5.

TRANSFERUL DE MASĂ INTERFAZIC

5.1. Generalităţi
FAZĂ – Prin ea se înţelege acea parte a unui sistem omogenă din punct de vedere
fizic şi separată de alte părţi ale sistemului prin interfaţă.
Exemple:
- două lichide nemiscibile (care nu se amestecă);
- un curent de gaz în contact cu un lichid;
- un lichid ce curge de-a lungul unui perete solid (figura 1)

faza Φx
Lichid A
interfaţa

Lichid B
faza Φy

Fig. 1

Un transfer de substanţă se poate produce de la o fază la cealaltă numai dacă între

cele două faze există un dezechilibru. Cu cât dezechilibrul este mai mare cu atât
transferul de substanţă este mai mare.

Se utilizează notaţiile:
Φx – faza x;
Φy – faza y;
kmol
Gx – Cantitatea de fază Φx; [G x ] =
s
kmol
Gy – Cantitatea de fază Φy; [G y ] =
s
G – cantitatea de component „repartizat între fazele Φx; Φy care într-un timp „t”
trece din faza Φx în faza Φy; G = kmol ”
S – aria suprafeţei de contact dintre faze; [S ] = m 2
xi; xf – fracţia molară iniţială şi finală a componentului repartizat între faze în faza
Φx;
yi; yf – fracţia molară iniţială şi finală a componentului repartizat între faze în faza
Φy;
yei; yef – fracţia molară iniţială şi finală la echilibru a componentului repartizat
între cele două faze;

42
 y,x,ye,xe – fracţia molară a componentului repartizat între faze în faza Φy; Φx şi
respectiv la echilibru (în faza Φy respectiv Φx) în orice secţiune a aparatului.

În continuare se consideră cazul general al aparatelor de transfer de masă cu

funcţionare continuă, în contracurent iar procesul de schimb de masă este constant
în timp.
Datorită ipotezelor de mai sus, compoziţia fazelor variază numai la suprafaţa de
contact fiind constante în timp în orice secţiune a aparatului.

5.2. Forţa motrice a transferului de substanţă. Liniile

concentraţiilor de lucru, respectiv de echilibru

fracţii Gx
molare Φx { yf
x xi
y yf
G
dy

xi x

dS
dx
M N
x y
dy
yi y
dx

xf

dS S yi
(suprafaţă) xf }Φy
Gy

Fig. 2

Figura 2 reprezintă variaţia fracţiilor molare pentru fazele Φx; Φy la curgerea în

contracurent. Cele două săgeţi de pe curbe indică curgerea în contracurent.
Într-o secţiune oarecare M-N fracţiile molare corespunzătoare fazelor Φx şi Φy
sunt x şi y.

Notăm: dx – element de fracţie molară x;

dy – element de fracţie molară y.
Din analiza variaţiei fracţiilor molare pentru fazele Φx şi Φy observăm că atunci
când fracţia molară penru faza Φx scade, fracţia molară pentru faza Φy creşte, deoarece o
parte din faza Φx se transformă în faza Φy.

43
 Bilanţul de materiale în raport cu componentul „G” repartizat între faze

a) Pentru elementul de suprafaţă ds:

⎡ kmol ⎤
Gydy = −Gxdx ⎢ (1)
⎣ s ⎥⎦
Observaţie: - semnul „-” provine de la circulaţia în contracurent;
kmol
- [Gx] = [Gy ] = ; [dx ] = [dy ] - adimensionale.
s
b) Pentru întreaga suprafaţă:
G y ( y f − yi ) = −G x (x f − xi ) (2)
Observaţie: La scrierea relaţiei (2) indicii din paranteze se scriu în varianta: FINAL (f)
– INIŢIAL (i);
Semnul „-” de la faza Φx se păstrează deoarece circulaţia este în
contracurent;
⇒ G y ( y f − yi ) = G x (xi − x f ) (3)

c) Pentru suprafaţa până la secţiunea arbitrară M-N:

Observaţie : Suprafaţa până la secţiunea arbitrară M-N este cea de deasupra liniei M-N.

⇒ G y ( y f − y ) = −Gx ( x − xi ) (4)

⇒ G y ( y f − y ) = Gx ( xi − x ) / ÷ G y (5)
Gx
Gy ⇒ y f − y = ( xi − x )
Gy
Gx
⇒ y = yf − ( xi − x )
Gy
Gx ⎛ G ⎞
y= x + ⎜⎜ y f − x xi ⎟⎟ (ecuaţia unei drepte) (6)
Gy ⎝ Gy ⎠

Gx G
Notăm: A = ; B = y f − x xi .
Gy Gy
Gx
Dreapta este de forma: y = Ax + B . Ea are panta: A = .
Gy
Notăm:
y = f (x ) (7)

Observaţie:
Gx ; Gy; yf ; xi = constante şi se cunosc ca parametri la intrare şi ieşire în
instalaţie.

44
 Pentru orice caz de transfer de substanţă este necesar pentru funcţionarea
aparatului (instalaţiei) să existe forţa motrice a transferului de substanţă.
Notăm: (∆x; ∆y ) − forţa motrice a transferului de substanţă;
∆x − variaţia fracţiei molare pentru faza Φx;
∆y − variaţia fracţiei molare pentru faza Φy.
Pentru a evidenţia forţa motrice (motoare) a transferului de substanţă se trasează
grafic funcţiile:
y = f ( x ) − dreaptă; linia concentraţiilor de lucru;
ye = f ( x ) − curbă; linia concentraţiilor de echilibru.

Forţa motrice (∆x; ∆y ) este prezentată în figura 3

y y
ye
ye = f(x) ye = f(xe )

y = f(x) y = f(x)
∆y ∆x

Φy Φy

Φx Φx
x x; xe
(a) (b)

y y
ye Φy Φy
y = f(x) y = f(x)
Φx ye = f(x) Φx
∆x
∆y
ye = f(xe )

x x; xe
(c) (d)

Fig. 3

45
Analizînd figura nr. 3 desprindem concluziile:
- diagramele din (a) şi (b) sunt trasate pentru transferul de masă din faza Φx în
faza Φy;
- diagramele din (c) şi (d) sunt trasate pentru transferul de masă din faza Φy în
faza Φx;
- la diagramele din (a) şi (c) ordonata este y; ye, iar abscisa este x;
- la diagramele din (b) şi (d) ordonata este y, iar abscisa este x; xe;
- pentru diagramele (a) şi (c) avem curbele: ye = f ( x ) ; y = f (x )
- pentru diagramele (b) şi (d) avem curbele: ye = f ( xe ) ; y = f (x )
- în diagramele (a) şi (b) observăm că: ye > y iar x > xe deci componentul
repartizat între faze G trece din faza Φx în faza Φy;
- în diagramele (c) şi (d) observăm că: y > ye iar xe > x deci componentul
repartizat între faze G trece din faza Φy în faza Φx.
-
Concluzie: componentul repartizat între faze poate trece de la o fază la cealaltă dacă
concentraţia lui este mai mare decît concentraţia la echilibru.
Din diagramele din figura 3 forţele motrice sunt:
- pentru (a): ∆y = y e − y ;
- pentru (b): ∆x = x − xe ;
- pentru (c): ∆y = y − ye ;
- pentru (d): ∆x = xe − x .

5.3. Viteza procesului de transfer de masă

dG
Notăm: - viteza procesului de transfer de masă
tdS
unde:
dG – element infinitezimal de cantitate de component repartizat între faze
([kmol ]) ;
t – timpul cât are loc transferul ([ s ]) ;
[ ]
dS – element de suprafaţă ( m 2 ) ;
⎡ dG ⎤ kmol
⇒⎢ = 2
⎣ tdS ⎥⎦ m ⋅ s

Prin definiţie:viteza procesului de transfer de masă este direct proporţională cu

forţa motrice printr-un factor numit coeficient de transfer de masă.

Putem scrie:
dG
= k x ∆x (8)
tdS
dG
= k y ∆y (9)
tdS

46
unde: [∆x] = [∆y ] - adimensionale;
kmol
k x ; k y - coeficienţi de transfer de masă; [ k x ] = ⎡⎣ k y ⎤⎦ =
m2 ⋅ s
Din relaţiile (8)şi (9) se pot defini coeficienţii de transfer de masă kx şi ky astfel:
„Ei exprimă cantitatea de substanţă din componentul dat G care trece dintr-o fază în alta
printr-o suprafaţă de un metru pătrat în timp de o secundă în cazul diferenţei egale cu
unitatea ( ∆x = 1; ∆y = 1) “.
Se notează:
1
Rx = (10)
kx
1
Ry = (11)
ky
m2 ⋅ s
unde: Rx ; R y - rezistenţa opusă transferului de masă; [ Rx ] = ⎡⎣ Ry ⎤⎦ =
kmol

5.4. Ecuaţia fundamentală a transferului de masă pentru

aparate în contracurent
Considerăm un aparat ce funcţionează în contracurent. Reprezentăm grafic variaţia
fracţiei molare xi – xf ; yi – yf luând în ordonată: x; y iar în abscisă suprafaţa S (figura 4).
Considerăm că transferul de masă are loc din faza Φx în faza Φy.
Luăm un element de suprafaţă dS şi corespunzător pe curbe vom avea: dx; dy; dye.

x;
dye

y yei
ye ∆yM

∆y yf
y
- Exprimăm forţa motrice
yef xi
dy

în varianta ∆ y
∆ym

yi Φy
dx

xf
Φx

dS S

Fig.4

47
 Prin elementul de suprafaţă dS trece într-un timp „t” din faza Φx în faza Φy o
cantitate din componentul repartizat între faze dG dat de relaţia (rezultată din relaţia (9):
dG = k y ∆ytdS ; dar: ∆y = ye − y
⇒ dG = k y ( ye − ytdS ) (12)
[dG ] = kmol
Ca urmare a acestui transfer de substanţă, conţinutul componentului variază
astfel:
- pentru faza Φy:
dG
dy = (13)
Gy ⋅ t
- pentru faza Φx:
dG
dx = (14)
Gx ⋅ t
Se consideră că la echilibru există o dependenţă lineară exprimată de relaţia:
ye = Ax (15)
Derivăm relaţia (15):
dye = Adx (16)
Introducem relaţia (14) în relaţia (16):
dG
⇒ dye = A (17)
Gx ⋅ t
Ştim că forţa motrice este:
∆y = ye − y (18)
Diferenţiem membrul drept al relaţiei (18):
⇒ d ( ye − y ) = dye − dy (19)

Înlocuim relaţia (13) şi relaţia (17) în relaţia (19):

dG dG ⎛ A 1 ⎞⎟
⇒ d ( y − ye ) = A − = dG⎜ − = n ⋅ dG (20)
Gx ⋅ t G y ⋅ t ⎜ G ⋅t G ⋅t ⎟
⎝ x y ⎠

unde:
A 1
n= − (21)
Gx ⋅ t G y ⋅ t
Din relaţia (20) păstrăm primul şi ultimul termen;
d ( ye − y )
⇒ d ( ye − y ) = ndG ⇒ dG = (22)
n
Înlocuind relaţia (12) în relaţia (22) obţinem:
d ( ye − y )
k y ( ye − y ) ⋅ tdS = (23)
n

48
Integrăm ecuaţia diferenţială (22) luând ca limite de integrare:
- pentru S: 0→S
- pentru ye – y : ( yef – yi ) → ( yei – yf ) (din figura 4);
d ( ye − y )
yei − y f S
⇒ ∫ = nk y t ∫ dS
yef − yi
ye − y 0

Observaţie: pentru integrala din stânga variabila este ye – y ;

⇒ ln ( y e − y ) yei − yf = nk y t S 0 ⇒ ln ( yei − y f ) − ln ( yef − yi ) = nk y tS ⇒

y −y S
ef i

yei − y f
⇒ ln = nk y tS (24)
yef − yi
Considerăm că diferenţa iniţială de concentraţie yei – yf este cea mai mare iar
diferenţa finală de concentraţie yef – yi este cea mai mică. Le vom nota astfel:
yei − y f = ∆y M (25)
yef − yi = ∆y m (26)
Înlocuim relaţia (25) şi relaţia (26) în relaţia (24):
∆y
⇒ ln M = nk y tS (27)
∆y m
Facem bilanţul de materiale pentru cele două faze:
- pentru faza Φy, din relaţia (13) obţinem:
dG = G y tdy (28)
Considerăm: Gy ; t = constante.
Integrăm relaţia (28) (limitele de integrare pentru y sunt, conform
figurii 4: yi → yf ).
⇒ G = G y t ( y f − yi ) (29)
- pentru faza Φx, din relaţia (14) obţinem:
dG = G x tdx ; (30)
Considerăm: Gx; t = constante.
Integrăm relaţia (30) având ca limite de integrare pentru x, xf → xi :
⇒ G = G x t (xi − x f ) (31)

Din relaţia (17):

dG Gt
dy e = A ⇒ dG = x dy e (32)
Gxt A
Integrăm relaţia (32) având ca limite de integrare pentru ye, yef → yei (conform figurii 4):
⇒ G = x ( yei − yef )
Gt
(33)
A
GA
⇒ Gx = (34)
t ( y ei − y ef )

49
Din relaţia (29):
G
Gy = (35)
t ( y f − yi )

Înlocuim relaţia (34) şi relaţia (35) în relaţia (21):

A 1 A 1 yei − yef y f − yi
n= − ⇒n= − ⇒n= − ⇒
Gx ⋅ t G y ⋅ t GA G G G
⋅t ⋅t
t ( yei − yef ) t ( y f − yi )
yei − yef − y f + yi yei − y f − ( yef − yi ) ∆y M − ∆y m
⇒n= = =
G G G

Observaţie: s-au folosit relaţiile (25) şi (26).

Deci:
∆y M − ∆y m
n= (36)
G
Din relaţia (27):
∆y M
ln = nk y tS ⇒
∆y m
∆y
ln M
∆y m
⇒n= (37)
k y tS
Egalând relaţia (36) cu relaţia (37) obţinem:
∆y
ln M
∆y M − ∆y m ∆y m ∆y − ∆y m
= ⇒ G = k y tS M (38)
G kytS ∆y
ln M
∆y m
Notăm:
∆y M − ∆y m
= ∆y med (39)
∆y M
ln
∆y m
Deci relaţia (38) devine:
G = k y tS∆y med (40)

Observaţie:
Similar, când se exprimă forţa motrice a procesului în concentraţiile substanţei
care se repartizează între faze în faza Φx se obţine:
G = k x tS∆xmed (41)

50
 5.5 Ecuaţia transferului de masă pentru aparatele de difuziune
cu umplutură. Determinarea înălţimii şi a numărului total
de unităţi de transfer

Notaţii utilizate:
f – suprafaţa secţiunii libere (prin care curge un fluid); [ f ] = m 2
V – volumul umpluturii; [V ] = m 3
H – înălţimea umpluturii; [H ] = m
1
a – suprafaţa specifică a umpluturii; [a ] =
m
Prin definiţie:
S
a= (42)
V
unde:
S – suprafaţa umpluturii; [S ] = m 2
Pentru identificarea notaţiilor de mai sus, vezi figura 5:

G H

umplutură

Figura 5

Din relaţia (42)

⇒ S = a ⋅V (43)
dar:
V = f ⋅H (44)
(43) ⎫
din ⎬ ⇒ S = afH (45)
(44)⎭
Pornim de la relaţia de dependenţă liniară la echilibru (relaţia (40)):
G = k y tS∆y med
Înlocuim în această relaţie pe S din relaţia (45):
⇒ G = k y tafH∆y med

51
 G
⇒H = (46)
k y taf∆y med
În relaţiile (29) şi (31) vom înlocui:yf cu y1;
yi cu y2;
xf cu x1;
xf cu x2;
⇒ G = G y t ( y1 − y 2 ) (47)
G = G x t ( x2 − x1 ) (48)
Utilizînd relaţiile (47) şi (46) obţinem:
G y t ( y1 − y 2 )
H=
k y taf∆y med
G y ( y1 − y 2 )
⇒H = (49)
k y af∆y med
Din relaţia (41) înlocuind pe S = afH se obţine:
G
G = k x tafH∆xmed ⇒ H = (50)
k x taf∆xmed
Introducem relaţia (48) în relaţia (50):
G t (x − x ) G (x − x )
⇒H = x 2 1 ⇒H = x 2 1 (51)
k x taf∆xmed k x af∆xmed
Relaţiile (49) şi (51) pot fi scrise unitar astfel:
G y ( y1 − y 2 ) G x ( x2 − x1 )
H= = (52)
k y af∆y med k x af∆xmed
Notăm:
y − y2
my = 1 = N .U .T (53)
∆y med
x −x
m x = 2 1 = N .U .T (54)
∆xmed
[ ]
[mx ] = m y - adimensionale.
Prin definiţie: m x ; m y - reprezintă variaţia concentraţiei de lucru a componentului
repartizat între faze G, care revine la o unitate de forţă motrice şi care se numeşte
NUMĂRUL TOTAL AL UNITĂŢILOR DE TRANSFER(N.U.T).
Gy
hy = (55)
afk y
G
hx = x (56)
afk x
[ ]
[hx ] = hy = m
Prin definiţie: h y ; hx - reprezintă înălţimea umpluturii echivalentă unei unităţi de
transfer.

52
 Cu relaţiile:(52); (53); (54); (55); (56) :
H = h y m y = hx m x (57)
Observaţie: y1 − y 2 şi x2 − x1 reprezintă variaţiile fracţiilor molare de lucru (concentraţii).

Determinarea numărului total de unităţi de transfer (N.U.T)

Numărul total de unităţi de transfer se poate determina prin metoda treptelor de

variaţie a concentraţiei (vezi figura 6):

y
ye = Ax

yen y = Bx
2

yen yen
1
2

yn
1 treaptă de variaţie a concentraţiilor

xn 1 xn 2 x

Fig. 6
Dreapta ce trece prin origine: y = Bx reprezintă dreapta concentraţiilor de
lucru.
Dreapta ce trece prin origine: ye = Ax reprezintă dreapta concentraţiilor de
echilibru.
Numărul de unităţi de transfer pentru o treaptă de variaţie a concentraţiei este
dat de relaţiile:
yn − yn
m y ,t = 2 1
(58)
∆y nmed
xn − xn
m x ,t = 1 2
(59)
∆xn
med

Notăm:
Nt – numărul treptelor de variaţie a concentraţiilor.

Pentru determinarea lui Nt considerăm că avem cunoscute valorile concentraţiilor

iniţiale şi finale ale componentului care se repartizează între cele două faze (cunoaştem:
xi ; xf ; yi; yf).

53
Avem următoarele cazuri:
a) dreapta concentraţiilor de lucru este y = Ax + B iar dreapta concentraţiilor de
echilibru trece prin origine şi are forma: ye = Mx ;
b) dreapta concentraţiilor de lucru este y = Ax + B iar dreapta concentraţiilor de
echilibru ests o curbă .
Cele două cazuri sunt prezentate în figura 7:
y y
1
yf ye = f(x)
1 a y1
yf a
y = Ax + B
y2
y1
y = Ax + B
y3
yi ye = Mx
yi

B B

0 xi x1 xf 1 x 0 xi x3 x2 x1 xf 1 x

(a) (b)
Fig. 7

Din punctele „a” ce corespund concentraţiei finale se duc orizontale şi verticale

între linia concentraţiilor de echilibru şi linia concentraţiilor de lucru şi se obţine o linie
frântă.
Numărul treptelor acestei linii frânte este tocmai numărul treptelor de variaţie a
concentraţiilor (Nt).
Pentru cazul (a): Nt = 2
Pentru cazul (b): Nt = 5
În cazul unei variaţii liniare la echilibru, numărul de unităţi de transfer my,t ,
corespunzătoare unei trepte de variaţie a concentraţiei, nu depinde de concentraţie şi
pentru fiecare caz concret este o mărime constantă care depinde de panta dreptei de
M
echilibru .
A
În acest caz, toate treptele de variaţie a concentraţiei sunt identice, ca şi înălţimea
hy,t , corespunzătoare unei trepte de variaţie a concentraţiei, care este aceeaşi pentru toate
treptele.
Ca urmare înălţimea umpluturii se determină cu relaţia:
H = h y ,t ⋅ N t (60)
Pentru cazul (a) putem scrie H = 2 H y ,t .

54
 În cazul variaţiei curbilinii la echilibru (cazul (b) ) pentru fiecare treaptă numărul
de unităţi de transfer my,t, diferă ca şi înălţimea umpluturii echivalente a unei unităţi de
transfer, hy,t.
Înălţimea totală a umpluturii se determină cu relaţiile:
Nt
H = ∑h
i =1
y ,t i m y ,t i (61)

Pentru cazul (b): Nt = 5

5
H = ∑h
i =1
y ,t i m y ,t i

5.6. Modelul celor două straturi. Coeficienţi parţiali şi totali de

transfer de masă

Transferul de masă interfazic poate fi reprezentat schematic conform teoriei

stratului dublu elaborată de WITHMAN în anul 1923 ( figura 8)

pAg ;
strat limită
gaz (A +B)
pBg gazos

zg pAi ;pBi interfaţă

i strat limită
zL

strat limită
(A +L)
lichid

(pres) p i
(conc) c
pB, g

pB, i

CB, L

CA, i
pA, g

pA, i

CA, L

zg zL z

Fig. 8

55
 Conform modelului celor două straturi, faza gazoasă (A + B)gaz este formată dintr-
un gaz A solubil în lichidul L şi un gaz B insolubil în lichidul L.
Faza (A + L) este compusă dintr-un lichid L şi componentul A lichid. Deoarece
Agaz difuzează în lichidul L pe direcţia z vom avea faza Alichid + L.
Notăm cu i – interfaţa dintre cele două faze.
Se consideră că stratul limită de la interfaţa „i ” se compune din:
- strat limită gazos de grosime zg în partea fazei gazoase (A +B) gaz ;
- strat limită de grosime zL de partea fazei lichide Alichid + L.
Notăm:
pA,g – presiunea parţială a componentului A din faza gazoasă;
pB,g – presiunea parţială a componentului B din faza gazoasă;
pA,i – presiunea parţială a componentului A la interfaţă ( în zg );
pB,i – presiunea parţială a componentului B la interfaţă.

Deoarece componentul gazos A din faza gazoasă (A + B) gaz se dizolvă în lichidul

L este necesar ca:
p Ai < p Ag (62)
Presiunea totală a amestecului gazos notată cu „p” dată de legea lui Dalton este:
p = p Ag + p Bg = p Ai + p Bi (63)
p = constantă
Deoarece
p Ai < p A g ⇒ pB i > pB g (64)
Aceasta explică de ce componentul B este insolubil în lichidul L iar componentul B
nedizolvîndu-se în lichid difuzează în faza gazoasă A + B. Grafic a fost reprezentată
variaţia presiunilor şi a concentraţiilor.
Se consideră o secţiune verticală prin stratul limită gazos şi printr-un element
infinitezimal de grosime dz din acest strat (figura 9):
pA g ; pB g
pA+dpA

pB+dpB

(A+B) gaz convecţie

pA

z + dz
pB
z

B gaz difuzie
A gaz difuzie

zg
dz

i = interfaţă
z
B gaz
z

pA CA CB pB
dz

pA+dpA pB + dpB
A gaz (A+B) gaz

Fig. 9

56
 Reprezentăm fluxurile care-l străbat:

a) în sensul lui z:
- transport difuzional de component A gaz ;
- transport convectiv de amestec (A + B) gaz ;
b) în sens invers lui z :
- transport difuzional de component B gaz.
Pentru transportul prin difuzie a componentului A gaz avem:
dC A
J A difuzie = − D A (legea lui Fick) (65)
dz
unde:
J A difuzie - flux unitar molar; [J A ] = kmol ;
m ⋅s
2

m2
D A - coeficient de difuzie moleculară; [D A ] = ;
s
kmol
C A - concentraţia molară a componentului A gaz; [C A ] =
m3

Pentru transportul A gaz convecţie din amestecul (A + B)gaz avem:

J A convectie = wC A (66)
m
unde: w - viteza medie în z g; [w] = .
s
dar:
J A = J Adifuzie + J Aconvectie
dC A
⇒ J A = − DA + wC A (67)
dz

Pentru componentul B gaz din zg avem un transport prin convecţie în sensul lui „z”
şi prin difuzie în sens opus lui „z”.
J B = J B convectie − J B difuzie (68)
J B convectie = wCB (69)
dC B
J B difuzie = + D B (70)
dz
(semnul plus indică faptul că masa componentului B – care este insolubil în lichidul L –
nu se modifică (nu scade) în ansamblul fazei gazoase (A + B) gaz ).

Înlocuim (70) şi (69) în (68) şi avem:

dC B
J B = − DB + wC B (71)
dz

57
unde:
m2
DB - coeficient de difuzie moleculară; [DB ] =
s
kmol
C B - concentraţia molară a componentului B gaz ; [C B ] = .
m3

Deoarece componentul B gaz nu trece în faza lichidă (fiind insolubil):

JB = 0 (72)

Exprimăm concentraţiile CA şi CB în funcţie de presiunile parţiale cu relaţiile:

p
CA = A (73)
RM T
p
CB = B (74)
RM T
unde:
p A - presiunea parţială a componentului A gaz în amestecul (A + B) gaz ;
p B - presiunea parţială a componentului B gaz în amestecul (A + B) gaz ;
R M - constanta universală a gazelor.
⎛ p ⎞
d ⎜⎜ A ⎟⎟
R T p
⇒ J A = − DA ⎝ M ⎠ + w A
dz RM T

⎛ p ⎞
d ⎜⎜ B ⎟⎟
R T p
J B = − DB ⎝ M ⎠ + w B = 0
dz RM T
Considerăm T = ct.
D dp A p
⇒ JA = − A +w A (75)
RM T dz RM T

DB dp B p
JB = − +w B =0 (76)
RM T dz RM T
dp
Deoarece p = p A + p B ⇒ p B = p − p A ;cu p = ct. ⇒ = 0.
dz
Din relaţia (76) luăm ultimii doi termeni:
D dp B p D d ( p − pA ) p − pA
− B +w B =0 ⇒− B +w =0
RM T dz RM T RM T dz RM T
D dp A p − pA
⇒+ B +w =0
RM T dz RM T

58
 D dp A p − pA
Dar DB = D A = D ⇒ + +w =0
RM T dz RM T
p − pA D dp A p p D dp A
⇒w =− ⇒w −w A =−
RM T RM T dz RM T RM T RM T dz

pA p D dp A
⇒w =w + (77)
RM T RM T RM T dz
Înlocuim relaţia (77) în relaţia (75):

D dp A p D dp A
JA = + +w −
RM T dz RM T RM T dz
p
⇒ JA = w (78)
RM T

J A RM T
Din (78) ⇒ w = (79)
p
Introducem (79) în (75) :
D dp A J A RM T p A D dp A p A
⇒ JA = − + ⋅ ⇒ JA = − + JA
RM T dz p RM T RM T dz p
⎛ p ⎞ D dp A D dp A
⇒ J A ⎜⎜1 − A ⎟⎟ = − . Separăm variabilele: ⇒ J A dz = − ⋅
⎝ p ⎠ RM T dz RM T p
1− A
p
Integrăm pe grosimea stratului limită gazos având ca limite de integrare: z ∈ (0; z g )
iar p A ∈ ( p A g ; p A i ) (vezi figura 9):
zg pA i
D dp A
⇒ ∫J A dz = ∫ −
RM T
⋅
P
0 pA g 1− A
p
Dar: JA = constant; T = constant; RM = constant; d = constant; p = constant;

zg pAi
D dp A
⇒ JA ∫ dz = − ∫
RM T P
0 pA g 1− A
p

pAi pAi
D dp A Dp dp A
J A zg = −
RM T ∫
pA g
J z =−
p − pA ; A g RM T ∫ p − pA
;
pA g
p

59
 Dp Dp
ln ( p − p A ) p A i ; J A z g = ln ( p A − p ) p A g
p p
J A zg =
RM T Ag
RM T Ai

Dp p A g − p
⇒J Azg =
Dp
RMT
[ ]
ln( pA g − p) − ln( pAi − p) ⇒ J A z g =
RM
ln
pA i − p

Dp p Ai − p
⇒ J A zg = − ln (80)
RM pA g − p
Dar: p = p A + p B = constant.
pB = p − p A (81)
La interfaţă, cu relaţia (81) putem scrie: z = z g (figura 9);
pB i = p − p A i (82)
Pentru z = 0 , cu relaţia (81) putem scrie (figura 9):
pB g = p − p A g (83)
Se introduce noţiunea de presiune medie logaritmică .
Notăm:
p B , m = presiune medie logaritmică.
pB i − pB g
pB , m = (84)
pB i
ln
pB g
Din relaţia (82): p A i = p − p B i (85)
Din relaţia (83): p A g = p − p B g (86)
Introducem (85) şi (86) în (80):
Dp p − p + pB i
⇒ J A zg = − ln
RM T p − p + p B g

Dp pB i
⇒ J A zg = − ln (87)
RM T p B g

pB i pB i − pB g
Din relaţia (84): ln = (88)
pB g pB , m

Introducem relaţia (88) în relaţia (87):

Dp p B i − p B g
⇒ JA = − (89)
RM T z g pB , m
Dar conform figurii 8:
p Ai + pB i = p A g + pB g
⇒ pB i − pB g = p A g − p Ai (90)

60
Introducem relaţia (90) în relaţia (89):
Dp p A i − p A g
⇒ JA = − (91)
RM T z g pB , m
Notăm RM = R , deci relaţia (91) devine:
Dp p A i − p A g
JA = − (92)
R T zg pB , m
D p
Notăm: k g = − ⋅ (93)
R T z g pB , m
Observaţie: deoarece elementele ce intră în formula lui kg sunt constante rezultă: kg =
= constant.
Introducem (93) în (92):
⇒ J A = k g ( p A g − p Ai ) (94)
unde:
kmol
J A - flux unitar molar; [J A ] = ;
m2 ⋅ s
kg - coeficient de transfer prin difuzie în stratul limită gazos;
p A g - presiunea parţială a componentului A din faza gazoasă;
p A i - presiunea parţială a componentului A la interfaţă.

Prin raţionament analog se demonstrează că transportul componentului A prin

stratul de lichid zl de la interfaţă către interiorul volumului de lichid este:
J A = k l (C A i − C A L ) (95)
unde:
k L - coeficient de transport de masă în stratul limită lichid z L ;
C A i - concentraţia molară a componentului A la interfaţă;
C A L - concentraţia molară a componentului A în lichidul „L” ;
Relaţia (94) este similară cu relaţia de transfer de căldură:

Q = αS (t 2 − t1 ) (96)

În relaţiile (94) şi (95) se cunosc: p A g ; C A L - dar sunt necunoscute: p A i ; C A i .

Se caută să se exprime J A numai în funcţie de mărimile cunoscute p A g şi C A L .
La absorbţia gazelor în lichide este valabilă legea lui Henry; pentru gazul
solubil A:
pA = H ⋅CA (97)
unde:
p A - presiunea specifică a gazului A într-un amestec de gaze;
H - constanta lui Henry.

61
Observaţie: constanta lui Henry se dă în lucrări de specialitate. Ea depinde de:
- natura gazului;
- natura lichidului cu care este în contact;
- temperatură.

În relaţia (95) înmulţim şi împărţim cu H în membrul drept:

H (C A i − C A L ) H ⋅ C Ai − H ⋅ C A L
⇒ J A = kL ; J A = kL
H H

Din relaţia (97) putem scrie:

pA i = H ⋅ CA i (98)

pA L = H ⋅CA L (99)
p Ai − p A L
⇒ J A = kL (100)
H
H JA JA
⇒ p Ai − p A L = ⇒ p Ai − p A L = (101)
kL kL
H
Dar:
J A = k g ( p A g − p A i ) (relaţia (94) ).
JA
⇒ pAg − pA i = (102)
kg
Adunăm relaţia (101) cu relaţia (102):
⎛ ⎞
JA JA ⎜ 1 1 ⎟
pA i − pA L + pA g − pA i = + ; pA g − pA L = J A ⎜ + ⎟
kL kg ⎜ kL kg ⎟
⎜ ⎟
H ⎝H ⎠

pA g − pA L pA g − pA L
⇒ JA = ; ⇒ JA = (103)
1 1 1 H
+ +
kg kL kg kL
H
Notăm:
K g - coeficient global de transfer de masă raportat la faza gazoasă;
1
Kg = (104)
1 H
+
kg kL
În relaţia (94) înmulţim şi împărţim cu H în membrul drept:
kg H
⇒ JA =
H
(pA g − pA i )

62
 ⎛ pA g pA i ⎞
⇒ J A = k g H ⎜⎜ − ⎟ (105)
⎝ H H ⎟⎠
Din relaţia (97) obţinem:
pA g
pA g = H ⋅ CA g ⇒ = CA g
H
pA i
pA i = H ⋅CA i ⇒ = CA i
H
⇒ J A = k g H (C A g − C A i ) (106)
JA
⇒ CA g − CA i = (107)
kg H
Din relaţia (95) :
JA
CA i − CA L = (108)
kL
Adunăm (107) cu (108):
JA J ⎛ 1 1 ⎞
⇒ CA g − CA i + CA i − CA L = + A ⇒ CA g − CA L = J A⎜ + ⎟
kg H kL ⎜k H k ⎟
⎝ g L ⎠

CA g − CA L
JA = (109)
1 1
+
kL kg H
Notăm:
1
KL = (110)
1 1
+
kL kg H

⇒ J A = (C A g − C A L )K L (111)

unde:
K L - coeficient total de transfer de masă

Am notat:
p A L - presiunea parţială a componentului A în faza lichidă;
C A g - concentraţia molară a componentului A în faza gazoasă.

La realizarea echilibrului în sistem vom nota:

p *A - presiunea parţială a componentului A în faza lichidă la echilibru;
C A* - concentraţia molară a componentului A în faza gazoasă la echilibru.

Valorile p *A şi C A* se pot determina experimental şi se găsesc în literatura de

specialitate.

63
 Ele mai pot fi calculate din relaţii de echilibru de forma:
p *A = f (C A L ) (112)

Considerăm că avem un gaz oarecare în contact cu un lichid. Curba de echilibru

este prezentată în figura 10.

pA dreaptă de
transfer
pA g
Me
(fază
∆ pA g
gazoasă)

curbă de
∆ pA t

pA i echilibru
Mi
∆ pA L

Mg
p A* ∆ CA L ∆ CA g

∆ CA t

CA L CA i CA* CA
(fază lichidă)

Fig. 10

Avem trasată curba de echilibru.

Pentru a determina poziţia punctului M cunoaştem valorile p A g şi C A L . La
intersecţia verticalei şi orizontalei se află punctul M.
Deci M are coordonatele: M (C A L ; p A g ) .
Ştim că fluxurile locale în cele două straturi z a şi z g (suntem la modelul celor
două straturi) sunt:
J A = k g ( p A g − p A i ) ( relaţia (94) );
J A = k L (C A i − C A L ) ( relaţia (95) ).
Egalăm relaţia (94) cu relaţia (95):
k L p A g − p Ai
⇒ k g ( p A g − p A i ) = k L (C A i − C A L ) ⇒ =
k g C Ai − C A L
k L p A g − p Ai
⇒− = (113)
k g C A L − C Ai

64
 kL
Dreapta de transfer M M i are panta: − . Avînd o dreaptă care trece prin
kg
kL
punctul M şi are panta − ea poate fi trasată; rezultă dreapta de transfer M M i .
kg
Punctul M i este dat de intersecţia dintre dreapta de transfer M M i şi curba de
echilibru. Coordonatele punctului M i sunt: M i ( p A i ; C A i ) . Cunoscînd M i ( p A i ; C A i ) se
pot afla p A i ; C A i .

În diagrama din figura 10 sunt reprezentate şi cele două forţe motoare parţiale ale
celor două straturi:

- pentru faza gazoasă:

∆ p A g = p A g − p A i → forţă motoare pentru faza gazoasă; (114)

- pentru faza lichidă:

∆ C A L = C A i − C A L → forţă motoare pentru faza lichidă; (115)

- pentru stratul gazos z g :

∆ C A g = C A* − C A i → forţă motoare în stratul gazos z g ; (116)

- pentru stratul lichid z L :

∆ p A L = p A i − p *A → forţă motoare în stratul lichid z L ; (117)

La intersecţia orizontalei p A g = constantă şi a verticalei C A* = constantă se află

punctul M l de pe curba de echilibru.
Coordonatele punctului M l sunt: M l = M l ( C A* ; p A g )

Forţele motoare prezentate anterior sunt forţe motoare parţiale, deoarece toate se
referă la componentul A (primul indice din expresie este A ).
Forţa motrice (motoare) totală, conform teoriei celor două straturi reprezintă
suma forţelor motoare parţiale. Prin urmare, conform figurii 10 forţa motrice totală
este:
- raportată la faza gazoasă:
∆p A t = ∆p A L + ∆p A g (118)
∆p A t - forţa motrice totală raportată la faza gazoasă;

- raportată la faza lichidă:

∆C A,t = ∆C A L + ∆C A g (119)
∆C A t - forţa motrice totală raportată la faza lichidă.

65
Cu relaţia (114), relaţia (94) devine:
J A = k g ∆p A g (120)

Cu relaţia (115), relaţia (95) devine:

J A = k L ∆C A L (121)

Din relaţiile (120) şi (121) rezultă:

k g ∆p A g = k L ∆C A L

Rescriem relaţia (119):

∆C A t = ∆C A L + ∆C A g

∆C A L = C A i − C A L ⎫
⎬ (din figura 10)
∆C A g = C A* − C A i ⎭

⇒ ∆C A t = C A i − C A L + C A* − C A i ⇒
∆C A t = ∆C A L + ∆C A g = C A* − C A L (122)

Rescriem relaţia (118):

∆p A t = ∆p A g + ∆p A L

∆ p A g = p A g − p Ai ⎫
⎬ (din figura 10)
∆ p A L = p A i − p *A ⎭

⇒ ∆ p A t = p A g − p A i + p A i − p *A
⇒ ∆ p A t = ∆ p A g + ∆ p A L = p A g − p *A (123)

66