervenții chirurgicale care a avut ca principală consecință
extirparea uterului numitei N.C., aceasta a devenit incapabilă de a mai procrea. Totuși, datorită
faptului că aceasta, împreună cu soțul său și-au mai dorit un copil, chiar dacă aveau deja o fetiță,
N.C. a apelat la sora sa, numita V.D., propunându-i acesteia să fie mamă purtătoare pentru
aducerea pe lume a încă unui copil.
Ulterior declaratiei de acord pentru procedura de fertilizare in vitro, cele două cupluri,
N.C și soțul acesteia, N.A., precum și V.D. și sotul ei, V.A, prin intermediul unor declarații
notariale și-au exprimat consimțământul în vederea prelevării de ovule de la mama donatoare,
fecundarea acestora cu sperma soțului mamei donatoare și transferul embrionului în uterul
mamei purtătoare.
Urmare a acestei proceduri s-au născut gemenii V.G. și V.D. de către mama purtatoare,
V.D. , care figura în certificatele de naștere ale minorilor la rubrica „mama minoruluiˮ, iar soțul
acesteia, numitul V.A., ca tată al celor doi copii.

17 Speța prezentată reprezintă un rezumat al articolului „Câteva consideraţii privind implicaţiile

juridice ale tehnicilor de reproducere umană asistată medical (RUAM)”, realizat de doamna
Lidia Barac și publicat pe site-ul www.juridice.ro, accesat la data de 16 februarie 2015.
 În fapt, părinții biologici ai copiilor, numiții N.A. și N.C. au fost responsabili de creșterea
și educarea acestora, începand cu momentul imediat următor nașterii lor.
La data de 27.02.2012, reclamanții minori V.G. și V.D. , prin mama lor purtătoare V.D.,
în calitate de reprezentat legal al acestora, a introdus la Judecătoria Timișoara o acțiune având ca
obiect stabilirea filiației reclamanților față de pârâții N.A. și N.C. și obligarea acestora din urmă
la întreținerea celor dintâi. Reclamanții și-au întemeiat cererea pe dispozitiile art. 421, 422, 425,
433, 438, 100 alin. (3) din Noul Cod Civil.
În principal, în temeiul art. 408, respectiv art.409 alin. 1 Cod Civil, Judecătoria Timișoara
a respins prin Sentinţa Civilă nr. 249/2012 acțiunea reclamanților reținând că filiația față de
mamă, potrivit legislației noastre, rezultă din faptul material al nașterii și este probată prin actul
de naștere întocmit în registrul de stare civilă.
Împotriva Sentinței antemenționate, reclamanții au formulat apel, invocând în principiu
greșita aplicare a dispozițiilor art. 408 Cod Civil, precum și omisiunea instanței de fond de a se
pronunța cu privire la petitul privind tăgada paternității, respectiv stabilirea paternității.
Prin Decizia Civilă nr. 47/A/22.01.2013, Tribunalul Timiș, în temeiul art. 429 Cod Civil,
cu referire la dispozițiile art. 414 Cod Civil, respectiv art. 424 Cod Civil a admis în parte apelul
formulat, mai exact în petitul privind tăgada paternității și stabilirea paternității minorilor în
cauză față de tatăl lor biologic, pârâtul N.A.. Toate celelalte petite ale acțiunii au fost respinse de
instanța de apel.
Împotriva Deciziei Tribunalului Timiș, reclamanții au formulat recurs, învederând că prin
raportare la art. 421 Cod Civil, petitul principal al acțiunii lor are ca obiect o acțiune în
contestarea filiației fața de mama purtătoare, numita V.D. și stabilirea pe cale de consecință a
maternității față de mama biologică, pârâta N.C. Totodată, reclamanții au precizat că acțiunea în
tăgada paternității față de soțul mamei purtătoare, numitul V.A., constituie celălalt petit principal
al acțiunii lor, urmărind stabilirea paternității față de tatăl biologic al reclamanților, respectiv
numitul N.A. Printre celelalte capete de cerere acesorii s-au numărat: modificarea numelui și a
certificatelor de naștere a reclamanților minori, întreținerea în natură a acestora, precum și
exercitarea autorității părintești în comun de către pârâții N.
În drept, recurenții și-au întemeiat calea de atac pe dispozițiile art. 433, cu referire la 414,
alin. 2, art.408 alin. 3, coroborat cu art. 425, art.438, respectiv art.100 alin. 3, Cod Civil.
Prin Decizia Civilă nr. 1196/26..09.2013, Curtea de Apel Timișoara a admis recursul și a
modificat astfel în parte hotărârea instanței de apel, hotărând după cum urmează:
 Cu privire la acțiunea în contestarea filiației față de mama purtătoare, instanța a constatat
că aceasta nu este mama biologică a reclamantilor minori;
 Cu privire la cererea de modificare a numelui și a certificatelor de naștere a reclamanților,
instanța a dispus operarea modificărilor în cuprinsul acestora;
 Cu privire la solicitările reclamanților de stabilire a modalității de execitare a autorității
părintești și de prestare a obligației de întreținere, instanța a înțeles să le respingă;
 A menținut în rest dispozițiile hotărârii atacate.
BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

 N. C. Aniței, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, București, 2012, pag.140-145, 150-191

 M. Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013, pag.350-403
 M. Avram, Filiația.Adopția națională și internațională, Editura All Beck, București,
2001, pag.11-87
 A. Bacaci, V. C. Dumitrache, C. C. Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea Noului
Cod Civil, Ediția a 7-a, Editura C.H. Beck, București, 2012, pag. 180 – 213, 219-220
 Fl. A. Baias, A. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentarii pe
articole, Editura C.H. Beck, București, 2012, cu articolele aferente
 M. Banciu, A.A. Banciu, Dreptul familiei conform noului Cod Civil-Curs universitar,
Editura Hamangiu, București, 2012, pag.104-138
 T. Bodoașcă, A.Drăghici, I.Puie, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București,
2012, pag.224-277
 E. Florian, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2011, pag. .163-240
 G. C. Frențiu, Comentariile Codului Civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2012,
cu articolele aferente
 G. C. Frențiu, Dreptul familiei. Practică judiciară conform noului Cod civil.
Jurisprudență C.E.D.O, Editura Hamangiu, București, 2013, pag.182-215
 S. P. Gavrilă, Instituții de dreptul familiei în reglementarea noului Cod Civil, Editura
Hamangiu, București, 2012, pag.164-168, 170-174, 182-185
 C. C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Editura Hamangiu, București,
2012, pag.180-235
 D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București,
2011, pag. 253-295
 C. Mareș, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2013, pag. 241-26, 288-290,
294-316
Situația legală a copilului

Reglementare

Art. 448 – Egalitatea în drepturi a copiilor

Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii are, faţă de fiecare părinte şi rudele
acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie.
Art. 449 - Numele copilului din căsătorie
(1) Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor săi.
(2) Dacă părinţii nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În acest caz
numele copilului se stabileşte prin acordul părinţilor şi se declară, odată cu naşterea copilului, la serviciul de stare
civilă.
(3) În lipsa acordului părinţilor, instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată hotărârea rămasă definitivă la
serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea.
Art. 450 - Numele copilului din afara căsătoriei
(1) Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întâi
stabilită.
(2) În cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul părinţilor, poate
lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul
nume de familie al copilului se declară, de către părinţi, împreună, la serviciul de stare civilă la care a fost
înregistrată naşterea. În lipsa acordului părinţilor se aplică dispoziţiile art. 449 alin. (3).
(3) În cazul în care copilul şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, se aplică în mod corespunzător
dispoziţiile art. 449 alin. (2) şi (3).

Aceste dispoziții din Codul Civil se completează cu dispozițiile Legii nr. 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului, republicată:

Art. 1.
(1) Prezenta lege reglementează cadrul legal privind respectarea, promovarea şi garantarea drepturilor copilului.
(2) Autorităţile publice, organismele private autorizate, precum şi persoanele fizice şi persoanele juridice
responsabile de protecţia copilului sunt obligate să respecte, să promoveze şi să garanteze drepturile copilului
stabilite prin Constituţie şi lege, în concordanţă cu prevederile Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire
la drepturile copilului, ratificată prin Legea nr. 18/1990, republicată, cu modificările ulterioare, şi ale celorlalte
acte internaţionale în materie la care România este parte.
Art. 2.
(1) Prezenta lege, orice alte reglementări adoptate în domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului,
precum şi orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului
interesului superior al copilului.
(2) Interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică şi morală normală, la
echilibru socioafectiv şi la viaţa de familie.
(3) Principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin
părinţilor copilului, altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în
mod legal.
(4) Principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii,
întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de
instanţele judecătoreşti.
(5) Persoanele prevăzute la alin. (4) sunt obligate să implice familia în toate deciziile, acţiunile şi măsurile
privitoare la copil şi să sprijine îngrijirea, creşterea şi formarea, dezvoltarea şi educarea acestuia în cadrul
familiei.
(6) În determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele:
a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o
familie;
b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate;
c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă
de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor;
d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a
răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.
Art. 3.
De dispoziţiile prezentei legi beneficiază:
a) copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României;
b) copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate;
c) copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României;
d) copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile reglementărilor legale privind statutul şi
regimul refugiaţilor în România;
e) copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă constatate, în condiţiile prezentei legi, de
către autorităţile publice române competente.
Art.9
(1) Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale.
(2) Copilul este înregistrat imediat după naştere şi are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi
o cetăţenie şi, dacă este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia. (3) Părinţii
aleg numele şi prenumele copilului, în condiţiile legii.
(4) Copilul are dreptul de a-şi păstra cetăţenia, numele şi relaţiile de familie, în condiţiile prevăzute de lege, fără
nicio ingerinţă.
(5) Dacă se constată că un copil este lipsit, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identităţii sale sau de unele
dintre acestea, instituţiile şi autorităţile publice sunt obligate să ia de urgenţă toate măsurile necesare în vederea
restabilirii identităţii copilului.

Potrivit art.448 C.civ., copilul din afara căsătoriei, a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit
legii are, faţă de fiecare părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din
căsătorie.
Acest principiu este preluat din Constituția României, care prevede toate aceste aspecte în
art.48 alin.3, potrivit căruia, copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie..

Copilul din căsătorie

Numele copilului din căsătorie va fi numele de familie comun purtat de părinții săi
(art.449 C.civ.). Atunci când părinții nu au un nume de familie comun, copilul va purta
 numele unuia dintre ei
sau
numele lor reunite

În acest din urmă caz, asupra numelui copilului soții vor decide de comun acord și vor
declara la serviciul public comunitar de evidență a persoanelor, odată cu nașterea copilului,
numele asupra căruia au convenit.
În caz de neînțelegere, instanța de tutelă va decide în acest sens și va comunica hotărârea
rămasă definitivă serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor unde a fost
înregistrată nașterea.

Copilul din afara căsătoriei

În acest caz, numele copilului va fi al aceluia dintre părinți față de care s-a stabilit mai
întâi filiația (art.450 C.civ.).
Dacă ulterior s-a stabilit filiația și față de celălalt părinte, copilul va putea purta numele
de familie al părintelui față de care s-a stabilit ulterior filiația, numai cu acordul ambilor părinți,
sau se poate opta pentru numele reunite ale ambilor părinți.
Optând pentru una dintre aceste posibilități, părinții vor declara împreună acest nume la
serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor unde a fost înregistrată nașterea.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

 N. C. Aniței, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, București, 2012, pag. 192-199

 M. Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013, pag.404-406
 Fl. A. Baias, A. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentarii pe
articole, Editura C.H. Beck, București, 2012, cu articolele aferente
 A. Bacaci, V.C.Dumitrache, C.C.Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea Noului Cod
Civil, Ediția a 7-a, Editura C.H. Beck, București, 2012, pag.220-224
 M. Banciu, A.A. Banciu, Dreptul familiei conform noului Cod Civil-Curs universitar,
Editura Hamangiu, București, 2012, pag.166-170
 T. Bodoașcă, A.Drăghici, I.Puie, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București,
2012, pag.278-280
 G. C. Frențiu, Comentariile Codului Civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2012,
cu articolele aferente
 S.P. Gavrilă, Instituții de dreptul familiei în reglementarea noului Cod Civil, Editura
Hamangiu, București, 2012, pag.184-185
  C.C.Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Editura Hamangiu, București,
2012, pag.226-227
 D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București,
2011, pag.301-319
 C.Mareș, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2013, pag.294-316

MODULUL IV

1. Timp necesar pentru asimilare

2. Conţinut

2.1. Lecţia 1:
ADOPȚIA

Secțiunea I
Noțiuni introductive privind adopția

Reglementare

Art. 451- Noţiune

Adopţia este operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi
legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.
Art. 452 - Principiile adopţiei
Adopţia este supusă cumulativ următoarelor principii:
a) interesul superior al copilului;
b) necesitatea de a asigura creşterea şi educarea copilului într-un mediu familial;
c) continuitatea creşterii şi educării copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, lingvistică, religioasă şi
culturală;
d) celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei.
Art. 453 - Adopţia internaţională
Condiţiile şi procedura adopţiei internaţionale, ca şi efectele acesteia asupra cetăţeniei copilului se stabilesc prin lege
specială.
Art. 454 - Procedura adopţiei
(1) Adopţia se încuviinţează de către instanţa de tutelă, dacă este în interesul superior al copilului şi sunt îndeplinite
toate celelalte condiţii prevăzute de lege.
(2) Procedura adopţiei este reglementată prin lege specială.

Noțiune
 În Codul Civil, la art.451, legiuitorul a definit acestă instituție de drept, ca fiind
operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și
legăturile de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.
Totuși, potrivit art.454 alin.2 Cod Civil, procedura de adopție propriu-zisă este
reglementată prin lege specială, respectiv Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei,
republicată (denumită în continuare în cuprinsul prezentului capitol „Lege”), care se
completează cu Legea nr.274/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea Oficiului
Român pentru adopții publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004,
republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 599 din 31 august 2009, cât și cu Legea
nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată.

Natura juridică

În ceea ce privește acest aspect, instituția adopției este considerată de doctrină ca un act
juridic complex, întrucât pentru perfectarea sa este necesar atât acordul adoptatorului/ familiei
adoptatoare, consimțământul adoptatului (în situațiile prevăzute de lege) cât și a părinților firești
ai persoanei care urmează a fi adoptată (atunci când legea prevede acest lucru), dar nu în ultimul
rând, un rol important îl are încuviințarea instanței de tutelă. Caracterul complex al adopției este
dat tocmai de aceste elemente esențiale cerute de lege pentru definitivarea procesului de adopție.

Pe de altă parte, adopția a fost percepută și ca un act juridic de autoritate, întrucât pe

lângă acordul de voință al părților implicate, trebuie respectată procedura prevăzută de lege în
toate cazurile, procedură care presupune parcurgerea anumitor etape, sub supravegherea unor
organe specializate în acest sens și care acționează în așa fel încât să fie garantat interesul
superior al copilului.

Principiul interesului superior al copilului

Principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial

Principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de

originea sa etnică, culturală, lingvistică și religioasă
Principiile
adopției18 Principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei
acestuia în raport cu vârsta și gradul său de maturitate

18
Art.452 lit.a)-d) C.civ. și art.1 din Lege
 Principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la
procedura adopției

Principiul garantării confidențialității în ceea ce privește datele de

identificare ale adoptatorului sau, după caz, familiei adoptatoare,
precum și în ceea ce privește identitatea părinților firești

Adopția națională

Adopția internațională
Felurile adopției
Adopția minorului

Adopția majorului

Adopția națională și internațională

Aceste două tipuri de adopții sunt definite în Legea 273/2004 care reglementează
procedura adopției. Art.2 lit.c) reglementează adopția internă (națională), prin aceasta
înțelegându-se acea adopție în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare cât și adoptatul au
reședința obișnuită în România.
În ceea ce privește adopția internațională, art.2 lit.d) din Lege, o definește ca fiind acea
adopție în care adoptatorul sau familia adoptatoare și copilul care urmează a fi adoptat au
reședința obișnuită în state diferite, iar în urma încuviințării adopției, copilul urmează să aibă
aceeași reședință obișnuită cu cea a adoptatorului.
Observăm faptul că nu este vorba strict despre cetățenia subiectelor de drept care privesc
adopția, în cazul adopției internaționale, ci ceea ce conferă caracterul internațional acesteia este
reședința obișnuită a adoptatorului sau a familiei adoptatoare și a persoanei care urmează a fi
adoptată. În plus, adopția internațională este guvernată de principiul subsidiarității, adică aceasta
se va putea realiza numai dacă țara de origine a copilului nu este în măsură să-i asigure acestuia
măsuri de protecție corespunzătoare.

Secțiunea a II-a
Adopția internă (națională)
 Reglementare

Persoanele care pot fi adoptate

Art. 455. – Vârsta adoptatului
(1) Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu.
(2) Cu toate acestea, poate fi adoptată, în condiţiile legii, şi persoana care a dobândit capacitate deplină de
exerciţiu, dacă a fost crescută în timpul minorităţii de către cel care doreşte să o adopte.
Art. 456. – Pluralitatea de adoptaţi – fraţi şi surori
Adopţia fraţilor, indiferent de sex, de către persoane sau familii diferite se poate face numai dacă acest lucru este în
interesul lor superior.
Art. 457. – Interzicerea adopţiei între fraţi
Adopţia între fraţi, indiferent de sex, este interzisă.
Art. 458. – Situaţia soţilor
Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau
foşti soţi sunt interzise.

Consimţământul la adopţie
Art. 463. – Persoanele care consimt la adopţie
(1) Pentru încheierea unei adopţii este necesar consimţământul următoarelor persoane:
a) părinţii fireşti ai adoptatului minor sau cel care exercită autoritatea părintească, dacă părinţii sunt necunoscuţi,
morţi, declaraţi morţi sau puşi sub interdicţie judecătorească;
b) adoptatul care a împlinit 10 ani;
c) adoptatorul sau, după caz, soţii din familia adoptatoare, când aceştia adoptă împreună;
d) soţul celui care adoptă, cu excepţia cazului în care lipsa discernământului îl pune în imposibilitatea de a-şi
manifesta voinţa.
(2) Nu este valabil consimţământul dat în considerarea promisiunii sau obţinerii efective a unor foloase, indiferent
de natura acestora.
Art. 464. – Situaţii speciale privind consimţământul părinţilor
(1) Dacă unul dintre părinţii fireşti este necunoscut, mort, declarat mort, precum şi dacă se află, din orice motiv, în
imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este îndestulător. Când ambii părinţi se
află într-una dintre aceste situaţii, adopţia se poate încheia fără consimţământul lor.
(2) Părintele sau părinţii decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti ori cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului. În aceste cazuri, consimţământul celui
care exercită autoritatea părintească este şi el obligatoriu.
(3) Persoana căsătorită care a adoptat un copil trebuie să consimtă la adopţia aceluiaşi copil de către soţul său.
Consimţământul părinţilor fireşti nu mai este necesar în acest caz.
Art. 465. – Libertatea consimţământului părinţilor
Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, cel care exercită autoritatea părintească, trebuie să consimtă la adopţie în
mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în
special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine.
Art. 466. – Data şi revocarea consimţământului părinţilor
(1) Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti sau, după caz, al
tutorelui poate fi dat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii copilului.
(2) Consimţământul dat în condiţiile alin. (1) poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data exprimării lui.
Art. 467. – Refuzul părinţilor de a-şi da consimţământul
În cazul copilului abandonat, în mod excepţional, instanţa de tutelă poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau al
tutorelui de a consimţi la adopţie, dacă se dovedeşte, cu orice mijloc de probă, că acesta este abuziv şi instanţa
apreciază că adopţia este în interesul copilului, ţinând seama şi de consimţământul acestuia, dat în condiţiile legii.
Art. 468. – Condiţiile exprimării consimţământului
Condiţiile în care îşi exprimă consimţământul persoanele chemate să consimtă la adopţie sunt reglementate prin
lege specială.

În ceea ce privește legea specială în materie, respectiv Legea nr. 273/2004, republicată, aceasta prevede:

Art. 1
Următoarele principii trebuie respectate în mod obligatoriu în cursul procedurii adopţiei:
a) principiul interesului superior al copilului;
b) principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;
c) principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică;
d) principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de
maturitate;
e) principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei;
f) principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele de identificare ale adoptatorului sau, după caz,
ale familiei adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea părinţilor fireşti
Art. 2
În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) adoptat - persoana care a fost sau urmează să fie adoptată, în condiţiile prezentei legi;
b) adoptator - persoana care a adoptat sau doreşte să adopte, în condiţiile prezentei legi;
c) adopţie internă - adopţia în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au reşedinţa
obişnuită în România;
d) adopţie internaţională - adopţia în care adoptatorul sau familia adoptatoare şi copilul ce urmează să fie adoptat
au reşedinţa obişnuită în state diferite, iar, în urma încuviinţării adopţiei, copilul urmează să aibă aceeaşi reşedinţă
obişnuită cu cea a adoptatorului;
e) atestat - documentul eliberat, în condiţiile prezentei legi, care certifică existenţa abilităţilor parentale ale
solicitantului, precum şi îndeplinirea garanţiilor morale şi condiţiilor materiale necesare creşterii, educării şi
dezvoltării armonioase a copilului;
f) Convenţia de la Haga - Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale,
încheiată la Haga la 29 mai 1993 şi ratificată de România prin Legea nr. 84/1994, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 298 din 21 octombrie 1994, cu modificările ulterioare;
g) copil -persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, în
condiţiile legii;
h) direcţia - direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, instituţie publică, cu personalitate juridică,
înfiinţată în subordinea consiliilor judeţene, respectiv consiliilor locale
ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în condiţiile legii;
i) familie adoptatoare -soţul şi soţia care au adoptat sau doresc să adopte, în condiţiile prezentei legi;
j) familie - părinţii şi copiii aflaţi în întreţinerea acestora;
k) familie extinsă - rudele copilului până la gradul al patrulea inclusiv;
l) familie substitutivă - persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în condiţiile legii, asigură
creşterea şi îngrijirea copilului;
m) Oficiu- organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, înfiinţat prin
reorganizarea Comitetului Român pentru Adopţii, cu atribuţii de supraveghere şi coordonare a activităţilor
referitoare la adopţie;
n) părinte firesc - persoana faţă de care copilul are stabilită filiaţia firească, în condiţiile legii;
o) planul individualizat de protecţie - documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi
măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea
integrării copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp
posibil;
p) stat primitor - statul în care are reşedinţa obişnuită adoptatorul sau familia adoptatoare, în cazul adopţiei
internaţionale, şi în care se deplasează adoptatul în urma încuviinţării adopţiei.
 Din reglementarea cronologică a dispozițiilor C.civ. la care se adaugă dispozițiile legii
speciale în această materie, rezultă că pentru ca adopția să fie valabil încheiată, trebuie să fie
întrunite cumulativ următoarele condiții de fond:

Ca și condiție obligatorie, înainte de toate, adoptatul trebuie să fie lipsit în tot sau
în parte, de ocrotire părintească (art. 39 alin.1 din Legea nr.272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată)

Adoptatul să fie o persoană fără capacitate deplină de exercițiu (art.455 C.civ.)

Frații să fie adoptați de către același adoptator sau familie adoptatoare (art.456
C.civ.)

Adoptatul și adoptatorul să nu aibă calitatea de frați (art.457 C.civ.)

Persoanele adoptate de către același adoptator/familie adoptatoare să nu aibă între

ei calitatea de soți sau de foști soți (art.458 C.civ.)

Adoptatul și adoptatorul să nu aibă între ei calitatea de soți sau de foști soți (art.
458 C.civ.)

Adoptatorul să aibă capacitate de de exercițiu deplină (art.459 C.civ.)

Adoptatorul să nu sufere boli psihice sau de handicap mintal (art.459 C.civ.)

Adoptatorul să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul (460 C.civ.)

Adoptatorul sau familia adoptatoare să îndeplinească garanții morale și condițiile

materiale necesare dezvoltării depline și armonioase a personalității copilului
(art.461 C.civ.)

Adoptatul să nu fie adoptat de mai mulți adoptatori, simultan sau succesiv(art.462

C.civ.)

Să existe consimțământul valabil la adopție al persoanelor prevăzute de

lege(art.463-468 C.civ.)

Atunci când este vorba despre adopția internațională, adoptatorul sau unul dintre
soții familiei adoptatoare să fie rudă până la gradul al IV-lea inclusiv cu adoptatul
(art.52 din Lege)

Interesul superior al copilului

 Vârsta adoptatului
Condiții privind persoanele Consimțământul părintelui/ tutorelui
care pot fi adoptate
privesc Consimțământul copilului

Inexistența unei adopții anterioare

1. Interesul superior al copilului

Interesul superior al copilului este principiul general al adopției. În acest sens, instanța de
tutelă va încuviința adopția, dacă aceasta este în interesul superior al copilului și sunt îndeplinite
toate celelalte condiții prevăzute de lege (art.454 alin.1 C.civ.). Acest principiu are în vedere
obligația adoptatorului de a asigura adoptatului un mediu de viață echilibrat pentru dezvoltarea
sa fizică și morală.

2. Vârsta adoptatului
Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacității depline de exercițiu, soluție expres
reglementată de art.455 alin.1 din Codul Civil, care este în concordanță cu art.1 din Convenția
ONU privind drepturile copilului. Prin urmare, una dintre condițiile pentru ca o persoană să
poată fi adoptată este ca aceasta să nu fie o persoană cu capacitate deplină de exercițiu, întrucât
odată cu dobândirea capacității depline de exercițiu, copilul iese de sub autoritatea părintească și
prin urmare nu mai are nevoie de niciomăsură de ocrotire.
Dobândirea capacității depline de exercițiu de către copil se poate realiza:

prin împlinirea vârstei de 18 ani (art.38 C.civ.)

prin încheierea unei căsătorii (art.39 C.civ.) valabile din punct de vedere
legal înainte de împlinirea vârstei de 18 ani

prin emanciparea acestuia, în condițiile prevăzute de lege (art.40 C.civ.).

Prin excepție, persoana majoră poate fi adoptată, însă numai atunci când aceasta a fost
crescută în timpul minorității de către persoana sau familia care dorește să o adopte (art.455
alin.2 C.civ.).
 3. Consimțământul părinților/tutorelui
Legiuitorul a acordat o mare importanță consimțământului la adopție, întrucât odată
adopția încuviințată, unul dintre efectele acesteia este încetarea legăturii de rudenie naturală între
adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții lui firești și rudele acestora, pe de altă parte.
Pentru ca adopția să poată fi încheiată este necesar consimțământul părinților firești sau,
după caz, al tutorelui copilului ai căror părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți
sau dispăruți ori puși sub interdicție (art.463 alin.1 lit.a) C.civ.). Potrivit legii, părinții decăzuți din
drepturile părintești sau celor care li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti
păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului, în această situație, consimțământul persoanei
care exercită autoritatea părintească fiind și el obligatoriu (art.464 alin.2 C.civ.).

Dacă unul dintre părinţii fireşti este necunoscut, mort, declarat mort, precum şi dacă se
află, din orice motiv, în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte
este îndestulător. Când ambii părinţi se află într-una dintre aceste situaţii, adopţia se poate
încheia fără consimţământul lor (art.464 alin.1 C.civ.).
Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, cel care exercită autoritatea părintească, trebuie
să consimtă la adopţie în mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod
corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale
copilului cu familia sa de origine (art.465 C.civ.).
Legea 273/2004 instituie o interdicție la adopție, în sensul că nu va putea fi adoptat
copilul ai cărui părinți firești nu au împlinit 14 ani (art.10 din Lege). Totuși, după împlinirea
vârstei de 14 ani, aceștia vor putea consimți la adopție, asistați de ocrotitorii lor legali, potrivit
art.11 din Legea 273/2004 privind procedura adopției.
În cazul adopţiei copilului de către soţul adoptatorului, consimţământul este dat de către
soţul care este deja părinte adoptator al copilului (art. 464 alin.3 C.civ.).
În privința termenului privind consimțământul părinților firești, acesta poate fi exprimat
numai după trecerea a 60 de zile de la data nașterii copilului înscrisă pe certificatul de naștere,
potrivit art. 466 alin.1 C.civ..
El va putea fi revocat în 30 de zile de la data exprimării lui (art.466 alin.2 C.civ.).
Consimțământul urmează a fi dat în fața instanței judecătorești odată cu soluționarea
cererii de deschidere a procedurii adopției, potrivit art. 13 din Lege.
În mod excepțional, în cazul copilului abandonat, instanța de judecată va putea trece
peste refuzul părinților firești sau al tutorelui de a consimți la adopția copilului, dacă se constată
prin orice mijloace de probă că refuzul este unul abuziv iar adopția este în interesul superior al
copilului, ținând totuși seama și de consimțământul acestuia, în condițiile legii (art.467 C.civ.).
 Aceste cerințe cu privire la consimțământ sunt necesar a fi îndeplinite numai în cazul
minorilor, în cazul adopției persoanei majore, nefiind necesare.

MODEL DE DECLARAŢIE A PĂRINŢILOR FIREŞTI/RUDELOR PÂNĂ LA GRADUL

AL IV-LEA CĂ NU DORESC SĂ SE OCUPE DE CREŞTEREA ŞI ÎNGRIJIREA
COPILULUI19

Subsemnatul,..........................................cetăţean................., născut la data

de........................... în localitatea..............................., judeţul...............................de sex................,
căsătorit/necăsătorit, domiciliat în................................str. .................................nr.
........bl.......se........et. .....ap........., sectorul/judeţul.............................., posesor al......., seria.......nr.
.....................eliberat de................... la data de.............., cod numeric personal...............................,
în calitate de (mamă etc.)....................... a copilului.................................., născut la data
de............, fiul lui..................şi al......................
având în vedere prevederile art. 22 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 273/2004 privind regimul
juridic al adopţiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi cunoscând
dispoziţiile art. 292 din Codul penal cu privire la falsul în declaraţii, declar următoarele:
În ceea ce îl priveşte pe copilul.................................declar că nu doresc să mă ocup de
creşterea şi îngrijirea acestuia.
Am fost informat de către reprezentanţii Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului (DGASPC).....cu privire la faptul că această declaraţie poate avea drept efect
demararea procedurilor pentru ca acest copil să devină adoptabil şi ulterior să fie adoptat.
De asemenea, am fost informat de către reprezentanţii DGASPC..................cu privire la
faptul că în termen de 60 de zile de la data înregistrării acestei declaraţii o pot retrage printr-o
nouă declaraţie dată în faţa reprezentanţilor DGASPC.
Dau prezenta declaraţie astăzi.....................în faţa reprezentaţilor DGASPC..............fiind
necesară pentru clarificarea situaţiei copilului....................................
Prezenta declaraţie a fost întocmită în două exemplare, unul pentru declarant si unul
pentru DGASPC.

Declarant,
(numele, prenumele şi semnătura)
…………………………………………………..

4. Consimțământul copilului
Atunci când adoptatul a împlinit vârsta de 10 ani, este necesar și consimțământul acestuia
pentru perfecarea adopției (art.463 alin.1 C.civ.). Este important de remarcat faptul că legiuitorul
nu a prevăzut că acesta urmează a fi ascultat ci trebuie să-și dea consimțământul în acest sens,

19
Modelul este cel prevăzut în Anexa nr.4 din Ordinul nr.552/2012 privind aprobarea modelului-cadru al atestatului
de persoană sau familie aptă să adopte, precum şi a modelului şi conţinutului unor formulare, instrumente şi
documente utilizate în procedura adopţiei, publicat în M.Of. al României, Partea I, nr.245 din 11 aprilie 2012
consimțământ care are scopul de a evidenția legătura afectivă dinte copil și adoptator. Acesta
urmează a fi exprimat în fața instanței, în faza încuviințării adopției, potrivit Legii 273/2004.
Fiind vorba despre consimțământ și nu doar despre o simplă procedură de ascultare a
copilului, s-ar impune ca, la fel ca și în cazul părinților firești, acest consimțământ să poată fi
revocat.
Este de menționat faptul că instanța poate să nu țină seama de opinia copilului, atunci
când consideră că încuviințarea adopției nu este în interesul superior al acestuia (art. 78 din Lege).
5. Inexistența unei adopții anterioare
În țara noastră, legea nu permite ca o persoană să fie adoptată de mai multi adoptatori
simultan sau succesiv, aspect reglementat în art.462 alin.1 C.civ.. Acest impediment la adopție
comportă și unele excepții, cum ar fi:
Adopția simultană sau succesivă poate fi încuviințată dacă adoptatorii sunt soț și
soție (Art.462 alin.1 C.civ.);
În cazul în care adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat, poate fi încuviințată o
nouă adopție;
O nouă adopție poate fi încuviințată atunci când cea anterioară a încetat din orice alt
motiv decât decesul adoptatorului sau soților adoptatori;

Condiții privind persoanele care pot adopta

Reglementare

Art. 459. - Capacitatea și starea de sănătate

Persoanele care nu au capacitate deplină de exercițiu, precum și persoanele cu boli psihice și handicap mintal nu
pot adopta.
Art. 460. - Diferența de vârstă
(1) Adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul.
(2) Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate încuviința adopția chiar dacă diferența de vârstă dintre
adoptat și adoptator este mai mică decât 18 ani, dar nu mai puțin de 16 ani.
Art. 461. - Condițiile morale și materiale
(1) Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanțiile morale și condițiile materiale necesare
creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului.
(2) Îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1) se atestă de către autoritățile competente, potrivit legii speciale.
Art. 462. - Adopția simultană sau succesivă
(1) Două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan și nici succesiv, cu excepția cazului în care sunt soț și
soție..
(2) Cu toate acestea, o nouă adopție poate fi încuviințată atunci când:
a) adoptatorul sau soții adoptatori au decedat; în acest caz, adopția anterioară se consideră desfăcută pe data
rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții;
b) adopția anterioară a încetat din orice alt motiv.
(3) Două persoane de același sex nu pot adopta împreună.

În ceea ce privește legea specială în materie, respectiv Legea nr. 273/2004, republicată, aceasta prevede:

Art. 10
Nu poate fi adoptat copilul ai cărui părinţi fireşti nu au împlinit 14 ani.
Art. 11
Părintele minor care a împlinit 14 ani îşi exprimă consimţământul asistat de către ocrotitorul său legal.

Capacitatea

Aptitudinea morală și materială de a adopta

Condițiile generale privind Consimțământul adoptatorului
adoptatorul se referă la:
Consimțământul soțului adoptatorului
Aptitudinea psihică a adoptatorului care trebuie să
nu sufere de boli psihice sau de handicap mintal

1. Capacitatea
Adoptatorul este acea persoană care dorește să adopte sau care a adoptat o altă persoană.
Familia adoptatoare este reprezentată de soțul și soția care doresc să adopte sau au
adoptat o altă persoană.
În acest sens, adoptatorul sau familia adoptatoare pot adopta numai dacă au capacitate de
exercițiu deplină, potrivit art.459 Cod Civil. Astfel că, legiuitorul a înțeles să impună numai o
limită minimă de vârstă de la care se pot încuviința adopțiile, în privința unei limite maxime de
vârstă neexistând nicio prevedere legală. Considerăm că din acest punct de vedere, instanța nu va
putea motiva respingerea cererii de încuviințare a adopției pe acest motiv.
Totuși, atunci când vârstei înaintate i se alătură și anumite probleme medicale, de natură
să facă imposibilă realizarea scopului esențial al adopției, în această situație suntem de părere că
va prima interesul superior al copilului, motiv pentru care, cererea de încuviințare a adopției ar
purea fi respinsă.
2. Aptitudinea morală și materială de a adopta
Codul Civil cât și Legea nr.273/2004, republicată, precizează faptul că adoptatorul sau
familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanţiile morale, precum şi condiţiile materiale
necesare creşterii, educării şi dezvoltării armonioase a copilului (art.12 din Lege și art.461 C.civ.).
3. Consimțământul adoptatorului sau al soților din familia adoptatoare
Consimțământul adoptatorului trebuie să îndeplinească condițiile generale de validitate,
respectiv :
 - să fie exprimat de o persoană care are discernământ
- să fie exprimat în mod liber și cu intenția de a produce efecte juridice
- să nu fie afectat de eroare, dol sau violență
Consimţământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare este obligatoriu și trebuie dat în
faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei, potrivit art.15
din Lege. Exprimarea consimțământului este necesară datorită faptului că în urma încuviințării
adopției, între adoptat și adoptator se stabilește o legătură de filiație care va produce consecințe
juridice întocmai ca și în cazul filiației naturale.
4. Consimțământul soțului adoptatorului
Acest consimțământ este necesar și obligatoriu în cazul în care cel care dorește să adopte
este căsătorit însă urmează să adopte singur un copil. De precizat este faptul că, statutul de
adoptator nu va aparține ambilor soți, ci doar unuia dintre ei, celălalt exprimându-și în acest sens
doar un consimțământ de neîmpotrivire la perfectarea adopției. Tocmai din acest motiv, este
cerut acest consimțământ, altfel putând fi afectat interesul superior al adoptatului și totodată
datorită faptului că între soți există obligația de sprijin moral și material, astfel încât în lipsa
consimțământului soțului celui care adoptă adopția nu va fi încuviințată.
5. Aptitudinea psihică a adoptatorului
Codul Civil, la art.459, precizează faptul că persoanele cu boli psihice și handicap mintal
nu pot adopta, indiferent dacă sunt puse sau nu sub interdicție. Această condiție este diferită de
condiția ca adoptatorul să aibă capacitate deplină de exercițiu, întrucât există situații în care o
persoană, deși suferă de boli psihice sau prezintă un handicap mintal, aceasta să nu fie pusă sub
interdicție judecătorească.
Această condiție are ca finalitate ocrotirea interesului superior al copilului, care în
prezența unor astfel de afecțiuni ale adoptatorului nu poate fi ocrotit.
6. Alte condiții
Art.7 din Lege prevede care sunt persoanele care nu pot adopta. Acestea sunt:
persoana care a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune contra
persoanei sau contra familiei, săvârşită cu intenţie, precum şi pentru
infracţiunea de trafic de persoane sau trafic şi consum ilicit de droguri;

persoana ori familia al cărei copil beneficiază de o măsură de protecţie

specială sau care este decăzută din drepturile părinteşti;

persoana care dorește să adopte singură, dar al cărei soţ este bolnav psihic,
are handicap mintal sau se găsește în una dintre situaţiile prevăzute
anterior.

Condiții privind adopția

 de către o familie

Adopția de către doi soți împreună

Acest tip de adopție reglementat de art.6 alin.1 din Lege și art.462 alin.1 C.civ. este cel mai
des întâlnit și cel mai potrivit pentru o dezvoltare fizică și morală optimă a copilului adoptat. Dat
fiind faptul că în această privință legea nu face nicio precizare referitor la durata minimă a
căsătoriei, o cerere în acest sens poate fi introdusă oricând după încheierea căsătoriei.

În aceeași ordine de idei, adopția unui copil de către două persoane care trăiesc în
concubinaj, nu va fi încuviințată de către instanță, întrucât legea prevede în mod expres că
adopția simultană sau succesivă poate fi încuviințată numai în cazul în care persoanele
adoptatoare sunt soț și soție.

Cunoscând faptul că în țara noastră căsătoria nu poate fi încheiată decât între un bărbat și o
femeie (art.259 alin.1 C.civ.), o adopție de către două persoane de același sex nu este admisă de
lege, aspect reglementat și în art.462 alin.2 C.civ..

Adopției de către soție a copilului

Condiții speciale privind adopția din afara căsătoriei recunoscut de soț
întâlnim în cazul
Adopției de către concubin a copilului
firesc sau adoptiv al celuilalt concubin

Adopția de către soție a copilului din afara căsătoriei recunoscut de soț

Atunci când un copil a fost născut în afara căsătoriei, iar tatăl procedează la recunoașterea
acestuia pe cale administrativă, dar și copilul a cărui paternitate a fost stabilită prin hotărârea
judecătorească prin care instanța a luat act de recunoașterea tatălui sau care consfințește învoiala
părților, fără a se cerceta temeinicia cererii de recunoaștere, adopția acestui copil de către soția
tatălui va putea fi admisă numai dacă filiația este confirmată printr-o expertiză medicală realizată
prin metoda serologică ADN și doar dacă mama biologică a copilului respectiv consimte la
perfectarea adopției, este decedată sau filiația copilului nu a fost stabilită față de aceasta.
Adopția de către concubin a copilului firesc sau adoptiv al celuilalt concubin
Adopția poate fi încuviințată în cazul copilului adoptat care are un singur părinte,
necăsătorit, iar acesta se află într-o relație stabilă și conviețuiește cu o persoană de sex opus,
necăsătorită, care nu este rudă cu acesta până la gradul al patrulea, cu condiția ca acesta să
declare prin act autentic notarial că noul adoptator a participat direct și nemijlocit la creșterea și
îngrijirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de cel puțin 5 ani (Art.6 alin.2 lit.) din Lege).

Rudenia dintre adoptat și adoptator

Condițiile bilaterale privind
adoptatorul și adoptatul Calitatea de soț sau de fost soț
privesc următoarele
aspecte Diferența de vârstă dintre adoptat și
adoptator

1. Rudenia
Adopția care are la bază legătura de rudenie dintre frați, indiferent de sexul acestora, este
interzisă expres de lege, în art.457 C.civ.. Această condiție are ca finalitate evitarea situațiilor în
care legătura naturală de rudenie rezultată din faptul nașterii din părinți comuni și prin care se
crează o rudenie colaterală de gradul II, să se transforme într-o legătură de rudenie civilă,
rezultată din adopție, în linie dreaptă, de gradul I.

2. Calitatea de soț sau de fost soț

Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum
şi adopţia între soţi sau foşti soţi este interzisă (art.458 C.civ.). Rațiunea acestei reglementări este
una evidentă, de ordin moral, întrucât intervine un caz de incompatibilitate între calitatea de
soți/foști soți și cea de frați, această din urmă calitate reprezentând unul din efectele adopției.
3. Diferența de vârstă
În ceea ce privește această condiție, art.460 din C.civ. prevede faptul că pot adopta doar
acele persoane care sunt cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care doresc să-i adopte.
Totuși, instanța de tutelă, va putea încuviința adopția și dacă limita de vârstă este mai mică de 18
ani, dar nu mai puțin de 16 ani.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care sunt principiile adopției?

2. De câte feluri este adopția?
3. Care sunt condițiile de fond cerute de lege pentru ca adopția să fie legal încheiată?
4. Ce se înțelege prin interesul superior al copilului ca principiu general al adopției?
5. Care este vârsta pe care trebuie să o aibă adoptatul pentru a putea fi subiect al adopției?
6. Când și în ce formă este cerut consimțământul copilului la adopția sa?
7. Care este capacitatea cerută de lege pentru adoptator?
8. În ce caz este cerut consimțământul la adopție al soțului adoptatorului și ce se întâmplă în
cazul în care acest consimțământ lipsește?
9. Care este diferența de vârstă minimă și maximă dintre adoptat și adoptator?
10. Ce condiție specială este cerută de lege în cazul adopției de către soție a copilului din
afara căsătoriei, recunoscut de soț?

Procedura adopției interne

Legea prevede că procedura adopției interne urmează a se desfășura în următoarele etape:

 ETAPELE PROCEDURII ADOPȚIEI INTERNE

I. Evaluarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare în vederea obținerii atestatului

reprezintă procesul prin care se realizează identificarea abilităţilor parentale, se analizează
îndeplinirea garanţiilor morale şi a condiţiilor materiale ale adoptatorului sau familiei
adoptatoare, precum şi pregătirea acestora pentru asumarea, în cunoştinţă de cauză, a rolului de
părinte (art.16 alin.1 din Lege).

Evaluarea se realizează pe baza solicitării adoptatorului sau familiei adoptatoare de către

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului ( DGASPC) de la domiciliul
acestora, iar în cazul unui rezultat favorabil, direcţia va elibera atestatul de persoană sau familie
aptă să adopte (art.16 alin.3 și 4 din Lege), care va fi valabil timp de 1 an.

Atestatul se prelungeşte de drept până la încuviinţarea adopţiei, în situaţia în care a fost

introdusă pe rolul instanţei judecătoreşti cererea de încredinţare în vederea adopţiei, dacă
persoana/familia atestată are deja încredinţaţi, în vederea adopţiei, unul sau mai mulţi copii, ori
atunci când s-a finalizat procedura de potrivire şi a fost întocmit raportul privind potrivirea
practică dintre copil şi familia adoptatoare, până la încuviinţarea adopţiei (art.16 alin.6 și 7 din
Lege).

Obţinerea atestatului nu este necesară în următoarele cazuri (art.24 din Lege):

pentru adopţia persoanei care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;

pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv.

MODEL DE ATESTAT DE PERSOANĂ/FAMILIE APTĂ SĂ ADOPTE20

CONSILIUL LOCAL/JUDEŢEAN...........................
Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC)
Adresa DGASPC şi datele de contact
Anexă la Dispoziţia nr. ....din.............

ATESTAT
Nr. .... din..............
În conformitate cu prevederile Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, şi având în vedere concluziile Raportului de evaluare a capacităţii de a adopta
nr. .... din................
În temeiul Dispoziţiei nr. din............emisă de directorul general/executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă
Socială şi Protecţia Copilului.....................
SE ATESTĂ
ca persoană/familie aptă să adopte domnul.............................................CNP................................, şi
doamna.............................................CNP................................cu domiciliul în ....................................,
întrucât are/au abilităţi parentale, condiţii materiale şi prezintă garanţii morale necesare creşterii, educării şi
dezvoltării armonioase pentru un copil/......copii, de sex........................, care se încadrează în grupa de
vârstă..............
Art. 1. - Atestatul este valabil pentru o perioadă de un an de la data emiterii, cu excepţiile prevăzute de
lege.
Art. 2. - La expirarea perioadei de valabilitate a atestatului, pe baza unei noi cereri de evaluare şi cu
anexarea actelor prevăzute de lege, procedura de evaluare va fi reluată.
Art. 3. - Atestatul se va comunica solicitantului/solicitanţilor şi Oficiului Român pentru Adopţii.
Director general/executiv,
……………………………….

II.Deschiderea procedurii adopției interne

Această etapă debutează cu planul individualizat de protecție care reprezintă documentul

prin care se realizează planificarea serviciilor, prestațiilor și a măsurilor de protecție specială a
copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia și a familiei sale, în vederea integrării

20
Modelul este cel prevăzut în Anexa nr.1 din Ordinul nr.552/2012 privind aprobarea modelului-cadru al atestatului
de persoană sau familie aptă să adopte, precum şi a modelului şi conţinutului unor formulare, instrumente şi
documente utilizate în procedura adopţiei, publicat în M.Of. al României, Partea I, nr.245 din 11 aprilie 2012
copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt
timp posibil21.

Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei rază teritorială

domiciliază copilul va sesiza instanţa judecătorească de la domiciliul copilului pentru
încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne în termen de 30 de zile de la luarea în
evidenţă a cazului de către compartimentul de adopţii şi postadopţii (art.28 alin.2 din Lege).
Judecarea cererilor se face cu citarea părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz, a tutorelui şi a
direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului (art.28 alin.3 din Lege).

Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care instanţa admite cererea Direcției Generale
de Asistență Socială și Protecția Copilului produce următoarele efecte (art.29 alin.4 din Lege):

drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau, după caz, cele exercitate
de persoane fizice ori juridice se suspendă şi vor fi exercitate de către preşedintele
consiliului judeţean sau, după caz, de către primarul sectorului municipiului
Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază copilul;

drepturile şi obligaţiile părinteşti exercitate la momentul admiterii cererii de către

preşedintele consiliului judeţean, primarul sectorului municipiului Bucureşti în a
cărui rază teritorială domiciliază copilul sau, după caz, de tutore, se menţin.

III.Potrivirea dintre copil și persoana/familia adoptatoare

Potrivirea este o etapă premergătoare încredinţării în vederea adopţiei prin care se

identifică şi selectează cea mai potrivită persoană/familie atestată ca fiind aptă să adopte, care
răspunde nevoilor identificate ale copilului şi se stabileşte compatibilitatea dintre copil şi
persoana/familia adoptatoare, potrivit art.36 din Legea nr.273/2004. Același articol, la alin.2
prevede că potrivirea se realizează acordându-se prioritate rudelor copilului din cadrul familiei
extinse şi altor persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie pentru o perioadă
de minimum 6 luni, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său superior.

Ajunși la finele acestei etape, legea prevede (art.39 din Lege) faptul că direcţia, prin
compartimentul de adopţii şi postadopţii, întocmeşte un raport de potrivire, în care sunt
consemnate concluziile referitoare la constatarea compatibilităţii dintre copil şi persoana/familia
adoptatoare, precum şi propunerea vizând sesizarea instanţei judecătoreşti pentru încredinţarea
copilului în vederea adopţiei.

21
Art.4 lit.e) din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, republicată
 După întocmirea raportului de potrivire, direcţia în a cărei rază teritorială se află
domiciliul copilului sesizează, în maximum 5 zile, instanţa judecătorească pentru încredinţarea
copilului în vederea adopţiei.

IV. Încredințarea în vederea adopției

În conformitate cu art.40 din Lege, adopţia nu poate fi încuviinţată de către instanţa

judecătorească decât după ce copilul a fost încredinţat pentru o perioadă de 90 de zile persoanei
sau familiei care doreşte să îl adopte, astfel încât instanţa să poată aprecia, în mod raţional,
asupra relaţiilor de familie care s-ar stabili dacă adopţia ar fi încuviinţată.

Capacitatea de adaptare fizică şi psihică a copilului la noul mediu familial va fi analizată

în raport cu condiţiile de natură socioprofesională, economică, culturală, de limbă, religie şi cu
orice alte asemenea elemente caracteristice locului în care trăieşte copilul în perioada
încredinţării şi care ar putea avea relevanţă în aprecierea evoluţiei ulterioare a acestuia în cazul
încuviinţării adopţiei.

Încredinţarea în vederea adopţiei nu este necesară (art.42 alin.1 din Lege) în următoarele
cazuri:

pentru adopţia persoanei care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;

pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv;

pentru adopţia copilului pentru care a fost deschisă procedura adopţiei interne şi
acesta se află în plasament la unul dintre soţii familiei adoptatoare sau la familia
adoptatoare de cel puţin 2 ani;

pentru adopţia copilului de către tutorele său, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la
data instituirii tutelei.

Cu privire la primele două cazuri enunțate anterior, legea precizează faptul că persoana
sau familia care doreşte să adopte va putea solicita în mod direct instanţei judecătoreşti
încuviinţarea adopţiei.

Pe durata încredinţării copilului în vederea adopţiei, domiciliul acestuia se află la

persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat. Efectuarea actelor obişnuite necesare exercitării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor părinteşti, cu excepţia celor care conduc la încheierea unui
act juridic, se realizează de către persoana sau familia căreia acesta i-a fost încredinţat.
 La sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, Direcția Generală de Asistență
Socială și Protecția Copilului întocmeşte un raport final referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil
şi adoptatori, pe care îl comunică instanţei competente în vederea soluţionării cererii de
încuviinţare a adopţiei (art.44 alin.2 din Lege).

V. Încuviinţarea adopţiei

Cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi introdusă direct de către adoptator sau de

familia adoptatoare în următoarele cazuri (art.49 din Lege):

a) în situaţia adopţiei persoanei care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu

b) în cazul adopţiei copilului, de către soţul părintelui firesc sau adoptiv

În toate celelalte cazuri cererea de încuviinţare a adopţiei va fi introdusă la finele

perioadei de încredinţare în vederea adopţiei sau, după caz, la împlinirea termenelor prevăzute
expres de lege :
a) De către adoptator sau familia adoptatoare
sau
b) De către Direcţia de la domiciliul acestora
Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei se face cu citarea Direcției Generale de
Asistență Socială și Protecția Copilului în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a
direcţiei care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne şi a persoanei ori familiei
adoptatoare (art.49 din Lege).

Situația este diferită atunci când :

adopția implică o persoană care a dobândit capacitate deplină de exercițiu - în

această situație se citează adoptatorul sau familia adoptatoare şi adoptatul;
adopția implică copilul firesc sau adoptiv al celuilalt soț - caz în care se citează
adoptatorul şi părinţii fireşti ai adoptatului.

Chemarea părinţilor fireşti în faţa instanţei competente să încuviinţeze adopţia se face

prin invitaţie adresată acestora, în camera de consiliu, fără a se indica date cu privire la dosar sau
alte date care ar permite, în orice fel, divulgarea identităţii sau a altor informaţii cu privire la
persoana ori familia adoptatoare (art.50 alin.2 din Lege).

Instanţa judecătorească va admite cererea de încuviinţare a adopţiei numai dacă, pe baza

probelor administrate, şi-a format convingerea că adopţia este în interesul superior al copilului
(art.51 alin.1 din Lege).
 În concret, pașii adopției ar fi următorii:

1. Dacă o persoană/ familie s-a decis să adopte, primul pas pe care trebuie să îl facă este să
contacteze Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului din sectorul sau
județul în care locuiește pentru a depune o cerere de evaluare și actele necesare pentru dosarul de
adopție.
2. În următoarele 120 de zile cei care și-au propus să adopte un copil vor avea cel puțin șase
întâlniri cu un asistent social și patru întâlniri cu un psiholog, care vor evalua și pregăti
persoana/soții pe parcursul a trei sesiuni, astfel încât să poată adopta un copil.
3. În situația în care comisia s-a convins că persoana/soții pot fi părinți pentru un copil, se acordă
atestatul de familie sau persoană aptă să adopte. În sens contrar, se poate solicita reevaluarea
în termen de 30 de zile. Reevaluarea poate fi contestată în 5 zile La Oficiul Român pentru
Adopții și 15 zile la instanța de judecată.
4. Urmează o perioadă în care familia așteaptă să fie contactată de specialiștii care le-au acordat
atestatul pentru a le face cunoștiință cu viitorul lor copil.
5. Chiar dacă totul decurge bine la prima întâlnire, trebuie ca familia și copilul să se întâlnească
de mai multe ori, până când specialiștii au siguranța că există potrivire între ei.
6. Când specialiștii constată că familia și copilul se potrivesc, vor solicita instanței încredințarea
copilului în vederea adopției pe o perioadă de 90 de zile.
7. Pe perioada celor 90 de zile, specialiștii Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția
Copilului fac vizite de 2 ori/lună pentru a vedea cum s-a acomodat copilul.

8. Dacă totul decurge bine iar copilul s-a integrat în familie și soții doresc să devină oficial
părinții copilului, instanța va încuviința adopția.
9. Odată încuviințată adopția de către instanță, soții devin oficial părinții adoptivi ai copilului, cu
toate efectele care decurg din acest lucru.
10. Specialiștii continuă să viziteze o dată la 3 luni familia adoptatoare în următorii 2 ani pentru a
observa comportamentul acestora față de adoptat și pentru a-i sfătui.

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. În ce constă evaluarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare în vederea obținerii

atestatului de persoană sau familie aptă să adopte?
2. Care este valabilitatea atestatului de persoană sau familie aptă să adopte?
3. Care sunt situațiile în care obținerea atestatului de persoană sau familie aptă să adopte
nu este necesară?
 4. În ce constă procedura de deschidere a adopției interne?
5. În ce constă și cine realizează potrivirea dintre copil și persoana/familia adoptatoare?
6. Ce este încredințarea în vederea adopției și care este perioada pentru care are loc
încredințarea?
7. Care sunt cazurile în care încredințarea în vederea adopției nu este necesară?
8. Cine poate introduce cererea de încuviințare a adopției și care sunt cazurile în care
aceasta poate fi introdusă?
9. Care este modalitatea în care participă părinții firești în fața instanței competente de a
încuviința adopția?
10. În ce caz instanța judecătorească, în urma administrării probelor, va admite cererea
de încuviințare a adopției?

Secțiunea a III-a
Adopția internațională

În urma încuviinţării adopţiei de către instanţa judecătorească română, această adopție

presupune deplasarea copilului pe teritoriul statului primitor. În cazul adopţiilor internaţionale în
care adoptatul are reşedinţa obişnuită în străinătate, iar adoptatorul sau familia adoptatoare are
reşedinţa obişnuită în România, cererile de adopţie ale solicitanţilor se transmit autorităţilor
străine competente, numai prin intermediul Oficiului (art.55 alin.1 din Lege).
Potrivit art.52 alin. 1 din Lege, adopţia internaţională a copilului cu reşedinţa obişnuită în
România de către o persoană/familie cu reşedinţa obişnuită în străinătate poate fi încuviinţată
numai pentru copiii care se află în evidenţa Oficiului şi numai în următoarele situaţii:
a) adoptatorul sau unul dintre soţii familiei adoptatoare este rudă până la
gradul al patrulea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviinţată
deschiderea procedurii adopţiei interne;

b) adoptatorul sau unul dintre soţii familiei adoptatoare este şi cetăţean

român;

c) adoptatorul este soţ al părintelui firesc al copilului a cărui adopţie se

solicită.

În cazul în care este vorba despre încuviințarea adopției internaționale în care adoptatorul
sau unul dintre soţii familiei adoptatoare este şi cetăţean român, această adopție va putea fi
încuviințată de către instanța de judecată numai în cazul în care este vorba de copiii pentru care
s-a admis cererea de deschidere a procedurii adopţiei interne şi nu a putut fi identificat un
adoptator sau o familie adoptatoare cu reşedinţa obişnuită în România sau una dintre persoanele
prevăzute la art.52 alin. (1) lit. a) din Lege, într-un termen de 2 ani de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis cererea de deschidere a procedurii
adopţiei interne.
 Procedura adopției internaționale
I. Atestarea adoptatorului sau familiei adoptatoare din statul de primire
Cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare este luată în evidenţă de Oficiu numai dacă
autoritatea centrală competentă din statul primitor sau organizaţiile sale acreditate şi autorizate în
condiţiile legii atestă că (art.57 din Lege):

adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru

adopţie şi este apt să adopte în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul primitor;
adoptatorul sau familia adoptatoare a beneficiat de consilierea necesară în vederea
adopţiei în statul primitor;

este asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioadă de cel puţin 2
ani;

sunt asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul primitor;

Selecţia şi potrivirea copilului cu adoptatorul sau familia adoptatoare cu reşedinţa

obişnuită în străinătate se realizează de către Oficiu, iar persoana sau familia selectată are
obligaţia să se deplaseze în România şi să locuiască efectiv pe teritoriul ţării pentru o perioadă de
cel puţin 30 de zile consecutive, care vor fi utilizate în scopul relaţionării cu copilul (art.59 din
Lege).

II. Încuviinţarea adopţiei internaţionale de către instanţă

Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei internaţionale se face cu citarea direcţiei în
a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, al persoanei sau al familiei adoptatoare,
precum şi a Oficiului (art.63 alin.2 din Lege).

Potrivit art.63 alin.4 din Lege, Oficiul are obligaţia de a se asigura că adoptatul va
beneficia în ţara străină de aceeaşi situaţie legală ca şi aceea a unui copil biologic al
adoptatorului. La pronunţarea asupra cererii de încuviinţare a adopţiei instanţa judecătorească va
avea în vedere şi documentul care atestă îndeplinirea acestei obligaţii.

Deplasarea adoptatului din România în statul în care adoptatorul sau familia adoptatoare
are reşedinţa obişnuită este posibilă numai atunci când hotărârea de încuviinţare a adopţiei este
irevocabilă. Adoptatul se deplasează numai însoţit de adoptator sau de familia adoptatoare, în
condiţii de siguranţă corespunzătoare nevoilor adoptatului, aspecte expres prevăzute în art.65 din
Lege.
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce se înțelege prin adopția internațională?

2. Care sunt condițiile în care poate fi încuviințată adopția internațională?
3. La ce se referă atestarea adoptatorului sau familiei adoptatoare din statul de primire?
4. Care este perioada prevăzută de lege în care persoana sau familia selectată are obligația
să se deplaseze în România și să locuiască efectiv pe teritoriul țării, în scopul relaționării
cu copilul?
5. Care este momentul în care adoptatul poate părăsi România împreună cu adoptatorul sai
familia adoptatoare?

Secțiunea a IV-a
Efectele adopției

Reglementare

Art. 469 – Data adopţiei

Adopţia produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată.
Art. 470 – Efectele asupra rudeniei
(1) Prin adopţie se stabilesc filiaţia între adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi
rudele adoptatorului.
(2) Raporturile de rudenie încetează între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele
acestora, pe de altă parte.
(3) Când adoptator este soţul părintelui firesc sau adoptiv, legăturile de rudenie a adoptatului încetează numai în
raport cu părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.
Art. 471 – Raporturile dintre adoptator şi adoptat
(1) Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi îndatoririle părintelui faţă de copilul său firesc.
(2) În cazul în care cel care adoptă este soţul părintelui firesc al adoptatului, drepturile şi îndatoririle părinteşti se
exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu acesta.
(3) Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle pe care le are orice persoană faţă de părinţii săi fireşti.
Art. 472 – Decăderea adoptatorului din exerciţiul drepturilor părinteşti
Dacă adoptatorul este decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti, instanţa de tutelă, ţinând seama de interesul
superior al copilului, poate să instituie una dintre măsurile de protecţie prevăzute de lege. Ascultarea copilului este
obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Art. 473 – Numele adoptatului
(1) Copilul adoptat dobândeşte prin adopţie numele de familie al celui care adoptă.
(2) Dacă adopţia se face de către 2 soţi ori de către soţul care adoptă copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume comun,
copilul adoptat poartă acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie comun, ei sunt obligaţi să declare
instanţei care încuviinţează adopţia, numele pe care acesta urmează să-l poarte. Dacă soţii nu se înţeleg, hotărăşte
instanţa. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile.
(3) Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi
cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui copilului
adoptat.
(4) În cazul adopţiei unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soţ, soţul adoptat poate lua
numele adoptatorului, cu consimţământul celuilalt soţ, dat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia.
(5) Pe baza hotărârii definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul stare civilă competent întocmeşte, în condiţiile
legii, un nou act de naştere al copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de
naştere se păstrează, menţionându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.
Art. 474. – Informaţiile cu privire la adopţie
Informaţiile cu privire la adopţie sunt confidenţiale. Modul în care adoptatul este informat cu privire la adopţie şi la
familia sa de origine, precum şi regimul juridic general al informaţiilor privind adopţia se stabilesc prin lege
specială.

În ceea ce privește legea specială în materie, respectiv Legea nr. 273/2004, republicată, aceasta prevede:

Art. 66
Persoanele adoptate au dreptul de a-şi cunoaşte originile şi propriul trecut şi beneficiază de sprijin în realizarea
demersurilor vizând contactarea părinţilor fireşti sau a rudelor biologice.
Art.67
(1) Persoanele adoptate au dreptul să solicite şi să obţină informaţii care atestă adopţia, precum şi informaţii cu
caracter general vizând traseul instituţional şi istoricul personal care nu dezvăluie identitatea părinţilor fireşti.
Dezvăluirea adopţiei poate fi făcută numai în cazul persoanelor care au dobândit capacitate deplină de exerciţiu.
(2) Părinţii fireşti sau rudele biologice ale persoanelor adoptate pot obţine informaţii cu caracter general vizând
persoana adoptată numai dacă există acordul expres al acesteia sau, după caz, al persoanei sau familiei
adoptatoare.
(3) Furnizarea informaţiilor prevăzute la alin. (1) se realizează de către Oficiu.
Art. 68
(1) Adoptatorii sunt obligaţi să informeze gradual copilul că este adoptat, începând de la vârste cât mai mici, cu
sprijinul specialiştilor din cadrul compartimentului de adopţii şi postadopţii al direcţiei.
(2) Adoptatorii şi adoptatul au dreptul să obţină din partea autorităţilor competente extrase din registrele publice al
căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea
părinţilor fireşti.
(3) Identitatea părinţilor fireşti ai adoptatului poate fi dezvăluită înainte de dobândirea de către acesta a capacităţii
depline de exerciţiu numai pentru motive medicale, de către Oficiu, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a
adoptatului, soţului sau descendenţilor acestuia ori a reprezentantului unei instituţii medicale sau a unui spital.
(4) După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribunalului în a cărui rază teritorială
se află domiciliul său ori, în cazul în care el nu are domiciliul în România, Tribunalului Bucureşti, să-i autorizeze
accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti.
(5) Instanţa citează direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul adoptatului, Oficiul, precum şi orice altă
persoană a cărei ascultare poate fi utilă pentru soluţionarea cererii şi va putea admite cererea dacă, potrivit
probelor administrate, constată că accesul la informaţiile solicitate nu este dăunător integrităţii psihice şi
echilibrului emoţional ale solicitantului şi dacă adoptatul în cauză a beneficiat de consiliere adecvată.
(6) Persoanele adoptate care deţin informaţii asupra identităţii părinţilor fireşti se pot adresa direct Oficiului
pentru realizarea demersurilor vizând contactarea părinţilor fireşti sau a rudelor biologice.

Filiație și rudenie

Drepturile și îndatoririle părintești

Adopția produce efecte Domiciliul adoptatului

cu privire la:
 Cetățenia adoptatului

Numele adoptatului

Obligația legală de întreținere

Filiația și rudenia

– adopția va produce efecte atât între adoptator/ familia adoptatoare și copilul adoptat, dar
și între rudele adoptatorului/ familiei adoptatoare și copilul adoptat.
- prin adopție, toate legăturile dintre adopat și familia sa firească (ascendenți și/sau
descendenți) încetează;
- totuși, în cazul adopției de către unul dintre soți, a copilului firesc sau adoptat al celuilalt
soț, potrivit art.470 C.civ. încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu părintele
firesc și rudele părintelui firesc care nu este rudă cu adoptatorul;
- în ceea ce privește căsătoria, prin adopție nu se stinge și impedimentul la căsătorie
dintre copilul adoptat și descendenții acestuia, pe de o parte, și rudele sale firești, pe de ală parte,
dar și între adoptat și descendenții acestuia și persoanele cu care a devenit rudă prin efectul
adopției;

Drepturile și îndatoririle părintești

– potrivit art.471 C.civ. adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle
părintelui firesc față de copilul său firesc. De asemenea, copilul adoptat are față de adoptator/
familia adoptatoare drepturile și îndatoririle pe care orice persoană le are față de părinții săi
firești;
- când adopția unuia dintre soți privește copilul firesc sau adoptat al celuilalt soț,
drepturile și îndatoririle părintești se vor exercita de cătra ambii soți, unul în calitate de
adoptator, iar celălalt în calitate de părinte firesc sau, după caz tot adoptator;
- dat fiind faptul că legea recunoaște copilului adoptat aceleași drepturi ca și copilului
firesc, în cazul divorțului soților adoptatori, se vor aplica dispozițiile privitoare la desfacerea
căsătoriei din care au rezultat copii minori;
- de asemenea, în cazul în care operează decăderea din drepturile părintești, instanța va
trebui să decidă cine va exercita aceste drepturi în perioada decăderii din aceste drepturi;
- potrivit art.68 din Lege, adoptatorii sunt obligaţi să informeze gradual copilul că este
adoptat, începând de la vârste cât mai mici, cu sprijinul specialiştilor din cadrul
compartimentului de adopţii şi postadopţii al direcţiei.
Domiciliul adoptatului

– va fi la părintele adoptiv sau, după caz, la familia adoptatoare, în cazul minorului, iar în
cazul persoanei majore, acesta va putea decide singur locul său de domiciliu.
Cetățenia adoptatului

– în această materie, regula este aceea că persoana adoptată va primi cetățenia

adoptatorului/ familiei adoptatoare . Atunci când unul dintre adoptatori are o cetățenie iar
celălalt o altă cetățenie, copilul adoptat va avea cetățenia pe care părinții lui adoptivi se înțeleg
de comun acord ca acesta să o aibe. În caz de neînțelegeri, instanța de tutelă sesizată cu
încuviințarea adopției, va decide în acest sens, ținând cont de interesul superior al copilului, mai
mult chiar, în cazul în care acesta a împlinit 14 ani, este necesar și consimțământul lui.

Numele adoptatului

- în această privință, legiuitorul a hotărât că persoana adoptată va purta numele

adoptatorului său. În acele situații în care soții adoptatori au nume diferite, aceștia trebuie să
precizeze în fața instanței care este numele pe care îl va purta copilul ce urmează a fi adoptat.
- la momentul la care hotărârea instanței judecătorești prin care s-a încuviințat adopția a
devenit irevocabilă, serviciul public comunitar de evidență a persoanelor competent, urmează să
emită un nou act de naștere al copilului, trecând la numele părinților, numele adoptatorilor. Actul
de naștere inițial se va păstra, făcându-se mențiune pe acesta despre întocmirea noului act de
naștere.

Obligația legală de întreținere

– potrivit art. 516 din C.civ. „obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, rudele în
linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume prevăzute de lege”. În
completarea acestei prevederi, alin.2 al aceluiași articol precizează faptul că dispozițiile privind
obligația de întreținere sunt aplicabile şi în cazul adopţiei.

Secțiunea a V-a
Încetarea adopției

Reglementare

Art. 475. – Încetarea adopţiei

Adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulităţii sale.
Art. 476. – Desfacerea de drept a adopţiei
Adopţia este desfăcută de drept în cazul prevăzut de art. 462 alin. (2) lit.a).
Art. 477. – Desfacerea adopţiei la cererea adoptatorului
(1) Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa
lor sau a ascendenţilor ori descendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a făcut vinovat faţă de adoptatori
de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani.
(2) Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia poate fi desfăcută la cererea celor care ar
fi venit la moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.
Art. 478. – Desfacerea adopţiei la cererea adoptatului Adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatului dacă
adoptatorul s-a făcut vinovat faţă de adoptat de faptele prevăzute de art. 477.
Art. 479. – Anularea adopţiei
(1) Adopţia poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei şi al cărei
consimţământ a fost viciat prin eroare asupra identităţii adoptatului, dol sau violenţă.
(2) Acţiunea poate fi formulată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la data încetării
violenţei, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei.
Art. 480. – Nulitatea absolută a adopţiei
(1) Este nulă adopţia fictivă, precum şi cea încheiată cu încălcarea condiţiilor de formă sau de fond, dacă, în acest
din urmă caz, legea nu o sancţionează cu nulitatea relativă.
(2) Adopţia este fictivă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului.
(3) Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei poate fi formulată de orice persoană interesată.
Art. 481. – Menţinerea adopţiei
Instanţa poate respinge cererea privind nulitatea dacă menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat. Acesta
este întotdeauna ascultat, dispoziţiile art. 264 aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 482. – Efectele încetării adopţiei (1) La încetarea adopţiei, părinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile
şi îndatoririle părinteşti, cu excepţia cazului când instanţa hotărăşte că este în interesul superior al copilului să
instituie tutela sau o altă măsură de protecţie a copilului, în condiţiile legii.
(2) De asemenea, adoptatul redobândeşte numele de familie şi, după caz, prenumele avut înainte de încuviinţarea
adopţiei. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa ca acesta să păstreze numele dobândit
prin adopţie.
(3) Adoptatul este întotdeauna ascultat în condiţiile art. 264.

Potrivit art.475 C.civ.,

de drept

Prin desfacere la cererea adoptatorului

Adopția prin hotărâre judecătorească

încetează: la cererea adoptatului

Prin anularea sau constatarea nulității sale

1. Desfacerea adopției
Adopția poate fi desfăcută de drept (art.476 C.civ.)atunci când soții adoptatori
decedează, iar instanța încuviințează o nouă adopție a copilului rămas orfan, prima
adopție considerându-se desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de
încuviințare a noii adopții (art.462 Alin. 2 lit.a) C.civ.).
Pe de altă parte, instanța poate pronunța o hotărâre judecătorească de desființare a
adopției în următoarele situații:
 a) Adoptatorul/ familia adoptatoare depune o cerere în acest sens, motivând că adoptatul a
atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori descendenţilor lor, precum şi atunci când
adoptatul s-a făcut vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă
privativă de libertate de cel puţin 2 ani; în acest caz, dacă adoptatorul a decedat ca urmare a
faptelor adoptatului, adopţia poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire
împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia (art.477 C.civ.).

b) Adoptatul are și el dreptul de a depune o cerere de desfacere a adopției, atunci când

adoptatorul sau familia adoptatoare atentează la viața sa ori a descendenţilor săi, dar și
atunci când adoptatorul s-a făcut vinovat faţă de adoptat de fapte penale pedepsite cu o
pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani.
Similar situației prevăzute la punctul a), dacă adoptatul decedează în urma acestor
fapte ale adoptatorului, adopția va putea fi cerută de către cei care ar fi venit la moștenirea
adoptatului împreună cu adoptatorul sau în lipsa acestuia(art.478 C.civ.).

2. Anularea sau constatarea nulității adopției

Adopţia poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei

şi al cărei consimţământ a fost viciat prin eroare asupra identităţii adoptatului, dol sau violenţă.
Acţiunea poate fi formulată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la
data încetării violenţei, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei (art.479 C.civ.).

Nulitatea absolută a adopției intervine în cazul adopţiei fictive, precum şi atunci când
adopția a fost încheiată cu încălcarea condiţiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă
caz, legea nu o sancţionează cu nulitatea relativă (art.480 alin.1 C.civ.).

Legea consideră o adopție ca fiind fictivă, atunci când aceasta a fost încheiată în orice alt
scop decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului (art.480 alin.2 C.civ.), caz în care
acțiunea va putea fi introdusă de orice persoană interesată, potrivit art.480 alin.3 C.civ..

Instanța sesizată cu o cerere privind nulitatea adopției, atâta timp cât constatarea ei nu
este în interesul superior al copilului, va putea respinge o astfel de cerere. Înainte de a da o
hotărâre de respingere în acest sens, instanța va asculta obligatoriu minorul care a împlinit vârsta
de 10 ani, iar atunci când consideră necesar, va asculta chiar și minorul care nu a împlinit 10 ani
(art. 481 C.civ.).

Efectele încetării adopției

La momentul la care încetează adopția prin oricare dintre modurile despre care am
discutat anterior, legea prevede faptul că părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și
îndatoririle părintești. Totuși, dacă instanța hotărăște că este în interesul superior al copilului, va
institui tutela sau o altă măsură de protecție a copilului, în condițiile legii (art.482 alin.1 C.civ.).
 În ceea ce privește numele copilului, acesta va primi numele avut înainte de încuviințarea
adopției, ori, cu acordul instanței de tutelă, îl va putea păstra pe cel dobândit prin adopție, însă
numai dacă există motive temeinice în acest sens (art.482 alin.2 C.civ.).

DICȚIONAR22

Adoptat = persoana care a fost sau urmează să fie adoptată, în condițiile prevăzute de lege (art. 2
lit.a) Lege ).

Adoptator = persoana care a adoptat sau doreşte să adopte, în condițiile prevăzute de lege (art.
2 lit.b) Lege).

Adopție = act juridic sui generis, esențialmente civil și solemn, în care se regăsesc elemente ale
actului juridic administrativ și judiciar, în temeiul căruia încetează legătura de filiație dintre copil
și părinții lui firești, pe de o parte, iar pe de altă parte, ia naștere legătura de filiație civilă între
adoptat și adoptator sau soții adoptatori,precum și legături de rudenie între adoptat și
descendenții acestuia pe de o parte, și rudele adoptatorului sau familiei adoptatoare, pe de altă
parte.

Atestat = documentul eliberat, în condiţiile prezentei legi, care certifică existenţa abilităţilor
parentale ale solicitantului, precum şi îndeplinirea garanţiilor morale şi condiţiilor materiale
necesare creşterii, educării şi dezvoltării armonioase a copilului (art.2 lit.e) din Lege)

Consimțământ la adopție = condiție de fond pentru încheierea actului juridic al adopției, care
este cerut părinților firești, sau, după caz, tutorelui copilului ai cărui părinți sunt decedați,
necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puți sub interdicție, copilului adoptat care a împlinit
10 ani și adoptatorului sau, după caz, soților din familia adoptatoare, când aceștia adoptă
împreună.

Desfacerea adopției = încetarea pentru viitor a efectelor unei adopții valabil încheiată, dispusă
prin hotărâre judecătorească.

Familie adoptatoare = sintagmă ce desemnează soțul și soția care au adoptat sau care doresc să
adopte un copil.

Înregistrarea adopției = operația prin care se fac mențiunile corespunzătoare în registrele de

stare civilă cu privire la actul juridic al adopției, sens în care se va întocmi un nou act de naștere
persoanei adoptate.

22
Toate definițiile termenilor juridici explicați în cadrul rubricii „dicționar” au fost preluate din B.D. Moloman,
Dicționar de dreptul familiei, Editura Universul Juridic, 2012, respectiv din Legea 273/2004, republicată
Teste de autoevaluare:

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care sunt drepturile și îndatoririle părintești ce se nasc ca efect al adopției?

2. Care este numele pe care îl va purta adoptatul, ca efect al adopției?
3. Când încetează adopția?
4. Care sunt situațiile în care instanța poate pronunța o hotărâre judecătorească de
desființare a adopției?
5. Care sunt cazurile în care intervine desființarea adopției?

SPEȚE

1. Tatăl meu – doar un nume pe hârtie

X și Y sunt căsătoriți de 5 ani și își doresc foarte tare un copil. Întrucât anii au trecut iar X
nu a rămas însărcinată, chiar dacă a urmat numeroase tratamente în acest sens, cei doi soți decid
să facă toate demersurile necesare pentru a adopta o fetiță în vârstă de 2 luni. După demararea
procedurii și parcurgerea tuturor etapelor necesare în acest sens, Y decedează. Soția acestuia, nu
aduce la cunoștiința instanței această împrejurare și așteaptă hotărârea de încuviințare a adopției,
iar după alte câteva luni întreaga procedură se finalizează favorabil, în sensul că instanța dispune
prin sentință încuviințarea adopției și încredințarea minorei celor doi soți, X și Y.
Precizați care sunt problemele pe care le ridică speța.

2. Copilul nimănui

X a fost dat spre adopție întrucât părinții săi nu aveau posibilitatea de a-l crește și educa
datorită faptului că și-au pierdut atât locurile de muncă cât și locuința modestă pe care o
dețineau. Toate aceste lucruri i-au determinat să practice cerșetoria, alături de fiul lor X, până la
împlinirea de către acesta a vârstei de 10 ani, când a fost dus într-un centru de plasament. La
împlinirea vârstei de 17 ani, X a fost adoptat de către Y și Z, cunoscuți ca având o căsnicie
stabilă și fericită. La 6 luni de la încuviințarea adopției, Z solicită instanței de judecată desfacerea
adopției.
Redactați motivarea în fapt a cererii în desființarea adopției și precizați
temeiul legal al acesteia.
 3. Singur pe lume

X rămâne orfan de tată la vârsta de 15 ani, urmând să locuiască împreună cu mama sa în

locuința familiei. În urma acestui eveniment, mama lui X manifestă un comportament nepăsător
față de fiul ei, datorat unei stări de depresie pe care o ține sub control cu ajutorul tratamentului
medicamentos. Din dragoste față de nepotul său X, mătușa acestuia, A, hotărăște să se ocupe de
acesta, asigurându-i toate cele necesare traiului și educației. X, este un elev eminent, iar când
împlinește vârsta de 18 ani se înscrie la cursurile unei facultăți de renume, unde obține o bursă de
studii. La câteva luni de la începerea anului universitar, mama lui decedează. Datorită faptului că
este extrem de atașată de nepotul său, mătușa acestuia se adresează instanței de judecată cu o
cerere de încuviințare a adopției lui X, soluționată în mod favorabil. Ulterior acestui moment,
copiii lui A formulează o cerere în anularea adopției.

Precizați care sunt motivele pe care aceștia le pot invoca în cererea de anulare
a adopției.

4.Glasul sângelui

X și Y, necăsătoriți au împreună o fetiță în vârstă de 2 ani și 6 luni, pe care se decid să o

dea spre adopție, făcând toate demersurile necesare în acest sens. Aflați în fața instanței de
judecată, X și Y consimt la încuviințarea adopției. La 10 zile de la exprimarea consimțământului,
Y, tatăl firesc al minorei îl observă într-un parc pe unul dintre viitorii adoptatori admonestând-o
pe minoră deoarece aceasta își murdărise hainele. Uimit de acest comportament, Y se prezintă a
doua zi la un notar public și declară printr-un înscris autentic faptul că își dorește să revoce
consimțământul dat în fața instanței de judecată în vederea încuviințării adopției privind-o pe
fiica sa. După semnarea declarației, acesta o depune la dosarul privind adopția, aflat pe rolul
instanței.
Precizați care va fi soluția instanței.

Exemple practice:

SOLUȚII DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

 1. Adopție. Interesul superior al minorului. Consimțământul minorului la adopție23.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. 2327/113/2011, reclamantul O.D. a
chemat în judecată pe pârâții O.M.C., M.R.S. și Autoritatea Tutelară Brăila, pentru ca prin
hotărârea ce se va pronunța să se încuviințeze adopția internă a minorului M.R.Ș., de către
reclamantul O.D., soțul pârâtei O.M.C., urmând ca acesta să aibă ca tată pe O.D. și mamă pe
O.M.C., precum și efectuarea mențiunilor în registrul de stare civilă.
Prin sentința civilă nr. 22/2012 a Tribunalului Brăila s-a respins acțiunea ca nefondată.
Împotriva sentinței civile nr. 22/2012 a Tribunalului Brăila a declarat recurs reclamantul
O.D. invocând faptul că nu s-a avut în vedere interesul superior al minorului și anume ca acesta
să fie educat într-un mediu familial care să-i permită o dezvoltare armonioasă, pentru a fi creată
o legătură de filiație între reclamant și minor cu toate drepturile ce decurg din crearea acestei
legături.
Atitudinea tatălui biologic (nu s-a prezentat în instanță și nici la DGASPC Galați) denotă
dezinteresul acestuia pentru creșterea și educarea copilului.
Pe de altă parte, consimțământul minorului la adopție ne arată dorința sa de a scăpa de
stigmatul de „copil fără tată”.
Martorii audiați au confirmat existența unei strânse legături afective între recurent și
copil.
Pensia alimentară nu poate înlocui sentimentele unui tată și nici prezența unui tată. Faptul
că pârâtul plătește sporadic o pensie alimentară care reprezintă o obligație legală și care, conform
legii, ar trebui plătită lunar, nu poate suplini prezența acestuia în viața minorului.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 132din
Legea nr. 233/2011.
Prin decizia civilă nr. 148/R din 26.03.2012 a Curții de Apel Galați s-a respins ca
nefondat recursul, reținându-se următoarele:
Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptat și
adoptator, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului (art. 1 din Legea nr.
273/2004).
Instituția adopției este fundamentată pe anumite principii care trebuie respectate
obligatoriu în cursul procedurii adopției:
- principiul interesului superior al minorului;
- principiul creșterii și educării copilului într-un mediu familial;
- principiul continuității în educarea copilului, ținându-se seama de originea sa etnică, culturală și
lingvistică;
- principiul informării copilului și luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta și
gradul său de maturitate;
- principiul celerității în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.
Pentru încheierea actului juridic al adopției este necesară îndeplinirea a două categorii de
condiții: condiții de fond și de formă.
în speță se pune în discuție doar neîndeplinirea condițiilor de fond, cele de formă neridicând
probleme. Condițiile de fond sunt reglementate în Capitolul II al Legii nr. 274/2004 la art. 5-18.
Prima condiție de fond este cea prevăzută la art. 5 și se referă la faptul că adopția se
încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al minorului.

23
Speța a fost preluată de pe portalul oficial al instanțelor de judecată www.portal.just.ro, accesat la data de 7
decembrie 2014, întocmai cum aceasta a fost dată publicității
Acest interes al copilului poate fi realizat prin crearea condițiilor de către familia adoptatoare
menite să asigure o dezvoltare fizică și morală normală.
Art. 19 din Lege prevede că evaluarea garanțiilor morale și a condițiilor materiale ale
adoptatorului sau familiei adoptatoare trebuie să aibă în vedere personalitatea, starea sănătății și
situația economică a adoptatorului sau a familiei adoptatoare, viața familială, condițiile de locuit,
aptitudinea de educare a unui copil. De asemenea se vor avea în vedere motivele pentru care
adoptatorul sau familia adoptatoare dorește să adopte. Este nevoie totodată să se identifice
impedimentele de orice natură, relevante pentru capacitatea de a adopta.
Curtea apreciază că în speță nu este îndeplinită această primă condiție de fond. Astfel,
prezenta cerere a fost formulată la 3 luni de la încheierea căsătoriei dintre mama minorului
O.M.C. și reclamant. La data judecării recursului perioada scursă de la data încheierii căsătoriei e
de 1 an. Recurentul reclamant pretinde că legăturile afective create în această perioadă între el și
minor sunt suficiente pentru a se formula o cerere de adopție. Instanța de recurs nu împărtășește
acest punct de vedere al recurentului considerând că această familie /nouă este încă în perioada
de început, perioadă ce este caracterizată de tatonări în ceea ce privește personalitatea fiecărui
membru, de acomodări, de înfiripare a unor sentimente de respect, cunoaștere etc., între membrii
ei.
Căsătoria unește pe bărbat și femeie în cea mai firească comunitate socială, care le
contopește într-o asemenea măsură sentimentele lor reciproce, concepțiile și modul de viață,
interesele și idealurile lor, întrucât între soți iau naștere relații multiple și de natură diferită, care
acoperă toată gama vieții spirituale și sociale, de la relații de dragoste și prietenie reciprocă, la
cele de asistență morală și materială și până la relații ideologice și politice, iar existența copiilor
creează noi și variate relații între părinți și copii.
Datorită acestei multitudini de relații ce se formează într-o familie, datorită faptului că
recurentul și mama copilului de-abia au întemeiat o familie, datorită faptului că relația recurent-
minor abia se înfiripă și că în acest moment toate aceste relații nu sunt suficient conturate,
instanța apreciază că nu este în interesul minorului ca la acest moment să încuviințeze această
cerere de adopție.
Chiar dacă minorul a opinat pentru admiterea acestei cereri, chiar dacă tatăl biologic al
minorului nu a înțeles care ar trebui să fie rolul său în viața copilului, instanța constată că,
nefiind îndeplinită prima condiție de fond a adopției, nu se poate da curs prezentei cereri.
Referitor la faptul că tatăl biologic în mod abuziv nu și-ar fi dat consimțământul la
adopție, instanța de recurs apreciază că acesta într-adevăr nu a înțeles importanța prezenței lui în
viața copilului și că plata pensiei de întreținere și niște telefoane rare nu sunt suficiente în a
„veghea la creșterea și educarea minorului”.
Față de considerentele de mai sus, prin prisma dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C.
proc. civ., s-a respins recursul ca nefondat.

2. Refuzul părintelui firesc de a consimţi la adopţia copilului. Conditii de substituire a

consimțământului24.

Prin cererea formulată de data de 25.06.2012, la Tribunalul Vâlcea, petentul C.I.D. a

solicitat în contradictoriu cu intimații C.M., M.C., D.G.A.S.P.C. Vâlcea, încuviințarea adopției
minorei M.M.C., născută la 12.10.2003, în Râmnicu Vâlcea, fiica lui M.C. și C.(M.)M.

24
Decizia a fost preluată din Buletinul Curților de Apel nr.12/2013, Editura C.H.Beck, pag.16 și urm.
 S-a solicitat ca adoptata să poarte numele adoptatorului, respectiv C., și întocmirea unui
nou act de naștere pentru adoptat în care la rubrica tatălui să fie trecut adoptatorul.
în motivarea cererii s-au susținut următoarele:
M.M.C. provine din relația de căsătorie a pârâtului M.C. cu pârâta C.M. (fostă M.), care
s-au despărțit la scurt timp după nașterea minorei.
Prin sentința civilă nr. 4306/20.09.2005, pronunțată de Judecătoria Rm. Vâlcea, în
dosarul nr. 1549/2005, instanța a dispus desfacerea căsătoriei încheiate la 28.09.2002 și a
încredințat pârâtei C.M. spre creștere și educare pe minora M.C., cu obligarea pârâtului la plata
pensiei de întreținere pentru minoră până la majorat.
Pârâtul nu a mai vizitat-o pe minoră, iar pensia de întreținere a plătit-o când și-a adus
aminte sau când i-au adus aminte autoritățile ca urmare a plângerii penale formulate de pârâtă.
De circa 5 ani de zile reclamantul și pârâta C.M. - mama minorei - au o relație de
prietenie transformată, recent, în relație de căsătorie. În tot acest timp reclamantul a participat
împreună cu mama minorei la creșterea și educarea acesteia, minora fiind atașată sentimental de
acesta.
Petentul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic
al adopției, modificată.
Prin sentința civilă nr. 66/MIF din 23.11.2012, Tribunalul Vâlcea a respins cererea,
reținând următoarele: în ședința publică din 14.09.2012 s-a luat interogatoriu pârâtului M.C.,
care a arătat că se opune categoric ca minora să fie adoptată.
Tatăl biologic al minorei s-a prezentat în proces la două dintre termenele de judecată și cu
alte ocazii, menținându-și intransigent poziția în a refuza să consimtă la adopția minorei de
actualul soț al mamei.
Consimțământul părintelui firesc la adopție este o condiție de fond esențială, imperativ
prevăzută de lege.
Tribunalul a apreciat că în cauză nu poate deveni incident art. 8 din Legea nr. 273/2004,
nefiind vorba de situațiile avute în vedere de textul de lege menționat.
Tatăl biologic al minorei susține că și-a vizitat rareori copilul, dar asta din motive
determinate de familia mamei copilului care este reticentă în a-l primi pe pârât să ia legătura cu
minora. Împrejurările arătate de petent în susținerea acțiunii, anume că tatăl firesc al minorei
manifestă dezinteres față de aceasta, nu contribuie la creșterea și întreținerea ei, nu o vizitează
etc., afirmații care nu sunt susținute de dovezi certe și concludente, nu sunt de natură să
determine înțelegerea refuzului pârâtului de a consimți la adopție ca pe un abuz în sensul legii.
Instanța a apreciat ca prezumtivă neglijența tatălui față de minoră. Această neglijență nu este
completată de o lipsă reală de afecțiune și de apartenență filială din partea tatălui față de copil.
Nu s-au dovedit fapte sau acte săvârșite de tată care să ducă la ideea de înstrăinare față de copil.
A considera, raportat la particularitățile cauzei de față, că refuzul tatălui la adopția fiicei sale
constituie un abuz ar însemna să se dea ocazia unor conflicte între familia mamei și tatăl firesc al
copilului, între aceștia și adoptator, între copil și tată.
Cu toate că minora a opinat în sensul că dorește să fie adoptată de către petent, actualul
soț al mamei, cu ocazia ascultării copilului în camera de consiliu, s-au constatat indicii că această
manifestare de voință poartă amprenta influenței exercitate de către mamă și soțul acesteia, a
atitudinii conflictuale întreținute cu privire la tatăl firesc al copilului, a dorinței minorei de a fi în
acord cu mama sa . S-a constatat că minora își impune artificial o distanțare de tatăl său.
 Pârâtul și-a căutat copilul, însă în ultimii „câțiva ani” nu a mai făcut-o și din cauza
împiedicării fostei soții de a-i înlesni contactul cu minora. Mama minorei neagă aceste susțineri
ale tatălui copilului, la nivel declarativ însă.
Tribunalul a constatat, față de dispozițiile legale ale art. 8,art. 11 din Legea nr. 273/2004
și de conținutul întregului dosar, că pârâtul, tatăl firesc al copilului, nu și-a exprimat
consimțământul pentru ca fiica sa să fie adoptată de către petent, refuzând ca această adopție să
fie încuviințată, învederând că dorește să mențină legătura de rudenie cu minora și să inițieze si
să păstreze legături personale cu aceasta.
Tribunalul a reținut că refuzul exprimat neechivoc de către pârât nu ar putea fi apreciat
drept nejustificat sau abuziv, iar opinia minorei nu poate fi definitorie, fiind sub influența mamei,
discernământul copilului la această vârstă nu pare suficient de matur cognitiv și emoțional.
Dreptul părintelui firesc de a menține legăturile personale cu fiica sa nu poate fi contestat
și cu atât mai mult suprimat prin intermediul căii alese de reclamant, prezentul demers procesual
având drept consecință nu numai înlăturarea acestui drept, ci chiar încetarea oricărei legături de
rudenie între copil și tatăl biologic. Nu poate fi ignorat sau suprimat însuși dreptul copilului la
propria identitate, drept a cărui componentă esențială o constituie numele și legătura de rudenie
prin naștere față de părinții biologici.
Împotriva acestei sentințe în termen legal a formulat recurs petentul C.I.D., susținând că
este nelegală și netemeinică, având în vedere următoarele:
- hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii și se întemeiază pe simple prezumții ale
instanței, contrare probelor administrate în dosar;
- hotărârea este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 273/2004.
În susținerea acestor motive de recurs, încadrate în art. 304 pct. 9 C.proc.civ., recurentul
arată că în mod greșit a fost respinsă cererea acestuia prin care a solicitat încuviințarea adopției
minorei M.C., născută la 12.10.2003, reținându-se că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 8
din Legea nr. 273/2004, concluzia la care ajunge instanța bazându-se numai pe simple prezumții
străine de probele administrate în cauză, din care rezultă refuzul nejustificat al pârâtului cu
privire la adopția solicitată.
Se arată că nu s-a avut în vedere interesul superior al copilului, că acesta prezintă garanții
morale și materiale pentru creșterea și dezvoltarea fizică, spirituală, morală și socială a minorei și
atitudinea pârâtului care nu-și vizitează copilul, situație pentru care minora nu este legată nici
măcar afectiv de acesta.
În continuare se invocă faptul că, conduita intimatului-pârât reprezintă un refuz abuziv de
a consimți la adopție, așa cum este el prevăzut la art. 8 din Legea nr. 273/2004.
S-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței și pe fond admiterea cererii de
încuviințare a adopției minorei M.C.
Prin decizia nr. 764/20.02.2013, Curtea de Apel Pitești a respins recursul formulat de
petentul C.I.D. împotriva sentinței civile nr. 66/MIF din 23.11.2012, pronunțată de Tribunalul
Vâlcea, în dosarul nr. 5109/90/2012, intimați fiind C.M., M.C. și D.G.A.S.P.C. Vâlcea.
Instanța de fond a făcut o apreciere corectă a probatoriului administrat în cauză și în mod
legal a statuat că nu se impune admiterea cererii de adopție formulată de către reclamant, întrucât
nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de Legea nr. 273/2004, respectiv lipsește consimțământul
tatălui, condiție esențială prevăzută de lege.
Susținerile recurentului în sensul că refuzul tatălui firesc de a-și da consimțământul cu
privire la adopția fiicei sale este abuziv, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 8 din
Legea nr. 273/2004, sunt nejustificate în raport de actele dosarului, nefiind susținute de dovezi
certe și concludente.
Sub acest aspect instanța bine a reținut că refuzul pârâtului de a consimți la adopție nu
constituie un abuz în sensul dispozițiilor legale mai sus amintite.
întrucât din materialul probator de la dosar rezultă că lipsește consimțământul tatălui natural,
condiție prevăzută de art. 9 din Legea nr. 273/2004, și nici nu s-a constatat ca fiind cumulativ
îndeplinite condițiile prevăzute de art. 8 din lege, soluția dată de instanța de fond este legală și
temeinică, neimpunându-se modificarea acesteia.
În raport de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Curtea a
respins, ca nefondat, recursul formulat în cauză.

3. Condiţii pentru încuviinţarea procedurii deschiderii adopţiei. Verificarea îndeplinirii

acestora25

Măsura adopţiei urmăreşte ocrotirea intereselor copiilor minori care nu au părinţi sau nu
au posibilitatea de a locui la ei, în scopul de a li se asigura avantajele unei vieţi de familie şi
condiţii corespunzătoare de creştere, educare şi formare a personalităţii.
Este de necontestat că alegerea uneia din măsurile prin care se realizează protecţia
alternativă trebuie să aibă la bază necesitatea asigurării unei continuităţi în educaţia copilului, iar
în speţă din probele administrate a rezultat că demersurile pentru reintegrarea copiilor în familie
sau în familia lărgită au eşuat având în vedere dezinteresul acestora din urmă de a se îngriji de
minori.
În raport de specificul speţei şi de împrejurarea că în faţa instanţei de fond pârâtul Z.G.
şi-a exprimat consimţământul cu privire la încuviinţarea adopţiei minorilor, Curtea apreciază că
sunt îndeplinite condiţiile art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 273/2004 şi, în atare situaţie, în mod
corect Tribunalul Dâmboviţa a dispus deschiderea procedurii adopţiei, întrucât această măsură
răspunde interesului superior al copiilor, asigură premisele creării unui mediu armonios în care
aceştia să crească şi să dezvolte relaţii cu caracter social, moral şi cultural cu cei din jur.
Prin decizia civilă nr. 677 din 22 septembrie 2010 Curtea de Apel Ploieşti a respins ca
nefondat recursul declarat de Z.G. împotriva sentinţei civile nr. 122/9 iunie 2010 pronunţată de
Tribunalul Dâmboviţa în contradictoriu cu D.G.A.S.P.C., C.J. Dâmboviţa şi T.V. având în
vedere următoarele considerente:
Măsura adopţiei urmăreşte ocrotirea intereselor copiilor minori care nu au părinţi sau nu
au posibilitatea de a locui la ei, în scopul de a li se asigura avantajele unei vieţi de familie şi
condiţii corespunzătoare de creştere, educare şi formare a personalităţii.
În conformitate cu art.20 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea
Generală a ONU la 20 nov.1990 ( şi ratificată de România prin Legea nr.18/1990), orice copil
care este lipsit, temporar sau definitiv de mediul său familial, sau care în propriul interes, nu
poate să fie lăsat în acest mediu, are dreptul la protecţie şi un ajutor social din partea statului care
poate fi acordat, printre altele şi sub forma adopţiei.
Art. 23 din Legea nr.273/2004 stabileşte că încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne

25
Speța a fost preluată de pe portalul oficial al instanțelor de judecată www.portal.just.ro, accesat la data de 14
decembrie 2014, întocmai cum aceasta a fost dată publicității
se face numai dacă planul individualizat de protecţie stabileşte necesitatea acestei măsuri, iar
părinţii copilului sau , după caz , tutorele îşi exprimă consimţământul la adopţie în condiţiile
legii.
Se remarcă împrejurarea că în speţa dedusă judecăţii minorii F.G. şi G. M. se află în
situaţiile reglementate anterior, aceştia fiind iniţial preluaţi în regim de urgenţă în condiţiile în
care au fost abuzaţi fizic de către tată.
Cert este că ulterior, prin sentinţa civilă nr.1338/10.09.2008, s-a instituit plasamentul lor
la asistent maternal profesionist şi în prezent mama se află în străinătate fără a păstra legătura cu
copiii, tatăl este în Penitenciarul Rahova, iar rudele până la gradul al IV-lea care au fost
identificate au declarat că nu doresc reintegrarea minorilor în familia lor.
Este de necontestat că alegerea uneia din măsurile prin care se realizează protecţia alternativă
trebuie să aibă la bază necesitatea asigurării unei continuităţi în educaţia copilului, iar în speţă
din probele administrate a rezultat că demersurile pentru reintegrarea copiilor în familie sau în
familia lărgită au eşuat având în vedere dezinteresul acestora din urmă de a se îngriji de minori.
Ţinând cont de situaţia de fapt expusă în precedent şi de împrejurarea că în faţa instanţei
de fond pârâtul Z.G. şi-a exprimat consimţământul cu privire la încuviinţarea adopţiei minorilor,
Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 273/2004 şi, în atare
situaţie, în mod corect Tribunalul Dâmboviţa a dispus deschiderea procedurii adopţiei, întrucât
această măsură răspunde interesului superior al copiilor, asigură premisele creării unui mediu
armonios în care aceştia să crească şi să dezvolte relaţii cu caracter social, moral şi cultural cu cei
din jur.
În condiţiile în care hotărârea atacată este în deplină concordanţă cu probele administrate
în cauză şi dispoziţiile legale incidente, susţinerile recurentului din calea de atac promovată prin
care nu critică sentinţa cu privire la măsura deschiderii procedurii adopţiei interne, ci îşi exprimă
nemulţumirea întrucât nu i se permite să ţină legătura cu copii săi, respectiv să-i fie aduşi în
vizită la penitenciar, nu au putut fi primite de instanţă şi au fost înlăturate.
Pe cale de consecinţă, în raport de argumentele expuse în precedent, Curtea, în baza
art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat recursul declarat, menţinând ca legală
decizia atacată.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

 N. C. Aniței, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, București, 2012, pag. 239-246

 M. Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013, pag.407-451
 M.Avram, Filiația.Adopția națională și internațională, Editura All Beck, București, 2001
 A.Bacaci, V.C.Dumitrache, C.C.Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea Noului Cod
Civil, Ediția a 7-a, Editura C.H. Beck, București, 2012, pag. 225-262
  Fl. A. Baias, A. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentarii pe
articole, Editura C.H. Beck, București, 2012, cu articolele aferente
 M.Banciu, A.A. Banciu, Dreptul familiei conform noului Cod Civil-Curs universitar,
Editura Hamangiu, București, 2012, pag.139-165
 T. Bodoașcă, A.Drăghici, I.Puie, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București,
2012, pag.281-397
 E. Florian, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2011, pag.241-280
 G. C. Frențiu, Comentariile Codului Civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2012,
cu articolele aferente
 G. C. Frențiu, Dreptul familiei. Practică judiciară conform noului Cod civil.
Jurisprudență C.E.D.O, Editura Hamangiu, București, 2013, pag.216-231
 S.P. Gavrilă, Instituții de dreptul familiei în reglementarea noului Cod Civil, Editura
Hamangiu, București, 2012, pag.186-204
 C.C.Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Editura Hamangiu, București,
2012, pag.236-269
 D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București,
2011, pag.320-360
 C.Mareș, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2013, pag.317-377

Modulul V

1. Timp necesar pentru asimilare

2. Conţinut

2.1. Lecţia 1:

PROTECȚIA DREPTURILOR COPILULUI. AUTORITATEA

PĂRINTEASCĂ

Secțiunea I
Protecția drepturilor copilului

Reglementare
 Codul Civil, în art.263 alin.5 definește noțiunea de copil, acesta reprezentând persoana
care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit
legii.

Aceeași definiție se regăsește și în art.4 lit.a) din Legea 272/2004 privind protecția și
promovarea drepturilor copilului, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie
2004, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 607 din 30 septembrie 2013 (denumită în
continuare în cuprinsul prezentului capitol „Lege”), care face mențiune expresă despre
categoriile de copii care beneficiază de protecție din partea legii. Aceste categorii sunt:

copiii cetățeni români aflați pe teritoriul României;

copiii cetățeni români aflați în străinătate;

copiii fără cetățenie aflați pe teritoriul României;

copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecție în condițiile

reglementărilor legale privind statutul și regimul refugiaților în România;

copiii cetățeni străini aflați pe teritoriul României, în situații de urgență constatate,

în condițiile Legii nr.272/2004, de către autoritățile publice române competente.

Legea prevede la art.6 principiile fundamentale prin care se garantează și se respectă

drepturile copilului, acestea fiind:

- respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului

- egalitatea șanselor și nediscriminarea

- responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea

obligațiilor părintești

- primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea

drepturilor copilului

- descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și

parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate

- asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil

- respectarea demnității copilului

 - ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de
gradul său de maturitate

- asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând

cont de originea sa etnică, religioasă, culturală si lingvistică, în cazul luării unei măsuri de
protecție

- celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil

- asigurarea protecției împotriva abuzului, neglijării, exploatării și oricărei forme de

violență asupra copilului

- interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu

ansamblul reglementărilor din această materie.

Secțiunea a II-a
Autoritatea părintească

Reglementare

Art. 483. – Autoritatea părintească

(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri, care privesc atât persoana, cât şi bunurile
copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi.
(2) Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei
acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de
maturitate.
(3) Ambii părinţi răspund pentru creşterea copiilor lor minori.
Art. 484. – Durata autorităţii părinteşti
Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu.
Art. 485. – Îndatorirea de respect
Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa.
Art. 486. – Neînţelegerile dintre părinţi
Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor
părinteşti, instanţa de tutelă, după ce ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la
ancheta psiho-socială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie,
dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Art. 487. – Conţinutul autorităţii părinteşti
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi
intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri,
însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului
orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.
Art. 488. – Îndatoririle specifice
(1) Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală,
morală şi socială în mod armonios.
(2) În acest scop, părinţii sunt obligaţi:
a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;
b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi
să ia în considerare opinia acestuia ;
c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;
d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării
profesionale a copilului.
Art. 489. – Măsurile disciplinare
Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului. Sunt interzise luarea unor
măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea
emoţională a copilului.
Art. 490. – Drepturile părintelui minor
(1) Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la
persoana copilului.
(2) Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei persoane, în
condiţiile legii.

Această instituție de drept este definită de C.civ. la art.483 alin.1 ca reprezentând

ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana cât și bunurile copilului și
aparține în mod egal ambilor părinți.

Principiul interesului superior al copilului (art.483 alin.2

C.civ.) - autoritatea părintească se va exercita de către ambii
părinți numai în interesul superior al copilului

Principiile specifice Principiul egalității în drepturi a părinților (art.483

autorității părintești alin.1 C.civ.) - principiu care este de esența exercitării in
comun a autorității părintești, părinții având drepturi și
îndatoriri egale față de copiii lor;

Principiul independenței patrimoniale dintre părințiși

copii (art.500 C.civ.) - părinții, respectiv copii nu au niciun
drept asupra bunurilor copiilor, respectiv părinților lor, în
afara dreptului de moștenire și de întreținere;

Principiul nedescriminării în funcție de statutul

copilului (art.260 C.civ.) - nu are nicio relevanță dacă un
copil este născut din căsătorie, din afara căsătoriei sau
adoptat;
 Drepturile și obligațiile părinților privind persoana copilului

Reglementare

Art. 492. – Numele copilului Părinţii aleg prenumele şi, când e cazul, numele de familie al
copilului, în condiţiile legii.
Art. 493. – Supravegherea copilului
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor.
Art. 494. – Relaţiile sociale ale copilului
Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, să împiedice
corespondenţa şi legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani. Neînţelegerile se
soluţionează de către instanţa de tutelă, cu ascultarea copilului, în condiţiile art. 264.
Art. 495. – Înapoierea copilului de la alte persoane
(1) Părinţii pot cere oricând instanţei de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine
fără drept.
(2) Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară interesului
superior copilului.
(3) Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Art. 496. – Locuinţa copilului
(1) Copilul minor locuieşte la părinţii săi.
(2) Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului.
(3) În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile
raportului de anchetă psiho-socială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de
10 ani. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile.
(4) Locuinţa copilului, stabilită potrivit acestui articol, nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor,
decât în cazurile prevăzute expres de lege.
(5) Părintele, la care copilul nu locuieşte în mod statornic, are dreptul de a avea legături personale
cu minorul, la locuinţa acestuia. Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta
este în interesul superior al acestuia.
Art. 497. – Schimbarea locuinţei copilului
(1) Dacă afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti, schimbarea locuinţei
copilului, împreună cu părintele la care locuieşte, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al
celuilalt părinte.
(2) În caz de neînţelegere între părinţi, hotărăşte instanţa de tutelă potrivit interesului superior al
copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psiho-socială şi ascultându-i pe
părinţi. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Art. 498. – Schimbarea felului învăţăturii ori al pregătirii profesionale
(1) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinţilor să îşi schimbe felul învăţăturii sau
al pregătirii profesionale ori locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale
profesionale.
(2) Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, iar aceasta hotărăşte pe baza
raportului de anchetă psiho-socială. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind
aplicabile.
Art. 499. – Obligaţia de întreţinere
(1) Tatăl şi mama sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele
necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională.
(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura
condiţiile necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională.
(3) Părinţii sunt obligaţi să-l întreţină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea studiilor,
până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.
(4) În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării, precum
şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului de anchetă
psiho-socială.

Drepturile și obligațiile părinților privind persoana copilului sunt:

1. Creșterea și educarea copilului (art.488 C.civ.) - părinţii au îndatorirea de a creşte
copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi
socială în mod armonios. În acest scop, părinţii sunt obligaţi:

să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;

să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi

faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;

să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor

copilului;

să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în

domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

2. Îngrijirea sănătății și dezvoltării fizice a copilului – părinții au obligația de a se

adresa medicilor în vederea asigurării sănătății copilului lor, pentru a nu fi pusă în
pericol viața sau dezvoltarea fizică a acestuia;

3. Supravegherea copilului - părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a

copilului minor (art.493 C.civ.). În ceea ce privește deplasarea copiilor în țară sau în
străinătate, aceste aspecte sunt prevăzute în Lege la art.18-20;

4. Asigurarea întreținerii – art.499 din C.civ. prevede expres faptul că tatăl şi mama
sunt obligaţi, în solidar, să dea întreţinere copilului lor minor, asigurându-i cele
necesare traiului, precum şi educaţiei, învăţătuii şi pregătirii sale profesionale.

5. Stabilirea și păstrarea identității copilului – imediat după naştere, copilul este

înregistrat şi are de la acea dată dreptul la nume, cetăţenie, de a-şi cunoaşte părinţii,
de a creşte şi de a fi educat de aceştia (art.8 din Lege).
 6. Luarea unor măsuri disciplinare faţă de copil (art.489 C.civ.) – acest lucru trebuie
făcut într-o manieră care să nu aducă atingere demnităţii copilului, fiind interzise
pedepsele fizice care pot afecta copilul din punct de vedere emoţional, psihic sau care
să-i afecteze dezvoltarea fizică;

7. Cererea de înapoiere a copilului de la alte persoane (art.495 C.civ.) - acest lucru se

poate realiza prin depunerea unei cereri în faţa instanţei de tutelă, atunci când copilul
se află fără drept la o altă persoană;

8. Stabilirea locuinţei copilului (art.496 C.civ.) - în mod normal copilul locuieşte la

părinţii săi, însă atunci când aceştia din diferite motive nu locuiesc împreună, vor
stabili de comun acord locuinţa copilului, în caz de neînţelegere, acest aspect va fi
stabilit de către instanţa de tutelă;

9. Consimţirea la logodna, căsătoria sau adopţia copilului.

Drepturile și obligațiile părinților privind bunurile copilului

Reglementare

Art. 500. – Independenţa patrimonială

Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părintelui, în afară de
dreptul la moştenire şi la întreţinere.
Art. 501. – Administrarea bunurilor copilului
(1) Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum şi de a-l reprezenta în
actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz.
(2) După împlinirea vârstei de 14 ani minorul îşi exercită drepturile şi îşi execută obligaţiile singur, în condiţiile
legii, însă numai cu încuviinţarea părinţilor şi, după caz, a instanţei de tutelă.
Art. 502. – Alte dispoziţii aplicabile
(1) Drepturile şi îndatoririle părinţilor cu privire la bunurile copilului, sunt aceleaşi cu cele ale tutorelui,
dispoziţiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător.
(2) Cu toate acestea, nu se întocmeşte inventarul prevăzut la art. 140, în cazul în care copilul nu are alte bunuri
decât cele de uz personal.

Drepturile și obligațiile părinților privind bunurile copilului sunt:

dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului (art.501 C.civ.)– acest drept
de administrare se va exercita în mod diferit în funcţie de situaţia în care copilul este
lipsit în întregime de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă;
 dreptul şi îndatorirea de a reprezenta/asista pe minor la încheierea unor acte juridice
civile ori de a încuviinţa aceste acte (art.501 C.civ.) - până la împlinirea vârstei de 14
ani, minorul va fi reprezentat de părinţii săi la încheierea actelor juridice civile, iar
după ce împlineşte această vârstă, el va putea încheia singur aceste acte, însă numai
cu încuviinţarea părinţilor săi;

Exercitarea autorității părintești

Reglementare

Art. 503. – Modul de exercitare a autorităţii părinteşti

(1) Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească.
(2) Faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act curent
pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi
consimţământul celuilalt părinte.
Art. 504. – Exercitarea autorităţii părinteşti în caz de divorţ
Dacă părinţii sunt divorţaţi, autoritatea părintească se exercită potrivit dispoziţiilor referitoare la
efectele divorţului în raporturile dintre părinţi şi copii.
Art. 505. – Copilul din afara căsătoriei
(1) În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent sau, după caz,
succesiv, faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se exercită în comun şi în mod egal, de către
părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.
(2) Dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare a autorităţii
părinteşti se stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile
privitoare la divorţ.
(3) Instanţa sesizată cu o cerere privind stabilirea filiaţiei, este obligată să dispună asupra modului
de exercitare a autorităţii părinteşti, fiind aplicabile prin asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.
Art. 506. – Învoiala părinţilor
Cu încuviinţarea instanţei de tutelă părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea autorităţii
părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat interesul
superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.
Art. 507. – Exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte
Dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub
interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă
de a-şi exprima voinţa, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.
 De către ambii părinți

Autoritatea părintească
se exercită a decedat

De către un singur părinte, a fost declarat mort prin

întrucât celălalt hotărâre judecătorească

a fost pus sub interdicție

a fost decăzut din exercițiul

drepturilor părintești

se află în neputința de
a-și exprima voința din
orice alt motiv

În ceea ce privește exercitarea autorității părintești de către ambii părinți (art.503 C.civ.),
C. Civ. a instituit în mod expres regula potrivit căreia părinții exercită împreună și în mod egal
autoritatea părintească. Legiuitorul a înțeles astfel să transpună principiul constituțional al
egalității sexelor și în materia autorității părintești, impulsionând soții să ia de comun acord
decizii privitoare la copilul lor, respectând interesul superior al acestuia. Nu are importanță dacă
părinții copilului sunt căsătoriți, necăsătoriți sau divorțați, ei având atât dreptul cât și obligația de
a exercita autoritatea părintească împreună.
La art.506 C.civ., este prevăzut faptul că părinții, cu încuviințarea instanței de tutelă, se
pot înțelege asupra exercitării părintești sau asupra luării unor măsuri de protecție a copilului,
numai atunci când acest acord este în interesul superior al copilului. În acest sens, instanța va
proceda la ascultarea copilului.
Totuși, prin excepție de la acest principiu, instanța de tutelă poate hotărî ca autoritatea
părintească să se exercite numai de către unul dintre părinți, în cazul desfacerii căsătoriei, a
încetării sau anulării căsătoriei sau în cazul părinților care nu sunt căsătoriți și nici nu mai
conviețuiesc ori atunci când unul dintre părinți este decăzut din drepturile părintești.
Faptul că autoritatea părintească urmează a fi exercitată numai de unul dintre părinți nu îl
împiedică pe celălalt părinte să aibă legături personale cu copilul, acesta păstrându-și acest drept
precum și cel de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului (art.399 alin.2 C.civ.).

În schimb, în acest caz, părintele care nu deține exercițiul autorității părintești:

nu trebuie să încuviințeze căsătoria copilului său minor (art.272 alin. C.civ.),

însă

va fi necesar să își dea consimțământul în cazul adopției acestuia (art.398

alin.2 C.civ.).
 Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte apare, de regulă, ca efect al
unor întâmplări independente de voința sau atitudinea părinților față de copilul lor (deces, punere
sub inerdicție etc.), cu excepția cazului în care unul dintre părinți este decăzut din drepturile
părintești.

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești

Reglementare

Art. 508. – Condiţiile

(1) Instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor administraţiei publice cu atribuţii în domeniul
protecţiei copilului, poate pronunţa decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele
pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia,
prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea
obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.
(2) Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe baza raportului de anchetă psiho-
socială. Participarea procurorului este obligatorie.
Art. 509. – Întinderea decăderii
(1) Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se întinde asupra tuturor copiilor
născuţi la data pronunţării hotărârii.
(2) Cu toate acestea, instanţa poate dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi
părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creşterea, educarea,
învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.
Art. 510. - Obligaţia de întreţinere
Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti nu scuteşte părintele de obligaţia sa de a da
întreţinere copilului.
Art. 511. – Instituirea tutelei
În cazul în care, după decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi
lipsit de îngrijirea ambilor părinţi, se instituie tutela.

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești are o dublă natură:

de sancțiune față de părinți;

de protecție față de copil;

Potrivt art.508 alin.1 C.civ. decăderea din exercițiul drepturilor părintești intervine atunci
când unul dintre părinți, sau chiar amândoi, pun în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea
copilului, prin purtarea abuzivă sau neglijența gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin
atingerea gravă a interesului superior al copilului.
 Aceasta va fi pronunțată de instanța de tutelă, la cererea autorităților administrației
publice cu atribuții în domeniul protecției copilului, participarea procurorului în acest caz fiind
obligatorie.
Potrivit art.91 din Lege, orice persoană, care prin natura profesiei sau ocupației sale,
lucrează direct cu un copil și are suspiciuni în legătură cu existența unei situații de abuz sau de
neglijare a acestuia, este obligată să sesizeze serviciul public de asistență socială sau direcția
generală de asistență socială și protecția copilului în a cărei rază teritorială a fost identificat cazul
respectiv.
Subiecții sancțiunii pot fi atât părinții firești ai copilului, indiferent dacă sunt căsătoriți
sau nu, cât și părinții adoptatori ai acestuia (art.472 C.civ.), iar subiecții protecției legale în acest
sens sunt copiii firești ori cei adoptați ai părinților.

În ceea ce privește efectele decăderii din exercițiul drepturilor părintești, art.509 alin.1
C.civ. prevede faptul că decăderea este totală și se întinde asupra tuturor copiilor născuți la data
pronunțării hotărârii.

Așadar, decăderea din exercițiul drepturilor părintești implică :

pierderea drepturilor și îndatoririlor părintelui/ părinților asupra persoanei și a
bunurilor copilului;

obligația părintelui decăzut din drepturile părintești de a presta în continuare

întreținere copilului său.
Totuși, instanța poate pronunța decăderea numai cu privire la anumite drepturi părintești
ori la anumiți copii (art.509 alin.2 C.civ.) , cu condiția ca acest lucru să nu afecteze creșterea,
educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor.
Atunci când ambii părinți sunt decăzuți din drepturile părintești, art.511 C.civ. prevede
faptul că asupra minorilor urmează a fi instituită tutela.

Redarea exercițiului drepturilor părintești

Reglementare

Art. 512. – Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti

(1) Instanţa redă părintelui exerciţiul drepturilor părinteşti, dacă au încetat împrejurările care au
dus la decăderea din exerciţiul acestora şi dacă părintele nu mai pune în pericol viaţa, sănătatea şi
dezvoltarea copilului.
(2) Până la soluţionarea cererii, instanţa poate îngădui părintelui să aibă legături personale cu
copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
 Instanța de tutelă, poate reda exercițiul drepturilor părintești, atunci când împrejurările
care au dus la decăderea din exercițiul acestora au încetat și dacă părintele decăzut din drepturile
părintești nu mai pune în pericol viața, sănătatea și dezvoltarea copilului (art.512 alin.1 C.civ.).

Drepturile părintelui separat de copil

Reglementare

Din cuprinsul legii speciale în materie reiese că:

Art. 18.
(1) În sensul prezentei legi, relaţiile personale se pot realiza prin:
a) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană care are, potrivit prezentei legi, dreptul la relaţii
personale cu copilul;
b) vizitarea copilului la domiciliul acestuia;
c) găzduirea copilului, pe perioadă determinată, de către părintele sau de către altă persoană la care copilul nu
locuieşte în mod obişnuit;
d) corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul;
e) transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane care au, potrivit prezentei legi,
dreptul de a menţine relaţii personale cu copilul;
f) transmiterea de către persoana la care locuieşte copilul a unor informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii
recente, evaluări medicale sau şcolare, către părintele sau către alte persoane care au dreptul de a menţine relaţii
personale cu copilul;
g) întâlniri ale copilului cu părintele ori cu o altă persoană faţă de care copilul a dezvoltat legături de ataşament
într-un loc neutru în raport cu copilul, cu sau fără supravegherea modului în care relaţiile personale sunt
întreţinute, în funcţie de interesul superior al copilului.
(2) Transmiterea informaţiilor prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f) se va face cu respectarea interesului superior al
copilului, precum şi a dispoziţiilor speciale vizând confidenţialitatea şi transmiterea informaţiilor cu caracter
personal.
(3) Părintele la care copilul locuieşte are obligaţia de a sprijini menţinerea relaţiilor personale ale copilului cu
celălalt părinte, prevăzute la alin. (1).
(4) Pentru restabilirea şi menţinerea relaţiilor personale ale copilului, serviciul public de asistenţă socială şi, după
caz, direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului
Bucureşti au obligaţia de a oferi consiliere, acordată de specialişti atât copilului, cât şi părinţilor săi, la solicitarea
acestora.
(5) În cazul în care părintele la care copilul locuieşte împiedică sau afectează în mod negativ legăturile personale
ale copilului cu celălalt părinte, prin nerespectarea programului stabilit de instanţă sau convenit de părinţi,
părintele la care nu locuieşte în mod statornic poate cere serviciului public de asistenţă socială sau, după caz,
persoanelor cu atribuţii de asistenţă socială în circumscripţia căruia se află locuinţa copilului să monitorizeze
relaţiile personale cu copilul pentru o durată de până la 6 luni.
(6) Monitorizarea permite reprezentanţilor serviciului public de asistenţă socială sau, după caz, persoanelor cu
atribuţii de asistenţă socială să asiste la preluarea copilului de către părintele la care nu locuieşte în mod statornic,
la înapoierea acestuia, să realizeze intervievarea părinţilor, a copilului şi a persoanelor cu care copilul locuieşte,
precum şi a altor persoane, în vederea întocmirii raportului de monitorizare.
(7) La finalul perioadei de monitorizare, reprezentantul serviciului public de asistenţă socială sau, după caz,
persoana cu atribuţii de asistenţă socială care a întocmit raportul prevăzut la alin. (6) poate propune prelungirea
perioadei de monitorizare cu cel mult 6 luni, poate recomanda consilierea psihologică a unuia dintre părinţi sau a
ambilor, precum şi o serie de măsuri pentru îmbunătăţirea relaţiei personale dintre copil şi părintele la care nu
locuieşte.
(8) Raportul de monitorizare prevăzut la alin. (6) se înmânează fiecăruia dintre părinţi şi poate fi folosit ca probă în
instanţă.

Art. 21.
(1) În cazul în care părinţii nu se înţeleg cu privire la locuinţa copilului, instanţa de tutelă va stabili locuinţa
acestuia la unul dintre ei, potrivit art. 496 alin. (3) din Codul civil. La evaluarea interesului copilului instanţa poate
avea în vedere, în afara elementelor prevăzute la art. 2 alin. (6), şi aspecte precum:
a) disponibilitatea fiecărui părinte de a-l implica pe celălalt părinte în deciziile legate de copil şi de a respecta
drepturile părinteşti ale acestuia din urmă;
b) disponibilitatea fiecăruia dintre părinţi de a permite celuilalt menţinerea relaţiilor personale;
c) situaţia locativă din ultimii 3 ani a fiecărui părinte;
d) istoricul cu privire la violenţa părinţilor asupra copilului sau asupra altor persoane;
e) distanţa dintre locuinţa fiecărui părinte şi instituţia care oferă educaţie copilului.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi pentru cazurile în care locuinţa minorului se stabileşte la
terţe persoane sau la un serviciu de protecţie specială.

Art. 22.
Copilul ai cărui părinţi locuiesc în state diferite are dreptul de a întreţine relaţii personale şi contacte directe cu
aceştia, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

În ceea ce privește relațiile personale ale părintelui separat de copil, potrivit art.18 din
Lege acestea se pot realiza prin:
Vizitarea copilului la domiciliul acestuia
Găzduirea copilului pe o perioadă determinată
Corespondență sau prin orice altă formă de comunicare
Întâlniri ale copilului cu părintele ori cu alte persoane ce au dreptul la
relații personale cu copilul
Transmiterea de informații copilului cu privire la părintele ori la alte
persoane ce au dreptul la relații personale
Transmiterea de informații referitoare la copil, inclusiv fotografii recente,
evaluări medicale sau școlare

Acordul parental

Întotdeauna părinții sunt primii chemați să respecte și să garanteze drepturile copilului, ca

principali gestionari ai acestor drepturi, dar și ca reprezentanți legali ai acestuia și titulari ai unui
pachet consistent de obligații corelative. Însă pe lângă toate acestea, părinții funcționează ca
formatori ai educației copilului, realizând inițierea și modelarea conduitei acestuia.
 Astfel, în conformitate cu prevederile legale, părinții sunt cei cărora le revine pe deplin
responsabilitatea pentru modul în care înțeleg să asigure creșterea, educarea și dezvoltarea
copilului, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile
părintești cu respectarea interesului superior al copilului, prin asigurarea acestuia a tot ceea ce
este necesar atât material cît și spiritual pentru creșterea, educarea și întreținerea sa. În același
timp, părinții nu sunt doar gardieni, ci și reprezentanți legali în ceea ce privește persoana și
patrimoniul copilului.

Prin urmare, toate drepturile şi obligaţiile pe care le au părinţii faţă de copiii lor minori se
circumscriu instituţiei autorităţii părinteşti ca ansamblu de drepturi care privesc atât persoana cât
şi bunurile copilului şi care aparţin, potrivit art.483 Cod Civil, în mod egal, ambilor părinţi.

În cadrul exercitării autorității părintești, în determinarea interesului superior al copilului

pot fi avute în vedere următoarele criterii26:
- nevoile fizice, emoționale , psihologice ale copilului având în vedere vârsta și etapa de
dezvoltare;
- identitatea culturală, religioasă, lingvistică, spirituală a copilului, apartenența la o anumită
etnie;
- opiniile și preferințele copilului în măsura în care acestea pot fi verificate în mod
rezonabil;
- istoricul copilului;
- orice formă de violență din familie;
- orice plan propus pentru îngrijirea și creșterea copilului;
- natura, forța și stabilitatea relației dintre copil și fiecare dintre părinți, membrii familiei
restrânse și extinse;
- orice decizie a instanței cu privire la copil relevante pentru siguranța și bunăstarea
copilului;
- capacitatea tuturor persoanelor cu privire la care decizia instanței se poate aplica, de a
comunica, coopera în chestiuni care privesc copilul, de a contribui la creșterea și
dezvoltarea acestuia.

Probleme în respectarea principiului interesului superior al copilului apar în momentul în

care părinţii divorţează şi mai ales atunci când aceştia nu înţeleg, că deşi ei nu mai formează un
cuplu conjugal, trebuie să formeze în continuare un cuplu parental, mai ales astăzi, când
legislaţia noastră reglementează ca principiu coparentalitatea, respectiv exercitarea autorităţii
părinteşti în comun de către ambii părinţi.

Doar în mod excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî ca exercitarea autorităţii

părinteşti să se facă de alte persoane decât părinţii copilului, hotărând plasamentul copilului la o
rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora sau într-o instituţie de
ocrotire, care să exercite drepturile şi îndatoririle care revin părinţilor cu privire la persoana

26
Informații preluate de pe site-ul oficial al Consiliulului Superior al Magistraturii www.csm1909.ro , accesat în
data de 24 octombrie 2014
copilului, urmând să stabilească în acelaşi timp dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se
exercită de către părinţi, în comun, sau de către unul dintre ei.

În astfel de situaţii, exercitarea în comun a autorităţii părinteşti trebuie să se realizeze în

baza unui acord parental, care să prevadă în mod clar şi detaliat modul în care părinţii divorţaţi
îşi vor exercita îndatoririle părinteşti faţă de copilul lor, cuprinzând toate aspectele ce ţin de viaţa
copilului, precum şi de înţelegerile pe care le fac părinţii cu privire la acestea. Totodată trebuie
avut în vedere faptul că nevoile copiilor şi situaţia acestora se schimbă în timp, astfel încât
acordul parental se impune a fi revizuit la diferite intervale de timp.

Pentru a evita cât se poate de mult efectele inerente ale divorţului, părinţii trebuie să fie
conştienţi de faptul că întotdeauna copiii se descurcă mai bine şi trec mai uşor peste această
experienţă dacă ştiu că mama şi tatăl lor vor continua să rămână părinţii lor şi vor juca în
continuare acelaşi rol în viaţa lor. Cooperarea părinţilor în acest sens îi ajută pe copii să nu
ajungă într-un impas emoţional, pe când disputele prelungite cu privire la locuinţa copilului sau
cererea adresată copilului de a alege pe unul dintre părinţi, pot fi dăunătoare.

Acordul parental ar trebui să pornească de la ceea ce reprezintă până la urmă exercitarea

autorităţii părinteşti în comun, respectiv faptul că ambii părinţi au atât dreptul cât şi obligaţia de
a colabora pentru a lua decizii cu privire la copilul lor întrucât nu este în interesul copilului ca
doar unul dintre părinţi să decidă singur cu privire la aspectele importante din viaţă sa. Mai mult,
ar fi indicat ca părinţii să se înţeleagă cu privire la toate clauzele acordului parental, întrucât ei
sunt cei care cunosc cel mai bine copilul, precum şi nevoile acestuia şi ei ştiu care a fost modelul
de exercitare a autorităţii părinteşti în timp de pace conjugală, sub durata căsătoriei.

Pentru a evita situaţiile în care, datorită lipsei de comunicare între părinţi, interesul
superior al copilului ar fi nesocotit, ar trebui să se încerce, ca în cadrul acordului parental, să se
răspundă la cât mai multe din următoarele întrebări:
- Unde va locui copilul şi cu cine ?
- Dacă sunt doi sau mai mulți copii, vor locui aceștia împreună cu același părinte, sau vor fi
despărțiți?
- Dacă se despart frații în condițiile în care există acordul lor de a avea domicilii separate,
cum vor petrece timp împreună27?
- Cum este împărţit timpul pe care copilul îl va petrece cu fiecare dintre părinţi?
- Cum i se va comunica copilului conţinutul acordului parental? Îi vor spune părinţii
împreună sau separat?
- Cum se pot aduce modificări acordului parental datorită schimbărilor care apar în viaţa
copilului sau a părinţilor?

27
În caz de neînțelegere între părinți, atunci când frații nu sunt de acord să li se stabilească domicilii distincte, fiind
despărțiți, instanța va trebui să țină cont de dorința acestora. Separarea fraților trebuie să constituie o măsură
extremă, care ar putea fi justificată doar prin lipsa posibilităților unui părinte de a-i crește și educa împreună și care,
pentru a se evita traumatismul psihic ce poate fi cauzat prin stabilirea unor domicilii diferite, trebuie să aibă caracter
excepțional. A se vedea în acest sens Tribunalul Județului Maramureș, decizia civilă nr. 82/1984, în RRD nr.7/1984
 - Poate să vegheze asupra copilului şi o altă persoană, cum ar fi bunicii, alte rude sau un
baby-sitter ori chiar un vecin?
- Cum se va derula comunicarea între părinţi cu privire la tot ceea ce se întâmplă în viaţa
copilului: la telefon, prin mesaje, e-mail-uri sau întâlniri regulate?
- Care sunt regulile cu privire la ora de culcare a copilului, regimul alimentar, temele de
casă, timpul liber, sport etc.?
- Cum se vor implica în viaţa copilului ceilalţi membrii ai familiei sau prietenii? Care va fi
modul în care copilul va face cunoştiinţă cu un nou partener al oricăruia dintre părinţi?
- Ce se întâmplă în caz de schimbare a domiciliului, în special când se schimbă localitatea
sau ţara28 ?
- Cine şi în ce mod este responsabil de tratamentele medicale prescrise copilului?
- Care sunt înțelegerile cu privire la tot ceea ce ţine de educaţia copilului, creşă, grădiniţă,
şcoală, internat, after-school, excursii şi vacanţe cu şcoala?
- Care sunt înțelegerile cu privire la deplasarea unuia dintre părinţi cu copilul în străinătate
şi implicit care dintre părinţi va deţine actele de identitate, inclusiv paşaportul copilului?
- Cum se înțeleg părinţii cu privire la desemnarea unuia dintre ei sau a ambilor ca fiind
responsabili în ceea ce priveşte păstrarea legăturii permanente cu instituţia de învăţământ
pe care o frecventează copilul?
- Cum şi în ce măsură vor fi informate persoanele responsabile de la aceste instituţiile de
învățământ despre acordul parental?
- Cine duce şi aduce copilul de la şcoală?
- Cine primeşte informațiile legate de copil de la şcoală?
- Se merge la şedinţele cu părinţii împreună, separat sau alternativ?
- Care sunt planurile cu privire la desăvârşirea educaţională a copilului legat de alegerea
viitoarelor forme de învăţământ?
- Care este înţelegerea cu privire la religia copilului?
- Care sunt evenimentele speciale din viaţa copilului şi cu cine le va petrece?
- Cum se sărbătoreşte ziua de naştere a copilului, separat cu fiecare dintre părinţi, împreună
cu ambii părinţi? Pot participa şi noii parteneri ai părinţilor la aceste evenimente?
- Care este suma de bani de buzunar alocată copilului şi cine o plăteşte?
- Care dintre părinţi se va ocupa cu cumpărarea articolelor de îmbrăcăminte şi
încălţăminte, echipament sportiv etc. necesare copilului?
- Ce se întâmplă în cazul în care ambii părinţi decedează înainte de momentul la care
copilul împlineşte vârsta de 18 ani29 ?
- Care este înţelegerea cu privire la comunicarea între părinţi a oricărei modificări de
comportament pe care o observă la copilul lor?

28
A se vedea B.Ionescu, op.cit., pag.71, în care este amintită o hotărâre a instanței din Rennes pronunțată la data de
25 octombrie 1999 „prin care s-a fixat reședința obișnuită a copilului la mamă, însă orice mutare a acesteia în
străinătate ar atrage în mod automat transferul reședinței la tată”.
29
Pentru punerea în practică a principiului ocrotirii interesului superior al copilului, legiuitorul a prevăzut în art.114
C.civ. dreptul părinților de a desemna în timpul vieții prin act unilateral, prin contract de mandat sau prin testament,
persoana care urmează a fi numită tutore în caz de deces. Astfel, legiuitorul ține cont de faptul că cei mai în măsură
de a desemna persoana care îndeplinește toate garanțiile morale și materiale pentru a deveni tutorele copilului lor,
sunt chiar părinții acestuia, instanța de tutelă fiind chemată doar să numească tutorele nu și să-l desemneze. Totodată
părinții au dreptul, conform art.113 C.civ. și de a înlătura prin înscris autentic sau prin testament o persoană, astfel
încât aceasta nu va mai putea fi numită tutore.
 - Cum vor stabili părinții dacă este sau nu cazul ca acesta să facă o psihoterapie pentru a
putea trece peste eventualele traume provocate de divorţul părinţilor?

DICȚIONAR30

Autoritate părintească = ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana cât și
bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți (art.483 alin.1 C.civ.); ea se exercită de
către părinții copilului până la momentul la care acesta dobândește capacitate deplină de
exercițiu.
Decăderea din drepturile părintești = sancțiune juridică specifică dreptului familiei, aplicabilă
părinților în anumite cazuri și măsuri de ocrotire pentru minori; această sancțiune se aplică atunci
când părinții pun în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente
aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența
gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al
copilului.

Dreptul de a avea legături personale cu copilul = dreptul recunoscut de lege părintelui la care
nu se află copilul, ca element al autorității părintești, constând în prerogativa acestui părinte de a
rămâne în contact personal cu minorul, pentru ca astfel să-și poată îndeplini îndatoririle și să-și
poată exercita drepturile părintești în mod corespunzător.

Îndatorirea de a crește și educa copilul = obligația care incumbă părinților privind persoana
minorului și care constă în îndatorirea acestora de a se îngriji de sănătatea și de dezvoltarea fizică
a copilului, de educarea, învățătura și pregătirea sa profesională, potrivit cu însușirile lui.

Îndatorirea de întreține copilul = obligația legală care incumbă părinților ca element al

conținutului ocrotirii părintești, în virtutea căreia aceștia sunt ținuți să asigure mijloacele
necesare unei dezvoltări fizice și intelectuale normale precum și învățăturii și pregătirii
profesionale corespunzătoare a copilului lor minor.

Legături personale între părinți și copii = raporturile dintre părinți și copii care au la bază
principiul egalității depline în drepturi și al ocrotirii cât mai eficiente a interesului copilului.

Redarea drepturilor părintești = repunerea în drepturile părintești prin hotărâre judecătorească,

atunci când au încetat împrejurările care au dus la decădere.

Teste de autoevaluare:

30
Toate definițiile termenilor juridici explicați în cadrul rubricii „dicționar” au fost preluate din B.D. Moloman,
Dicționar de dreptul familiei, Editura Universul Juridic, 2012
 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care sunt categoriile de copii care beneficiază de protecție din partea legii?
2. Care sunt principiile fundamentale prin care se garantează și se respectă drepturile
copilului?
3. Care sunt principiile specifice autorității părintești?
4. Care sunt drepturile și obligațiile părinților privind persoana copilului?
5. Care sunt drepturile și obligațiile părinților privind bunurile copilului?
6. Care sunt regulile potrivit cărora se exercită autoritatea părintească?
7. Când intervine și care sunt efecte decăderii din exercițiul drepturilor părintești?
8. Cum se realizează relațiile personale ale părintelui separat de copil cu copilul?
9. Ce este acordul parental și care sunt clauzele pe care le cuprinde?
10. În ce condiții poate avea loc redarea exercițiului drepturilor părintești?

Exemple practice:

SOLUȚII DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. Autoritatea părintească comună în ipoteza litigiilor cu elemente de extraneitate31

Prin sentinţa civilă nr. 1402/20.02.2013 pronunțată în dosarul nr. 37/55/2012, Judecătoria
Arad a respins, ca nesusţinută, acţiunea civilă formulată de reclamantul V.I. în contradictoriu cu
pârâta V.M., având ca obiect desfacerea căsătoriei; a admis cererea reconvenţională formulată de
pârâta V.M. în contradictoriu cu reclamantul V.I., având ca obiect desfacerea căsătoriei şi, în
consecinţă, a desfăcut, din vina reclamantului, căsătoria încheiată în data de 24.08.2002 în faţa
delegatului de stare civilă al Primăriei comunei V., judeţul Arad şi trecută în registrul stării
civile, stabilind ca pârâta va relua numele avut anterior căsătoriei, acela de ,,G.“; a dispus ca
autoritatea părintească cu privire la minorii V.A., născută la data de 03.12.2002, în C., Italia, şi
V.S.-C., născut la data de 08.09.2004, în M., Italia, să revină pârâtei, stabilind locuinţa acestora
la domiciliul mamei; a obligat reclamantul să plătească pârâtei, cu titlu de pensie de întreţinere
pe seama minorilor, 247,5 lei lunar (câte 123,75 lei pentru fiecare minor), începând cu data
23.05.2012 şi până la majoratul minorilor ori alte dispoziţii; a admis în parte cererea formulată
de reclamantul, pentru reglementarea modalităţii de a păstra legături personale cu minorii şi, în
consecinţă, a încuviinţat ca reclamantul să păstreze legături personale cu minorii V.A. şi V.S.-C.,
în următoarea modalitate: o lună în perioada vacanţei de vară, stabilită de comun acord de părţi,
la domiciliul reclamantului; o săptămână în vacanţa de iarnă, în anii impari în perioada 23
decembrie-30 decembrie, iar în anii pari, în perioada 31 decembrie-06 ianuarie, la domiciliul

31
Speța a fost preluată de pe portalul oficial al instanțelor de judecată www.portal.just.ro, accesat la data de 25
ianuarie 2015, întocmai cum aceasta a fost dată publicității.
reclamantului; 3 zile în anii impari, cu ocazia sărbătorilor pascale, la domiciliul reclamantului; în
toate cazurile cu obligaţia reclamantului de a lua şi aduce minorii la domiciliul pârâtei; a respins
în rest cererea şi, văzând că ambele părţi au solicitat cheltuieli de judecată ocazionate cu
prezentul litigiu constând în taxa judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu de avocaţi, faţă
de modul de soluţionare al cererilor şi de prevederile art. 276 Cod procedură civilă, a compensat
cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte capătul de
cerere privind exercitarea autorităţii părinteşti, că, deşi prin dispoziţiile noului Cod civil, se
afirmă, ca regulă, exercitarea autorităţii părinteşti în comun, în cazul de faţă finalitatea ei este
dificil de atins şi în detrimentul celor doi copii minori, care necesită, de multe ori, decizii
prompte şi concrete, dată fiind distanţa dintre domiciliile celor doi părinţi, ţinând seama şi de
recomandarea reprezentanţilor autorităţilor tutelare şi de faptul că exercitarea autorităţii părinteşti
trebuie făcută exclusiv în interesul copilului, concluziile instanţei de fond au fost că pârâta
garanţii morale şi materiale pentru creşterea şi educarea minorilor şi oferă un mediu stabil
acestora, astfel că, în temeiul art. 398 alin. (1) Cod civil, a dispus ca autoritatea părintească cu
privire la cei doi minori să fie exercitată de pârâtă, în temeiul art. 400 Cod civil, stabilind
domiciliul minorilor la mamă, părinte împreună cu care aceştia au locuit în mod statornic.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantul V.I., solicitând modificarea
sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii sale, astfel cum a fost formulată şi motivată, cu
consecinţa desfacerii căsătoriei din vina pârâtei, reluarea de către aceasta a numelui avut anterior
căsătoriei, încredinţarea minorilor către reclamant spre creştere şi educare şi stabilirea unei
contribuţii de întreţinere pe seama minorilor, în sarcina pârâtei.
Prin decizia civilă nr. 396/03.10.2013 pronunțată în dosarul cu același număr, Tribunalul Arad a
admis apelul declarat de reclamantul V.I. în contradictoriu cu pârâta V.M., împotriva sentinţei
primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus ca autoritatea părintească
asupra celor doi minori să se exercite în comun de către ambii părinţi; a menţinut celelalte
dispoziţii ale hotărârii şi a obligat pârâta V.M. la plata către reclamantul V.I. a sumei de 20 lei,
cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, referitor la exercitarea autorităţii părinteşti,
este întemeiată critica reclamantului cu privire la soluţia primei instanţe de a dispune ca aceasta
să se facă exclusiv de către mamă. Cu privire la acest aspect, tribunalul a constatat faptul că
regula în materie o constituie exercitarea în comun, de către ambii părinţi, a autorităţii părinteşti;
conform art. 397 din noul Cod civil, legiuitorul a admis pe cale de excepţie şi posibilitatea ca
autoritatea părintească să fie exercitată doar de un singur părinte, dacă există motive întemeiate,
având în vedere interesul superior al copilului (art. 398 şi art. 507 C.civ.).
În prezenta cauză, tribunalul nu a identificat un atare motiv întemeiat, care să justifice
exercitarea autorităţii părinteşti doar de către mamă, distanţa dintre domiciliile celor doi părinţi
neputând constitui un asemenea motiv, câtă vreme părţile pot comunica şi la distanţă, prin
mijloace moderne, de genul telefon, fax, internet, pentru luarea celor mai bune decizii importante
privind creşterea şi educarea minorilor; aşadar, autoritatea părintească constă în dreptul şi
îndatorirea părinţilor de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi
intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia (art.487 noul Cod civil),
motiv pentru care se impune a acorda posibilitatea ca ambii părinţi să se implice efectiv în luarea
hotărârilor importante din viaţa copiilor lor.
Drept urmare, instanţa de apel a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă în comun, de
către ambii părinţi.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâta V.M., solicitând
modificarea deciziei atacate, şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca temeinică şi legală a
hotărârii primei instanţe, privind exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de mamă, cu cheltuieli
de judecată.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304
şi art. 306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de prevederile art. 299 şi urm. C. pr. civ., coroborate cu
prevederile art. 396 şi urm. Cod civil, Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat,
Tribunalul Arad pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, pentru considerentele expuse în
cuprinsul acesteia şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în întregime.
În ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la cei doi minori ai părţilor,
raportat la starea de fapt reţinută de instanţa de apel, care nu mai poate face obiectul controlului
judiciar în prezentul recurs, potrivit formei actuale a art. 304 C.pr. civ., Curtea constată că, în
speţă, s-a făcut o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 397-398 C.civ.
Astfel, conform art. 397 C.civ., autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi,
afară de cazul în care instanţa decide altfel, iar potrivit art. 398 Cod civil, instanţa hotărăşte ca
autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, doar atunci când există
motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către un părinte reprezintă o situaţie de excepţie, ce
poate fi dispusă numai atunci când exercitarea în comun a autorităţii părinteşti ar fi contrară
interesului superior al copilului, ce trebuie să prevaleze în toate situaţiile în care instanţa de
judecată dispune cu privire la un minor, potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004, care este în acord
şi cu prevederile art. 396 Noul Cod civil, acest principiu fiind impus inclusiv în legătură cu
drepturile ce revin părinţilor copilului.
Curtea mai reține că, potrivit dispozițiilor art. 263 C.civ., astfel cum au fost clarificate
prin prevederile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 272/2004, introdus prin Legea nr. 257/2013, în
determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele: a) nevoile de
dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la
o familie; b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate; c) istoricul copilului,
având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de
violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor; d)
capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea
copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; e) menţinerea relaţiilor personale cu
persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.
Faţă de prevederile legale menţionate mai sus, curtea constată că reclamantului nu i se
poate refuza dreptul să aibă o viaţă de familie în continuare cu copiii săi minori, să vegheze la
creşterea şi educarea acestora, deoarece altfel i s-ar încălca drepturile părinteşti. Împiedicarea ori
limitarea nejustificată a legăturilor fireşti dintre minori şi tatăl lor ar afecta dreptul la respectul
vieţii de familie, aşa cum conţinutul acestui drept a fost dezvoltat în jurisprudenţa CEDO.

În speţă, s-a constatat în mod just de către tribunal că nu ar exista vreun motiv temeinic
pentru ca tatăl să fie exclus de la exerciţiul autorităţii părinteşti. Faptul că părţile locuiesc în ţări
diferite nu poate constitui un astfel de motiv, neputând fi reţinută, ca întemeiată, afirmaţia
recurentei privind imposibilitatea exercitării în comun a autorităţii părinteşti.
Această instituţie nu presupune o prezenţă fizică a părinţilor în acelaşi loc în momentul
luării unei hotărâri cu privire la persoana minorilor, şi nici acordul expres pentru fiecare act în
parte, ci o consultare a părinţilor, pentru ca, de comun acord, să fie luate măsurile cele mai bune
pentru copii cu privire la aspecte de o oarecare însemnătate, nu pentru orice act sau fapt ce
rezultă din traiul zilnic.
Ca atare, faţă de modalităţile multiple de comunicare existente în prezent, nu pot fi
reţinute argumentele pârâtei, fiind în interesul evident al copiilor ca ambii lor părinţi să se
implice activ în creşterea şi educarea lor.
Interesul superior al celor doi minori ai părţilor a fost apreciat corect de tribunal, în
funcţie de vârsta lor, de situaţia părinţilor, de dreptul de a fi crescuţi şi educaţi de ambii părinţi şi
de a se bucura de prezenţa acestora cât mai mult timp posibil, pentru a deveni adulţi echilibraţi
psihic şi emoţional. În consecinţă, se impune concluzia că interesul minorilor este acela de a nu fi
privaţi de dragostea, educaţia şi grija pe care i-o poate da fiecare dintre aceştia şi cu care fiecare
poate contribui la dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală şi socială a copiilor.
Probatoriul administrat în cauză nu a relevat un eventual pericol pentru dezvoltarea fizică
ori psihică a minorilor prin faptul că părinţi vor exercita în comun autoritatea părintească, cu atât
mai mult cu cât pârâta-recurentă, la care a fost stabilit domiciliul minorilor, locuieşte în Italia,
putând avea astfel un control direct şi concret asupra modului în care copiii vor fi educaţi şi
îngrijiţi, dar acest lucru nu trebuie să îl împiedice pe reclamant să-şi aducă o contribuţie efectivă
la creşterea copiilor săi.
Faptul că reclamantul nu a prezentat copiilor situaţia reală dintre părţi şi că nu a
supravegheat corespunzător minorii este regretabil, însă aceste aspecte prezintă relevanţă şi au
fost determinante în luarea măsurii de stabilire a domiciliului copiilor la mamă, neputând
conduce la concluzia că se impune excluderea tatălui de la exercitarea autorităţii părinteşti asupra
lor, noţiuni ce nu trebuie confundate. Chiar dacă tatăl nu s-a îngrijit adecvat de copii săi, în
perioada în care i-a supravegheat direct, acest lucru nu poate conduce automat la concluzia că nu
este capabil să ia deciziile pe care autoritatea părintească le presupune şi care, aşa cum am arătat
mai sus, se referă la aspecte de o oarecare însemnătate, nu orice act sau fapt ce rezultă din traiul
zilnic.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

 N. C. Aniței, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, București, 2012, pag.217-238

 M. Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013, pag.452-484
 M. Banciu, A.A. Banciu, Dreptul familiei conform noului Cod Civil-Curs universitar,
Editura Hamangiu, București, 2012, pag.193-222
 A. Bacaci, V.C.Dumitrache, C.C.Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea Noului Cod
Civil, Ediția a 7-a, Editura C.H. Beck, București, 2012, pag.306-341
 Fl. A. Baias, A. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentarii pe
articole, Editura C.H. Beck, București, 2012, cu articolele aferente
 T. Bodoașcă, A. Drăghici, I.Puie, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București,
2012, pag.500-539
 E. Florian, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2011, pag.281-310
 G. C. Frențiu, Comentariile Codului Civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2012,
cu articolele aferente
 G. C. Frențiu, Dreptul familiei. Practică judiciară conform noului Cod civil.
Jurisprudență C.E.D.O, Editura Hamangiu, București, 2013, pag.105-147
 S.P. Gavrilă, Instituții de dreptul familiei în reglementarea noului Cod Civil, Editura
Hamangiu, București, 2012, pag.205-211
 C.C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Editura Hamangiu, București,
2012, pag.270-294
 B. Ionescu, Exercitarea autorității părintești după divorț, Editura Universul Juridic,
bucurești, 2012
 D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București,
2011, pag. 361-422
 C. Mareș, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2013, pag.388-405
2.2. Lecţia 2:

OBLIGAȚIA LEGALĂ DE ÎNTREȚINERE

Reglementare

Art. 513. – Caracterul legal al obligaţiei de întreţinere

Obligaţia de întreţinere există numai între persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai dacă sunt întrunite
condiţiile cerute de lege.
Art. 514. – Caracterul personal al obligaţiei de întreţinere
(1) Obligaţia de întreţinere are caracter personal.
(2) Ea se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului obligaţiei deîntreţinere, dacă prin lege nu se prevede
altfel.
(3) Dreptul la întreţinere nu poate fi cedat şi nu poate fi urmărit decât în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 515. – Inadmisibilitatea renunţării la întreţinere
Nimeni nu poate renunţa pentru viitor la dreptul său la întreţinere.
Art. 516. – Subiectele obligaţiei de întreţinere
(1) Obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între
celelalte persoane anume prevăzutede lege.
(2) Dispoziţiile alin. (1) privind obligaţia de întreţinere între rudele în linie dreaptă, precum şi între fraţi şi surori
sunt aplicabile şi în cazul adopţiei.
(3) Obligaţia de întreţinere există între foştii soţi, în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 517. – Întreţinerea copilului de către soţul părintelui său
(1) Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să presteze întreţinere copilului cât timp
acesta este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.
(2) La rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreţinere celui care l-a întreţinut astfel timp de 10 ani.
Art. 518. – Obligaţia de întreţinere aparţinând moştenitorilor
(1) Moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau care i-a dat întreţinere fără a avea
obligaţia legală sunt ţinuţi, în măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului
au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel întreţinut este minor.
(2) În cazul în care sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, fiecare dintre ei contribuind la întreţinerea
minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.
Art. 519. – Ordinea de plată a întreţinerii
Întreţinerea se datorează în ordinea următoare:
a) soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar, dacă sunt mai mulţi descendenţi sau mai mulţi
ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
c) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea bunicilor.
Art. 520. – Întreţinerea în cazul desfacerii adopţiei
După încetarea adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele sale fireşti sau, după caz, de la soţul
său.
Art. 521. – Pluralitatea de debitori
(1) În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute la art. 516 sunt obligate să întreţină aceeaşi persoană,
ele vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele pe care le au.
(2) Dacă părintele are drept la întreţinere de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenţă, să pornească acţiunea
numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce împotriva celorlalţi obligaţi pentru
partea fiecăruia.
Art. 522. – Obligaţia subsidiară
În cazul în care cel obligat în primul rând la întreţinere nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile
celui care o cere, instanţa de tutelă poate obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreţinere să o completeze, în
ordinea stabilită la art. 519.
Art. 523. – Divizibilitatea întreţinerii
Când cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp, întreţinere tuturor celor îndreptăţiţi să o ceară, instanţa de tutelă,
ţinând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întreţinerea să se plătească numai
uneia dintre ele, fie ca întreţinerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptăţite să o ceară. În
acest caz, instanţa hotărăşte, totodată, modul în care se împarte întreţinerea între persoanele care urmează a o
primi.

Noțiune

Obligația legală de întreținere reprezintă îndatorirea impusă de lege unei persoane de a

asigura altei persoane mijloacele necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare,
învățătură și pregătire profesională (art.530 C.civ.).

Natura juridică

Denumirea dată de legiuitor acestei obligații anticipează natura sa juridică, aceasta fiind
una legală. Din acest punct de vedere ea nu poate fi confundată cu obligația de întreținere
reglementată de art.2254-2263, care are o natură convențională și care este supusă unui alt regim
juridic decât obligația legală de întreținere.

legală – aceasta există numai între persoanele

prevăzute de lege (art.513 C.civ.)

personală – caracter expres prevăzut de art.514 alin.1

C.civ.

Caracterele succesivă (art.517, art.533 C.civ.) obligației

de întreținere
variabilă (art.531 C.civ.)

divizibilă (art.521 C.civ.)

a) Obligația de întreținere are caracter legal datorită faptului că aceasta este expres
prevăzută de lege și există numai în condițiile, între persoanele și în ordinea prevăzută de
lege.

b) Obligația de întreținere are caracter personal, aceasta nefiind datorată decât persoanei
îndreptățită a o primi, dând naștere unui drept incesibil și insesizabil, aspect reglementat
expres de art.514 C.civ..

c) Obligația de întreținere are caracter succesiv, caracter care reiese din reglementarea
art.533 C.civ., care prevede faptul că pensia de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la
termenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre
judecătorească..

d) Obligația de întreținere are caracter variabil, cuantumul acesteia putând fi modificat în

timp de către instanța de tutelă, în funcție de mijloacele celui care prestează întreţinerea şi
nevoia celui care o primeşte (art.531 alin.1 C.civ.).

e) Obligația de întreținere are caracter divizibil, caracter care este consacrat din punct de
vedere legal în cuprinsul art.1424 din C.civ., potrivit căruia obligația este divizibilă de
plin drept, afară numai dacă indivizibilitatea nu a fost stipulată în mod expres ori dacă
obiectul obligaţiei nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare materială sau
intelectuală. Așadar, coroborând aceste dispoziții cu art.521 din C.civ., care prevede că
în cazul în care există mai multe persoane obligate să întrețină aceeași persoană, ele vor
contribui la plata întreținerii, proporțional cu mijloacele pe care le au.

Persoanele între care există obligația legală de întreținere

soț și soție

rudele în linie dreaptă

Obligația există frați și surori

între:
foștii soți

soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt

soț

moștenitorii unei persoane care a fost obligată la întreținerea

unui copil sau care i-a dat întreținere fără a fi obligată și
copilul respectiv.
a) Obligația de întreținere dintre soț și soție - aceasta se fundamentează pe legăturile care
se nasc între soți ca urmare a încheierii căsătoriei, dar și pe obligația acestora de a-și
acorda unul celuilalt sprijin material reciproc, reglementată de art.325 C.civ..

b) Obligația de întreținere existentă între rudele în linie dreaptă – din acest punct de
vedere, obligația este datorată atât între rudele în linie dreaptă ascendentă cât și
descendentă. Datorită faptului că adopția produce aceleași efecte ca și rudenia firească,
obligația de întreținere există și între adoptat și adoptator precum și între ascendenții sau
descendenții acestora.

c) Obligația de întreținere dintre frați și surori – întrucât legea nu distinge, această

obligație există indiferent de faptul că aceștia sunt frați din căsătorie sau din afara
căsătoriei, numai în linie maternă sau numai în linie paternă.

d) Obligația de întreținere între foștii soți – se naște atunci când unul dintre foștii soți se
află într-o stare de nevoie datorată unei incapacități de muncă survenită înainte de
căsătorie, în timpul căsătoriei sau cel mult într-un an de la data desfacerii căsătoriei, cu
condiția ca în acest din urmă caz, incapacitatea să fie cauzată de o împrejurare aflată în
legătură cu căsătoria (art.389 alin.2 C.civ.). Această obligație subzistă timp de 1 an de la
data desfacerii căsătoriei, când divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre
soți. În celelalte cazuri, obligația subzistă până la recăsătorirea soțului creditor al acestei
obligații.

e) Obligația de întreținere există în sarcina soțului care a contribuit la întreținerea

copilului celuilalt soț pe perioada cât acesta este minor, în cazul în care părinții lui firești
sunt dispăruți, au murit sau se află în nevoie (art.517 C.civ.). În mod simetric a fost
instituită și obligația de întreținere în sarcina copilului care a primit o astfel de întreținere
de la soțul unuia dintre părinții săi, însă numai pentru o perioadă de maxim 10 ani,
desigur cu respectarea celorlalte condiții prevăzute de lege în această materie.

f) Obligația de întreținere existentă între moștenitorii unei persoane care a fost obligată
la întreținerea unui copil sau care i-a dat întreținere fără a fi obligată și copilul
respectiv – aceasta se datorează numai dacă părinții firești ai copilului au murit, sunt
dispăruți ori sunt în nevoie și numai pe durata minorității copilului respectiv (art.518 alin.1
C.civ.) și numai în măsura valorii bunurilor moștenite.

existența stării de nevoie

 Condițiile obligației
de întrețiere privind imposibilitatea de a se întreține din munca sau
creditorul bunurile sale

comportament corespunzător.

a) Existența stării de nevoie este o condiție absolut necesară pentru a lua naștere obligația
de întreținere, și constă în neputința creditorului acestei obligații de a-și procura singur
cele necesare traiului de zi cu zi.
În acest sens, cel care solicită întreținerea, este obligat să dovedească această stare
de nevoie, putând apela la orice mijloc de probă.

b) Imposibilitatea de a se întreține din munca sau bunurile sale este acea condiție impusă
de legiuitor pentru a nu se ajunge în situația unui abuz. Astfel, persoana care nu este
capabilă să muncească din diferite motive și nici să își asigure cele necesare traiului din
bunurile pe care le deține, ajunge într-o stare de nevoie care determină apariția dreptului
de a primi întreținere din partea celor obligați prin lege să i-o ofere.

c) Comportamentul corespunzător al creditorului obligației de întreținere este reglementat

în mod expres la art.526 alin.1 C.civ., articol potrivit căruia nu se poate pretinde
întreținere de către cel care se face vinovat față de cel obligat la întreținere, de fapte
grave, contrare legii sau bunelor moravuri.

Ordinea în care se datorează întreținerea

Sunt situații în care există mai multe categorii de debitori obligați la plata
întreținerii, motiv pentru care legiuitorul a considerat oportun să stabilească ordinea în care
aceștia vor fi obligați s-o presteze, pornind de la elementul special al legăturilor dintre
subiecții obligației de întreținere. Astfel, aceștia vor avea dreptul de a primi, respectiv de a
presta întreținerea numai în condițiile și în ordinea prevăzute de lege.
Astfel că, ori de câte ori se naște dreptul de a primi întreținere, creditorul acesteia
va putea solicita ca aceasta să-i fie acordată numai de la cel dintâi debitor prevăzut de lege,
iar în cazul în care acesta prezintă dovezi din care reiese faptul că nu o poate presta,
creditorul inițial va putea cere plata întreținerii de la debitorul subsecvent.
Art. 519 C.civ prevede faptul că întreținerea se va datora în următoarea ordine:
prima categorie: soții și foștii soți îşi datorează întreţinere
înaintea celorlalţi obligaţi;
 a doua categorie: descendentul este obligat la întreţinere
înaintea ascenden-tului, iar, dacă sunt mai mulţi descendenţi
sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat înaintea
celui mai îndepărtat;

a treia categorie: fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după

părinţi, însă înaintea bunicilor.

Prin urmare, creditorul obligației de întreținere nu are dreptul de a alege de la care dintre
debitorii prevăzuți la art.516 C.civ. să solicite plata obligației de întreținere, ci el este constrâns prin
dispozițiile art. 519 C.civ. să respecte ordinea prevăzută de lege în acest sens. Subsidiar, când cel
obligat mai întâi la plata întreținerii nu are mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui care
o cere, instanţa de tutelă poate obliga pe celelalte persoane îndatorate la întreţinere să o completeze
(art. 522 C.civ.).
De asemenea, pot exista situații în care apare pluralitatea de debitori. Acest lucru semnifică
faptul că mai multe persoane sunt obligate, potrivit legii, să întrețină o anumită persoană, caz în care
acestea vor contribui la plata întreţinerii, proporţional cu mijloacele pe care le au (art. 521 alin.1
C.civ.).
Când cel obligat nu poate presta, în acelaşi timp, întreţinere tuturor celor îndreptăţiţi să o
ceară, instanţa de tutelă, ţinând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca
întreţinerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreţinerea să se împartă între mai multe
sau toate persoanele îndreptăţite să o ceară. În acest caz, instanţa hotărăşte, totodată, modul în care se
împarte întreţinerea între persoanele care urmează a o primi (art.523 C.civ.).

Condiţiile obligaţiei de întreţinere

Reglementare

Art. 524. – Creditorul întreţinerii

Are drept la întreţinere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreţine din munca sau din bunurile sale.
Art. 525. – Dreptul la întreţinere al minorului
(1) Minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar
dacă ar avea bunuri.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care părinţii n-ar putea presta întreţinerea fără a-şi primejdui propria lor existenţă,
instanţa de tutelă poate încuviinţa ca întreţinerea să se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu
excepţia celor de strictă necesitate.
Art. 526. – Comportamentul necorespunzător
(1) Nu poate pretinde întreţinere acela care s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la întreţinere de fapte grave,
contrare legii sau bunelor moravuri.
(2) Acela care se află în stare de nevoie din culpa sa, poate cere numai întreţinerea de strictă necesitate.
Art. 527. – Debitorul întreţinerii
(1) Poate fi obligat la întreţinere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi
aceste mijloace.
(2) La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de veniturile şi bunurile acestuia,
precum şi de posibilităţile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale.
Art. 528. – Dovada stării de nevoie
Starea de nevoie a persoanei îndreptăţite la întreţinere, precum şi mijloacele celui care datorează întreţinere pot fi
dovedite prin orice mijloc de probă.

existența mijloacelor necesare sau posibilitatea de a

dobândi mijloacele necesare prestării obligației
Condițiile obligației
de întreținere privind
debitorul
să se afle printre persoanele prevăzute de lege ca debitor
al obligației.

a) Existența mijloacelor necesare sau posibilitatea de a dobândi mijloacele necesare

prestării obligației reprezintă o condiție esențială pentru a putea acorda întreținere
unei alte persoane, în caz contrar el neputând fi obligat la prestarea acesteia. În
situația în care acesta dispune de toate mijloacele necesare pentru a presta obligația
sau există posibilitatea de a le dobândi, acesta va fi obligat la întreținere proporțional
cu mijloacele de care dispune.

b) Să se afle printre persoanele prevăzute de lege ca debitor al obligației de întreținere,

mai mult chiar, să nu existe înaintea sa o altă persoană obligată la prestarea
întreținerii, întrucât art.519 din C.civ. stabilește ordinea în care această obligație este
datorată, iar art.516 din C.civ. prevede care sunt subiectele obligației de întreținere.

Executarea obligației de întreținere

Reglemenare

Art. 529. – Cuantumul întreţinerii

(1) Întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti.
(2) Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un
copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.
(3) Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreună cu întreţinerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu
poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat.
Art. 530. – Modalităţile de executare
(1) Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor
pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională.
(2) Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bună-voie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin
plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani.
(3) Pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar
al celui care datorează întreţinere. Dispoziţiile art. 529 alin. (2) şi (3) rămân aplicabile.
Art. 531. – Modificarea şi încetarea pensiei de întreţinere
(1) Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui care prestează întreţinerea şi nevoia celui care o
primeşte, instanţa de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de întreţinere sau poate hotărî
încetarea plăţii ei.
(2) Pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
Art. 532. – Data de la care se datorează pensia de întreţinere
(1) Pensia de întreţinere se datorează de la data cererii de chemare în judecată.
(2) Cu toate acestea, pensia poate fi acordată şi pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea cererii de
chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului.
Art. 533. – Plata pensiei de întreţinere
(1) Pensia de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la termenele convenite de părţi sau, în lipsa acordului lor, la
cele stabilite prin hotărâre judecătorească.
(2) Chiar dacă creditorul întreţinerii a decedat în perioada corespunzătoare unei rate, întreţinerea este datorată în
întregime pentru acea perioadă.
(3) De asemenea, părţile pot conveni sau, dacă sunt motive temeinice, instanţa de tutelă poate hotărî ca întreţinerea
să se execute prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile de întreţinere ale celui îndreptăţit pe
o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea în măsura în care debitorul
întreţinerii are mijloacele necesare
acoperirii acestei obligaţii.
Art. 534. – Restituirea întreţinerii nedatorate
Dacă, din orice motiv, se dovedeşte că întreţinerea prestată, de bunăvoie sau ca urmare a unei hotărâri
judecătoreşti, nu era datorată, cel care a executat obligaţia poate să ceară restituirea de la cel care a primit-o sau
de la cel care avea, în realitate, obligaţia să o presteze, în acest din urmă caz, pe temeiul îmbogăţirii fără justă
cauză.

Cuantumul întreținerii este stabilit în art.529 C.civ., potrivit cu nevoia celui care o
solicită și cu mijloacele celui care urmează a o plăti. Altfel spus, instanța va aprecia cuantumul
acesteia de la caz la caz. Totuși, pentru a exista un echilibru în acest sens, există situații pentru
care legiuitorul a stabilit în mod concret care este modalitatea de calcul a acestei prestații:

În cazul în care întreținerea este datorată de un părinte copilului său, cuantumul obligației nu
poate depăși:

1/4 din venitul său lunar net pentru un copil

1/3 din venitul său lunar net pentru doi copii
1/2 din venitul său lunar net pentru trei sau mai mulți copii

În cazul în care întreținerea este datorată de părinte atât copiilor cât și altei persoane, în mod
cumulativ cuantumul obligației nu poate depăși:

1/2 din venitul său lunar net

 Modificarea cuantumului obligației de întreținere se face potrivit legii, atunci când
intervine o schimbare în ceea ce privește mijloacele celui care prestează întreținerea și nevoia
celui care o primește, aceasta putând fi micșorată, mărită sau se poate dispune chiar încetarea sa
(art.531 alin.1 C.civ.).

Modalitatea de executare a obligației de întreținere :

în natură – prin asigurarea celor necesare traiului și a cheltuielilor de

educare, învățătură și pregătire profesională, după caz;

sub forma pensiei de întreținere – concretizată într-o sumă de bani

dispusă de instanță, atunci când obligația nu se execută de bună voie, în
natură.

Data de la care se datorează pensia de întreținere este data cererii de chemare în

judecată (art. 532 alin.1 C.civ.). Atunci când însă cererea de chemare în judecată a fost întârziată
din culpa debitorului, pensia poate fi acordată și pentru o perioadă anterioară.

Restituirea întreținerii operează dacă, din orice motiv se dovedește că întreținerea

prestată nu era datorată, chiar și în cazul în care aceasta a fost făcută de bunăvoie (art.534 C.civ.).
Astfel, cel care a executat obligația poate cere înapoierea întregii sume de la cel care a
primit-o sau de la cel care avea obligația să o presteze, acșiune întemeiată pe îmbogățirea fără
justă cauză.

DICȚIONAR32

Obligația legală de întreținere = îndatorirea impusă de lege unei persoane de a asigura altei
persoane mijloacele necesare traiului, precum și a mijoacelor necesare educării, învățăturii și
pregătirii profesionale, fundamentată pe sentimente de solidaritate și întrajutorare care
caracterizează relațiile de familie;

Cuantumul obligației de întreținere pentru copil = suma stabilită până la ¼ din venitul lunar
net al celui obligat, când întreținerea este datorată unui copil, 1/3 pentru doi copii, și ½ pentru
trei sau mai mulți copii. Aceste plafoane sunt maxime și ele nu se acordă de instanțele
judecătorești în mod automat. Obligația de întreținere se datorează chiar și de către părintele
pensionat, cuantumul fiind stabilit în raport de suma primită cu titlu de pensie de către debitorul
acestei obligații;

32
Toate definițiile termenilor juridici explicați în cadrul rubricii „dicționar” au fost preluate din B.D. Moloman,
Dicționar de dreptul familiei, Editura Universul Juridic, 2012
Stare de nevoie = stare de fapt în care se află o persoană care nici nu posedă și nici nu își poate
procura cele necesare asigurării traiului.

Teste de autoevaluare:

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce este obligația legală de întreținere?

2. Care sunt caracterele obigației de întreținere?
3. Care sunt persoanele între care există obligația legală de întreținere?
4. Ce se înțelege prin starea de nevoie a creditorului obligației de întreținere?
5. În ce condiții se naște obligația de întreținere în sarcina soțului față de copilul celuilalt
soț?
6. În ce condiții există obligația de întreținere între foștii soți?
7. Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească creditorul obligației de întreținere
pentru a putea beneficia de aceasta?
8. Care este ordinea în care se datorează întreținerea?
9. Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească debitorul pentru a putea fi obligat
la întreținere?
10. Care este modalitatea de executarea a obligației de întreținere?

SPEȚE

1. Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg

X și Y sunt divorțați și au împreună doi copii minori. Apropiindu-se sărbătorile de iarnă,

X și Y se pun de acord să cumpere împreună cadourile pentru copiii lor și stabilesc în acest sens
un loc de întâlnire pentru a porni împreună spre magazinul de jucării. În timp ce traversau strada,
un șofer grăbit aflat la volanul autoturismului său, îi lovește grav pe cei doi, angajați
regulamentar în traversarea străzii. În urma acestui accident, atât X cât și Y au suferit
traumatisme grave care i-a adus în incapacitatea de a mai munci și de a-și mai întreține copiii.
Precizați în sarcina cui va stabili instanța prestarea întreținerii. Argumentați.

2. Unul mie, unul ție

X și Y sunt divorțați și au împreună doi copii, unul în vârstă de 14 ani, iar celălalt în
vârstă de 17 ani. Întrucât la momentul divorțului cei doi soți s-au pus de acord ca fiecare dintre ei
să aibă în grijă pe câte unul dintre copii, instanța a dispus ca A, în vârstă de 16 ani să locuiască
cu X, iar B, în vârstă de 14 ani să locuiască cu Y. La 1 an de la pronunțarea divorțului, X
formulează o acțiune în fața instanței de judecată solicitând acesteia să-l oblige pe fostul ei soț Y,
la plata pensiei de întreținere pentru minorul A. În motivarea acținii sale aceasta a precizat faptul
că venitul ei lunar este de 2.000 lei, iar cel al fostului soț este de 3.000 lei.
Precizați care va fi soluția instanței sesizată cu această cerere. Argumentați.

3. Nicăieri nu-i ca acasă

A, în vârstă de 20 de ani, este studentul unei facultăți particulare dintr-un oraș situat la o
distanță de 300 km de domiciliul său. Tatăl acestuia, supărat fiind că fiul său nu a ales să urmeze
cursurile unei facultăți de renume situată mai aproape de domiciliul lor, unde a renunțat la
oportunitatea de a studia ocupând un loc bugetat, decide să nu îi mai acorde sprijin financiar. Pus
în această situație, A formulează o acțiune prin care solicită instanței de judecată obligarea tatălui
său la plata pensiei de întreținere.

Precizați care va fi soluția instanței. Argumentați.

Exemple practice:

SOLUȚII DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

1. Desfacerea căsătoriei. Numele soțului reclamant după divorț. Încredințare minori.

Obligația legală de întreținere a minorilor33.

Decizia nr. 1056/2014 Dosar nr. 1025/1/2014 – Înalta Curte de Casație și Justiție
Ședința publică din 27 martie 2014
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Reclamanta P.F.D. la data de 28 mai 2012, în contradictoriu cu pârâtul P.S., a solicitat ca
prin hotărâre judecătorească să se dispună desfacerea căsătoriei încheiate la data de 31 octombrie
1998 și înregistrată la Primăria municipiului Pitești, din vina exclusivă a pârâtului; să se dispună
ca după divorț reclamanta să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei; să-i fie încredințate spre
creștere și educare minorele P.A.L., născută la 21 noiembrie 1998 și P.M.B., născută la data de
16 septembrie 2004 și să fie obligat pârâtul la plata unei pensii de întreținere în beneficiul

Speța a fost preluată de pe site-ul oficial al Îaltei Curți de Casație și Justiție, www.scj.ro, accesat la data de 18
33

martie 2015, întocmai cum aceasta a fost dată publicității.

minorelor, raportat la venitul minim pe economia națională. În subsidiar, a arătat că dorește și
desfacerea căsătoriei prin acordul soților, dacă pârâtul nu se opune.
La data de 31 mai 2012 s-a înregistrat pe rolul aceleiași instanțe, sub nr. 11203/280/2012,
cererea formulată de reclamantul P.S., în contradictoriu cu pârâta P.F.D., prin care a solicitat
instanței să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de 31 octombrie 1998 la Primăria
Pitești din culpa exclusivă a pârâtei; autoritatea părintească asupra minorelor P.A.L., născută la
21 noiembrie 1998 și P.M.B., născută la data de 16 septembrie 2000, să fie exercitată de
reclamant; locuința minorelor să fie stabilită la domiciliul său; pârâta să fie obligată la plata
pensiei de întreținere în favoarea minorelor în cote procentuale, raportat la veniturile realizate de
acesta, este de acord ca pârâta să păstreze numele dobândit prin căsătorie, respectiv P.; cu
cheltuieli de judecată.
La data de 29 octombrie 2012 reclamanta-pârâtă a depus la dosarul cauzei întâmpinare
prin care a solicitat conexarea Dosarului nr. 11203/208/2012 la Dosarul nr. 10773/280/2012,
ambele aflate pe rolul Judecătoriei Pitești.
Prin încheierea de ședință din data de 14 noiembrie 2012 instanța a admis excepția de
conexitate și a dispus conexarea Dosarului nr. 11203/280/2012 la prezenta cauză.
Judecătoria Pitești, prin Sentința civilă nr. 11190 din 19 decembrie 2012 a admis în parte
acțiunile conexate, a desfăcut căsătoria înregistrată în data de 31 octombrie 1998 în registrul de
stare civilă al Primăriei municipiului Pitești, din vina ambilor soți, a luat act de înțelegerea
părților ca reclamanta-pârâtă să păstreze și după desfacerea căsătoriei numele purtat în timpul
căsătoriei acela de P.; a dispus ca autoritatea părintească în privința minorelor, A.L., născută la
data de 21 noiembrie 1998 și M.B., născută la data de 16 septembrie 2004 să fie exercitată de
ambii părinți; a stabilit locuința minorelor A.L. și M.B. la mamă, în Pitești, județul Argeș și l-a
obligat pe tată să plătească în favoarea minorelor 33% din venitul minim pe economie, cu titlu de
pensie de întreținere începând cu data pronunțării prezentei sentințe și până la majoratul acestora.
Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea reclamantei-pârâte cu privire la atribuirea
beneficiului spațiului de locuit.
Împotriva sentinței civile sus-menționate a declarat apel reclamanta P.F.D., criticând-o
pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 106 din 30 mai 2013, Tribunalul Argeș, secția civilă, a admis
apelul declarat, a schimbat în parte sentința în sensul că a dispus ca autoritatea părintească în
privința minorelor să fie exercitată numai de mama reclamantă, fiind menținute celelalte
dispoziții ale sentinței.
Împotriva deciziei pronunțată de tribunal, în termen legal a declarat recurs pârâtul P.S..
Prin Decizia civilă nr. 222 din 30 ianuarie 2014, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a
respins, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-pârât P.S..
Împotriva deciziei menționate mai sus a declarat recurs pârâtul P.S., înregistrat la Înalta
Curte de Casație și Justiție la data de 4 februarie 2014.
La data de 28 februarie 2014, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității
recursului, pe care a apreciat-o ca fiind întemeiată și a admis-o ca atare, prin Decizia nr. 720 din
28 februarie 2014.
Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut că hotărârea recurată de reclamant este o
decizie dată de o instanță de recurs și, prin urmare, nu poate forma obiect al unui nou recurs.
Potrivit pct. 4 al art. 377 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile date în recurs sunt hotărâri
irevocabile situație în care, din coroborarea acestui text de lege cu dispozițiile art. 299 C. proc.
civ., rezultă că recursul declarat împotriva Deciziei civile nr. 222 din 30 ianuarie 2014 a Curții de
Apel Galați, secția conflicte de muncă și asigurări sociale este inadmisibil.
Împotriva acestei decizii a formulat, la data de 5 martie 2014 (data poștei) contestație în
anulare P.S..
În motivare a arătat că motivele sale de recurs erau temeinice, întrucât mama copiilor,
respectiv P.F.D. nu este capabilă să educe cele două minore. A mai susținut și că aceasta i-a
înscenat infracțiunea pentru care a fost cercetat. A solicitat admiterea contestației, rejudecarea
recursului și, pe fond, admiterea pretențiilor sale.
La termenul de judecată din data de 27 martie 2014 Înalta Curte a supus dezbaterii
excepția inadmisibilității contestației în anulare.
Înalta Curte, analizând cu prioritate excepția inadmisibilității contestației în anulare în
temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., o găsește incidentă speței pentru următoarele
considerente:
Căile de atac și condițiile în care acestea pot fi exercitate, sunt reglementate prin norme
de ordine publică, deoarece legiuitorul a avut în vedere interesul general de a înlătura orice cauze
care ar putea ține în loc, în mod nedefinit, judecata unui proces.
Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, ce poate fi exercitată
doar pentru ipotezele expres determinate prin dispozițiile art. 317 C. proc. civ. (contestația în
anulare obișnuită, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre irevocabilă) și ale art. 318 C. proc.
civ. (contestația în anulare specială, al cărei obiect poate fi numai o hotărâre a instanței de
recurs).
Cazurile în care poate fi promovată contestația în anulare obișnuită sunt două: când
procedura de chemare a părții pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu
cerințele legii și când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare
la competență.
Contestația în anulare specială, la rândul său, poate fi promovată în două ipoteze: când
dezlegarea dată recursului este rezultatul unei greșeli materiale și când instanța, respingând
recursul ori admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de
casare.
Textul are în vedere greșelile materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale
judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau
reaprecierea probelor.
Prin urmare, pe calea contestației în anulare nu pot fi valorificate decât nereguli
procedurale, iar nu relative la dezlegarea dată de instanță fondului raportului juridic dedus
judecății.
Așadar, sunt condiții de admisibilitate atât cele referitoare la hotărârea ce poate face
obiectul acestei căi de atac, cât și cele privind motivele ce pot fi valorificate prin introducerea
contestației în anulare și care sunt indisolubil legate de considerentele deciziei atacate.
Or, în speță, criticile formulate de contestator nu vizează niciuna din neregulile
procedurale prevăzute expres și limitativ de art. 317 și 318 C. proc. civ., ci sunt, în esență,
aceleași critici, vizând fondul cauzei, invocate și prin cererile de recurs împotriva modului în
care instanța de apel a soluționat chestiunea referitoare la custodia celor două minore rezultate
din căsătoria părților.
Legea nu a urmărit, însă, prin reglementarea căii de retractare a contestației în anulare să
deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță, pe motivul
că s-a stabilit eronat situația de fapt ori s-a aplicat greșit legea.
 Ca atare, criticile formulate de recurent nu se încadrează în dispozițiile art. 317 și 318 C.
proc. civ., niciuna din aceste critici neavând legătură cu neregulile procedurale prevăzute de
textele menționate ca motive de contestație în anulare.
Așa fiind, față de considerentele anterior expuse, Înalta Curte va respinge contestația în
anulare, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul P.S. împotriva
Deciziei civile nr. 720 din 28 februarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2014.

2. Convenţie cu privire la modalitatea de plată a obligaţiei de întreţinere. Condiţii pentru

validare de către instanţă. Posibilitate compensare cu o altă creanţă, de natură diferită34

Prin decizia civilă nr. 188/A/16.05.2013, Tribunalul Arad – Secţia Civilă a respins apelul
declarat de B. (fostă G.) R.D. împotriva sentinţei civile nr. 1351/19.12.2012 pronunţată de
Judecătoria Arad şi a obligat-o pe aceasta să-i plătească intimatului G.F. suma de 500 lei
cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că la aceeaşi dată cu înregistrarea
acţiunii de divorţ (7 ianuarie 2013), părţile au încheiat 3 convenţii sub semnătură privată prin
care, în esenţă, au reglementat stingerea obligaţiilor reciproce decurgând din starea de
coproprietate pe cote-părţi asupra unui imobil dobândit înainte de încheierea căsătoriei şi din
existenţa în acel imobil a unor bunuri proprii ale fiecărei părţi.
În cele trei convenţii se prevede achitarea în avans de către pârât, pentru perioada 1
ianuarie 2013 – 31 decembrie 2014, a sumei lunare de întreţinere stabilite de părţi la 1000 lei
pentru această perioadă şi la 25% din veniturile nete ale pârâtului pentru perioada următoare, pe
seama fetiţei părţilor.
Ca motivaţie a acestei înţelegeri a părţilor cu privire la pensia de întreţinere datorată de
pârât minorei, în convenţia nr.7/7.01.2013 (ultima în ordine cronologică dintre cele 3 convenţii)
se arată că în acest fel se stinge datoria pe care o are reclamanta faţă de pârât, iar reclamanta a
precizat în apel că este vorba de contravaloarea investiţiilor la imobil pe care exclusiv pârâtul le-
a realizat înainte de încheierea căsătoriei părţilor (în perioada 01.03 – 15.05.2007).
Prima instanţă a reţinut în mod corect că respectivele convenţii nu au fost atacate în
instanţă şi, ca atare, produc efecte juridice, eronată fiind, însă, potrivit celor desluşite în apel,
menţiunea că reclamanta a încasat pensia convenită pentru perioada 1 ianuarie 2013 – 31
decembrie 2014 în avans.
Potrivit art. 1270 din Codul civil, contractul valabil încheiat are putere de lege între
părţile contractante; instanţa nu a fost sesizată cu constatarea nulităţii convenţiilor, iar, în raport
cu interesul particular ocrotit de art. 515 Cod civil – cel al creditorului întreţinerii în general, fie
acesta major ori minor – nu este incidentă sancţiunea nulităţii absolute.
34
Speța a fost preluată de pe portalul oficial al instanțelor de judecată www.portal.just.ro, accesat la data de 4
aprilie 2015, întocmai cum aceasta a fost dată publicității.
 Pe de altă parte, în speţă nu este vorba despre o renunţare a minorului la întreţinere, ci
despre o înţelegere privind suportarea acesteia, temporar, doar de către unul dintre debitorii
solidari, înţelegere ce trebuie analizată prin prisma dispoziţiilor Noului Cod civil, iar nu în
considerarea unei practici şi doctrine judiciare generate de vechea legislaţie.
S-a avut în vedere, în primul rând, că părţile au exercitat şi exercită în comun autoritatea
părintească, ceea ce implică, printre altele, îndatoriri privind ocrotirea persoanei şi bunurile
copilului şi, în general, a drepturilor acestuia.
Cu toate acestea, noua reglementare precizează clar la art. 530 Cod civil că obligaţia de
întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi după caz, a cheltuielilor
pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională, aşadar nu este privită de legiuitor ca un
instrument de economisire în favoarea creditorului.
Pe de altă parte, conform art. 499 din Codul civil, obligaţia de întreţinere revine tatălui şi
mamei în solidar, iar, în caz de neînţelegere, întinderea, felul şi modalităţile de executare a
obligaţiei de întreţinere se stabilesc de instanţă, cu alte cuvinte ab initio părinţii au obligaţia de a
hotărî împreună asupra acestor aspecte, fără a se considera că prin aceasta s-ar leza în vreun fel
interesele copilului.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 533 din Codul civil ce prevăd posibilitatea plăţii
pensiei de întreţinere la termenele convenite de părţi, ori plata anticipată a unei sume globale
chiar pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea.
Este important de semnalat că în ipoteza divorţului art. 402 din Codul civil prevede
obligaţia instanţei de a stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, învăţătură şi
pregătire profesională a copiilor, ceea ce raportat la speţa pendinte ar pune în discuţie caracterul
necesar al alocării unei sume lunare de aproximativ 1700 lei unui copil de 3 ani, dat fiind că
potrivit art. 529 alin. (1) din Codul civil, întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o
cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti, prin prisma celui de-al doilea criteriu
reclamantei revenindu-i proporţional cu veniturile sale, o obligaţie de plată de aproximativ 700
lei lunar.
Prin luarea în considerare a dispoziţiilor legale sus-menţionate, dar şi a dispoziţiilor de
drept comun prevăzute la art. 1599 şi art. 1605 din Codul civil privind preluarea datoriei,
tribunalul a concluzionat că înţelegerea părţilor privind cuantumul şi perioada plăţii întreţinerii în
favoarea copilului minor corespunde intereselor acestuia şi a fost în mod corect valorificată de
prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta G.R.D., solicitând
modificarea ei şi a sentinţei în parte, respectiv obligarea pârâtului G.F. la plata pensiei de
întreţinere pentru minora E.-I., începând cu data de 1.01.2013.
Prin decizia civilă nr. 1368 din 22 octombrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în
dosarul nr. 134/55/2013, se constată că recursul declarat în cauză este fondat.
Criticile reclamantei vizează în mod exclusiv momentul de la care pârâtul trebuia obligat la
întreţinere pentru fiica minoră a părţilor, E.-I., în opinia sa acest moment trebuind să fie
1.01.2013, iar nu data de 1.01.2015, astfel cum instanţele au statuat.
Luarea în considerare a acestui moment de stabilire, pe cale judiciară, a obligaţiei de
întreţinere impuse pârâtului a plecat de la interpretarea în context a celor trei convenţii încheiate
între părţi la data de 7.01.2013 (deci în chiar ziua înregistrării acţiunii la Judecătoria Arad) pe
care instanţele le-au analizat, în mod corect, nu ca obiect al acţiunii, ci în virtutea valorii lor de
mijloace legale de probă.
Din acest punct de vedere nu se poate confirma nelegalitatea hotărârilor despre care
vorbeşte reclamanta în recursul său, neputându-se vorbi astfel despre o depăşire a cadrului
procesual în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. pr. civ., invocat ca unul din temeiurile juridice
ale acestui recurs.
Curtea constată că nelegalitatea hotărârilor anterioare se confirmă însă prin prisma
dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. pr. civ. referitoare la interpretarea şi aplicarea greşită a legii.
În acest sens urmează a se reţine că, în scopul de a-şi acorda reciproc şansa rezolvării civilizate şi
amiabile a tuturor consecinţelor de ordin personal şi patrimonial ale divorţului lor, părţile au
încheiat la data de 7.01.2013 un număr de trei acte sub semnătură privată, primul din ele
(înregistrat sub. nr.5/7.01.2013) având menirea de a stabili pronunţarea divorţului pe baza
acordului soţilor, determinarea bunurilor personale şi a celor comune, cota de contribuţie la
dobândirea acestora din urmă, modalitatea de partaj a bunurilor şi de asumare a creditului bancar,
precum şi stabilirea cuantumului şi a modalităţii de plată a pensiei de întreţinere pe care pârâtul o
datorează fiicei sale minore, faptul ca ea să aibă domiciliul la mama sa şi ca părinţii să exercite în
comun atribuţiile autorităţii pe care legea le-o recunoaşte.
În privinţa pensiei, părţile au stabilit ca, pentru perioada 1.01.2013 – 31.12.2014, pârâtul
să plătească o pensie de întreţinere de 1.000 lunar (ce reprezintă 25% din salariul său net
actualizat) respectiv suma globală de 24.000 lei despre care s-a afirmat că a fost predată
reclamantei G.R.D. o dată cu încheierea convenţiei.
Pentru perioada ce va debuta cu 1.01.2015, s-a stabilit că pensia se va achita în procent de
25% din veniturile nete, conform hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa.
Aceeaşi înţelegere cu privire la modalitatea de plată a pensiei de întreţinere de către pârât a fost
consemnată şi separat, printr-o altă convenţie (înregistrată sub nr. 6/7.01.2013), în care
reclamanta G.R.D. a declarat, la fel ca şi în precedenta, că ar fi primit, cu acest titlu de la pârât
suma de 24.000 lei.
Aceste convenţii privitoare la reglementarea obligaţiei pârâtului de întreţinere a minorei
puteau fi, într-adevăr, expresia corectei interpretări a dispoziţiilor art. 533 alin. (3) C. civ., care
permite ca întreţinerea să poată fi executată prin plata anticipată a unei sume globale pentru un
anume interval de timp sau pentru întreaga perioadă pentru care se datorează întreţinerea.
Acceptarea de către instanţă, ca probă pentru statuarea asupra problemei pensiei de
întreţinere, a unei asemenea înţelegeri permise de lege nu se poate însă face întrucât unele
condiţii ale sale au fost schimbate printr-o altă convenţie (cea cu nr. 7/7.01.2013), prin care s-a
stabilit că, în schimbul stingerii datoriei pe care reclamanta G.R.D. o are faţă de pârâtul G.F., ea
să accepte neplata de către el a pensiei de întreţinere pe seama minorei G.E.-I. pentru intervalul
1.01.2013 – 31.12.2014, împrejurare care confirmă ceea ce reclamanta a susţinut constant şi
anume faptul că ea nu a primit în realitate suma de 24.000 lei cu titlu de plată anticipată şi
globală a pensiei de întreţinere cuvenită fiicei lor minore, aşa cum nereal se consemnase în
primele două acte menţionate.
De altfel, acest aspect a fost recunoscut de însuşi pârâtul G.F. la interogatoriul ce i-a fost
luat de către instanţa de apel.
Desigur că, în spiritul respectului pe care fiecare din soţi şi-l datorează chiar şi după
încetarea căsătoriei şi al încrederii pe care trebuie să o aibă în buna-credinţă cu care şi-au asumat
obligaţii reciproce prin liberul lor acord de voinţă, aceste obligaţii consemnate în cele trei
convenţii ar fi putut fi îndeplinite ca atare de către fiecare din părţi, ştiut fiind că rezolvarea pe
cale amiabilă a conflictelor este cea pe care o recomandă şi legea.
Refuzul însă al reclamantei de a da curs acestor înţelegeri complementare prin aducerea în
discuţia instanţei a problemei imputării pensiei de întreţinere cuvenită minorei, reprezintă o
dezicere a sa de termenii şi condiţiile obligaţiilor pe care şi le-a asumat în acest fel, dar impune
Curţii a constata că interpretarea în context a dispoziţiilor legale în materie a fost în mod greşit
făcută de instanţele anterioare.
Această concluzie este îndreptăţită de aceea că instituţia compensării convenţionale a
obligaţiilor nu putea opera, în primul rând, pentru faptul că cele două creanţe nu aveau caracter
de reciprocitate, respectiv pentru că părţile nu aveau fiecare în mod personal şi în acelaşi timp
atât calitatea de debitor, cât şi calitatea de creditor (în această din urmă privinţă una din obligaţii
îl avea creditor pe pârât, iar cealaltă pe fiica minoră a părţilor).
În al doilea rând, compensaţia nu putea opera nici măcar parţial prin imputarea plăţii pensiei de
întreţinere (datorată de pârât fiicei sale minore) asupra datoriei pe care reclamanta o are faţă de
el, ca urmare a partajului bunurilor comune, întrucât creanţa privind întreţinerea are caracter
insesizabil [art. 514 alin. (3) Cod civil şi art. 406 lit. d) din Codul de procedură civilă din 1865
sub imperiul căruia a debutat acţiunea, regăsit în acelaşi conţinut şi în art. 726 lit. f) din actualul
Cod de procedură civilă], fiind un drept care aparţine în mod exclusiv copilului minor şi la care,
niciunul din părinţi, în numele acestuia nu pot renunţa (art. 515 Cod civil) fie şi temporar.
Concluzionând, rezultă că luarea în considerare a pensiei de întreţinere pe care pârâtul o
datorează fiicei sale minore rămasă în grija reclamantei pentru compensarea datoriei pe care
aceasta din urmă o are faţă de el, este o înţelegere ce contravine dispoziţiilor legale menite a
proteja copilul minor şi interesele sale, motiv pentru care, chiar dacă părinţii lui şi-au asumat-o
cu bună-credinţă, nu poate produce efectele juridice pe care ei le-au dorit.
În atare condiţii, întrucât părţile au decis amiabil după investirea instanţei stabilirea
locuinţei minorei la mama sa, pârâtul va fi obligat să plătească pentru aceasta o pensie de
întreţinere în cuantumul pe care şi l-a asumat, însă începând cu data de 7.01.2013 [care este data
introducerii acţiunii şi data de referinţă în materie prevăzută de art. 532 alin. (2) Cod civil], iar nu
cu data de 1.01.2013 (cum a solicitat recurenta) sau cu data de 1.01.2015 (cum se stipula în
înţelegerea părţilor), sens în care se impune admiterea recursului reclamantei şi schimbarea, pe
cale de consecinţă, a celor două hotărâri anterioare, urmând a fi menţinute ca legale şi temeinice
celelalte dispoziţii.

3. Obligaţia de întreţinere. Stabilirea cuantumului obligaţiei de întreţinere datorate de

către debitor prin includerea în venitul lunar net luat în calcul şi a unor sume de bani cu
destinaţie specială, precum norma de hrană35.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 25.06.2013, reclamanta Prin
cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 25.06.2013, reclamanta I.M.D, a solicitat,
în contradictoriu cu pârâtul V.D.A, ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună
majorarea pensiei de întreţinere stabilită în favoarea minorului V.Y.G, în raport cu veniturile
lunare realizate de pârât.
În motivarea cererii, reclamanta a susţinut că prin dispozitivul sentinţei civile nr. x din
data de ……, pronunţată de J.O în dosarul nr. …. , pârâtul a fost obligat să plătească, în
beneficiul minorului V.Y.G., o pensie de întreţinere în cuantum de … lei lunar, începând cu data
de ….. şi până la împlinirea vârstei de 18 ani.

35
Speța a fost preluată de pe portalul oficial al instanțelor de judecată www.portal.just.ro, accesat la data de 25
martie 2015, întocmai cum aceasta a fost dată publicității.
 A precizat că pârâtului i s-au majorat substanţial veniturile salariale la locul de muncă şi
că acesta din urmă nu contribuie cu nimic în plus la creşterea şi nevoile actuale ale minorului,
precizând, de asemenea, că suma de … lei reprezentând pensie de întreţinere, stabilită anterior,
nu mai corespunde în raport cu veniturile majorate ale pârâtului.
Cererea nu a fost motivată în drept.
În dovedire, a depus copie de pe sentinţa minori şi familie nr. … din …., în copie
certificată pentru conformitate cu originalul.
La data de …, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii
formulate de reclamantă.
În motivare, a arătat că de la pronunţarea sentinţei nr. … din … şi până în prezent, venitul
acestuia s-a majorat doar cu 7%, începând cu data de …, conform HG privind revenirea salariilor
bugetarilor la nivelul din iunie 2010, când au fost reduse cu 25%, astfel că nu i-au crescut
substanţial veniturile.
A mai arătat că reclamanta se află în concediu pentru creşterea copilului, fiind remunerată
cu suma de … lei lunar, 200 lei alocaţia copilului, şi primeşte si … lei pensia de întreţinere din
partea acestuia, în total rezultând un venit de … lei lunar, care acoperă nevoile unui copil de 1 an
şi 8 luni.
În continuare, a mai precizat că deţine un credit de nevoi personale la BRD nr. … din
data de …, cu o rată lunară de … lei şi o descoperire de card acordată în …., în suma de … lei,
cu rată lunară de … lei, precum şi un credit la Raiffeisen Bank în valoare de … lei, cu o rată de
… lei.
A mai menţionat că nu deţine locuinţă personală în O., astfel că este nevoit să plătească
chirie şi utilităţi în cuantum de 300 lei lunar, arătând totodată că o mărire a cuantumului pensiei
de întreţinere nu i-ar mai asigura un venit minim pentru a se putea întreţine.
De asemenea, a mai susţinut că reclamanta nu îi permite să aibă legături personale cu
minorul, dar are pretenţii la o pensie de întreţinere mărită, astfel încât a şi chemat-o în judecată
pentru stabilirea programului de vizită asupra minorului.
În dovedire, a anexat grafic cu rată lunară de la Raiffeisen Bank (f. 10-11), adresa de la BRD cu
suma ratelor lunare (f. 9)..
La data de …, reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a menţionat că
pârâtul nu contribuie cu nimic la creşterea minorului şi nici nu ziua acestuia nu a dorit să fie
prezent.
A mai arătat că minorul creşte pe zi ce trece, iar cheltuielile sunt din ce în ce mai mari
întrucât plăteşte şi căminul copilului unde va merge din data de …, aceste cheltuieli ajungând la
suma de 500 lei.
A menţionat că datoriile pe care le are pârâtul nu le-a făcut pentru minor, astfel că n-ar
trebui luate în considerare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a reţinut următoarele:
Prin sentinţa minori şi familie nr. … din data de …, pronunţată în dosarul nr. …, a fost
desfăcută căsătoria dintre reclamanta din prezenta acţiune şi pârâtul VDA, a fost stabilită
locuinţa minorului VYG la domiciliul reclamantei, autoritatea părintească revenind ambilor
părinţi şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei, în beneficiul minorului, suma de … lei
lunar, începând cu data de … şi până la împlinirea vârstei de 18 ani.
Potrivit art. 525 C. civ, minorul poate cere întreţinere de la părinţii săi dacă se află în stare de
nevoie, şi nu se poate întreţine din munca sa, iar potrivit art. 499 C. civ, ambii părinţi sunt
obligaţi să acorde întreţinere copiilor lor minori, în raport cu nevoile acestora.
Instanţa constată că în materia obligaţiilor legale de întreţinere, hotărârea judecătorească nu
beneficiază de autoritate de lucru judecat, art. 531 alin. 1 C. Civ. prevăzând că, în situaţia în care
se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui care prestează întreţinerea şi nevoia
celui care o primeşte, instanţa de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de
întreţinere sau poate hotărî încetarea plăţii ei.
Prin urmare, modificarea cuantumului sumei datorate cu titlu de pensie de întreţinere se
stabileşte în funcţie de două criterii: nevoile de creştere şi educare ale copilului, care cresc odată
cu vârsta, şi nivelul veniturilor debitorului.
În cauza de faţă, instanţa reţine că situaţia de fapt avută în vedere la momentul
pronunţării hotărârii judecătoreşti de stabilire a pensiei de întreţinere s-a modificat în sensul că,
pe de o parte, necesităţile minorului sunt în continuă creştere, iar pe de altă parte, veniturile
lunare ale pârâtului s-au majorat de la data pronunţării sentinţei nr. …, aspect necontestat de
către acesta din urmă, susţinându-se, relativ la această împrejurare, doar faptul că veniturile nu i-
au crescut în mod considerabil, ci doar cu 7%.
Instanţa reţine că suma la care pârâtul este obligat în prezent, respectiv aceea de … lei
lunar pentru minorul VYG este insuficientă pentru a satisface nevoile acestuia de hrană, creştere
şi dezvoltare, nevoi care au crescut odată cu vârsta. Tot sub acest aspect, instanţa reţine că
pârâtul nu contestă faptul că nevoile minorului sunt în continuă creştere, apărările sale vizând
alte aspecte şi anume împrejurarea că reclamanta realizează şi beneficiază de un venit suficient
care să îi permită să acopere nevoile unui minor de 1 an şi 8 luni, precum şi că ratele pe care le
plăteşte lunar la bancă sunt împovărătoare şi nu i-ar permite să plătească o pensie de întreţinere
în cuantum mai ridicat decât cel stabilit anterior.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtului referitoare la veniturile reclamantei, instanţa
apreciază că aceasta este lipsită de relevanţă, întrucât dispoziţiile art. 499 C. civ. prevăd în mod
imperativ faptul că ambii părinţi sunt obligaţi să acorde întreţinere copiilor lor minori, în raport
cu nevoile acestora, astfel că nivelul veniturilor reclamantei nu îl exonerează pe celălalt părinte,
respectiv pe pârât, de îndatorirea legală de a contribui la suportarea cheltuielilor efectuate cu
creşterea minorului.
Tot astfel, instanţa consideră că ratele pe care pârâtul le are de achitat nu interesează sub
aspectul stabilirii cuantumului pensiei de întreţinere, apreciind că prevederile art. 527 alin. 2
C.civ., care statuează că la stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea (…) vor fi
avute în vedere celelalte obligaţii ale sale, se interpretează în sensul că trebuie avute în vedere
celelalte obligaţii legale ale sale, spre exemplu executarea unor alte obligaţii de întreţinere, iar nu
obligaţiile pe care acesta şi le-a asumat contractual.
Aşadar, considerând că nevoile minorului VYG au crescut de la data stabilirii pensiei de
întreţinere prin sentinţa anterior menţionată, creşterea unui minor în vârstă de 1 an şi 8 luni
necesitând efectuarea unor cheltuieli cu îmbrăcămintea acestuia având în vedere dezvoltarea
rapidă a sa, precum şi cu hrana şi dezvoltarea sa şi luând în considerare şi nivelul veniturilor
actuale ale pârâtului, evidenţiate prin răspunsul IJJ Mehedinţi la adresa efectuată de instanţă (f.
30), instanţa urmează a admite cererea reclamantei.
 În ceea ce priveşte cuantumul pensiei de întreţinere, acesta va fi stabilit, potrivit art. 529
alin. 2 C. civ, la 1/4 din venitul său lunar net de … lei. Instanţa apreciază că stabilirea obligaţiei
la cuantumul maxim permis de lege este de natură a satisface nevoile minorului şi de a respecta
principiul interesului superior al copilului, consacrat de art. 263 C.civ şi care guvernează orice
măsură dispusă cu privire la un minor. Referitor la norma de hrană în valoare de … lei de care
beneficiază pârâtul, instanţa, în temeiul art. 728 alin. 7 Cod proc. civ., constată că ea se exclude
din baza de calcul, întrucât are, în sensul prevederilor OG 26/1994, o destinaţie specială şi
expresă. Prin urmare, pârâtul va fi obligat la plata unei pensii de întreţinere majorate în cuantum
de … lei lunar.
Cu privire la data de la care se urmează a fi plătită întreţinerea, instanţa reţine că, potrivit
art. 532 alin. 1 C. civ, pensia de întreţinere se datorează de la data introducerii cererii de chemare
în judecată, respectiv de la data de ….
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondate a apelurilor formulate de către
reclamantă şi pârât.

4. Minori. Obligația de întreținere36.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe petenţii V. T. A. şi B. C. au solicitat

instanţei să ia act de acordul de mediere încheiat la data de 04.09.2013 la Birou de mediator H.
C. V.
În cuprinsul acordului de mediere încheiat la data de 04.09.2013 s-a reţinut că, din
căsătoria lor, încheiată la data de 12.12.1991, a rezultat minora V. C. V., născută la data de
29.10.2000 în Satu Mare, iar prin Sentinţa civilă nr.429/09.02.2005 a Judecătoriei Satu Mare
pronunţată în dosar nr.9202/2004 a fost desfăcută căsătoria părţilor şi că minora V. C. V. a fost
încredinţată spre creştere şi educare mamei ei.
Petenţii arată că sunt de acord ca autoritatea părintească să fie exercitată în comun de
ambii părinţi, cu privire la minora V. C. V., ambii părinţi având dreptul şi îndatorirea de
supraveghere a activităţii copilului.
De asemenea, sunt de acord ca împreună, să ia decizii cu privire la creşterea şi educarea
fiicei lor, cu privire la monitorizarea stării de sănătate şi tratarea medicală a copilului, urmând să
se informeze reciproc imediat ce apar modificări privind sănătatea psihică şi fizică a copilului.
Prin prezentul acord, părţile convin ca fiica lor să nu fie supusă niciunei forme de abuz
emoţional, fiecare dintre părinţi având obligaţia de a sprijini relaţia acesteia cu celălalt părinte şi
de a nu prezenta o imagine negativă a celuilalt părinte.
Locuinţa minorei va fi la tatăl ei B. C. S.
Contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire profesională se
va realiza în natură, părinţii, urmând să contribuie la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire
profesională, fiecare părinte asigurând copilului toate cele necesare pe perioada cât copilul va
locui la el.
Părţile stabilesc de comun acord un program de vizitare astfel:
Perioada vacanţelor de vară minora o va petrece la domiciliul mamei. Data exactă când aceasta
36
Speța a fost preluată de pe portalul oficial al instanțelor de judecată www.portal.just.ro, accesat la data de 25
martie 2015, întocmai cum aceasta a fost dată publicității.
va veni la mamă şi va pleca de la domiciliul mamei se va stabili de către părinţi de comun acord,
tatăl B.C. S. urmând a suporta cheltuielile de călătorie ale fiicei minorei.
În cauză sunt incidente dispoziţiile legale în materia medierii.
Potrivit art.59 alin.(2) din Legea nr.192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de
mediator, „părţile acordului de mediere se pot înfăţişa la instanţa judecătorească pentru a cere,
îndeplinind procedurile legale, să se dea o hotărâre care să consfinţească înţelegerea lor.
Competenţa aparţine fie judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori,
după caz, sediul oricare dintre părţi, fie judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul unde a
fost încheiat acordul de mediere. Hotărârea prin care instanţa încuviinţează înţelegerea părţilor se
dă în camera de consiliu şi constituie titlu executoriu în condiţiile legii. Dispoziţiile art. 438-441
din Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător.”
Analizând cererea formulată, prin prisma motivelor invocate, precum şi a dispoziţiilor
legale incidente în cauză şi raportat la depunerea acordului de mediere, instanţa constată că
acesta a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale, că respectă voinţa liberă şi neviciată a
ambilor soţi, şi, după verificarea expresă a consimţământului acestora, în şedinţa camerei de
consiliu din data de 12.09.2013, instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a
consfinţi înţelegerea părţilor consemnată în acordul de mediere din data de 04 septembrie 2013 la
Biroul de mediere H. C. V.
Ca atare, instanţa va lua act de înţelegerea părţilor, potrivit căreia :
Autoritatea părintească cu privire la minora V. C. V., va fi exercitată în comun de ambii părinţi,
aceştia având dreptul şi îndatorirea de supraveghere a activităţii copilului.
De asemenea, părţile sunt de acord ca împreună, să ia decizii cu privire la creşterea şi
educarea fiicei lor, cu privire la monitorizarea stării de sănătate şi tratarea medicală a copilului,
urmând să se informeze reciproc imediat ce apar modificări privind sănătatea psihică şi fizică a
copilului.
Prin prezentul acord, părţile convin ca fiica lor să nu fie supusă niciunei forme de abuz
emoţional, fiecare dintre părinţi având obligaţia de a sprijini relaţia acesteia cu celălalt părinte şi
de a nu prezenta o imagine negativă a celuilalt părinte.
Locuinţa minorei va fi la tatăl ei B. C. S.
Contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire profesională se
va realiza în natură, părinţii, urmând să contribuie la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire
profesională, fiecare părinte asigurând copilului toate cele necesare pe perioada cât copilul va
locui la el.
Părţile stabilesc de comun acord un program de vizitare astfel:
Perioada vacanţelor de vară minora o va petrece la domiciliul mamei. Data exactă când aceasta
va veni la mamă şi va pleca de la domiciliul mamei se va stabili de către părinţi de comun acord,
tatăl B.C. S. urmând a suporta cheltuielile de călătorie ale fiicei minorei.
Prin urmare, instanţa consfinţeşte înţelegerea părţilor, V. T. A., şi B. C., având ca obiect
exercitarea autorităţii părinteşti.
Ia act de înţelegerea părţilor potrivit căreia autoritatea părintească cu privire la minora V.
C. V., va fi exercitată în comun de ambii părinţi, aceştia având dreptul şi îndatorirea de
supraveghere a activităţii copilului.
 Părţile vor lua împreună decizii cu privire la creşterea şi educarea fiicei lor, cu privire la
monitorizarea stării de sănătate şi tratarea medicală a copilului, urmând să se informeze reciproc
imediat ce apar modificări privind sănătatea psihică şi fizică a copilului.
Ia act de acordul părţilor potrivit căruia fiica lor să nu fie supusă niciunei forme de abuz
emoţional, fiecare dintre părinţi având obligaţia de a sprijini relaţia acesteia cu celălalt părinte şi
de a nu prezenta o imagine negativă a celuilalt părinte.
Stabileşte locuinţa minorei la tatăl ei, B. C. S.
Contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire profesională se
va realiza în natură, părinţii, urmând să contribuie la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire
profesională, fiecare părinte asigurând copilului toate cele necesare pe perioada cât copilul va
locui la el.
Ia act de programul de vizitare stabilit de părţi de comun acord, după cum urmează:
Perioada vacanţelor de vară minora o va petrece la domiciliul mamei. Data exactă când aceasta
va veni la mamă şi va pleca de la domiciliul mamei se va stabili de către părinţi de comun acord,
tatăl B. C. S. urmând a suporta cheltuielile de călătorie ale fiicei minorei.
Ia act de renunţarea la calea de atac, conform art.404 alin.(1) C.pr.civ. Definitivă.

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

 N. C. Aniței, Dreptul familiei, Editura Hamangiu, București, 2012, pag. 200-216

 M. Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2013, pag.485-508
 A.Bacaci, V.C.Dumitrache, C.C.Hageanu, Dreptul familiei în reglementarea Noului Cod
Civil, Ediția a 7-a, Editura C.H. Beck, București, 2012, pag. 263-304
 Fl. A. Baias, A. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod Civil. Comentarii pe
articole, Editura C.H. Beck, București, 2012, cu articolele aferente
 M.Banciu, A.A. Banciu, Dreptul familiei conform noului Cod Civil-Curs universitar,
Editura Hamangiu, București, 2012, pag.171-192
 T. Bodoașcă, A.Drăghici, I.Puie, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București,
2012, pag.398-499
 E.Florian, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2011, pag.311-342
 G. C. Frențiu, Comentariile Codului Civil. Familia, Editura Hamangiu, București, 2012,
cu articolele aferente
 G. C. Frențiu, Dreptul familiei. Practică judiciară conform noului Cod civil.
Jurisprudență C.E.D.O, Editura Hamangiu, București, 2013, pag.148-181
 S.P. Gavrilă, Instituții de dreptul familiei în reglementarea noului Cod Civil, Editura
Hamangiu, București, 2012, pag.212-228
 C.C.Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă, Editura Hamangiu, București,
2012, pag.295-319
 D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, București,
2011, pag. 424-458
 C.Mareș, Dreptul familiei, Editura C.H.Beck, București, 2013, pag.459-485
 REGLEMENTĂRI DE DREPT INTERNAȚIONAL PRIVAT
INCIDENTE ÎN RELAȚIILE DE FAMILIE

Adunarea generală a Națiunilor Unite a adoptat la data de 16 decembrie 1966 Pactul

internațional cu privire la drepturile civile și politice37, care recunoaște în art.23 punctul 2 dreptul
de a se căsători și de a întemeia o familie bărbatului și femeii care au împlinit vârsta nubilă.
Astfel, datorită faptului că granițele unei țări nu reprezintă și o îngrădire a dreptului de a
se încheia o căsătorie între cetățeni ai unor state diferite, sau a unor cetățeni aparținând aceluiași
stat, dar care decid să locuiască într-un alt stat decât statul ai căror cetățeni sunt, a apărut ca
necesară protejarea relațiilor de familie și în spațiul internațional.
Relațiile de familie se nasc în urma încheierii căsătoriei, astfel că din acest punct de
vedere au apărut ca necesare nu doar reglementările internaționale cu privire la încheierea
căsătoriei, dar și acele norme legale care reglementează alte instituții de dreptul familiei, cum ar
fi nulitatea căsătoriei, divorțul, autoritatea părintească, obligația legală de întreținere, sau regimul
matrimonial al soților.
Actele normative edicate în acest sens, după cum vom putea observa în cele ce urmează,
dau prioritate unui important principiu de drept, și anume acela că părțile pot desemna legea
aplicabilă în diferitele raporturi de drept cu incidență în relațiile de familie, aspecte pe care
urmează să le analizăm la modul general, întrucât acestea formează obiectul de studiu al unei alte
discipline de drept. În acest sens, ne vom opri asupra aspectelor privind competența instanțelor
de judecată sesizate cu acțiuni care cuprind și un element de extraneitate, asupra conflictelor de
legi care apar ca urmare a elementului de extraneitate, precum și asupra recunoașterii și
încuviințării unei hotărâri judecătorești, a unui act autentic sau a acordurilor într-un alt stat
membru al Uniunii Europene.

Secțiunea I
Divorțul

Regulamentul 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa,

recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia
răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, publicat în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene L 338 din 23 decembrie 200338 (denumit în continuare, în cuprinsul
prezentei secțiuni, „Regulament”).

37
Acest Pact a fost ratificat de România prin Decretul 13/1993, publicat în M.Of. nr.143 din 30 iunie 1993
38
Rectificat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 82, 22.3.2013
 Competența instanțelor

Potrivit art.3 din Regulament, sunt competente să hotărască în problemele privind

divorţul, separarea de corp şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:
(a) pe teritoriul căruia se află:

reşedinţa obişnuită a soţilor sau

ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă
locuieşte acolo sau
reşedinţa obişnuită a pârâtului sau
în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau
reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin
un an imediat înaintea introducerii cererii sau
reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin
şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie
resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei,
are „domiciliul” în acel loc
Astfel, competența teritorială a instanțelor judecătorești are un caracter alternativ, oricare
dintre aceste instanțe fiind competente să soluționeze cauza.

(b) de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul
„domiciliului” comun.
Totuși, în art.6 din Regulament este consacrată competența exclusivă a instanțelor
judecătorești în situația în care unul dintre soți

are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui stat membru

sau
este resortisant al unui stat membru sau, în cazul Regatului Unit sau al
Irlandei, are „domiciliul” său pe teritoriul unuia dintre aceste state
membre,
nu poate fi chemat în judecată în faţa instanţelor judecătoreşti dintr-un alt stat membru, decât în
situațiile expres prevăzute de acest Regulament39.
Ținând cont de toate aceste aspecte, instanța sesizată cu o cerere de divorț sau de separare
de corp poate pronunța următoarele soluții:

se declară competentă și procedează la soluționarea cauzei;

se declară din oficiu necompetentă, întrucât o altă instanță dintr-un stat membru
este competentă să soluționeze cauza40;

suspendă procedura41 atunci când:

a) pârâtul, care îşi are reşedinţa obişnuită într-un alt stat decât statul membru
în care s-a introdus acţiunea, nu se prezintă, suspendarea operând atâta
timp cât nu se stabileşte că acest pârât a fost pus în situaţia de a primi actul
de sesizare a instanţei sau un act echivalent în timp util pentru a-şi asigura
apărarea sau că s-au luat toate măsurile necesare în acest scop;

b) se introduc cereri de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei

între aceleaşi părţi în faţa unor instanţe judecătoreşti din state membre
diferite, iar instanţa sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu
procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate;

își declină competența42 în cazul în care se introduc cereri de divorţ, de separare

de corp sau de anulare a căsătoriei între aceleaşi părţi în faţa unor instanţe
judecătoreşti din state membre diferite și se constată competența instanței mai
întâi sesizate.

Pot să apară totuși și situații în care să se constate că nicio instanță din statele membre nu
este competentă să soluționeze cauza, potrivit criteriilor stabilite de art.3 din Regulament,
enumerate mai sus. În acest caz, potrivit art.7, competenţa este stabilită, în fiecare stat membru,
de legislaţia respectivului stat (competența reziduală).

Conflictele de legi

39
În acest sens sunt incidente dispozițiile art.3,4 și 5 din Regulament
40
Art.17 din Regulament
41
Art.18 alin.1 din Regulament
42
Art.19 alin.1 din Regulament
 În materie de drept internațional privat nu de puține ori au existat situații în care unui
raport juridic i se pot aplica mai multe sisteme de drept, aparținând unor state diferite. În materia
divorțului, Regulamentul(UE) 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare
consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp, publicat în Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene L 343 din 29.12.2010, tranșează aceste probleme.
Potrivit Regulamentului, soții pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorțului și
separării de corp43, cu condiția ca aceasta să fie una dintre următoarele legi:
legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită în data
încheierii acordului, sau

legea statului pe teritoriul căruia soții și-au avut ultima reședință

obișnuită, cu condiția ca unul dintre ei să aibă încă reședința respectivă în
data încheierii acordului, sau

legea statului de cetățenie a unuia dintre soți în data încheierii acordului,

sau

legea forului (legea instanței în fața căreia a fost introdusă acțiunea de

divorț/separare de corp) – numai în cazul în care această posibilitate este
prevăzută de legea forului, soții putând în acest caz să desemneze legea
aplicabilă chiar în fața instanței de judecată sesizată cu o astfel de cerere44.
Acest acord al soților trebuie să fie45 :
încheiat în scris
datat și semnat de ambii soți
În afară de aceste cerințe, Regulamentul (UE) 1259/2010 de punere în aplicare a unei
forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp mai
prevede și faptul că46:
Atunci când legea statului membru participant în care ambii soți își au reședința
obișnuită la data încheierii acordului prevede condiții formale suplimentare în
cazul unor astfel de acorduri, se aplică acele condiții
Dacă, la data încheierii acordului, soții au reședința obișnuită în state membre
participante diferite și dacă legile din aceste state prevăd condiții formale diferite,
43
Art.5 alin.1 din Regulamentul(UE) 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în
domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp
44
Art.5 alin.3 din Regulamentul (UE) 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în
domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp
45
Art. 7 alin.1 din Regulamentul(UE) 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în
domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp
46
Art.7 alin.2-4 din Regulamentul (UE) 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în
domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp
 acordul este valabil din punctul de vedere al formei dacă satisface condițiile
prevăzute de oricare dintre legile respective
Dacă, la data încheierii acordului, numai unul dintre soți are reședința obișnuită
într-un stat membru participant, iar acest stat prevede condiții formale
suplimentare pentru acest tip de acord, se aplică respectivele condiții.

În situațiile în care soții nu aleg legea aplicabilă divorțului potrivit art.5 din Regulamentul
(UE) 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii
aplicabile divorțului și separării de corp, acestora li se va aplica47
Legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data sesizării
instanței judecătorești, sau, în caz contrar,
Legea statului pe teritoriul căruia soții își aveau ultima reședință obișnuită, cu
condiția ca perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea
sesizării instanței judecătorești, atât timp cât unul dintre ei încă mai are reședința
în cauză la data sesizării instanței judecătorești, sau, în lipsa acestuia,
Legea statului a cărui cetățenie este deținută de ambii soți la data sesizării
instanței judecătorești, sau, în caz contrar,
Legea statului unde este sesizată instanța judecătorească

Procedura de execuatur

Această procedură reprezintă modalitatea prin care o hotărâre judecătorească străină

dobândește forță executorie întocmai ca și o hotărâre judecătorească proprie statului pe teritoriul
căruia se cere executarea.
Astfel că, în materie de divorț, Regulamentul prevede în art.21 alin.1 și în art. 46 alin 1
faptul că:
hotărârile judecătorești
actele autentice
acordurile dintre părți
pronunțate, primite și executorii într-un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără
a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.

47
Art.8 din din Regulamentul (UE) 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în
domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp
 Din acest punct de vedere, aceste acte juridice sunt recunoscute de plin drept. În situația
în care o hotărâre judecătorească a unui stat membru al Uniunii Europene prin care s-a pronunțat
divorțul va fi recunoscută și executorie pe teritoriul oricărui alt stat membru al Uniunii Europene,
fără a mai fi necesară vreo procedură pentru actualizarea actelor de stare civilă ale unui stat
membru pe baza unei hotărâri pronunțate în alt stat membru în materie de divorț, separare de
drept sau anulare a căsătoriei care nu mai poate fi supusă nici unei căi de atac în conformitate cu
dreptul respectivului stat membru48.

Secțiunea a II-a
Autoritatea părintească

Competența instanțelor

Regulamentul prevede câteva reguli în materie de competență a instanțelor judecătorești

din statele membre în materia autorității părintești. Astfel, potrivit art.8 din acest Regulament:

Ca regulă generală, în materia răspunderii părintești sunt competente instanțele din

statul membru în care își are reședința obișnuită copilul, la momentul sesizării instanței. Cu
toate acestea, în cazul în care copilul se mută49 în mod legal dintr-un stat membru în altul şi
dobândeşte o nouă reşedinţă obişnuită, instanţele judecătoreşti din statul membru al fostei
reşedinţe obişnuite a copilului îşi păstrează competenţa, prin derogare de la articolul 8, pe o
perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită
pronunţată în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care titularul dreptului
de vizită în temeiul hotărârii privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obişnuit în
statul membru al fostei reşedinţe obişnuite a copilului
În caz de deplasare sau de reţinere ilicită a unui copil, competența în materie aparține tot
instanţelor judecătoreşti din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat
înaintea deplasării sale sau a reţinerii sale ilicite, cu condiția ca:

a) orice persoană, instituţie sau alt organism căreia/căruia i-a fost încredinţat
copilul consimte la deplasarea sau reţinerea acestuia
sau
b) copilul a locuit în acest alt stat membru o perioadă de cel puţin un an după ce
persoana, instituţia sau orice alt organism căreia/căruia i s-a încredinţat
copilul:
48
Art.21 alin.2 din Regulament
49
Art.9 alin.1 din Regulament
 - a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de locul în care se afla copilul,
- dacă copilul s-a integrat în noul său mediu
- dacă a fost îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:
1. în termen de un an de când cel căruia i s-a încredinţat copilul a avut sau ar fi trebuit să
aibă cunoştinţă de locul în care se afla copilul, nu s-a depus nicio cerere de înapoiere la
autorităţile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reţinut;
2. a fost retrasă o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredinţat copilul şi nu
s-a depus nicio nouă cerere în termenul stabilit la punctul (1);
3. o cauză soluţionată de o instanţă judecătorească din statul membru în care copilul îşi
avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sale sau reţinerii sale ilicite a fost
închisă în conformitate cu articolul 11 alineatul (7) din Regulament;
4. o hotărâre de încredinţare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunţată de
instanţa judecătorească din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită
imediat înaintea deplasării sau reţinerii sale ilicite.
Art.15 alin.1 din Regulament prevede cu titlu de excepţie, faptul că instanţele
judecătoreşti dintr-un stat membru competente pentru a soluţiona cauza pe fond pot, în cazul în
care consideră că o instanţă dintr-un alt stat membru cu care copilul are o legătură specială este
mai bine plasată pentru a soluţiona cauza sau o parte specifică a acesteia şi atunci când acest
lucru serveşte interesul superior al copilului:
să suspende procedura sau respectiva parte a acesteia şi să invite părţile să
depună o cerere la instanţa judecătorească din acest alt stat membru, sens în
care va acorda un termen pentru aceasta

sau
să solicite instanţei judecătoreşti din alt stat membru să-şi exercite competenţa
în conformitate cu art.15 alin.550.

Convenția de la Haga privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și

cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor,
reglementează de asemenea faptul că autoritățile judiciare sau administrative de la reşedinţa
obişnuită a copilului au competenţa de a lua măsuri de protecţie a persoanei copilului sau a
bunurilor acestuia. Aceste dispoziții sunt aplicabile tuturor statelor semnatare ale Convenției.
În cazul în care intervine schimbarea reședinței copilului într-un alt stat semnatar al

50
Potrivit acestui articol instanţele judecătoreşti din acest alt stat membru pot, în cazul în care este în interesul
superior al copilului, din cauza circumstanţelor specifice ale cauzei, să se declare competente într-un termen de şase
săptămâni de la data sesizării acestora pe baza alineatului (1) litera (a) sau (b). În acest caz, prima instanţă sesizată
îşi declină competenţa. În caz contrar, prima instanţă sesizată continuă să-şi exercite competenţa în conformitate cu
articolele 8-14.
Convenției, sunt competente autorităţile din statul noii reşedinţe obişnuite51.
Atunci când este vorba despre:
Copii refugiați
Copii deplasați pe plan internațional datorită tulburărilor interne din țara lor
Copii a căror reședință nu poate fi stabilită
autorităţile statului contractant pe teritoriul căruia se află în prezent aceşti copii ca rezultat al
deplasării lor exercită competența de a lua măsuri de protecţie a persoanei copilului sau a
bunurilor acestuia52.
Pe cale de excepţie53, autoritatea statului contractant competentă potrivit art. 5 sau 6, dacă
ea consideră că, în anumite situaţii, autoritatea altui stat contractant ar fi mai în măsură să
aprecieze interesul superior al copilului, poate:
să solicite acestei autorităţi, direct sau prin intermediul autorităţii centrale a acelui
stat, să accepte competenţa de a lua acele măsuri de protecţie pe care le consideră
necesare;
fie
să suspende soluţionarea cauzei şi să invite părţile să introducă o asemenea cerere
înaintea autorităţii celuilalt stat.

Statele contractante ale căror autorităţi pot fi sesizate în caz de deplasare sau neînapoiere
ilicită a copilului sunt:
statul al cărui cetăţean este copilul;
statul în care sunt situate bunurile copilului;
statul ale cărui autorităţi sunt sesizate cu o cerere de divorţ sau separare
legală a părinţilor copilului ori pentru anularea căsătoriei acestora;
statul cu care copilul are cele mai strânse legături.
În toate cazurile de urgenţă54, autorităţile din orice stat contractant, pe al cărui teritoriu se
află copilul sau bunurile sale, au competenţa de a lua măsurile necesare de protecţie, măsuri care
vor înceta la momentul în care instanțele competente potrivit regulilor anterior menționate vor fi
luat măsurile impuse de situație.

51
Art.5 alin.2 din Convenția de la Haga privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și
cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor.
52
Art.6 din Convenția de la Haga privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu
privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor. Pentru situația deplasării sau neînapoierii
ilicite a copilului a se vedea art.7 din Convenție.
53
Art.8 alin.1 din Convenția de la Haga privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și
cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor
54
Art.11 din Convenția de la Haga privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și cooperarea cu
privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor
 Conflictul de legi

Potrivit art.16 alin.3 și 4 din Convenția de la Haga privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind
protecția copiilor, răspunderea părintească care există potrivit legii statului de reşedinţă obişnuită
a copilului se menţine şi după schimbarea reşedinţei obişnuite în alt stat. Dacă reşedinţa
obişnuită a copilului se schimbă, atribuirea răspunderii părinteşti de plin drept unei persoane care
nu este încă învestită cu această răspundere este reglementată de legea statului de la noua
reşedinţă obişnuită.
Totuși, atunci când legea aplicabilă conform art. 16 este cea a unui stat necontractant şi
dacă regulile de conflict ale acelui stat desemnează legea unui alt stat necontractant, care aplică
propria sa lege, se aplică legea celui din urmă stat. Dacă legea acestui stat necontractant nu este
recunoscută ca fiind aplicabilă, legea aplicabilă va fi cea desemnată de art. 16 din Convenție55.

Procedura de execuatur

Potrivit art.23 din Convenția de la Haga privind competența, legea aplicabilă,

recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind
protecția copiilor, măsurile luate de către autorităţile unui stat contractant (al Convenției) sunt
recunoscute de plin drept în alte state contractante.
Totuși, există situații în care recunoaşterea poate fi refuzată, și anume:

dacă măsura a fost luată de către autoritatea a cărei competenţă nu a fost stabilită
pe unul dintre temeiurile prevăzute de Convenție;
dacă măsura a fost luată, cu excepţia unei situaţii de urgenţă, în cadrul unei
proceduri judecătoreşti sau administrative, fără să se fi dat posibilitatea copilului
de a fi audiat, prin încălcarea principiilor fundamentale de procedură ale statului
solicitat;
la cererea oricărei persoane care susţine că măsura i-a încălcat răspunderea
părintească, dacă o asemenea măsură a fost luată, cu excepţia unei situaţii de
urgenţă, fără să se fi dat posibilitatea acestei persoane de a fi audiată;

55
Art.21 alin.2 din Convenția de la Haga privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea, executarea și
cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind protecția copiilor
 dacă o asemenea recunoaştere este în mod vădit contrară ordinii publice a statului
solicitat, luând în considerare interesul superior al copilului;
dacă măsura este incompatibilă cu o măsură ulterioară luată de un stat
necontractant unde copilul îşi are reşedinţa obişnuită, când această măsură
ulterioară îndeplineşte condiţiile de recunoaştere în statul solicitat;
dacă procedura prevăzută la art. 3356 din Convenție nu a fost respectată
Cu privire la acest aspect, există unele dispoziții legale și în cuprinsul Regulamentului.
Astfel, în art.21 este prevăzut faptul că hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru se
recunosc în celelalte state membre fără a fi necesar să se recurgă la vreo procedură.

Cu toate acestea, respectând prevederile Regulamentului, orice parte interesată poate

solicita pronunţarea unei hotărâri de recunoaştere sau de refuz al recunoaşterii unei hotărâri57. În
cazul în care recunoaşterea unei hotărâri judecătoreşti se invocă pe cale incidentă în faţa unei
instanţe judecătoreşti dintr-un stat membru, aceasta poate pronunţa o hotărâre în acest sens58.
Procedura privind depunerea cererii este reglementată de dreptul statului membru în care
are loc executarea59.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate într-un stat membru cu privire la exercitarea
răspunderii părinteşti faţă de un copil, care sunt executorii în acel stat şi care au fost notificate
sau comunicate, se execută într-un alt stat membru după ce s-a încuviinţat executarea la cererea
oricărei părţi interesate60.

Motive de refuz al recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti în materia răspunderii

părinteşti:
în cazul în care recunoaşterea contravine în mod evident ordinii publice din statul
membru în care se solicită recunoaşterea, luând în considerare interesul superior al
copilului;

în cazul în care, cu excepţia cazurilor urgente, aceasta a fost pronunţată fără a-i da
copilului posibilitatea de a fi ascultat, încălcându-se astfel normele fundamentale de
procedură din statul membru în care se solicită aceasta;

56
Potrivit acestui articol: (1) Dacă autoritatea competentă potrivit art. 5-10 are în vedere plasamentul copilului într-o
familie substitutivă sau într-o instituţie ori măsuri de ocrotire prin "kafalah" sau o instituţie similară şi dacă un
asemenea plasament ori asemenea măsuri de ocrotire au loc în alt stat contractant, trebuie în prealabil să se consulte
cu autoritatea centrală sau cu altă autoritate competentă din cel din urmă stat. În acest sens, trebuie să transmită un
raport privind copilul împreună cu motivele privind plasamentul sau măsurile de îngrijire propuse. (2) Decizia
privind plasamentul sau măsurile de ocrotire poate fi luată în statul solicitant numai dacă autoritatea centrală sau altă
autoritate competentă a statului solicitat a consimţit la plasament sau la măsurile de ocrotire, ţinând seama de
interesul superior al copilului.
57
Art.21 alin.3 teza întâi din Regulament
58
Art.21 alin.4 din Regulament
59
Art.30 alin.1 din Regulament
60
Art.28 alin.1 din Regulament
 în cazul în care actul de sesizare a instanţei sau un act echivalent nu a fost notificat sau
comunicat în timp util persoanei care nu s-a prezentat şi astfel încât aceasta să îşi poată
pregăti apărarea, cu excepţia cazului în care se constată că respectiva persoană a acceptat
hotărârea într-un mod neechivoc;

la solicitarea oricărei persoane care susţine că hotărârea se opune exercitării răspunderii

sale părinteşti, în cazul în care hotărârea a fost pronunţată fără ca această persoană să fi
avut posibilitatea de a fi ascultată;

în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată ulterior în materia

răspunderii părinteşti în statul membru în care se solicită recunoaşterea;

în cazul în care aceasta este ireconciliabilă cu o hotărâre pronunţată ulterior în materia

răspunderii părinteşti într-un alt stat membru sau în statul terţ în care copilul îşi are
reşedinţa obişnuită, din moment ce hotărârea ulterioară îndeplineşte condiţiile necesare
recunoaşterii sale în statul membru solicitat

sau

în cazul în care nu a fost respectată procedura privind plasarea copilului într-un alt stat
membru (prevăzută de art.56 din Regulament).

Instanţa judecătorească dintr-un stat membru sesizată cu o cerere de recunoaştere a unei

hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un alt stat membru poate suspenda procedura în cazul în
care aceasta face obiectul unei căi de atac ordinare61.

Secțiunea a III-a
Obligația legală de întreținere

În materia obligației legale de întreținere, există numeroase reglementări la nivel

internațional, dintre care amintim:
- Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa,
legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de
obligaţii de întreţinere, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 7 din 10 ianurie
2009;
- Regulamentul (CE) nr.44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor în materie civilă şi comercială;
- Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate, încheiată la New York la
20 iunie 195662;

61
Art.27 alin.1 din Regulament
62
Ratificată de România prin legea nr.26/1991, publicată în M.Of. nr.54 din 19 martie 1991
 - Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de
întreținere, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 331 din 16 decembrie 2009
ș. a.
În ceea ce privește Codul nostru Civil, acesta prevede faptul că legea aplicabilă obligației
de întreținere se determină potrivit reglementărilor dreptului Uniunii Europene, motiv pentru
care ori de câte ori instanța sesizată cu o acțiune privind obligația legală de întreținere cu
elemente de extraneitate, se vor aplica dispozițiile cuprinse în regulamentele menționate anterior.

Competența instanțelor

Potrivit art.5 punctul 2 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 privind competenţa,

recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, în materia obligației legale
de întreținere este instituită o competență specială. Astfel că, o persoană care are domiciliul pe
teritoriul unui stat membru poate fi acţionată în justiţie într-un alt stat membru:
în faţa instanţelor de la locul unde creditorul obligaţiei de întreţinere este
domiciliat sau îşi are reşedinţa obişnuită
sau
în cazul unei cereri accesorii unei acţiuni referitoare la starea persoanelor, înaintea
instanţei competente conform legii forului competent să instrumenteze cauza (cu
excepţia cazului în care competenţa se întemeiază exclusiv pe naţionalitatea uneia
dintre părţi)

Regulamentul (CE) nr. 4/2009 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi

executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere63 stipulează expres în
art.3 faptul că are competența de a hotărî în materie de obligații de întreținere în statele membre:

(a) instanța judecătorească de la locul reședinței obișnuite a pârâtului; sau

(b) instanța judecătorească de la locul reședinței obișnuite a creditorului; sau

63
În ceea ce privește această problemă, pentru mai multe amănunte a se vedea Capitolul II din Regulamentul (CE)
nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere, întrucât în cele ce urmează ne vom opri numai asupra
regulilor generale care privesc competențe instanțelor în materia obligației legale de întreținere, aceste probleme
facând obiectul disciplinei de Drept internațional privat, în cadrul căreia urmează a fi aprofundate.
 (c) instanța judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acțiune privind
starea persoanei în cazul în care cererea cu privire la o obligație de întreținere este
accesorie respectivei acțiuni, cu excepția cazurilor în care respectiva competență
se întemeiază exclusiv pe cetățenia uneia dintre părți; sau

(d) instanța judecătorească competentă în temeiul legii forului într-o acțiune privind
răspunderea părintească atunci când cererea cu privire la o obligație de întreținere este
accesorie respectivei acțiuni, cu excepția cazurilor în care respectiva competență se
întemeiază numai pe cetățenia uneia dintre părți

Acest Regulament oferă părților implicate într-un astfel de raport juridic posibilitatea de a
decide singure care va fi instanța competentă să soluționeze un eventual conflict care ar putea lua
naștere între ele. În acest sens, art. 4 alin.1 prevede faptul că părțile pot alege:
a) o instanță sau instanțele dintr-un stat membru în care una dintre părți își are
reședința obișnuită;

b) o instanță sau instanțele dintr-un stat membru a cărui cetățenie o deține una
dintre părți;

c) în ceea ce privește obligațiile de întreținere între soți sau foști soți:

instanța care are competența să soluționeze litigiile acestora în

materie matrimonială, sau

o instanță sau instanțele statului membru în care s-a aflat ultima

reședință obișnuită comună a soților pe parcursul a cel puțin un an.

Condițiile prevăzute la literele a), b) și c) trebuie îndeplinite la momentul semnării

acordului cu privire la competența instanțelor sau la momentul sesizării acestor instanțe.
Acest art.4 al Regulamentului (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008
privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în
materie de obligaţii de întreţinere prevede la alin. 3 o excepție extrem de importantă și anume
aceea că părțile nu pot încheia un acord privind instanța competentă în caz de litigiu atunci când
obligația de întreținere privește un copil mai mic de 18 ani.
Ca și regulă subsidiară tuturor celor menționate anterior, art.6 prevede faptul că atunci
când nicio astfel de instanță dintr-un stat membru nu este competentă, și nicio instanță dintr-un
stat parte la Convenția de la Lugano, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene al Uniunii
Europene L 339/3 din 21 decembrie 2007, care nu este stat membru, nu este competentă, vor fi
competente să soluționeze cauza instanțele statului membru al cetățeniei comune a părților
 Atunci când instanța judecătorească dintr-un stat membru este sesizată într-o cauză cu
privire la care nu este competentă în temeiul prezentului regulament, aceasta își declină, din
oficiu, competența64.

Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate, încheiată la New York la

20 iunie 1956 are ca obiect facilitarea obținerii de către o persoană, denumită în cele ce urmează
creditor, care se găseşte pe teritoriul uneia dintre părţile contractante, a pensiei de întreţinere la
care ea pretinde că are dreptul din partea unei persoane denumită în cele ce urmează debitor, care
se află sub jurisdicţia unei alte părţi contractante65.
Această convenție vine în sprijinul reglementărilor interene ale statelor și a celor de drept
internațional, fără însă a le înlocui66.
Astfel că, în cazul în care un creditor se află pe teritoriul unei părţi contractante, denumită
statul creditorului, iar debitorul se află sub jurisdicţia unei alte părţi contractante, denumită statul
debitorului, primul poate să adreseze o cerere unei autorităţi transmiţătoare a statului unde se
află, pentru a obţine pensia de întreţinere din partea debitorului.
Din acest punct de vedere, cel îndreptățit la pensia de întreținere se folosește de
organismele statului unde se află pentru ca acestea să facă toate formalitățile, pe baza actelor
depuse de creditorul obligației de întreținere, pentru realizarea dreptului acestuia din urmă67.
Potrivit art.49 din Convenția de la Haga încheiată în 23 noiembrie 2007 privind obținerea
pensiei de întreținere în străinătate pentru copii și alți membri ai familiei68, aceasta înlocuiește
Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate, încheiată la New York la 20
iunie 1956 în măsura în care domeniul său de aplicare coincide cu domeniul de aplicare al celei
dintâi. Această convenție are ca obiect asigurarea eficacității obținerii pensiei de întreținere în
străinătate pentru copii și alți membrii ai familiei69.

Această convenție se aplică70:

64
Art.10 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere
65
Art.1 alin.1 din Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate, încheiată la New York la 20 iunie
1956
66
Art.1 alin.2 din Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate, încheiată la New York la 20 iunie
1956
67
Pentru amănunte se vedea textul integral al Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate,
încheiată la New York la 20 iunie 1956.
68
Decizia Consiliului nr. 2011/432/UE din 9 iunie 2011 privind aprobarea, în numele Uniunii Europene, a
Convenției de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind obținerea pensiei de întreținere în străinătate pentru copii și
alți membri ai familiei
69
Art.1 din Convenția de la Haga încheiată în 23 noiembrie 2007 privind obținerea pensiei de întreținere în
străinătate pentru copii și alți membri ai familiei
70
Art.2 alin.1 din Convenția de la Haga încheiată în 23 noiembrie 2007 privind obținerea pensiei de întreținere în
străinătate pentru copii și alți membri ai familiei
 a) obligațiilor de întreținere care decurg dintr-o relație părinte-copil, cu
privire la o persoană care nu a împlinit încă 21 de ani;

b) recunoașterii și executării sau executării unei hotărâri privind pensia

pentru întreținerea soțului/ soției, atunci când se depune o cerere în
acest sens referitoare la o acțiune care intră în domeniul de aplicare al
punctului a);

c) pensiei pentru întreținerea soțului /soției.

Similar Convenţiei privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate, încheiată la New

York la 20 iunie 1956, și Convenția de la Haga încheiată în 23 noiembrie 2007 privind obținerea
pensiei de întreținere în străinătate pentru copii și alți membri ai familiei, reprezintă mijlocul
juridic pus la dispoziția celor îndreptățiți la a primi această obligație de întreținere71.
Prin Decizia Consiliului nr. 2009/941/CE din 30 noiembrie 2009 privind încheierea de
către Comunitatea Europeană a Protocolului de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea
aplicabilă obligaţiilor de întreţinere, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene al Uniunii
Europene L 331 din 16.12.2009, s-a stabilit un nou cadru legislativ în materie, care în art.2
prevede faptul că acest Protocol se va aplica chiar și atunci când legea aplicabilă este a unui stat
necontractant.

Protocolul de la Haga din 2007 stabilește care este legea aplicabilă în caz de litigii având
ca obiect obligația legală de întreținere, astfel că în această materie se vor aplica următoarele
reguli:

Regula generală:

- obligațiilor de întreținere li se aplică legea statului în care creditorul își are reședința
obișnuită, cu excepția cazurilor prevăzute în Protocol; în caz de schimbare a reședinței
obișnuite a creditorului, se va aplica legea statului în care se află noua sa reședință
obișnuită de la momentul la care a intervenit schimbarea72.

Reguli speciale:

71
Pentru mai multe amănunte a se vedea G.Lupșan, Ghid de drept internaţional privat în materia dreptului familiei:
Desfacerea căsătoriei -Autoritatea părintească - Obligaţia de întreţinere - Ordinul civil de protecţie – Regimul
matrimonial, Editura Magic Print, Onești,2014, pag.13-19 și V. Onaca, I.Burduf, W.Schuster, Noi instrumente
comunitare în domeniul cooperării judiciare în materie civilă, comerială și dreptul familiei- manual, Editura Euro
Standard, București, 2010 , pag.67-130
72
Art. 3 din Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere
 1. în situația în care creditorul obligației de întreținere nu poate obține această întreținere
potrivit legii aplicabile în locul unde își are reședința obișnuită, se va aplica legea
forului73;

2. în situația în care creditorul obligației de întreținere nu poate obține această întreținere

potrivit legii aplicabile în locul unde își are reședința obișnuită dar a sesizat autoritatea
competentă din statul în care debitorul își are reședința obișnuită, se va aplica legea
forului. Cu toate acestea, în cazul în care, în temeiul respectivei legi, creditorul nu poate
obține întreținere de la debitor, se aplică legea statului în care creditorul își are
reședința obișnuită ; 74

3. dacă creditorul obligației de întreținere nu va putea obține această întreținere potrivit

niciuneia dintre legile menționate, atunci se aplică legea statului a cărui cetățenie comună
o au atât creditorul cât și debitorul, în cazul în care aceștia au aceeași cetățenie;

4. în cazul unei obligații de întreținere între soți, foști soți sau părți la o căsătorie care a
fost anulată, regula generală nu se aplică în cazul în care una dintre părți obiectează, iar
legea unui alt stat, în special cea a statului ultimei lor reședințe comune, are o legătură
mai strânsă cu căsătoria. Într-un astfel de caz se aplică legea celuilalt stat.

Fără a aduce atingere regulii generale și celor speciale, creditorul și debitorul obligației de
întreținere, au dreptul, potrivit art.7 din Protocolul de la Haga din 2007, să desemneze în orice
moment una dintre următoarele legi ca fiind legea aplicabilă obligației de întreținere:

legea oricărui stat a cărui cetățenie o are una dintre părți la data desemnării;

legea statului reședinței obișnuite a uneia dintre părți la data desemnării;

legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în fapt
regimului de proprietate al bunurilor lor;

legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în fapt
divorțului sau separării lor legale.

73
Art.4 alin.2 din Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere
74
Art.4 alin.3 din Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiilor de întreţinere
 Conflictele de legi

Problema conflictelor de legi în această materie este tranșată de art.27 din, care prevede
faptul că în cazul în care cereri având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză sunt introduse între aceleaşi
părţi înaintea unor instanţe din state membre diferite, instanţa sesizată ulterior suspendă din
oficiu acţiunea până în momentul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate75.
Dacă se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată ulterior îşi declină
competenţa în favoarea acesteia76
Nu în ultimul rând, ori de câte ori acţiunile având ca obiect obligația legală de întreținere
intră în competenţa exclusivă a mai multor instanţe, orice instanţă, alta decât cea care a fost
sesizată iniţial, îşi declină competenţa în favoarea acesteia din urmă77.

Procedura de execuatur

În temeiul art.16 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008
privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în
materie de obligaţii de întreţinere, recunoașterea, forța executorie și și executarea hotărârilor se
va realiza după cum este vorba despre:

Hotărâri pronunțate într-un stat membru care are obligații în temeiul Protocolului
de la Haga din 2007
sau
Hotărâri pronunțate într-un stat membru care nu are obligații în temeiul
Protocolului de la Haga din 2007.

Astfel că, acelor hotărâri pronunțate într-un stat membru care are obligații în temeiul
Protocolului de la Haga din 2007, li se vor aplica următoarele reguli:

Recunoașterea78:

- aceste hotărâri sunt recunoscute într-un alt stat membru fără a fi necesar să se recurgă la
nicio procedură și fără a fi posibilă contestarea recunoașterii sale.

75
Art.27 alin.1 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială
76
Art.27 alin.2 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în
materie civilă şi comercială
77
Art.29 din Regulamentul (CE) nr.44/2001 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie
civilă şi comercială
78
Art.17 alin.1 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere
Forța executorie79:

- în cazul în care aceste hotărâri sunt executorii în statul membru respectiv, sunt executorii
în alt stat membru fără a fi necesară încuviințarea executării lor.

Executarea80:

- partea care solicită executarea într-un alt stat membru, reclamantul furnizează
autorităților competente însărcinate cu executarea:

(a) o copie a respectivei hotărâri care să întrunească toate condițiile

necesare în vederea stabilirii autenticității sale;

(b) extrasul hotărârii pronunțate de instanța de origine prin intermediul

formularului prezentat ca model în anexa I;

(c) după caz, un document în care se stabilește situația restanțelor și în

care se indică data la care a fost efectuat calculul;

(d) atunci când este necesar, transcrierea sau traducerea conținutului

formularului menționat la punctul (b), în limba oficială a statului membru
în cauză sau, atunci când statul membru respectiv are mai multe limbi
oficiale, într-una dintre limbile oficiale ale procedurii judiciare
corespunzătoare locului în care este formulată cererea, conform legii
statului membru respectiv, sau într-o altă limbă pe care statul membru în
cauză declară că o acceptă. Fiecare stat membru poate să indice limba sau
limbile oficiale ale instituțiilor Uniunii Europene, altele decât propria
limbă sau propriile limbi, în care acceptă să se completeze formularul.

Pe de altă parte, cu privire la acele hotărâri pronunțate într-un stat membru care nu are
obligații în temeiul Protocolului de la Haga din 2007, se vor aplica următoarele reguli:

Recunoașterea81:

- o astfel de hotărâre este recunoscută în alte state membre fără a fi necesar să se recurgă la
o procedură specială82.

79
Art.17 alin.2 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere
80
Art.20 alin.1 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere
81
Art.23 alin.1 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere.
Forța executorie și executarea83:

- în aceste condiții, executorie în statul membru respectiv, este pusă în executare în alt stat
membru atunci când, la cererea oricăreia dintre părțile interesate, a fost încuviințată executarea în
statul respectiv84.

Toate aceste aspecte sunt prevăzute și în Regulamentul (CE) nr.44/2001 privind

competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, în Capitolul
III, motiv pentru care nu vom mai reveni asupra lor.

Spre deosebire de aspectele despre care am discutat mai sus privind, divorțul, anularea
căsătoriei, autoritatea părintească și obligația legală de întreținere, normele privind celelalte
instituții de dreptul familiei nu au fost uniformizate încă la nivelul Uniunii Europene. Cu toate
acestea, există unele prevederi internaționale cu privire la acestea, pe care le vom enumera în
cele ce urmează.
Astfel că, în ceea ce privește statutul copiilor născuți în afara căsătoriei, Protocolul de
la Haga din 2007 prevede la art.1 faptul că acest Protocol se va aplica obligațiilor de întreținere
care decurg dintr-o relație de familie, rudenie, căsătorie sau alianță, inclusiv obligația de
întreținere față de un copil indiferent de starea civilă a părinților. Din această prevedere reiese
faptul că Protocolul nu distinge între copiii născuți din căsătorie sau cei născuți în afara
căsătoriei, ci conferă tuturor același drept de a obține întreținere.
În aceeași ordine de idei, Convenția Europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți
în afara căsătoriei semnată la Strasbourg în 197585 stipulează în art.6 alin.1 faptul că tatăl și
mama unui copil născut în afara căsătoriei au aceeași obligație de întreținere față de acest copil
ca și cea care există față de copilul născut în cadrul căsătoriei, iar potrivit alin.2 al aceluiași
articol, când obligația de întreținere a unui copil născut din căsătorie incumbă anumitor membrii
ai familiei tatălui sau mamei, copilul născut în afara căsătoriei beneficiază în mod egal de această
obligație.

82
Dacă recunoașterea este invocată pe cale incidentală înaintea unei instanțe a unui stat membru, aceasta din urmă
este competentă în materie.
83
Art.26 din Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea
aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere.
84
Pentru mai multe detalii privind procedura efectivă în acest sens a se vedea Secțiunea II din Capitolul III din
Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competenţa, legea aplicabilă,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere, art.27-35, precum și V.
Onaca, I.Burduf, W.Schuster, Noi instrumente comunitare în domeniul cooperării judiciare în materie civilă,
comerială și dreptul familiei- manual, Editura Euro Standard, București, 2010 ,pag.75-78
85
Adoptată la Strabourg la 15 octombrie 1975. A intrat în vigoare la 11 august 1978. România a aderat la Convenție
prin Legea 101 din 16 septembrie 1992, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 243 din 30 septembrie 1992
 În temeiul acestei Convenții, copilului născut în afara căsătoriei îi este recunoscut dreptul
la succesiunea tatălui și a mamei sale sau a membrilor familiilor lor ca și copilului născut din
căsătorie86.
Atunci când tatăl și mama unui copil născut în afara căsătoriei se căsătoresc, conferă
acestui copil statutul juridic al unui copil născut din căsătorie87.
Convenția cu privire la drepturile copilului din 1989, prevede în art.2 punctul 1 faptul că
Statele părţi se angajează să respecte şi să garanteze drepturile stabilite în prezenta Convenţie
tuturor copiilor din jurisdicţia lor, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică
sau altă opinie, de naţionalitate, apartenenţă etnică sau originea socială, de situaţia materială,
incapacitatea fizică, de statutul la naştere sau de statutul dobândit al copilului ori al părinţilor sau
al reprezentanţilor legali ai acestuia.

În materia filiației, Convenția Europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în

afara căsătoriei semnată la Strasbourg în 1975 prevede următoarele:

- Filiația față de mamă a tuturor copiilor născuți în afara căsătoriei este stabilită prin
simplul fapt al nașterii ( art.2 din Convenție).
- Filiația față de tată a tuturor copiilor născuți în afara căsătoriei poate fi constatată sau
stabilită prin recunoaștere voluntară sau prin hotărâre judecătorească (art.3 din
Convenție).

Cu privire la relațiile personale privind copiii, Convenţia asupra relaţiilor personale care
privesc copiii din 200688 în art.4 stipulează următoarele:

Copilul şi părinţii săi au dreptul de a obţine şi de a întreţine relaţii personale

constante.

Aceste relaţii personale nu pot fi restrânse sau excluse decât atunci când acest lucru
este necesar în interesul superior al copilului.
Atunci când nu este în interesul superior al copilului să întreţină relaţii personale
nesupravegheate cu unul dintre cei 2 părinţi ai săi, se ia în considerare posibilitatea de
întreţinere a unor relaţii personale sub supraveghere sau a altor forme de relaţii
personale cu acest părinte. ”

În materia adopției, Convenția de la Haga privind protecția copiilor și cooprării în

materia adopției internaționale din 199389 stabilește câteva linii directoare în această materie. În

86
Art.9 din Convenția Europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei din 1975 semnată la
Strabourg
87
Art.10 din Convenția Europeană asupra statutului juridic al copiilor născuți în afara căsătoriei din 1975 semnată la
Strabourg
88
Adoptată la Strasbourg în 15 mai 2003 și publicată în M.Of al României, Partea I, nr.257 din 17 aprilie 2007
acest sens, art. 2 din Convenție prevede faptul că aceasta urmează a se aplica în cazul în care un
copil având reşedinţa obişnuită într-un stat contractant (statul de origine) a fost, este sau urmează
a fi deplasat către un alt stat contractant (statul primitor), fie după adopţia sa în statul de origine
de către soţi sau de către o persoană având reşedinţa obişnuită în statul primitor, fie în vederea
unei asemenea adopţii în statul primitor sau în statul de origine.
Autoritățile competente cărora trebuie să se adreseze Persoanele cu reşedinţa obişnuită
într-un stat contractant, care doresc să adopte un copil a cărui reşedinţă obişnuită este situată în
alt stat contractant sunt, potrivit art.14 din Convenția de la Haga privind protecția copiilor și
cooprării în materia adopției internaționale din 1993, cele din statul în care își au reședința
obișnuită aceste persoane.
Recunoașterea unei astfel de adopții, certificată de unul dintre statele contractante, este
este recunoscută de drept în celelalte state contractante, potrivit art.23 alin.1 din Convenție.
Recunoaşterea unei adopţii nu poate fi refuzată într-un stat contractant decât dacă adopţia
este în mod vădit contrară ordinii sale publice, ţinând seama de interesul superior al copilului 90.

Potrivit art.26 alin.1 din Convenție, recunoaşterea adopţiei implică recunoaşterea:

a) legăturii de filiaţie între copil şi părinţii săi adoptivi;

b) răspunderii părinteşti a părinţilor adoptivi faţă de copil;

c) ruperii legăturii preexistente de filiaţie între copil şi mama şi tatăl său,

dacă adopţia produce acest efect în statul contractant unde a avut loc.

Același art.26, la alin.2 prevede faptul că, dacă adopţia are drept efect ruperea legăturii
preexistente de filiaţie, copilul se bucură, în statul primitor şi în oricare alt stat contractant unde
adopţia este recunoscută, de drepturi echivalente celor care rezultă din adopţiile care produc
acest efect în fiecare dintre aceste state.

89
Încheiată la Haga la 29 mai 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 298 din 21 octombrie 1994 , Legea
nr.84/1994, actualizată prin Legea 274/2004 - privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Român
pentru Adopţii din 21 iunie 2004, Monitorul Oficial 557/2004
90
Art.24 din Convenția de la Haga privind protecția copiilor și cooprării în materia adopției internaționale din 1993