CUPRINS

I Generalităţi – definiţie, clasificare, date epidemiologice

II Etiologie – cauze, mecanisme de producere, anatomie patologica

III Criterii de sustinere a diagnosticului

- Examen clinic - semne subiective si obiective
- Investigatii paraclinice - examen radiologic, probe de laborator, mobilitate si forta
musculara

IV Evolutie si prognostic - stadializare

V Tratament
- Profilaxie
- Tratament igienico-dietetic
- Tratament medicamentos
- Tratament ortopedico-chirurgical

Partea a II -a

Tratament recuperator BFT

1. Principii si obiective BFT
2. Tratament prin hidroterapie (tehnica si efecte)
3. Tratament prin electroterapie (tehnica si efecte)
4. Tratament prin masaj:
a) Descrierea anatomica a zonei afectate
b) Tehnica masajului
c) Efectele fiziologice ale masajului
5. Tratament balneologic (ape minerale si namolurile) statiunile balneo-climaterice indicate

Concluzii

Bibliografie
Motto:
 Capitolul 1 . Fractura , entorsa , luxaţia generalităţi, definiţie.
1.1.Fractura generalitati Definitie Clasificare Simptomatologie

Definiţie

Fractura se defineşte ca o discontinuitate a osului, produsă în urma unui

traumatism de mică importanţă, care acţionează asupra unui os fragilizat printr-o
suferinţă anterioară (osteoporoză, tumoare osoasă, osteotită, etc.). De aceea aste
foarte important să se studieze terenul pe care se produce fractura, în aparenţă
banală, introducând astfel numeroase erori în pronosticul şi tratarea leziunii.
După cum arată Rădulescu, putem vorbi de fracturi a oaselor sănătoase şi fracturi
ale oaselor bolnave, impropriu denumite fracturi patologice.
Fractura nu este numai un simplu accident traumatic cu repercusiuni locale, ci un
proces de patologie complex care antrenează întreg organismul. Fractura este deci
o boală generalizată (dereglări post-traumatice generale) declanşate mai ales prin
intermediul S.N.

Clasificare:

 Fractura directă se produce la nivelul la care acţionează forţa reprezentată

prin zdrobire, compresiune sau soc violent. Acestea sunt fracturi apărute la
marile accidente, care se asociază cu leziuni mai mult sau mai puţin grave a
părţilor moi.
 Fractura indirectă se produce în alt loc decât acolo unde a acţionat agentul
traumatic. Aceste fracturi sunt cele mai numeroase şi după modul de aplicare
a traumatismului, se pot produce diferite tipuri anatomo-patologice de
fracturi.

În fracturile indirecte traumatismele pot acţiona prin unul din următoarele 4

mecanisme:

 flexiune, când forţa se exercită asupra unei curburi osoase care depăsind
elasticitatea normală rupe osul la maximum de curbură;
 tracţiunea, în urma tracţiilor musculare violente care duc la smulgerea unor
fragmente osoase, ce prezintă zone de inserţie tendinoase sau fracturi
parcelare ale epifizelor prin tracţiune ligamentoasă;
 compresiune, în lungul axului osului, ducând la fractura epifizei, ca în
fracturile de astragal sau pilon tibial în urma căderii de la înălţime;
  torsiunea, când forţa vulnerantă produce o răsucire a membrului
determinând totdeauna o fractură spinoidă sau helicoidală.

3. Fracturi incomplete se observă mai ales la copii şi se prezintă sub

următoarele forme:

 deformarea osului în grosime, care are loc printr-un mecanism de presiune

în lungul osului. În aceste condiţii se produce mai mult o dislocare
trabeculară în regiunea metadiafizară, care se traduce radiografic printr-o
uşoară îngroşare fusiforma sau în inel;
 ruperea incompletă sau în flexiune, care se observă la copii când datorită
elasticităţii şi grosimii periostului se produce un traiect de fractură care,
interesează numai corticala dinspre conconvexitatea osului. Este clasica
fractura “en bois vert” (în lemn verde);
 înfundarea , se observă mai ales la oasele late ale craniului;
 fisurile, se întâlnesc mai ales la adulţi şi mai rar la copii, integritatea formală
a osului este păstrată şi numai radiografii din incidenţe diferite, pot să arate
traectul de fractură.

4. Fracturi complete cu situaţiile:

 traiectul de fractură poate să aibă sediul variabil, în caz de fractură

directă şi dimpotrivă, să se situeze la nivelul punctelor slabe ale osului dacă
fractura este indirectă. Traiectul poate fi transversal, oblic, spiroid,
longitudinal, în vârf de clarinet şi în farină de fluture.
 fragmentele sunt în general în număr de două, uneori un traiect de
fractură accesoriu separă un al treilea fragment. Când există mai multe
traiecte fractură este cominutivă, fragmentele osoase purtând numele de
eschile;
 deplasarea fragmentelor este variabilă uneori minoră, alteori este
camplexă. Această deplasare se poate face:
 prin translaţie când unul din fragmente este deplasat înainte, înapoi, intern
sau extern, faţă de celelalte fragmente, producând încălecarea lor;
 prin rotaţie, când un fragment se roteşte în jurul axului sau longitudinal, în
vreme ce celălalt rămâne imobil sau ambele fragmente se rotesc unele faţă
de celălalt, în aceste cazuri există decalajul fragmentelor;
 prin unghiularea unui fragment faţă de celălalt. De obicei, fragmentele
suferă deplasări complexe, când se asociază unghiularea cu încălecarea sau
deplasarea laterală cu decalaj.
 5. Leziunile părţilor moi.
În timpul sau după fracturarea unor oase, se produc leziuni ale părţilor moi, fie prin
agentul cauzal, fie prin fragmentele ascuţite ale oaselor fracturate. Pot fi lezaţi
muschii tendoanelor, vasele, nervii, pielea. Lezarea muşchilor şi a tendoanelor
duce la tulburări de mişcare. Lezarea oaselor poate determina tulburări extrem de
rare, întrucât dacă sunt lezate oase mari, se pot produce hematoame locale, uneori
pot lua naştere chiar necroze şi cangrene, prin neirigarea tendonului asigurată de
vasul respectiv. Leziunile nervoase pot provoca apariţia unor paralizii sau tulburări
senzoriale în zona respectivă. Lezarea pielii crează a fractură deschisă.
6. Fracturi închise cand segmentele osoase sunt acoperite cel puţin de piele.
7. Fracturi deschise în care pielea a fost lezată şi osul ajunge în contact cu
exteriorul. În acest caz se poate infecta, poate apare un proces septic de osteită sau
chiar osteomielită care întârzie vindecarea sau poate da naştere unor complicaţii,
distrugeri osoase, calus vicios, pseudoartroze.

Simptomatologie

Fractura, împreună cu leziunile ce se produc în părţile moi, inclusiv hematomul

local sau difuz - la distanţă - constituie focarul de fractură. Acest focar de fractură
este centrul de unde pleacă toate tulburările care dau tabloul clinic al fracturii.
Deosebim în acest tablou semne generale şi locale:

 Semne generale. Bolnavul traumatizat cu fractură, are stare generală mult

mai puţin alterată, de obicei indispoziţie generală, frisoane şi temperatură ce
poate ajunge chiar la valori ridicate (39ºC). Uneori poate fi subfebril de tip
aseptic. Aceste fenomene dispar în scurt timp fără să fie necesar un
tratament special. Tulburarea stării generale este urmarea resorbţiei din
focarul de fractură;
 Semne locale. Pot fi de probabilitate şi de certitudine. Cele de probabilitate
sunt importante şi trebuie cercetate atent.
 Durerea este un semn constant şi valoros. Ea poate să apară şi după un
traumatism care nu a produs fractura, se datorează excitării proprietăţilor
existenţi în focarul de fractură. La examinarea bolnavului durerea poate
localiza destul de exact sediul fracturii. Durerea pate fi un element şocogen
important care să declanşeze prin ea însăşi şocul traumatic.
 Echimoza, apare la scurt timp după ce s-a produs fractura în cazul fracturii
oaselor superficiale şi mai târziu atunci când fractura se găseşte într-un
segment de os acoperit de mase musculare puternice (difuzarea sângelui spre
suprafaţă se face mai greu).
 Hematomul, este redus dacă nu s-a produs ruperea unui vas mare. Poate fi
însă extrem de voluminos declanşând un şoc hemoragic.

Astfel:

 deformarea regiunii este un semn extrem de important care arată lipsa de

continuitate normală a celor două fragmente. Deformările iau uneori aspecte
tipice pe baza cărora se pune cu uşurinţă diagnostic de fractură. Prezenţa
 unei fracturi determinată de traumatism sau de luxaţie articulară, poate
provoca de asemenea o deformare locală astfel încât este indicat să se
efectueze un examen atent pentru a face distincţie între aceste afecţiuni şi
fractură.
 scurtarea regiunii este de cele mai mule ori insesizabilă. Pentru unele oase
lungi unice, cum ar fi femurul, dacă se produce o fractură oblică, scurtarea
poate fi evidentă. Trebuie să ştim că există scurtare şi în cazul unei luxaţii,
ceea ce impune un examen atent pentru evidenţierea sigura a acestui
simptom.
 Impotenţa funcţională se datorează lipsei de continuitate a pârghiei osoase.
Uneori impotenţa funcţionala este determinată numai de durere, după cum în
cazul fracturilor cu fragmente bine angrenate, este mai puţin evidentă.
Trebuie cunoscut bine aspectul, pentru că un accidentat cu fractură
angrenată, (fractura care are şansele să se evidenţieze repede şi corect), să nu
mai fie lăsat să facă mişcări care pot dezangrena fragmentele osoase, în
cansecinţă să înrăutaţească starea fracturii punând sub semnul întrebării
şansele de însănătoşire.
 Semnele de certitudine (siguranţă) au valoare mai mare pentru diagnostic
însa ele trebuie căutate cu grijă pentru a nu agrava leziunea.
 Mobilitatea anormală se manifestă atunci când executând manevre asupra
oaselor pe care le bănuim fracturate, constatăm mobilitatea anormală a
acestora şi avem certitudinea de fractură a acestora. Manevrele pentru
depistarea fracturilor pe această cale trebuie să fie extrem de blânde
deoarece mobilizarea segmentelor fracturate este extrem de dureroasă.
Semnul acestora este uneori greu de pus în evidenţă (în cazul fragmentelor
angrenate sau al oaselor învelite de mase mari musculare), şi de cele mai
multe ori neindicat.
 Crepitaţia osoasă se percepe o dată cu abilitatea normală. Ea nu trebuie
confundată cu crepitaţia fină a cheagurilor hematomului.
 Întreruperea continuităţii osoase apreciată prin palpare, constituie un
semn pretios.
 Netransmiterea mişcării de-a lungul unui os este un semn de fractură
complexă. Examenul radiologic este mijlocul cel mai sigur pentru a pune în
evidenţă o fractură, cu condiţia unei bune execuţii tehnice. El trebuie făcut
sistematic, mai înainte de orice tentativă de reducere, şi pentru a putea fi
completă în aprecierea impotenţei deplasărilor, el trebuie să fie efectuat de
cel puţin doua incidente.

Alte semne:
 Flictemele provin prin decalarea epidermei de către plasmă sau sânge care
provine din focarul de fractură. Constituie un semn aproape constant dar
tardiv.
 Temperatura ridicată locală. Tegumentele din jurul focarului de fractură
locală au temperatura mai ridicată semn al responsabilităţii crescute.
 Edemul local se explică tot printr-o vasodilataţie locală ca şi prin tulburări
locale care apar fie reflex, fie determinată de modificări patologice locale,
compresiune pe vasele de întoarcere.

1.2. ENTORSELE

Entorsele reprezinta traumatisme articulare inchise ce afecteaza partile moi

articulare si periarticulare in urma unei suprasolicitari bruste ce determina
miscari de amplitudine mai mare decat limitele fiziologice ale articulatiei
respective, fara , insa a provoca o deplasare permanenta a elementelor
osoase ce constituie articulatia.
De multe ori aceste leziuni sunt neglijate atat de pacient cat si de personalul
medical ceea ce face ca numarul complicatiilor dupa aceste leziuni sa fie
destul de mare.

Frecventa
Entorsele reprezinta una din cele mai des intalnite traumatisme ale
sistemului osteoarticular.
Varful de incidenta se afla la tineri si adulti ( mai ales la sportivi). 
Sunt rare la copii deoarece ligamentele si capsula articulara au o elasticitate
crescuta iar amplitudinea miscarilor articulare este fiziologic crescuta.

Etiopatogenie 
Factorii care determina o entorsa pot fi clasificati in factori determinanti si
factori predispozanti. Factorul determinant este traumatismul. Factorii
predispozanti se pot clasifica in doua grupe: congenitali si dobanditi. La
factori congenitali am putea aminti: genum valgum congenital, piciorul var
equin congenital etc. La factori dobanditi amintim: laxitatiile articulare
postraumatice.
Principalul mecanism implicat este cel indirect prin fortarea intr-un anumit
sens a articulatiei respective : exagerarea unei miscari normale (varus,
valgus, hiperextensie, hiperflexie, rotatie sau diverse miscari combinate) sau
efectuarea unei miscari anormale.
Mai rar entorsa se datoreaza unui mecanism direct.
Anatomie patologica
In functie de violenta traumatismului se produc leziuni anatomopatologice
ce pot fi grupate in: 
a. leziuni ale ligamentelor
• Intindere sau elongatie ligamentara caracterizata prin flaciditate si
extensibilitate excesiva a ligamentelor respective.
• Ruptura ligamentara-partiala ( ligamentul este efilosat) sau totala (nu exista
nici o fibra care sa continue traiectul ligamentul intre cele doua insertii ale
acestuia) . In general cedeaza initial ligamentele scurte si apoi cele lungi.
• Dezinsertia ligamentara- este o leziune mai rara ce consta din desprinderea
ligamentului de la locul sau de prindere osoasa cu sau fara smulgerea unui
mic 
fragment osos.
b. Leziuni articulare asociate
• Rupturi ale capsulei articulare- desirari sau ruptura franca
• Leziuni ale sinovialei cu hemartroze
• Leziuni ale meniscurilor intraarticulare
• Leziuni ale cartilajelor articulare
c. Alte leziuni asociate
• Rupturi tendinoase sau musculare 
• Rupturi ale vaselor sanguine si filetelor nervoase ce determina sufuziuni
sanguine subcutane.
In cazul in care aceste leziuni nu sunt tratate sau daca tratamentul lor este
defectos apar sechele:
• Ligamente rupte sau libere si retractate 
• Hiperemie si edem mai mult sau mai putin important al sinovialei.
• Osteoporoza importanta a epifizelor osoase ce alcatuiesc articulatia
respectiva (osteodistrofia posttraumatica)

Fiziopatologie
Desi uneori leziunile antomopatologice sunt minime (ex: doar o simpla
intindere ligamentara) manifestarile clinice locale sunt importante. Aceasta
discrepanta a dus la studierea proceselor fiziopatologice declansate de
entorsa.Printre primii care au studiat aceste mecanism a fost Lerriche care
expune conceptul tulburarilor vasomotorii ce apar in cadrul entorselor.
Astfel, cand o articulatie este traumatizata sunt stimulati numerosi receptori
nervosi prezenti la nivelul structurilor anatomice lezate ( ligamente, capsula,
sinoviala, ). Se declanseaza un mecanism reflex ce determina contractura
musculara locala, modificari a metabolismului celular local. Rezultatul este:
cresterea volumului de lichide in spatiul extracelular, aparitia
 hemoconcentratiei si cresterea vascozitatii sanguine, incetinirea circulatiei
locale. Tot reflex, dar tardiv la unele cazuri poate aparea si osteoporoza.
De aceea in perioda imediat urmatoare traumatismului apare tumefactie
locala cu cresterea temperaturii locale. Aceasta perioada a vasodilatatei
active poate diura in medie 8-10 zile dupa care procesele fiziologice revin la
normal.
 Entorsele pot fi:
a) gradul I:
- întinderi ligamentare cu eventuale leziuni microscopice
- examen radiologic
b) gradul II:
- ruptura parţială a ligamentelor
- diminuarea stabilităţii articulare
- examenul radiologic poate evidenţia o lărgire a spaţiului articular, dacă
aceasta este făcută la amplitudinea maxima a mişcării pe care s-a produs
entorsa
c) gradul III:
- ruptura completă a ligamentelor si/sau smulgerea inserţiei osoase a
ligamentelor (fracturi parcelări)
- stabilitatea articulară este compromisă
- examenul radiologic poate evidenţia eventuale fragmente osoase,
intraarticular, cu lărgirea semnificativă a spaţiului articular în mişcare
forţată.
1.3.Luxatia

   Luxatia reprezinta o deplasare a doua extremitati osoase ale unei articulatii

antrenand o pierdere a contactului normal a doua suprafete articulare. O luxatie
este provocata de un soc sau de o miscare fortata, mult mai rar de o malformatie.
O luxatie partiala, sau subluxatie, apare cand osul deplasat a alunecat intr-o
parte dar inca ramane in contact pe o anumita suprafata cu al doilea os al
articulatiei. In luxatie incidentul traumatic determina o ruptura a capsulei
articulatiei (capsula ce asigura stabilitatea articulatiei) si de aceea cele doua oase
nu mai au legatura, unul din oase sare de la locul lui prin bresa aparuta in capsula.
Prima interventie a ortopedului in luxatie este grabnica, el trebuie sa readuca
suprafetele osoase in contact, dupa care sa urmeze imobilizarea articulatiei.
Luxatiile gleznei sunt foarte comune si sunt, de obicei, rezultatul "sucirii" gleznei.
Simptome: -durere, -deformatie, -imposibilitatea de a misca articulatia. Luxatiile
gleznei produc imediat durere severa, ce poate fi debilitanta, invalidanta.
Neglijarea luxatiilor gleznei se transforma intr-o problema cronica. Totusi, daca
este tratata corespunzator si prompt, se vindeca bine, asigurand o intoarcere sigura
si in scurt timp la activitate. Oricare din urmatoarele semne si simptome ar trebui
sa atentioneze necesitatea prezentarii la medic imediat: - auzirea sau simtirea unei
"trosnituri" sau unei serii de "trosnituri" indicand ruptura ligamentului sau
ligamentelor - incapacitatea continuarii activitatii sau mentinerii ortostatismului
(pozitia in picioare) - aparitia unei tumefieri care se accentueaza rapid a piciorului,
gleznei sau regiunii inferioare a membrului inferior respectiv - deformarea vizibila
la locul traumatismului - decolorarea sau vanatai evidente - un traumatism anterior
cu aceeasi localizare.

Diagnostic: Radiografia permite confirmarea diagnosticului. O luxatie poate fi

asociata cu o fractura a unuia sau ambelor oase. De altfel, ea se poate complica pe
scurta durata cu o compresie a arterelor sau a nervilor invecinati, ori a maduvei
spinarii in cazul vertebrelor. O luxatie veche poate reaparea cu ocazia unor
traumatisme, chiar a unor miscari din ce in ce mai mici: atunci se vorbeste de
luxatie recidivanta.
 Luxaţiile pot fi :
a) După comunicarea cu exteriorul :
- închise
- deschise - dinăuntru
- din afară

b) După integritatea osoasă :

- fără fracturi
- asociate cu fracturi - intraarticulare
- decolări epifizare
- diafizare

c) După gradul de reductibilitate

- reductibile spontan (traumatice)
- habituale (recidivante)
- reductibile prin manevre - ortopedice
- chirurgicale
- inductibile (recente, vechi)
d) După momentul producerii :
- congenitale (intrauterine)
- prenatale
- post-traumatice accidentale
- progresive (inflamatorii)
e) După de plasare
- cu deplasare mare (încălecarea epifizelor)
- cu translaţie moderată
- subluxaţie (deplasare parţiala)

f) După vârstă :
- copii (rare)
 - adolescenţi şi tineri (sportivi)
- adulţi (în special bărbaţi cu vârsta între 30-65 ani)
- vârstnici (foarte rare)

g) După motiv :
- traumatice
- convulsii (epilepsie, tetanus)

Tratament: Ingrijirea imediata a luxatiilor acute de glezna inseamna

controlul durerii si limitarea tumefierii tesuturilor moi. Tratamentul de prim ajutor
este rezumat in bine-cunoscutul acronim RICE. RICE consta din: - Rest - repaus a
partii traumatizate - Ice - gheata aplicata indirect pe piele - Compression -
compresie cu un bandaj elastic - Elevation ridicarea membrului afectat RICE ar
trebui aplicat in primele 72 de ore dupa traumatism.
Ortostatismul trebuie mentinut in limita tolerantei fara aparitia durerii si cu
minima schiopatare. Glezna ar trebui pusa in repaus, pe cat posibil cu ridicarea
acesteia deasupra nivelului inimii. Pentru a reduce durerea si tumefierea, se aplica
gheata sparta intr-o punga de plastic bine inchisa, mentinand pielea uscata. Punga
se aplica direct pe piele timp de 15-20 minute, la fiecare trei sau patru ore. Un
bandaj elastic pentru compresie ar trebui purtat tot timpul, inclusiv in timpul
somnului. Ibuprofen, doua tablete de trei ori pe zi per os, ar trebui luate pentru a
reduce durerea si inflamatia. Aspirina nu ar trebui folosita deoarece poate produce
sangerare excesiva din tesuturile traumatizate.
Daca luxatia nu este tratata corespunzator, se ajunge la artroze timpurii si la
limitarea miscarilor. Cand exista dubii asupra unui traumatism acut al gleznei, se
recomanda initierea masurilor RICE si prezentarea prompta la medic. Tratamentul
consta intr-o reducere de urgenta, la spital, a celor doua oase; aceasta operatie
poate fi ortopedica sau chirurgicala.
Articulatia este apoi imobilizata, timp in care capsula si ligamentele se
cicatrizeaza: timp de 2-3 saptamani pentru o articulatie mica, o luna pentru luxatia
soldului, aceasta necesitand in plus punerea in tractiune a gambei.
Mult mai rara si mai grava, luxatia genunchiului, care antreneaza o ruptura a
tuturor ligamentelor articulatiei, necesita o reparatie chirurgicala si o imobilizare a
membrului inferior timp de aproximativ 6 saptamani. Bolnavul poate merge
ajutandu-se de bastoane apoi, la aproximativ doua luni dupa accident, fara sa se
sprijine pe piciorul respectiv. Sunt frecvente sechele ca o redoare sau, din contra, o
instabilitate a genunchiului.   
Capitolul II Studiu de caz

Cazul nr.1

Nume: O.
Prenume: G.
Varsta: 65 ani
Adresa: Comuna Luncavita, Judetul Tulcea
Ocupatia: Pensionara
Data internarii: 4.02.2012
Diagnosticul la internare: fractura de col femural stang
Motivele internarii: Pacienta in varsta de 65 de ani acuza dureri puternice,
impotenta functionala
Istoricul bolii: Pacienta a suferit un traumatism prin cadere la domiciliu in urma cu
7 zile.

Cazul nr.2

Cazul nr.3

Capitolul III. Tratament

 1. Tratamentul igieno-dietetic al bolnavilor în perioada posttraumatică vizează
repausul zonei afectate; regimul dietetic va avea în vedere ca aportul caloric să
evite supraîncărcarea ponderală. Se recomandă alimente bogate în calciu, dar şi în
vitamine şi minerale.
2. Tratament medicamentos şi ortopedico-chirurgical
Constă în aspatizarea plăgii (apă şi săpun) soluţii antiseptice a tegumentelor
din jurul plăgi, pansament steril şi imobilizare.
În spital se va face toaleta plăgii (excizii, hemostază, spălare) şi în funcţie de
starea plăgii şi de experienţa chirurgului sutură sau nu, cu drenaj sau nu, a plăgii
apoi imobilizarea. Se adaugă antibioterapie generală (sau locală) vaccinare
(antitetanică, antigangrenoasă), iar în cazurile cu supuraţie precoce, sinovectomie
(mai rar rezecţie articulară). Se imobilizează articulaţia în poziţie funcţională
pentru cel puţin 21 zile, timp necesar cicatrizării şi începutului de remaniere
elastică a cicatricei fibroase. Se poate asocia tratamentul antalgic şi fizioterapie.
Se recomandă reluarea imediată a mişcării segmentelor neimobilizate şi a
contracturilor izometrice. În cazul rupturilor ligamentare şi al entorselor
recidivante se recurge la chirurgie (suturi şi plastii ligamentare) .
Redorile articulare neoperabile prin fiziochinetoterapie, chistele
artrosinoviale dureroase sau jenante, funcţionale, sinovitele cronice secundare,
deasemeni beneficiază de tratament chirurgical.
 Tratamentul luxaţiilor recente este ortopedic sau chirurgical.
Tratamentul ortopedic constă din reducerea sub anestezie locală sau
generală, manevrele reproducând în general, mecanismul de producere. manevrele
vor fi lente, progresive pentru a obţine relaxarea capsulo-ligamentare şi musculară,
evitând astfel eventualele complicaţii (în special fractura epifizelor sau decolărilor
epifizare).
Tratamentul chirurgical: reducerea se face în cazurile de ireductibilitate
ortopedică sau complicaţii.
Menţinerea reducerilor se face în aparat gipsat sau cu transfixie metalică
(broşe) articulară în poziţie de repaus şi stabilitate a articulaţiei, pentru cel puţin 21
de zile, acesta fiind termenul minim de obţinere a unei cicatrizări capsulare cu
capacitate de rezistenţă şi elasticitate.
Recuperarea funcţională se instituie imediat după aplicarea aparatului gipsat
(contracţii musculare, izometrice, mişcări active ne imobilizate) şi continua
(fizioterapie, balneoterapie, cultură fizică medicală) până la recuperarea totală. În
cazul de mişcări limitate sau reduceri articulare se vor evita mobilizările sau sub
anestezie, mişcările active bine dirijate şi masajele musculare fiind singurele
indicate.
Sechelele grave după luxaţii (subluxaţii restante, artroze, necroze epifizare,
redori dureroase, etc.) beneficiază în ultimă instanţă de artrodeză.
  Tratamentul este ortopedico-chirurgical.
Tratamentul ortopedic cu aparat gipsat femuro-gambier (burlan) pentru 28
de zile în fracturile fără deplasare.
Tratamentul chirurgical-osteosinteză cu cerclaj de sârmă, şurub, hobanaj,
sutură metalică, doar după reducerea perfectă.
- patellectomia parţială în fracturile vârfului sau polilor superolaterali şi
superomediali.
- patellectomia totală în fracturile cominutive sau sechelelor fracturilor
tenorafie şi tenomioplastie cu fascia lata, piele sau fire din material plastic.

Tratamentul recuperator BFT

I Principiile şi obiectivele tratamentului BFT

Balneofizioterapia are cele mai largi recomandari, cu cele mai eficiente

rezultate. Aproape că nu există contraindicaţii, excluzand numai formele
complicate (cardiaci, pulmonari decompensaţi, etc.)
Mijloacele fizicale cele mai folosite sunt din domeniul electroterapiei,
termoterapiei si balneoterapiei.
Tratamentul funcţional are ca scop promovarea exerciţiilor de asuplizare a
genunchiului, de armonizare a curburilor fizice şi de tonifiere a musculaturii.
Crearea unui comportament igienic şi ergonomic va proteja genunchiul,
preintampinand evoluţia şi agravarea bolii.
Obiective urmarite de tratamentul B.F.T., sunt urmatoarele:
 Combaterea durerii
 Refacerea echilibrului muscular
 Tonifierea musculaturii
 Refacerea mobilitatii articulare.

II Tratamentul prin hidro-termoterapie

1. Băile locale fierbinţi alternate cu băi reci.

a) Scop şi efecte
- Alternează contracţia şi dilataţia vaselor de sânge
- determină o creştere marcată locală şi reflexă a fluxului de sânge
- intensifică metabolismul şi procesul de oxidare
- grăbeşte vindecarea
- activitatea sporită a globulelor albe din sânge
 b) Tehnică
 Se introduce partea care trebuie tratată în apă fierbinte (40°C timp de 3-4
minute).
 Se introduce partea interesată în apă cu gheaţă sau sub apa de la robinet (7-
21°C timp de 30-60 sec.)
 În timp ce pacientul se află în apa rece creşte temperatura apei fierbinţi până
la temperatura iniţială sau puţin peste. (creşte temperatura apei fierbinţi de
fiecare dată când partea respectivă este introdusă în apa rece, dar nu trece de
43 °)
 Se verifică pulsul la fiecare 5 min, se aplică comprese reci la gât şi o pungă
cu gheaţă la inimă, dacă pulsul depăşeşte 120bpm.
 Se repetă operaţiunea de 6-7 ori şi se încheie cu apă rece. în caz de
poliartrită reumatoidă, se încheie cu apă fierbinte.
 Se usucă complet.
c) Indicaţii
 Circulaţie venoasă redusă
 Ulcere nedureroase (escare, ulcer varicos)
 Infecţii, inflamarea vaselor limfatice
 Entorse, luxaţii, traume (după 24 h)
 Fracturi
 Poliartrită reumatoidă şi artroză
 Durere de cap congestivă (se tratează picioarele)
 Edeme
d) Contra indicaţii
 Cancer
 Boli ale vaselor periferice sau diabet
 Sensibilitate dureroasă scăzută
 Tendinţă de hemoragie
2. Băi cu parafină
a) Scop şi efecte
 Creşte cantitatea de sânge care circulă în zona respectivă plus alte efecte ale
încălzirii locale
 Piele devine moale, netedă, suplă fiind pregătită astfel pentru masaj.
a) Tehnica
 Se spală zona respectivă pentru a o curăţa de praf şi grăsimi.
 I se arată pacientului cum sa-şi relaxeze mâinile sau picioarele, astfel ca să
evite crăparea mănuşii de parafină
 Pacientul trebuie învelit adecvat pentru a se păstra cald
 Se aşează confortabil
 Temperatura parafinei să fie de 53-54°
  Se înmoaie partea respectivă a corpului de 6-12 ori (sau se dă cu parafină cu
pensula pe genunchi, pe coate, pe spate, etc.)
 Se lasă parafina să se întărească (se transformă într-un alb spălăcit) înainte
de a o înmuia din nou.
 După ultima înmuiere se înveleşte pacientul în plastic şi se acoperă cu un
prosop pentru a păstra căldura; se lasă acoperit 15-20 min.
 Dacă trebuie înmuiate ambele mâini, se înmoaie mai întâi o mână, se face
tratamentul complet şi se înfăşoară în plastic, iar apoi se tratează cealaltă
mână. Efectul este prelungit înmuind ambele mâini.
 Se îndepărtează mănuşa de parafină şi se foloseşte ca pe o minge, făcând
exerciţii cu degetele şi mâinile, frământând-o şi strângând-o.
 Când se termină se pune parafina la loc în cutie. Se acordă îngrijire medicală
de rutină după recomandarea medicului.
 O altă metodă de aplicare este folosirea parafinei fierbinţi întinse cu pensula
pe piele de 6-10 ori şi apoi acoperirea cu plastic şi ţesătură.
c) Indicaţii
 Artroză
 Articulaţii rigide
 Refacerea tendoanelor
 Luxaţii şi entorse
 Inflamarea tendonului sau a învelişului sau (teacă)
 Arsuri vechi
 Grefe de piele
 După fracturi
d) Contra indicaţii
 Plăgi deschise în zona ce urmează a fi tratată
 Pacienţi cu diabet (să se folosească prudent)
 Pacienţi slăbiţi, în vârstă (trebuie să se asigure că nu ating cu mâinile partea
de jos a vasului să nu se frigă)
3. Masaj cu gheaţă
a) Scop şi efecte
 Alinarea durerilor
 Creşterea tonusului
 Să răcească ţesuturile
 Să amorţească nervii
b) Tehnica
Masajul cu gheaţă constă în frecarea pielii cu o bucată de gheaţă în scopul
unei răciri profunde a ţesuturilor. Efectul de răcire fiind facilitat de scăderea
circulaţiei .
 Se aşează pacientul
 Se acoperă corespunzător
 Se ţine gheaţa cu mănuşile
 Se netezesc marginile gheţii

 Se freacă zona respectivă cu mâna, apoi cu gheaţă folosind mişcări circulare

timp de 5-15 min. (5 min pentru ţesutul subţire, de suprafaţă şi 15 min
pentru ţesuturi din profunzime).
Pacientul simte consecutiv patru senzaţii:
 Răceală
 Arsură
 Durere
 Amorţeală

c) Indicaţii
 Dureri articulare
 Dureri musculare prin contracturi, întinderi, inflamaţii ale ţesutului muscular
 Dureri ale ţesuturilor moi
 Dureri ale gâtului şi spatelui
4. Împachetările cu gheaţă
a) Scop şi efecte
 Alină durerea
 Previne umflarea şi învineţirea ţesutului lovit
 Scade fluxul sanguin
 Reduce metabolismul local
 Reduce sângerarea ţesutului profund
 Scade răspunsul nervos la excitaţii
b) Tehnică
 Se pregăteşte pachetul de gheaţă, întinzând un prosop pluşat sau un flanel pe
o suprafaţă plană .
 Se împrăştie gheaţa pisată mărunt pentru a face un strat de cca. 2,5 cm
grosime
 Se împătureşte formând un plic şi se prind marginile cu ace de siguranţă
pentru a preveni împrăştierea gheţii, adăugând încă un strat de prosop sau
flanel între piele şi pachet.
 Se modelează pachetul uniform deasupra părţii care trebuie să fie tratată
 Nu se lasă nici o picătură de apă să se scurgă prin pachet spre piele
 Se acoperă pachetul cu plastic şi prosoape
 Se poate continua tratamentul 30 min. la intervale de 2-4 ore
 Se verifică dacă patul este uscat
 c) Indicaţii
 Entorse, contuzii, plăgi ale ţesuturilor moi
 Artrita acută şi bursită.

III. Tratamentul prin electroterapie

a) Curentul galvanic se aplică direct cu electrozi metalici. Între electrozi şi

tegument se aplică un strat hidrofil.
Electrozi pot fi aplicaţi longitudinal, transversal sau în câmpuri încrucişate. Fixarea
lor se face prin benzi elastice sau saci de nisip. În timpul aplicării se va urmări
intensitatea curentului care creşte în timpul tratamentului din cauza rezistivităţii.
Aplicaţiile longitudinale sunt aplicate pentru menţinerea troficităţii
ţesuturilor în mobilizările prelungite. Tot aplicaţii longitudinale se fac şi în cazul
leziunilor nervoase sau după sutura nervilor, când exercită în afara unui rol trofic
asupra ţesuturilor şi un tropism pe fibra nervoasă. Se pot aplica asociate şedinţelor
de excitoterapie sau singure o dată pe zi.
b) Curentul cu impulsuri de joasă frecvenţă este un curent în care apar
variaţii bruşte, intense şi de durată relativ scurtă cu o frecvenţă cuprinsa între 0-500
stimuli/s.
Aplicat pe unitate neuromotorie, mai ales de panta descendentă, stimulul
poate crea un efect excitator sau un fenomen de acomodare.
Curentul cu impulsuri de joasă frecvenţă este indicat în sechele
posttraumatice dureroase ca: entorse, luxaţii, redori (formula antialgică), în
hipotrofiile şi atrofiile musculare, după imobilizare o formulă cu stimuli
excitomotori pe muşchi.
c) Curenţii dinamici provin din curenţi sinusoidali redresaţi şi sunt
caracterizaţi printr-o pantă ascendentă sinusoidală şi una descendentă exponenţială.
Este indicat în tratamentul entorselor, luxaţiilor, reumatismelor
musculoligamentare, contuzii redori articulare, anchiloze după imobilizări, fracturi,
osteoporoză dureroasă post traumatică, edeme posttraumatice, atrofii musculare în
timpul imobilizării.
d) Curentul de frecvenţă medie este indicat în majoritatea afecţiunilor
posttraumatice, sechelelor după fracturi, entorse, luxaţii edeme posttraumatice,
tulburări trofice.
Contra indicate sunt regiunile precordiale,infecţiile şi inflamaţiile acute,
tromboflebitele, tumorile maligne.
 e) Curenţii interferenţiali se indică în sechele după fracturi, entorse,
luxaţii, osteoporoze cu sindrom LERICHE şi SÜDEK, instabilitate articulară,
edeme posttraumatice atrofii şi hipotrofii musculare de origine traumatică.
f) Ultrasunetul se indică în contuzii, entorse, sechele posttraumatice ca în:
consolidarea osoasă, reacţii fibroase, cicatrici. Deasemeni în epicondilite, mialgii,
în sindrom LERICHE şi SÜDEK.
Este contraindicat în toate procesele tumorale, fragilitate capilară, afecţiuni
cardiace manifeste sau latente,toate procesele inflamatorii acute, de orice natură,
zonele de creştere a oaselor la copii.

IV. Tratamentul prin masaj

Masajul constă dintr-un ansamblu de manipulări manuale sau mecanice

aplicate metodic pe tegumente, mobilizând ţesuturile subiacente şi declanşând
reflexe superficiale profunde la distanţă şi cu efecte terapeutice locale sau generale.
Efectele fundamentale ale masajului sunt:
 acţiunea analgezică
 acţiunea decontracturantă
 acţiunea mecanică
 acţiune trofică
 acţiune psihogenă
Aceste proprietăţi conferă masajului un rol important în recuperarea
funcţională a sechelelor posttraumatice.
Masajul se indică, de obicei, la începutul şedinţelor de kinetoterapie, pentru
pregătirea bolnavului. Este tot atât de indicat la sfârşitul şedinţelor pentru a face să
dispară oboseala şi să se obţină relaxarea.
Cele mai cunoscute manevre ale masajului sunt:
 Netezirea sau efleurajul constă din alunecări uşoare şi ritmice ale mâinilor
pe tegument fără antrenarea ţesuturilor subiacente.
Se indică la începutul şi sfârşitul şedinţelor de masaj, de asemenea este
intercalat între toate celelalte manevre ale masajului.
Netezirea scade durerea şi contractura planurilor superficiale şi dă o stare de
relaxare a ţesuturilor făcând ca manevrele forte care urmează să fie mai plăcute şi
mai eficace.
Mâna trebuie să se adapteze perfect reliefului regiunii interesate. Se execută
de obicei cu toată palma când regiunea de masaj este suficient de întinsă sau cu
vârful degetelor, rădăcina mâinii, marginea cubitală sau radială a mâinii, a
pumnului, când regiunea este redusă ca întindere.
  Frământatul (petrisajul) cuprinde mai multe manevre, care se deosebesc în
funcţii pe care le mobilizează în funcţie de forma regiunii. Frământarea se execută
cu o mână, cu două mâini şi în contratimp.
Frământarea este indicată în tratamentul celulalgiilor, cicatricelor, arsurilor
datorită efectului trofic şi în tratamentului durerilor superficiale localizate.
Frământarea în contratimp constă în apucarea, ridicarea ţesuturilor
musculare, precum şi în deplasarea lor unele faţă de celelalte, realizându-se o
presiune, un început de torsiune şi o alungire.
Contratimpul creează o vasodilataţie arterială şi are o acţiune mecanică
asupra sistemului de întoarcere, conducând la un aport de sânge crescut şi la o mai
bună eliminare a produselor metabolice, deci la o nutriţie tisulară ameliorată.
Această frământare este indicată în tratarea oboselii, surmenajului,
alternărilor muşchiului şi funcţiei sale.
Contraindicaţii locale absolute nu există.
 Fricţiunea este o manevră care constă în mobilizarea diferitelor straturi
tisulare, unele în raport cu celelalte.
Fricţiunea se execută cu o mână sau cu ambele mâini folosind mai frecvent
pulpa unuia sau a două degete, partea cubitală a mâinii, pumnul sau toată faţa
palmară, după zona de tratat sau precizia pe care o urmăreşte.
Se indică în aderenţe, cicatrici, celulalgii, retracţii periartriculare cu redori.
 Vibraţiile constau într-o serie de tremurături, transmise ţesuturilor fără a
pierde contactul cu tegumentul.
Vibraţiile se indică în traumatologie pe punctele şi ţesuturile dureroase, în
contracturi şi stări de oboseală musculară. Se pot aplica pe zonele dermatomerice
dureroase.
 Tapotamentul sau baterea constă într-o serie de lovituri scurte, dese şi
repetate ritmic, executate cu partea cubitală a mâinii, palma întinsă sau puţin
îndoită, cu dosul mâinilor, cu pumnul incomplet închis, lovind cu partea cubitală a
lui.
Tapotamentul acţionează asupra sistemului nervos, stimulând excitabilitatea
nervoasă. Provoacă o diminuare a cronaxiei, o excitare prorioceptivă a muşchiului
care declanşează o contracţie prin reflex miostatic.
Această manevră se indică înaintea efortului muscular,mai ales celui sportiv.
Pe muşchi atrofiaţi sau traumatizaţi eficacitatea este discutabilă şi se indică
restricţii din cauza riscului unei traumatizări.
Tapotamentul este contraindicat atunci când masajul trebuie să fie calmant
sau sedativ, în stările de spasticitate şi contractură. Se vor evita organele şi zonele
fragile, suprafeţele osoase subcutanate şi regiunile periarticulare.
 Descrierea anatomică a regiuni
 Articulaţia genunchiului este cea mai mare articulaţie a corpului omenesc;
comparativ cu alte articulaţii mari este mai puţin acoperită şi mai protejată de părţi
moi, cea ce explică frecventele sale expuneri la acţiunea factorilor nocivi externi şi
de asemenea, fiind foarte mult solicitată în statică şi locomoţie este grăbită uzura
elementelor sale componente. Toate acestea fac ca articulaţia genunchiului să fie
sediul a numeroase traumatisme, procese inflamatorii şi tumorale.
Suprafeţe articulare: aparţin epifizei interioare a femurului, epifizei
superioare a tibiei şi patelei; fibula nu ia parte la alcătuirea acestei articulaţii.
Corespondenţa suprafeţelor articulare se face astfel: faţa patelară a femurului
răspunde feţei posterioare a patelei, feţele articulare ale condililor femurali răspund
foselor articulare ale platoului tibial, iar eminenţa intercondiliană continuă creasta
patelei. În această articulaţie nu există o concordanţă perfectă între suprafeţele
articulare, ceea ce a dus la dezvoltarea unor fibrocartilaje semilunare, numite
meniscuri intraarticulare. Acestea sunt în număr de două: radial şi medial. Ele sunt
unite în partea anterioară printr-o bandeletă transversală, numită ligamentul
transversal al genunchiului.
Mijloace de unire: sunt reprezentate de capsula articulară şi de o serie de
ligamente.
Capsula se prezintă ca un manşon ce uneşte cele trei oase. În partea
anterioară capsula este perforată de patela pe marginile căreia se şi inseră.
Epicondilii femurali rămân extracapsulari. Capsula aderă şi de baza meniscurilor şi
astfel, ea este împărţită într-o porţiune submeniscală şi alta suprameniscală.
Sinoviala articulaţiei genunchiului prezintă câteva prelungiri importante:
- bursa suprapatelară este o prelungire pe care sinoviala genunchiului o trimite
sub muşchiul cvadriceps, între faţa profundă a acestui muşchi şi femur.
- recesul subpopliteu este o prelungire a sinovialei sub muşchiul popliteu.
- bursa muşchiului gastrocnemian
- bursa muşchiului semimembranos
Ligamentele sunt reprezentate de:
- ligamentul patelei sau rotulian se prezintă ca o formaţiune fibroasă,
puternică, situată înaintea articulaţiilor; are formă triunghiulară şi se inseră
cu baza sa pe vârful patelei şi cu vârful pe partea inferioară a tuberozităţii
tibiei. El este considerat tendonul terminal al muşchiului cvadriceps.
- ligamente posterioare: ligamentul popliteu oblic şi popliteu arcuit
- ligamentul colateral fibular acest ligament se inseră în partea superioară pe
epicondilul lateral al femurului, iar în cea inferioară pe partea anterolaterală
a capului fibulei; acest ligament nu aderă la capsulă.
- ligamentul colateral tibial se inseră pe epicondilul medial al femurului şi pe
faţa medială a tibiei; în partea sa posterioară se confundă cu capsula
 articulară. Ligamentele colaterale au rolul de a asigura stabilitatea articulară
în extensia genunchiului.
 ligamentele încrucişate sunt în număr de două şi se găsesc posterior, în fosa
intercondiliană. Deşi profund situate, aceste ligamente se găsesc în afara
articulaţiei. După localizarea lor avem: ligamentul încrucişat anterior şi
ligamentul încrucişat posterior. El prezintă o diblă încrucişare: una în sens
anteroposterior şi alta în sens frontal. Faţa lor posterioară vine în contact cu
corpul adipos posterior al genunchiului.
 Tehnica masajului
Bolnavul se aşează confortabil în decubit dorsal cu genunchiul uşor flectat şi
se începe şedinţa de masaj prin manevre de netezire şi presiuni dinamice
superficiale, după care se trece la tehnici mai solicitante cum ar fi
- presiuni dinamice profunde, petrisaj, vibraţii, palpare, rularea a tegumentului
şi ţesutului celular subcutanat.
Toate aceste manevre şi troficizant prin creşterea circulaţiei locale şi a
clearance-lui tisular.
În cazul entorselor este indicată imobilizarea în aparat gipsat timp de 7-10
zile, după care masajul efectuat prin manevre calmante şi cu rol de activare a
circulaţiei duce la recuperarea completă a oricăror leziuni articulare şi tendinoase.
În timpul imobilizării în gips sau faşă elastică se face un masaj la distanţă,
superficial la început, apoi mai profund.
Atrofia musculară reflexă care poate apărea în entorsele grave este evitată
prin masajul trofic.
După scoaterea gipsului, masajul local început prin manevre calmante şi
circulare se continuă cu fricţiuni transversale, profunde pe puncte dureroase
ligamentare contribuind astfel la formarea unor cicatrici suple.
În luxaţii masajul, se adresează în general tratării punctelor dureroase şi
contracţiei musculare pentru uşurarea mobilităţii active şi pentru prevenirea
redorilor articulare.
În fracturi, în general masajul intervine în îmbunătăţirea circulaţiei locale
pentru reducerea edemelor şi pentru prevenirea atrofiei musculare şi a sechelelor
articulare. O dată cu scoaterea aparatului gipsat masajul are un rol activ pentru
prevenirea redorilor articulare, fibrozării ţesuturilor moi, atrofiei musculare, etc.

CURA BALNEARĂ

Obiectivele curelor balneoclimaterice este de recuperare imediată şi de

refacere a funcţiilor diminuate din cauza traumatismelor.
 Bolnavul poate beneficia de tratament balneo-fizical în staţiuni profilate pe
tratamentul afecţiunilor aparatului locomotor (Felix, Eforie Nord, Mangalia,
Techirghiol etc.), unde asocierea factorilor naturali (apa minerală, nămol
terapeutic, climatul) este benefică şi împreună cu programele de kinetoterapie
adecvate, vor asigura recuperarea totală.

Staţiunile indicate sunt:

 Techirghiol (şi tot litoralul) care are nămol sapropelic;
 Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slănic Prahova (nămoluri de lacuri sărate);
 Vatra Dornei, Borsec, Felix (turbă);
 Govora (nămol silicos şi iodat);
 Geoagiu (nămoluri feruginoase)