UNIVERSITATEA BIOTERRA BUCURESTI

FACULTATEA DE ASISTENTA MEDICALA GENERALA

SOCIOLOGIE MEDICALA

Coordonator: Sociolog dr. Radu Luminita

Student: Mihaila Cristina
An I AMG, Grupa 2
 ETICA MEDICALA

Etica este stiinta moralei. Definirea "eticii" este o problema complexa avand in vedere
pluralismul societatii in care traim, multitudinea de opinii si varietatea de norme morale, legale,
culturale si sociale pe care acest concept le include. Chiar daca standardele etice se creeaza si
respecta la nivel personal, ele au impact asupra intregii societati, ale carei atribute si traditii pot
diferi de cele individuale.
Valorile personale nu coincid intotdeauna cu codul de conduita profesionala sau cu
valorile sociale, dupa cum dreptatea sociala nu este echivalenta intotdeauna cu cea legala. Exista
insa si situatii cind o persoana cu integritate morala, sau cel putin acceptabila social nu are
motivatia sau nu detine valoarea care sa motiveze o actiune morala. Societatea de exemplu
considera repugnanta omuciderea sau incarcerarea, dar justificarea lor drept autoaparare apartine
sistemului legal. De aceea, principiile si teoriile etice vor ajuta la elaborarea unei decizii morale
atunci cind situatia este dilematica, iar valorile controversate.
Bioetica a fost considerata drept cea mai revelatoare manifestare a vietii morale si sociale
a finalului secolului XX. Ea s-a nascut ca o reactie la intersectia a trei campuri fundamentale:
medicina clinica si cercetarea medicala, filozofia si disciplinele umaniste, sistemul de sanatate
publica si puterea politicii sanitare. Aceste trei sfere sunt intr-o permanenta interdependenta,
indiferent daca problema etica deriva din utilizarea celulelor stem embrionare sau din luarea
deciziilor terapeutice la finalul vietii. Bioetica este asadar un studiu interdisciplinar dinamic al
unor probleme create de mentinerea valorilor medicale in contextul dezvoltarii stiintifice.
Ultimii patruzeci de ani au fost dominati de schimbari si progrese majore in domeniul
medical. A aparut o explozie de cunostinte medicale care a condus la o mai buna intelegere a
mecanismelor bolilor si un salt masiv al tehnologiei medicale. Concomitent s-au schimbat si
aspectele morale si atitudinile societatii. Un val recent de scepticism vis-?-vis de sistemul sanitar,
dorinta de intarire a relatiei medic-pacient, devierea tot mai accentuata de la "medicina acuta" la
medicina bolilor cronice precum si reducerea discrepantei dintre competenta medicului si
cunostintele pacientului au contribuit la o acceptare sporita a rolului esential al pacientului in
ingrijirile medicale, mai ales in hotaririle terapeutice
Rezolvarea aspectelor medicale de ordin moral se face prin recurs la un set de principii de
baza ale bioeticii: a respecta autonomia, a nu face rau, a face bine (principiul beneficiului), a
urma dreptatea. Acestea nu trebuie privite ca reguli sau norme de rigurozitate etica, ci doar un
cadru care sa faciliteze analiza unor situatii ce presupun combinarea valorilor diferite si sa ajute
la decantarea a ceea ce este corect si acceptat (sau acceptabil) in raport cu ceea ce este incorect
sau nedrept.
 In bioetica, conceptul autonomiei este considerat punctul culminant al inaltimilor
moralei. "Respectul persoanei", fundamentul relatiei medic-pacient, include doua cerinte morale
distincte: necesitatea de a respecta autonomia si necesitatea de a proteja pe cei cu autonomie
redusa. De cele mai multe ori folosim conceptul autonomiei pacientului pentru a releva
capacitatea individului de a lua decizii legate de ingrijirea sau cercetarea medicala, in special
consimtamantul informat sau refuzul. In esenta, autonomia este un drept negativ, definindu-se
prin libertatea de a nu fi supus constrangerilor impuse de catre ceilalti. O persoana poate fi
considerata autonoma daca este capabila sa aleaga intre un set de optiuni, reflectand si deliberand
in acelasi timp asupra alegerii sale. Un pacient autonom nu este acela care refuza, ci o persoana
suverana pe intreaga sa capacitate de decizie. Din aceasta perspectiva putem afirma ca autonomia
este si un drept pozitiv, dreptul la auto-determinare, la exprimare si la alegere (Cohen, 2000).
 Practica mea medicala, discutiile cu pacientii dar şi cu alti colegi de breasla m-au facut
sa inteleg si sa simt nemijlocit importanta relatiei pacient-cadru medical, pe două planuri: unul
afectiv (de empatie) şi celalalt informativ.
     Dincolo de cunostintele medicale şi tehnice (sau tehnico - medicale) dobandite în scoala
cat şi ulterior, în practica zilnica, noi medicii si asistentii medicali trebuie sa avem in vedere in
fiecare clipa ca pacientul este un om cu sensibilitati fizice şi psihice, el nu este doar un caz clinic
sau o problema medicala de rezolvat. Pacientul vine în spital cu o încarcatura emotionala
provocata de durere, de frica faţa de medic şi de tratamentul ce urmeaza.
     Asadar, din start, pacientul are o accentuata stare de angoasa, de crispare si sa nu uitam
ca fiecare bolnav are un anumit grad de toleranta la stres si la durere cat si o reactie diferita fata
de acestea.
     Tocmai aici intervine rolul si talentul nostru. Un cuvant de bunavointa, de intelegere,
putin umor, cand se poate, au de multe ori darul de a-l relaxa, a-l detensiona.
     In al doilea rand, buna comunicare cu pacientul, explicarea la nivelul sau de intelegere a
etapelor de tratament care urmeaza a fi efectuate, acestea produc incredere pacientului in
personalul medical si conduc la o mai buna colaborare in desfasurarea actului medical:
intelegerea tratamentului si urmarea acestuia intocmai.
      Altfel, un pacient incordat, insuficient informat, nelamurit in ceea ce priveste
tratamentul, devine suspicios, speriat, necooperant. Ulterior, aceasta stare poate ridica chiar
dificultati în reusita tratamentului. Asa ca, nu odata, s-a intamplat ca un pacient nemultumit sa
apeleze la un alt coleg de breaslă pentru a-si rezolva problemele medicale.
     Se constata deseori ca lipsa de rabdare, de receptivitate din partea medicului (sau a
personalului sanitar mediu), poate duce la nemultumiri sau chiar conflicte intre pacient şi echipa
medicala si chiar la acuzatii de malpraxis.
     Iata de ce, succesul activitatii medicale, a efortului şi chiar a daruirii noastre in plan
profesional, poate fi cateodata umbrit sau anulat de lipsa de tact in abordarea acestor aspecte de
comunicare.
    Este Respectul pe care ni-l datoram unii altora si in primul rand pacientului.
Relevante in acest sens sunt doua cazuri despre care am citit de curand. In primul caz este
vorba despre un barbat din mediul rural care vine la laboratorul de genetica, fiind trimis de
medicul internist. Ii spune medicului ca in urma cu doua saptamani s-a prezentat la medic,
solicitand un test genetic, iar acum vine pentru rezultate. Medicul ii relateaza ca rezultatele au
iesit pozitive si ca are un sindrom genetic cu care pacientul s-a nascut si pentru care nu se poate
face nimic. Medicul incepe sa ii explice prin ce se manifesta. Barbatul neinteresat de aceste
„detalii” afirma ca atat timp cat nu il supara nimic si se simte bine nu il intereseaza. Ceea ce il
intereseaza este daca boala se transmite urmasilor pentru ca are doi baieti mari, frumosi, sanatosi
la casele lor. Omul respectiv avea un sindrom genetic care provoca infertilitate de la nastere.
Acum, el avea doi baieti care cu siguranta nu erau ai lui.
Care ar trebui sa fie raspunsul medicului in acest caz?
Abordata din punct de vedere logic: Pacientul a intrebat daca „Se transmite boala asta pe
care-o am eu?”. Raspunsul pe care trebuie sa il dea medicul este unul legat strict de intrebarea
pacientului, nu sa raspunda la intrebari care nu au fost puse. Deci raspunsul corect ar fi „Nu, nu
se transmite!” Si sa nu mai adauge altceva.
Daca i-a descoperit din intamplare sindromul nimic nu il obliga sa ii spuna pacientului,
atat timp cat nu pune viata lui sau pe a celor din jur in pericol.
Rolul unui medic este de a mentine sanatatea pacientului, nu de a-i inrautati starea. Asa
ca orice lucru care i-ar putea afecta sanatatea nu are rost sa fie adus in discutie. Barbatului daca i
se spune exact in ce consta sindromul, el va realiza ca isi traieste viata intr-o minciuna, isi va
considera copii lui o minciuna. Informatia de necontestat il va lovi brusc, iar acest lucru ii va
afecta mult starea psihica si ar putea cadea intr-o depresie adanca. Ar ajunge sa fie dependent de
tratamente antidepresive. Iar acest lucru nu poate fi considerat decat o inrautatire a starii sale.
Spunandu-i tot adevarul nu l-ar ajuta pe barbat, nu e ca si cum i se ascunde solutia bolii.
Dezechilibrul pe care l-ar provoca o astfel de informatie l-ar putea afecta ireversibil. Eu m-am
gandit ca poate sotia lui, din dorinta de a-i „corecta” infertilitatea a intervenit prin diferite
metode.
Al doilea caz se refera la o intamplare traita de un tanar medic resident distribuit in
terapie intensive. Intr-o zi soseste un pacient nou. . Un inec accidental. Era un pitic de varsta
mijlocie care cazuse intr-o balta mai adanca si se inecase. Facuse stop cardio-respirator si fusese
resuscitat in camp de cei de pe ambulanta. A venit la spital intubat, sedat, în stare critica, fara sa
fie in stare sa comunice. Nu avea niciun fel de documente cu instrucţiuni privitoare la cat de
departe si-ar fi dorit sa se mearga cu metodele de tratament în cazuri critice. Si nu avea niciun
apartinator. A primit tratamentul adecvat. In timp, s-a reusit stabilizarea tensiunii arteriale, dar
ramasese tot in stare critica, tot pe ventilator. Din pacate a făcut insuficienta renala si s-a deschis
subiectul hemodializei.   Piticul intubat si sedat nu putea sa comunice daca vrea sau nu
hemodializa. Problema era ca hemodializa putea sa fie doar temporara, in cazul in care si-ar fi
recuperat functia renala dupa cateva zile, sau permanenta, pentru restul vietii. S-a făcut un fel de
conferinta medicala pe caz. Iar unul din profesori a rostit nişte cuvinte pe care nu le va putea uita
niciodata.  A spus ceva de genul – „Trebuie sa ne gandim practic în aceasta situatie. Scopul
nostru este nu numai cantitatea vietii, dar si calitatea vietii. Ma uit la bietul om, uitati-va la el, un
pitic! In stare critica! Poate este mai omeneste sa il lasam acum sa moara, in pace si fara
suferinaa. Cine ar vrea să traiasca viaţa lui?”. Rezidentul nostru nu s-a putut abtine si a rapuns:
„Cu tot respectul, eu nu sunt de acord. Nu cred ca faptul ca este sau nu pitic are vreun rol in
hotararile privind actul medical. Faptul ca este pitic nu este echivalentul unei vieti chinuite. Ce
stim este ca inecul a fost accidental, nu incercare de suicid, si nu avem nici un semn ca ar refuza
ingrijirea medicala agresiva. In fond si la urma urmei, nu poti sa stii cum e sa fii pitic decat daca
esti pitic!”.  Profesorul s-a uitat la tanarul medic si a răspuns numai „OK”. Piticul a intrat pe
hemodializa si, din fericire, si-a recuperat functia renala.  Cand si-a terminat rotatia de terapie
intensiva piticul era tot intubat, dar mai bine. Tanarul medic a fost mutat in alt spital pentru alta
rotatie si nu stie care a fost deznodamantul piticului. Dar stie ca i s-a dat o sansa egala cu orice
alt om.
Aceasta este de fapt esenta eticii medicale. Nu mintii pacientul, dar poti trunchia
informatia daca aceasta nu ii pune in pericol viata. In schimb il salvezi de la dezechilibre care l-
ar putea afecta ireversibil. Alege sa tratezi pacientul corect, indiferent de felul in care arata, de
rasa sau apartenta sociala. In fata bolii suntem egali si toti avem dreptul la ingrijiri atente si de
calitate.