În concluzie, administrația publică este un subsistem în cadrul ansamblului statal și implicit o

componentă a sistemului social global. În viziunea sistematică, ea reprezință o reunire de

lemente didspuse într-o anumită structură și supuse unor legături sau unor interacțiuni, atât într
părțile care o compun, cât și în ansamblul pe care îl alcătuiește și mediul social, politic și juridic
în care este integrată. Fenomenul administrativ se caracterizează prin următoarele trăsături: este
un fenomen social, presupune organizarea unor mijloace pentru atingerea unor obiective,
obiectivele sunt stabilite de o autoritate superioară, se extinde până la activitatea de înfăptuire
materială a obiectivelor.

Puterea executivă este una dintre formele de manifestare a puterii publice, căreia îi corespund
sub aspect organizatoric autorităţile administraţiei publice. Comparativ cu puterea legislativă, în
cadrul căreia reprezentarea politică este bine conturată şi interesele politice sunt promovate într-o
formă organizată,în prezenta lucrare am arătat că administraţia publică se distinge de mediul
politic, cel puţin în majoritatea structurilor şi acţiunilor sale. Într-adevăr, deşi conducerea
administraţiei publice la nivel central şi local este aleasă sau desemnată pe criterii politice, totuşi
imensa majoritate a personalului din administraţie o constituie funcţionarii publici numiţi potrivit
pregătirii şi competenţei lor profesionale, deoarece transpunerea legii în realitate implică un
volum însemnat de activităţi tehnice.

         Rezultă că, între sistemul administrativ şi sistemul politic există un complex de relaţii sau
conexiuni, care ajung până la existenţa unor zone de interferenţă.

Referitor la conexiunea dintre sistemul politic şi cel administrativ, un reputat autor francez,
Jacques Ziller1, afirmă că este imposibilă separarea instituţiilor politice, cărora le aparţine decizia
politică, de organele administrative care au sarcina executării acesteia. Factorii politici şi
structurile administrative nu pot acţiona decât  împreună pentru rezolvarea problemelor publice,
începând cu sesizarea şi evaluarea acestor probleme, continuând cu elaborarea deciziei,
executarea ei şi evaluarea rezultatelor obţinute.

 În ceea ce priveşte interferenţa dintre sistemul politic şi cel administrativ, s-a observat că
primarul face parte atât din sistemul politic, cât şi din sistemul administrativ. În acelaşi sens, se

1
https://administrare.info/administrație-publică/8055-relatiile-administratiei-publice-cu-mediul-social,-politic-si-
juridic#_ftn4
pronunţă şi Antonie Iorgovan, când analizează modul de reglementare a separaţiei puterilor şi
implicaţiile asupra administraţiei publice, potrivit Constituţiei României din anul 1991 :”Cât
priveşte Guvernul, este imposibil să se facă o departajare a atribuţiilor preponderent politice de
atribuţiile preponderent administrative, pentru simplul motiv că în Constituţia noastră, la fel ca în
majoritatea constituţiilor moderne, nu este înscris un tablou al atribuţiilor sale. Legiuitorul 
constituant s-a limitat doar la precizarea rolului Guvernului (…) asigură realizarea politicii
interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice (art.101)”2. În
continuare, autorul citat remarcă: “ (…) doctrina operează cu noţiunea de “executiv” pentru a
evoca activitatea publică, ce nu este nici legiferare şi nici justiţie, realizată de autorităţile cu
caracter constituţional şi cu origine politică, care impulsionează administraţia publică, formând,
de fapt, conducerea acesteia”3.  De aici rezultă că, autorităţile administraţiei publice au de fapt un
caracter politico-administrativ, conducerea acestora situându-se în zona de interferenţă dintre
sfera politicului şi sfera executivului. Deci marea majoritate a autorităţilor şi instituţiilor
administraţiei publice au atât o componentă administrativă,  de natură tehnică, cu rol de
concepţie şi de execuţie, cât şi una politică, cu rol de decizie şi de conducere la nivelul superior.

Trebuie însă precizat că, natura politico-administrativă a autorităţilor administraţiei publice nu

face ca activitatea lor să se confunde cu activitatea politică. Activitatea administraţiei publice îşi
păstrează o anumită autonomie, în raport cu activitatea politică, datorită specificităţii acţiunilor
de organizare  a executării legii şi de realizare a ei în concret, într-o societate democratică. Deşi
legile sunt în bună parte expresia voinţei unei majorităţi politice parlamentare, punerea în
executare, de către administraţie, a reglementărilor adoptate nu are caracter politic, deoarece
aceasta are în vedere doar elementul juridic, eventual dublat de considerente de actualitate sau
oportunitate naţională sau locală. Nu sunt admise considerente şi presiuni politice care să
înfrângă legalitatea sau să afecteze, prin discriminare, egalitatea în faţa legii.

2
Antonie IORGOVAN, Tratat de drept administrativ, Ediţia a III-a restructurată, revăzută şi adăugită, vol.I, Ed. ALLBECK, Bucureşti-2001, p.68
3
Ibidem, p.71