Lizozomii. Proteazomii.

Peroxizomii Curs
9

Lizozomii
Lizozomii au fost descoperiţi relativ târziu (în anii ‘50), de către citologul belgian Christian de Duve,
pe baza analizelor biochimice ale fracţiei mitocondriale obţinute prin tehnica centrifugării
fracţionale (vezi Lp 7 “Fracţionarea celulară”). Ulterior lizozomii au fost observaţi la microscopul
electronic.

Denumirea de lizozomi provine din cuvintele greceşti lysis = a separa şi soma = corp, denumire ce
reflectă funcţia acestor organite care posedă enzime hidrolitice (hidrolaze) care în condiţii acide
(sunt deci hidrolaze acide), degradează (“digeră”) macromoleculele în subunităţi componente.
În biochimie o hidrolază este o enzimă care rupe legăturile dintre subunităţile unei macromolecule
cu ajutorul apei: R1-R2 + H2O → R1-H + R2-OH
Împreună, enzimele lizozomale pot degrada aproape toate tipurile de macromolecule biologice
(proteine, lipide, glucide, acizi nucleici).
La fungi şi la plante funcţia lizozomilor o au vacuolele (vezicule cu lichid), însă ele au funcţii mai
numeroase şi foarte diverse.

Punerea în evidenţă a lizozomilor

- La microscopul electronic lizozomii au fost văzuţi clar, dar, spre deosebire de alte organite,
ei au forme şi dimensiuni extraordinar de diverse – sunt polimorfi (pot fi rotunzi cu un
interior omogen – matrice omogenă (interiorul sau lumenul organitului se numeşte matrice),
sau pot avea contur neregulat şi un conţinut neomogen). De aceea se folosesc alte metode
pentru a putea fi identificaţi ca fiind membrii unei singure familii de organite.
- Astfel, lizozomii pot fi identificaţi prin metode imunohistochimice sau prin metode
histochimice (care pun în evidenţă una dintre hidrolazele acide) (vezi Lp 9
“Citochimia/Histochimia”). Prin folosirea acestor metode se observă că lizozomii sunt
prezenţi în toate celulele eucariote.

Structură
Lizozomii sunt organite celulare delimitate de o singură
membrană, au diametrul de ~ 0,5 m. Membrana lizozomilor
are caracteristici speciale şi anume:
- Conţine pompe de protoni1 care introduc protoni (H+)
din citosol în interiorul lizozomilor. Astfel, interiorul
lizozomilor este menţinut acid (pH 4,5-4,8) faţă de
citosol (citosolul are pH 7,2).
- Are proteine transportoare care permit produşilor de
digestie (aminoacizi, zaharuri, nucleotide etc.) să fie
transportate în citosol, de unde pot fi excretate sau
reutilizate de celulă.
- Majoritatea proteinelor membranare sunt glicozilate
în mod neobişnuit, lanţurile oligozaharidice sunt foarte
numeroase şi se află ataşate de proteine pe partea
dinspre interiorul lizozomilor, acest lucru protejează Lizozomii
membrana de enzimele din matrice.
Matricea lizozomală conţine ~ 50 hidrolaze acide, exemple: Molecular Biology of the Cell. 4th
- lipazele, care hidrolizează lipidele în acizi graşi; edition. Alberts B, Johnson A,
- glicozidaze, hidrolizeză polizaharidele la mono- şi Lewis J, et al. New York: Garland
1
Pompa de protoni – mai este denumită transportorul de H+ sau H+-ATPaza, utilizează energia
furnizată de ATP pentru a introduce H+ în lizozomi
1
 Lizozomii. Proteazomii. Peroxizomii Curs
9

dizaharide; Science; 2002

- proteaze, care hidrolizează proteinele în polipeptide mai mici sau în aminoacizi (proteoliză);
- nucleazele, care hidrolizează acizi nucleici în nucleozide;
- fosfatazele, scot grupările fosfat din proteine. Cea mai bine reprezentată hidrolază acidă
lizozomală este enzima fosfataza acidă care constituie un marker enzimatic lizozomal.
Enzimă marker  enzimă specifică unui anumit organit, nu se găseşte în altă parte.

Biogeneza lizozomilor
1) Enzimele din matrice (hidrolazele acide) sunt sintetizate în ribozomii ataşaţi reticulului
endoplasmic rugos (RER), apoi sunt transferate la aparatul Golgi (AG).
Hidrolazele sunt glicoproteine sintetizate ca precursori (proenzime).
După biosinteza proenzimei, în reticulul endoplasmic începe glicozilarea acesteia (sunt ataşate
lanţuri oligozaharidice), apoi proenzima glicozilată este transferată prin intermediul unor
vezicule de transport la aparatul Golgi, unde continuă adiţia şi ordonarea oligozaharidelor.
Ataşarea manozo-6-fosfatului (M6P) la proenzima lizozomală, în reţeaua Golgi cis, reprezintă
semnalul de iniţiere a transferului către lizozomi.
Cum se realizează acest transfer:
- Proenzimele, la un pH neutru (pH ~7), aşa cum este în lumenul reţelei trans Golgi (unde
ajunge proenzima - vezi desen), se leagă prin intermediul grupărilor M6P de receptori pentru
manozo-6-fosfat (MPR).
- Complexul proenzimă-receptor este transferat prin vezicule de transport învelite de clatrină,
către compartimente celulare de formă neregulată denumite endosomi târzii.
Pompele de protoni din membrana acestora determină acidifierea, iar când pH-ul atinge
valoarea 5,5-6, proenzima este eliberată de pe MPR.
Activitatea unei fosfataze acide îndepărtează fosfatul de la manozo-6-fosfatul proenzimei
lizozomale. Ulterior se realizează clivajul proteolitic al proenzimei, în urma căruia aceasta
devine o hidrolază matură, activă.
Din endosomul târziu se formează lizozomul prin acumularea în continuare de hidrolaze
acide şi scăderea pH-ului până la valoarea 4,5-5.
MPR sunt reciclaţi prin intermediul unor vezicule de transport înapoi la reţeaua trans Golgi.
MPR sunt prezenţi şi la nivelul membranei plasmatice, unde reţin hidrolazele acide
transportate în mod eronat către suprafaţa celulei şi le redirecţionează către lizozomi.

2
 Lizozomii. Proteazomii. Peroxizomii Curs
9

Transportul enzimelor lizozomale la lizozomi

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK26844/figure/A2377/?report=objectonly
Molecular Biology of the Cell. 4th edition. Alberts B, Johnson A, Lewis J, et al.New York: Garland Science; 2002

2) Formarea membranelor lizozomale: glicoproteinele care intră în componeţa membranei

lizozomale provin de la nivelul reţelei trans Golgi sau din membrana plasmatică, în urma
endocitozei.

Funcţiile lizozomilor (lizozomii “stomacul celular”)

Datorită conţinutului lor enzimatic care poate degrada biomoleculele, lizozomii participă la digestia
(degradare) celulară. Digestia celulară poate fi de două feluri:
 Heterofagia este procesul prin care celulele digeră substanţe exogene înglobate în celulă prin
endocitoză (fagocitoză, pinocitoză şi endocitoză mediată de receptori - vezi cursul 4). În
urma endocitozei se formează vezicule numite fagozomi/endozomi care fuzionează cu
lizozomi, în acest mod conţinutul lor este digerat.
 Autofagia este procesul prin care celulele îşi degradează propriile organite celulare
îmbătrânite sau deteriorate sau care se găsesc în exces la un moment dat. În acest caz
organitele respective sunt înconjurate de saculi membranoşi, formând un autofagozom.
Autofagozomul fuzionează cu lizozomul şi astfel are loc digerarea autofagozomului (inclusiv
conţinutul acestuia).

După digestie:

Prin degradarea biomoleculelor sub acţiunea enzimelor lizozomale se obţin aminoacizi,

dipeptide, monozaharide, acizi graşi, colesterol sau alte substanţe. Moleculele mici, cu masa până
la 300 daltoni, rezultate din degradarea macromoleculelor, părăsesc lizozomii trecând prin
membrană în citosol.

3
 Lizozomii. Proteazomii. Peroxizomii Curs
9

În urma digestiei celulare pot să rămână reziduuri nedigerate în lizozomi. Cu timpul astfel de
reziduuri se acumulează şi lizozomul se transformă în corp rezidual. Uneori (rar) celula “scapă”
de corpii reziduali prin exocitoză (un corp rezidual fuzionează cu plasmalema şi eliberează
conţinutul la exteriorul celulei), alteori corpii reziduali se acumulează cu vârsta în celulă.
Proteazomii
Se ştia încă din 1977, din studiile lui Alfred Goldberg referitoare la reticulocite (sunt hematii imature
care nu au lizozomi), că trebuie să existe şi alte mecanisme celulare implicate în mecanismele de
degradare intracelulară, mecanisme care nu se bazează pe lizozomi.

Proteazomii sunt complexe proteice formate din proteaze - proteazele sunt hidrolaze, enzime care
hidrolizează proteine (vezi Lizozomii) care există atât la eucariote, cât şi la procariote. Ei au fost
descoperiţi în anii ’80 pe imagini de microscopie electronică, dar structura lor a fost determinată prin
cristalografie în raze X, de-abea în 1994.
Vezi structura proteazomilor (desen din Wikipedia)
https://en.wikipedia.org/wiki/Proteasome#/media/File:Proteaosome_1fnt_side.png

Funcţia proteazomilor este degradarea proteinelor inutile sau a proteinelor deteriorate. Pentru a fi
degradate, proteinele sunt întâi marcate cu o proteină mică numită ubiquitină.
http://bio1151.nicerweb.com/Locked/media/ch18/proteasome.html

Calea de degradare mediată de ubiquitină a proteinelor este esenţială pentru multe procese celulare,
de exemplu pentru ciclul celular, pentru reglarea expresiei genice şi pentru răspunsul la stresul
oxidativ, de aceea în anul 2004 a fost acordat Premiul Nobel (Chimie) pentru descoperirea ei (A.
Ciechanover, A. Hershko – Israel si I. Rose – SUA).

Peroxizomii
Peroxizomii sunt organite care se găsesc în toate celulele eucariote. Peroxizomii au fost identificaţi
de citologul belgian Christian de Duve în 1965, după ce fuseseră observaţi la microscopul electronic
şi fuseseră descrişi într-o lucrare de doctorat cu aproximativ 10 ani înainte (J. Rhodin în 1954).

Christian de Duve a propus denumirea de peroxizomi (engl. “peroxide metabolizing organelles” =

organite care metabolizează peroxidul) deoarece aceste organite pe care le izolase prin centrifugare
în gradient de densitate2 conţin enzime ce intervin atât în producerea, cât şi în descompunerea
peroxidului de hidrogen (apa oxigenată, H2O2).

La mamifere, peroxizomii au formă sferică, ~0,5 m diametru şi au aspect variabil în funcţie de tipul
celular şi în funcţie de specie. Peroxizomii sunt delimitaţi de o singură membrană. În matricea
peroxizomilor există 40 enzime diferite, de exemplu catalaza, urat-oxidaza. Când enzima urat-
oxidaza este în concentraţie mare, cristalizează, formând în matrice un miez cristalin (la om nu se
formează).

Funcţiile peroxizomilor

 Enzima marker pentru aceste organite este catalaza. Catalaza este enzima responsabilă pentru
degradarea peroxidului de hidrogen (H2O2) care este toxic pentru celule deoarece generează
2
Centrifugarea izopicnică poate fi simplă (când în tubul de centrifugă există o singură soluţie) sau cu gradient
de densitate (când în tubul de centrifugă există mai multe soluţii suprapuse în concentraţie descrescătoare de
jos în sus) (vezi Lp 7 “Fracţionarea celulară”)
4
 Lizozomii. Proteazomii. Peroxizomii Curs
9

specii reactive ale oxigenului (stări chimice ale oxigenului caracterizate prin prezenţa unui
electron neîmperecheat în orbitali atomici sau moleculari).
RH2 + H2O2  R + 2H2O
2 H2O2  2 H2O + O2
 Un alt grup de enzime peroxizomale sunt oxidazele. Exemple de oxidaze peroxizomale sunt:
urat-oxidaza, aminoacid-oxidaza, acil-CoA oxidaza. Rolul acestor enzime este de a oxida diferite
substraturi, reducând oxigenul la peroxid de hidrogen, după formula:
RH2 + O2  R + H2O2
Acil-CoA oxidaza este implicată în oxidarea acizilor graşi cu lanţ foarte lung de atomi de
carbon (peste 24 de atomi de carbon), proces denumit β-oxidarea acizilor graşi, prin care din
molecula de acid gras se îndepărtează succesiv câte doi atomi de C sub formă de acetil-CoA
(acetil coenzima A), care va fi transportată în citosol, unde este utilizată în diferite căi
metabolice.

Alte funcţii ale peroxizomilor:

 Peroxizomii realizează prima reacţie în formarea plasmalogenului (plasmalogenul este cel
mai important fosfolipid al mielinei).

Biogeneza peroxizomilor

 Toate proteinele peroxizomale (proteinele membranei, dar şi enzimele din matrice) sunt
codificate de gene nucleare şi sunt sintetizate în citosol, la nivelul poliribozomilor liberi.
 Proliferarea peroxizomală: La un număr redus de organisme, în primul rând la mamifere,
creşterea numărului celular al peroxizomilor poate avea loc prin diviziunea organitelor
preexistente (desen) sau peroxizomii pot fi generaţi de novo.

Proliferarea peroxizomală prin creşterea şi

diviziunea peroxizomilor preexistenţi

În modelul prezentat în desenul alăturat, proteinele

peroxizomale sunt sintetizate de ribozomii din citosol
şi apoi sunt importate în peroxizomi. Se presupune că
lipidele membranare necesare pentru formarea de
peroxizomi noi sunt şi ele importate.

Molecular Biology of the Cell. 4th edition.

Alberts B, Johnson A, Lewis J, et al.
New York: Garland Science; 2002.

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK26858/figure/A2200/?report=objectonly

5
 Lizozomii. Proteazomii. Peroxizomii Curs
9

 Bibliografie: Alberts et al. (2002); Buteică şi Stănoiu (2002)