FIZIOPATOLOGIA

INFLAMAȚIEI
▪ ”Dacă vei înțelege inflamația, atunci vei
câștiga foarte mult, deoarece inflamația este
o etapă foarte importantă în producerea
majorității bolilor”.

▪ ”Evoluția majorității bolilor este influențată de

inflamație”.
 Fiziopatologia inflamației

▪ Noţiunea de inflamatie

▪ Etiologia inflamaţiei

▪ Patogenia inflamaţiei

▪ Consecințe pentru organism

 Noțiunea de inflamație

▪ Definiție

▪ Noțiunea de proces inflamator

▪ Noțiunea de reacție inflamatorie

 Definiții
▪ Inflamația (lat. Inflammatio, a lua foc) poate
fi definită ca o reacție a organismului la
agresiune.

▪ Inflamația cuprinde un ansamblu de

mecanisme (reacții –locale și generale) pe
care organismul le pune în mișcare, de
fiecare dată când se produce o agresiune
tisulară, indiferent de natura agresorului.
▪ Inflamația este un mecanism complex prin
care organismul luptă împotriva factorilor
cauzali ai bolii, inițiind totodată procesul de
vindecare.

▪ În condiții normale răspunsul inflamator este

bine controlat de organism,
Însă
▪ un răspuns inflamator exagerat poate fi în
sine o cauză de boală.
 Noțiunea de proces inflamator
▪ La locul de actiune a agentului agresor, in
tesuturile sanatoase, se dezvolta un proces
patologic (focar inflamator), caracterizat prin
fenomene alterative, vasculo-exsudative si
proliferative.
 Noțiunea de reacție inflamatorie
▪ Se referă la participarea organismului în
ansamblul său
▪ Modificarile locale, antrenează o reacție
generală a organismului, nespecifică, cu
caracter de adaptare – aparare.
 Scopul acestor reacții

▪ Scopul acestor modificări la care participă

organismul în ansamblu este neutralizarea
şi îndepărtarea agentului patogen, cu
refacerea ţesuturilor afectate.
 Etiologia inflamației
(cauzele inflamației)
▪ Sunt cauze ale inflamației toți factorii care
pot determina o agresiune tisulară cu
alterarea propriilor proteine.

▪ Agenţii etiologici ai inflamaţiei

▪ (agenţi flogogeni; flogosis-inflamaţie)
sunt extrem de variaţi.
▪ Ei pot proveni din mediul extern sau intern.
▪ Agenţii flogogeni externi pot fi
(din afara organismului)

▪ -de natură fizică: trumatismele, frigul,

căldura, curentul electric, radiaţiile ionizante
şi neionoizante;
▪ -de natură chimică (substanţe organice şi
anorganice);
▪ -de natură biologică: bacterii, virusuri,
richetzzi, paraziţi, ciuperci;
▪ Agenţii flogogeni interni
(din interiorul organismului)

▪ sunt reprezentaţi de:

▪ hipoxie, complexe antigen-anticorp, acizi
biliari, uree, amoniac etc.
▪ Inflamația nu înseamnă obligatoriu infecție

▪ Inflamația poate fi :
Septică (CU INFECȚIE)
și
Aseptică (FĂRĂ INFECȚIE)
 Patogenia inflamației
(mecanismele inflamației)
▪ Din punct de vedere didactic mecanismele
inflamației pot fi grupate în 4 faze, etape sau
momente cheie:
▪ Mecanismele fazei de debut, declanșare;
▪ Mecanismele fazei de amplificare;
▪ Mecanismele fazei de stabilizare;
▪ Mecanismele fazei rezoluție.
 Mecanismele fazei de debut,
declanșare, inițiere,
(trigger mechanism)
▪ (se desfășoară pe parcursul a câtorva
minute)
▪ Sub acţiunea directă a agentului etiologic
într-un ţesut sănătos (conjunctivo-vascular)
se produc în acelaşi timp, pe parcursul a
câtorva minute, o serie de transformări, ce
modifică echilibrul fiziologic molecular şi
celular:
▪ 1. -Sunt activate unele echipamente
enzimatice extracelulare şi celulare,
rezultatul fiind modificarea (alterarea)
proteinelor proprii (colagenice şi
necolagenice).
▪ Are loc alterarea propriilor proteine-
fenomene alterative.
▪ 2. -Sunt stimulate terminaţiile nervoase
senzitive locale şi prin reflex de axon se
produce creşterea calibrului vaselor mici
(arteriole, capilare, venule) şi a
permeabilităţii acestora. Aceste modificări
de calibru şi permeabilitate vor permite
trecerea unor structuri moleculare.din patul
vascular în interstiţiu. Primii factori
evidenţiabili în inflamaţie sunt structuri
moleculare care fac parte din categoria
proteinelor de fază acută, secretate de
ficat.
▪ 3. -Tot sub acţiunea directă a agentului
etiologic au loc şi o serie de activări în plan
celular; în această fază participă mastocitele
şi plachetele cu eliberare în principal de
histamină şi respectiv serotonină.
▪ Toţi aceşti mediatori cu origine plasmatică şi
celulară vor găsi condiţii pentru activare cu
exprimarea capacitatilor functionale
(vasodilatatie, cresterea permeabilitatii,
chemotactism, etc), mai ales în faza
următoare.
▪ Mediatorii fazei de iniţiere, de debut
▪ Aceşti mediatori provin din torentul
circulator şi din unele celule.
▪ 1.Mediatori cu origine plasmatică
▪ Din această categorie fac parte: factorul
XII al coagulării (Hageman), fibrinogenul,
plasminogenul, kininogenul, complementul
etc.
▪ Sunt proteine secretate la nivelul ficatului
şi care circulă în plasmă sub formă inactivă,
de profermenţi. Aceştia, ajunşi în ţesutul
lezat, vor fi activaţi pe cale directă şi
indirectă.
▪ Factorul XII, Hageman
▪ În mecanismul inflamaţiei de mare
importanţă este factorul XII Hageman, care
este activat constant de fiecare dată când
apare o alterare tisulară de orice natură. El
este activat de:
▪ -suprafeţele electronegative
▪ -endotoxinele bacteriene, uraţi
▪ -enzimele proteolitice, ca tripsina,
plasmina, kalicreina, etc.
▪ Activarea factorulului XII are mai multe
consecinţe importante :

▪ -iniţiază coagularea sanguină.

▪ -iniţiază fibrinoliza.

▪ -activează (declanşează) cascada

kininelor.
▪ -iniţiază coagularea sanguină. Prin
transformarea fibrinogenului în fibrină se
eliberează fibrinopeptidele A şi B cu
proprietăţi vasoactive, şi chimiotactice
pentru granulocitele neutrofile
▪ -iniţiază fibrinoliza. Prin activarea
plasminogenului plasmatic se eliberareaza
produşi de degradare ai fibrinei (PDF), care
au proprietăţi vasoactive şi chimiotactice.
▪ -activează (declanşează) cascada kininelor. De o
manieră rapidă şi “explozivă” în 20-30 sec.
precalicreina plasmatică este activată în kalikreină,
care poate cliva kininogenul plasmatic în peptide
mici numite kinine (bradikinină, kalidină şi
metakalidină). Kininele reprezintă la ora actuală
agenţii vasoactivi cei mai puternici. (de 15 ori mai
activi decât histamina). Ele sunt în egală măsură
responsabile de apariţia primelor senzaţii de durere
prin acţiunea directă pe terminaţiile nervoase
locale, dar sunt lipsite de efecte chimiotactice.
Acţiunea kininelor este de foarte scurtă durată (20-
30 sec.), ele fiind rapid inactivate de o
carboxipeptidază tisulară şi plasmatică.
▪ Sistemul complementului
▪ În afară de factorul XII al coagulării sanguine şi
sistemul kininelor mai există o a treia mare modalitate de
iniţiere a reacţiei inflamatorii neimune, este vorba de
activarea complementului pe cale alternă.
▪ Activarea cascadei complementare stimulează două
categorii de factori:
▪ -anafilalactici, reprezentati de fractiunile C3a si C5a.
Aceştia au efecte puternice asupra vaselor de sange
determinand creşterea permebilităţii si constricţia fibrelor
musculare netede vasculare. Actiunea acestora pare sa se
exercite prin intermediul histaminei pusa in libertate in
urma degranularii mastocitelor, sub influenta acestor
factori anafilactici.
▪ -chemotactici, cu efect asupra neutrofilelor şi macrofagelor.
▪ 2.Mediatori cu origine celulară
▪ În faza de declanşare a răspunsului
inflamator neimun sunt activate două tipuri
de celule: mastocitele care vor elibera
histamina şi plachetele care vor pune în
libertate serotonina.
▪ Histamina
▪ – primul mediator al inflamaţiei - are acţiune principală asupra
microcirculaţiei producând o vasodilataţie arteriolară în amonte de patul
capilar prin fixarea pe receptorii H2 şi o venoconstricţie în aval prin
fixarea pe receptorii H1.
▪ Histamina este în egală măsură responsabilă de senzaţia de prurit
prin acţiunea directă pe terminaţiile nervoase.
▪ În acelaşi timp prin activarea fibrelor nervoase senzitive, pe cale
reflexă, este stimulată eliberarea substanţei P, substanţă care va
amplifica degranularea mastocitelor.
▪ Acţiunea sa este de scurtă durată (câteva minute până la 30 minute),
ea fiind rapid degradată prin dezaminarea oxidativă, în prezenţa
granulocitelor eozinofile (asupra cărora exercită un puternic
chimiotactism).
▪ Mastocitele sunt prezente la toate porţile de intrare a eventualilor agenţi
agresori în organism (mastocite seroase, mucoase, cerebrale). Aceste
celule conţin mediatori preformanţi, cum ar fi histamina, care pot fi
eliberaţi brutal sub efectul diverşilor stimuli (agresiuni termice,
mecanice, toxine, hipoxie, fragmentul. C5a, colagen alterat etc.).
▪ Plachetele sanguine eliberează al doilea
mediator al inflamaţiei, serotonina sau 5-
hidroxitriptamina, care provoacă o dilataţie
capilară şi o constricţie venulară. Este
responsabilă în acelaşi timp de senzaţia
dureroasă.
▪ Serotonina este vehiculată de plachete, însă este
elaborată în celulele endocrine din tractusul
intestinal.
▪ Plachetele sanguine sunt activate prin contactul cu
colagenul din pereţii vasculari având şi alte roluri:
de a obstrua breşa vasculară şi de a iniţia
coagularea vasculară.
▪ Consecinţele fazei de iniţiere

▪ Foarte rapid, în câteva minute, în focarul inflamator apare

o congestie activă, care recunoaşte în toate cazurile o
origine nervoasă repede înlocuită de acţiunea mediatorilor.
▪ Mediatorii, care au fost deja evocaţi, modifică în cea
mai mare parte volemia. Ei provoacă în egală măsură o
contracţie a celulelor endoteliale cu creşterea spaţiilor
intercelulare şi o depolimerizare a substanţei fundamentale
perivasculare ajungând la distrugerea membranei bazale.
Astfel se pregăteşte terenul pentru constituirea exsudatului
inflamator.
▪ În plan cronologic faza de iniţiere este imediat urmată
de o fază de amplificare, care va contribui la mobilizarea
tuturor celulelor efectoare şi a mediatorilor inflamaţiei.
▪ Faza de amplificare
▪ Pe parcursul a circa 24 ore de la
declanşare se constată o exacerbare
cantitativă şi calitativă a primelor manifestări
a reacţiei inflamatorii.
▪ Modalităţile (mecanismele) prin care se realizează această
amplificare a fenomenelor sunt reprezentate de:

▪ -acţiunea primilor mediatori prezenţi în focarul

inflamator. Aceştia, prin efect sinergic, determină o
intensificare a fenomenelor iniţiale –vasculo-exsudative şi
chimiotactice;

▪ -acţiunea complexă a fagocitelor (neutrofile,

eozinofile, monocite) care ajung în focarul inflamator în
număr mare sub acţiunea stimulatoare a unor substanţe
chimiotactice şi ca urmare a condiţiilor circulatorii create de
acţiunea mediatorilor. Aceste fagocite, după un timp de
activare care durează câteva ore (pe lângă activitatea de
fagocitoză), eliberează noi mediatori încadraţi în grupa
lipidelor bioactive (eicosanoide).
▪ În faza de amplificare apar două elemente
noi

▪ –celulele şi mediatorii.

▪ Aceste elemente sunt strâns legate structural

şi funcţional, efectele lor stimulându-se
reciproc.
▪ Mediatorii fazei de amplificare
▪ Noii mediatori, reprezentaţi de
prostaglandine (PG), leucotriene (LT) şi
factorul de activare plachetară (PAF),
adaugă efectul lor celui produs de primii
mediatori.
▪ Activarea celulelor prezente în focarul inflamator, în
principal fagocite, cuprinde şi activarea fosfatazei
A2 membranare. Activarea acestei enzime
conduce la eliberarea de acid arachidonic şi
lizofosfolipide (fracţii de lipide membranare).
▪ Acidul arachidonic este metabolizat pe două căi
principale:
▪ -prin ciclooxigenare, rezultând
prostaglandinele;
▪ -prin lipoxigenare, rezultând leucotrienele.
▪ Lizofosfolipidele sub acţiunea unei
acetiltransferaze eliberează factorul de activare
plachetară (PAF).
▪ Acţiunea prostaglandinelor E1 şi E2
determină creşterea permeabilităţii capilare,
sensibilităţii dureroase şi a chimiotactismului
pentru neutrofile.
▪ Leucotrienele C4, D4, şi E4 determină o
creştere a permeabilităţii şi a sensibilităţii
dureroase.
▪ PAF, aşa cum spune şi numele, exercită un
efect de activare a plachetelor cu eliberare
de serotonină.
▪ Rezultă că:

▪ prostaglandinele,
▪ leucotrienele,
▪ PAF (factorul de activare plachetară)

▪ mediatori ai fazei de amplificare,

▪ intensifică la rândul lor fenomenele vasculo-

exsudative şi chimiotactice.
▪ Consecinţele fazei de amplificare

▪ Această fază de amplificare este

dominată de:
▪ -modificări ale calibrului vaselor mici
şi a vitezei de circulaţie a sângelui;
▪ -modificări ale permeabilităţii vaselor
mici (venule şi capilare);
▪ -activitate chimiotactică intensă
(marginaţia, diapedeza, migrarea
leucocitelor).
▪ Modifcările calibrului vaselor şi vitezei de
circulaţie a sângelui pot fi grupate în două
faze:
▪ -o fază de hiperemie activă;
▪ -o fază de stază vasculară pasivă;
▪ Faza de hiperemie activă are ca rezultat creşterea
debitului sanguin local, printr-un mecanism
predominant umoral, sub acţiunea mediatorilor
(prostaglandine, leucotriene, histamină, serotonină
etc.).
▪ Această intensificare a circulaţiei sanguine
locală domină faza de amplificare şi explică
roşeaţa (rubor), temperatura locală crescută
(calor), şi senzaţia pulsatilă. Durata şi intensitatea
ei au o importanţă deosebită pentru evoluţia
inflamaţiilor acute; cu cât este mai scurtă şi mai
intensă cu atât îndepărtarea factorului agresor şi a
modificărilor produse este mai rapidă.
▪ Faza de stază vasculară pasivă este consecinţa:

▪ -scăderii progresive a tonusului vascular;

▪ -îngreunării curgerii sângelui.;

▪ Scăderea treptată a tonusului vascular este rezultatul acumulării unor

produşi locali de catabolism, a acidozei, care scad reactivitatea
pereţilor la stimulii vasoconstrictori.

▪ Îngreunarea curgerii sângelui mai ales în sectorul venos al

microcirculaţiei se realizează prin:
▪ -comprimarea venulelor de către exsudatul care se
acumulează progresiv;
▪ -edemaţierea celulelor endoteliului vascular sub acţiunea
acidozei metabolice locale;
▪ -creşterea vâscozităţii sângelui ca urmare a plasmexodiei.

▪ În aceste condiţii scade viteza de circulaţie a sângelui până la

stază, se instalează hipoxia, metabolismul devine predominant anaerob
determinând acidoză locală, creşte permeabilitatea locală.
▪ Modificarea permeabilităţii vaselor mici
▪ În această fază creşterea permeabilităţii
se produce la periferia focarului inflamator
sub influenţa mediatorilor şi a acidozei
metabolice locale
▪ Încetinirea circulaţiei şi creşterea
permeabilităţii crează condiţii pentru
accentuarea plasmexodiei, diapedezei şi
constituirea exsudatului inflamator.
▪ Exsudatul inflamator
▪ este format din
▪ plasmă exsudată,
▪ elemente figurate extravazate din sânge,
▪ elemente celulare mobilizate local,
▪ produşi rezultaţi din modificările metabolice
locale, etc.
▪ Celulele fazei de amplificare

▪ Sunt considerate elementele decisive ale

acestei faze.
▪ Provin din celulele locale (macrofage) şi din
leucocitele circulante (neutrofile, eozinofile,
monocite) şi ajung în focarul inflamator în
câteva ore.
▪ Neutrofilele
▪ migrează în focarul inflamator prin diapedeză, fenomen
care debutează în jur de 4 ore de la răspunsul inflamator al
organismului şi este maxim la 12 ore, regresând în jur de
24 ore. Migrarea spre focarul inflamator este asigurată de
factorii chemotactici (factori bacterieni, produşi de
degradare tisulară, fragmente de colagen, fibrină etc.).
▪ În focarul inflamator principala activitate a neutrofilelor
este fagocitoza orientată spre bactericidie. Reacţia litică a
neutrofilelor este foarte crescută, fără a lăsa determinanţi
antigenici. În inflamaţie durata de viaţă a neutrofilelor este
foarte scăzută.
▪ Celulele degenerate, moarte, eliberează rapid enzime litice
şi metaboliţi cu efect flogogen.
▪ Remarcăm că în acest stadiu al procesului inflamator
eliminarea ţesutului lezat deja a început.
▪ Eozinofilele
▪ au un ciclu biologic comparativ cu al neutrofilelor.
Ele preferă fagocitoza complexelor imune, ceea ce
explică abundenţa lor în inflamaţia de origine
alergică. Sunt abundente de asemenea în leziuni
de origine parazitară unde eliberează o proteină
bazică, toxică pentru larvele de paraziţi.
▪ Afluxul crescut în focarul inflamator de natură
alergică este asigurat de acţiunea factorului
chemotactic pentru eozinofile (ECFA) eliberat de
mastocite şi bazofile.
▪ Macrofagele au diapedeza maximă în jur de 24 ore.

▪ Comparativ cu neutrofilele, au efecte mult mai

nuanţate, fiind considerate “actorii fazei de amplificare”.
Prin intermediul acestor celule se deschide calea
mecanismelor complexe care apar în acest moment, cu
manifestare completă în fazele de stabilizare şi rezoluţie.
▪ Provin din macrofagele locale şi monocitele sanguine.
▪ Pe lângă substanţele chimiotactice pentru neutrofile, un
chimiotactism specific exercită:
▪ -limfokinele elaborate de limfocitele T activate;
▪ -proteinele cationice ale neutrofilelor;
▪ -factorul de creştere şi activare blastică (TGF) eliberat
precoce de plachetele sanguine;
▪ În urma fagocitozei macrofagele prezintă
limfocitelor antigenul şi astfel se pregăteşte
reacţia imunitară.
▪ În afară de fagocitoză şi eliberare de
enzime, macrofagele fabrică şi citokine
(interleukina 1,6-IL1,6-etc.).
▪ Prin prezentarea acţiunilor IL1 pot fi ilustrate multiplele
faţete ale ativităţii macrofagului:
▪ -la nivelul SNC, în capilarele cerebrale induce sinteza
de PG E1, E2, care acţionează pe centrii termoreglării, (în
zona preoptică a hipotalamusului), fiind la originea febrei;
▪ -la nivel hepatic creşte sinteza proteinelor de
inflamaţie;
▪ -la nivelul măduvei hematogene stimulează producţia
de leucocite;
▪ -în focarul inflamator stimulează proliferarea
fibroblaştilor.
▪ Prin toate aceste efecte IL1 este considerată “un hormon al
inflamaţiei”.
▪ Aceste celule participă la faza de amplificare a procesului
inflamator, completând acţiunea neutrofilelor, dar în acelaşi
timp deschide calea fenomenelor de stabilizare şi rezoluţie
a procesului inflamator.
▪ Faza de stabilizare
▪ După 48 ore de la debut se ajunge la o
stabilizare progresivă a fenomenelor
inflamatorii. Pentru aceasta organismul
dispune de o serie de mecanisme de reglare
ce permit controlul dezechilibrelor diferitelor
sisteme de mediatori.
▪ Controlul coagularii sanguine este asigurat de
activitatea fibrinolitică, de antitrombina III şi
proteina C reactivă.
▪ Fibrinoliza la rândul ei este controlată de acţiunea
alfa2 antiplasminei şi alfa2 macroglobulinei.
▪ Activitatea kininelor este rapid controlată şi reglată
prin intermediul carboxipeptidazelor plasmatice şi
tisulare.
▪ Activarea complementului pe cale alternă este
oprită prin inhibarea formării C3b, printr-o beta
globulină plasmatică (inactivatorul C3b).
▪ Histamina eliberată de mastocite este inactivată de
eozinofile.
▪ În cadrul acestor mecanisme de reglare şi control
macrofagele ocupă un loc important. Asfel prin
intermediul IL1 este stimulată sinteza hepatică a
proteinelor de inflamaţie (alfa1 antitripsina, alfa2
macroglobulina, proteina C reactivă). Aceste
proteine inhibă sistemele enzimatice cu rol în
activarea numeroşilor mediatori ai inflamaţiei.
Sinteza proteinelor de inflamaţie la nivel hepatic
se face în detrimentul sintezei albuminelor, ceea
ce duce la creşterea VSH în inflamaţie.
▪ Prin acţiunea antioxidantă a ceruleo-
plasminei este inhibat efectul radicalilor
oxidanţi liberi.
▪ Prin intermediul lipomodulinei sau
macrocortinei sintetizată de macrofage -în
prezenţa glucocorticoizilor- este inhibată
fosfolipaza A2 membranară, astfel fiind
prevenită formarea de PG şi LT.
▪ Prin intervenţia acestor mecanisme de
reglare şi control, după 2-3 zile de la debutul
procesului inflamator se instalează liniştea în
ţesutul inflamat. Progresiv resturile celulare
şi macromoleculare sunt îndepărtate, iar
procesul inflamator intră în faza de rezoluţie.
▪ FAZA DE REZOLUȚIE
▪ Primele semne ale fazei de rezoluţie apar încă de
la debut sau în faza de amplificare, ele fiind bine
sesizate abia la sfârşitul fazei de stabilizare.
▪ Această fază de rezoluţie evoluează concomitent
cu evenimentele acute ale procesului inflamator, în
cazul în care leziunea nu a provocat distrugeri
tisulare şi conduce la vindecarea clinică.
▪ În cazul în care procesul inflamator evoluează cu
distrucţii tisulare, în faza de rezoluţie intră în
acţiune mecanismele cicatrizării.
▪ Dezvoltarea unor leziuni tisulare la nivelul
ţesutului conjunctivo-vascular este urmată
de două tipuri de evenimente:
▪ -neoangiogeneza;
▪ -sinteza de colagen şi glicozaminoglicani,
realizată de către fibroblaşti;
▪ Deşi unii autori consideră cicatrizarea ca
o formă particulară de terminare a
inflamaţiei, este dovedit că neoangiogeneza
şi stimularea fibroblaştilor sunt strâns legate
şi dependente de evenimentele din cursul
evoluţiei procesului inflamator.
▪ Urmărind dinamica procesului inflamator
constatăm că în diferite etape sunt puse în mişcare
mecanisme ce contribuie la o mobilizare eficace a
mijloacelor de apărare nespecifică a organismului
cu orientare spre eliminarea agenţilor agresori şi a
structurilor tisulare alterate, sau chiar la pregătirea
reparării ţesuturilor şi la colaborarea pentru
realizarea unei stări de imunitate.
▪ Cu toate acestea există şi situaţii când acest
răspuns al organismului poate evolua defavorabil
ca urmare a unui dezechilibru între factorii de
activare şi cei de control ai procesului inflamator.
FIZIOPATOLOGIA
HOMEOSTAZIEI
TERMICE
 Despre homeostazia termică
▪ La mamifere şi păsări, animale homeoterme, temperatura
corporală este menţinută la valori constante, indiferent de
variaţiile mediului ambiant sau de activitatea depusă de
organism.
▪ Acest echilibru termic este asigurat prin intermediul unui
mecanism de control, cu centrul în hipotalamus, mecanism
ce funcţionează pe principiul termostatului, astfel:
▪ -creşterea temperaturii centrale stimulează mecanismele
pierderii de căldură (termoliza);
▪ -scăderea temperaturii centrale stimulează mecanismele
de creştere şi de conservare a căldurii (creşterea
termogenezei şi diminuarea termolizei).
 Despre homeostazia termică
▪ Acest aparat complex de termoreglare este format din:
receptori, specializaţi pentru frig şi căldură, situaţi la
periferie, în organele interne, şi la nivel central; căi
aferente; centrul nervos din hipotalamus şi căi eferente.
▪ Prin intermediul acestor componente, centrii termici sunt în
permanenţă informaţi asupra ambianţei termice interne şi
externe:
▪ -la nivelul hipotalamusului postero-lateral (centrul
termogenezic) sosesc informaţii prin aferenţe de la
receptorii periferici sensibili la frig şi în mod direct de la
sângele răcit;
▪ -la nivelul hipotalamusului antero-medial (centrul
antitermic) ajung informaţii de la receptorii periferici
sensibili la cald şi direct prin sângele supraîncălzit.
▪ Analiza informaţiilor este urmată de o serie de reacţii cu caracter
adaptativ compensator pentru mediul rece şi mediul cald.
▪ Reacţii de adaptare a organismului la frig
▪ Faţă de scăderea temperaturii mediului ambiant organismul
reacţionează prin:
▪ -limitarea pierderilor de căldură (diminuarea termolizei)
▪ -creşterea producţiei de căldură (stimularea termogenezei)
▪ Limitarea pierderilor de căldură se face prin:
▪ -vasoconstricţie periferică
▪ -horipilaţie
▪ -ghemuire
▪ Creşterea producţiei de căldură se produce când mecanismele care
intervin pentru limitarea pierderilor de căldură nu mai pot asigura
echilibrul termic.
▪ Intensificarea metabolismului energetic şi declanşarea frisonului termic
sunt mecanismele ce asigură compensarea cantităţii de căldură.
▪ La activarea metabolismului participă ficatul, unii hormoni (TSH,
ACTH), tiroida, medulo şi corticosuprarenalele.
▪ Reacţii de adaptare a organismului la cald
▪ La creşterea nivelului termic, organismul
răspunde prin stimularea pierderilor de
căldură, pe seama stimulării mecanismelor
fizice reprezentate de: radiaţie, conducţie,
convecţie, evaporare.
▪ Tulburările homeostaziei termice
cuprind:

▪ hipertermiile
▪ şi
▪ hipotermiile.
 Hipertermiile
▪ Hipertermiile sunt tulburări ale echilibrului termic
ce se caracterizează prin creşterea temperaturii
corporale peste limita superioară normală a
speciei. Această acumulare de căldură la nivelul
organismului se poate instala prin următoarele
modalităţi:
▪ -modificarea nivelului de funcţionare a centrului
termoreglării din hipotalamus. Prin acest
mecanism apare reacţia febrilă.
▪ -tulburarea echilibrului dintre producţia şi
pierderea de căldură (termogeneză şi termoliză).
Prin acest mecanism apare supraîncălzirea.
 Supraîncălzirea
▪ Este o formă de hipertermie, caracterizată
printr-un dezechilibru între termogeneză şi
termoliză, datorat fie creşterii termogenezei,
fie diminuării termolizei; de cele mai multe
ori cu participarea ambelor mecanisme.
▪ În acest tip de hipertermie capacitatea de
termoreglare este depăşită doar funcţional,
îndepărtarea cauzei ducând la restabilirea
echilibrului termic normal.
 Cauzele și mecanismele
supraîncălzirii
▪ -creşterea activităţii musculare în mediu cald şi umed, fără curenţi de
aer, când creşte termogeneza iar termoliza devine ineficientă;

▪ -creşterea secreţiei de hormoni catabolizanţi (catecolamine, TSH,

ACTH) care stimulează producţia de căldură prin intensificarea
metabolismului energetic, în timp ce termoliza devine insuficienă prin
vasoconstricţie periferică;

▪ -deshidratarea hipertonă care scade termoliza prin împiedicarea

evaporării;

▪ -unele medicamente care inhibă secreţia sudorală;

▪ -leziuni ale sistemului nervos central, care tulbură ireversibil termoliza

prin imposibilitatea secreţiei sudorale şi a vasodilataţiei;
 Reacții adaptativ compensatorii
în supraîncălzire
▪ Faţă de această acumulare de căldură
organismul răspunde printr-o serie de reacţii
adaptative. Aceste reacţii urmăresc în
principal creşterea termolizei prin:
-intensificarea activităţii respiratorii şi cardiace
(tahipnee şi tahicardie);
-vasodilataţie periferică, care explică senzaţia de
căldură şi hipotensiunea;
-transpiraţii care însoţesc modificări ale
echilibrului hidroelectrolitic (deshidratare) şi
modificări ale volemiei.
 Consecinţele supraîncălzirii
▪ Scoaterea organismului din mediul
supraîncălzit duce la restabilirea echilibrului
termic. În cazul în care condiţiile nu permit
restabilirea echilibrului termic se poate
ajunge la instalarea şocului caloric.
▪ Şocul termic este o formă gravă de supraîncălzire –o supraîncălzire
acută- instalată în urma unei acumulări mari de căldură, datorată în
principal ineficienţei termolizei.

▪ Mecanismele iniţiale care duc la instalarea şocului termic sunt similare

cu cele din şocul hipovolemic sau şocul prin arsură. Ca şi în aceste
forme de şoc şi în şocul termic se produce o disvolemie reală.
Elementul central este reprezentat tot de o scădere a volumului
sanguin circulant efectiv. Disvolemia are la bază o vasodilataţie
periferică, o pierdere de lichide prin transpiraţie. Intervenţia
mecanismelor compensatoare cu redistribuţie sanguină şi privarea
organelor digestive de o circulaţie normală duc la instalarea unei hipoxii
şi acidoze locale care constituie punctul de plecare al fenomenelor
tipice din şoc. În plus în şocul termic acţiunea directă a hipertermiei
produce degenerescenţe la nivelul celulelor hepatice şi renale, cu
tulburarea capacităţilor de neutralizare şi eliminare a produşilor de
catabolism. De asemenea creşterea temperaturii dereglează activitatea
centrilor termoreglării, astfel temperatura corporală va creşte progresiv
la valori foarte mari .
▪ Insolaţia sau suprîncălzirea zonei cefalice
este rezultatul acţiunii directe a căldurii şi a
luminii solare. Creşterea temperaturii la nivel
cerebral tulbură activitatea centrului
termoreglării şi a altor centri nervoşi.
Mecanismul constă în vasodilataţie însoţită
de creşterea permeabilităţii şi edem cerebral
cu hipertensiune intracraniană.
 Reacția febrilă
▪ Este demonstrat că în anumite limite de durată şi
intensitate febra nu trebuie considerată ca o manifestare
patologică, ci ca o reacţie generală nespecifică, de
adaptare-apărare a organismului, mobilizată cu scopul de
a răspunde mai eficient agresiunilor din mediu. Din acest
motiv s-a propus ca termenul de febră să fie înlocuit cu cel
de reacţie febrilă, deoarece exprimă mai fidel semnificaţia
sa biologică.

▪ Deşi utilă organismului, reacţia febrilă poate deveni ea

însăşi un factor agravant al bolii, prin solicitarea excesivă a
tuturor organelor şi sistemelor funcţionale.
 Etiologia reacției febrile
▪ Cauzele reacţiei febrile sunt extrem de variate.
▪ Cea mai mare parte a reacţiilor febrile însoţesc
procesele inflamatorii septice şi aseptice, în care
factorii biotici (bacterii, virusuri, paraziţi etc.) şi
abiotici (fizici, chimici, etc.) deţin un rol important.
▪ De asemenea, unele neoplazii pot secreta
factori care produc febră prin acţiune directă
asupra centrilor termici din hipotalamus.
▪ Produşii de dezintegrare proteică generează
aşa numita febră de resorbţie.
 Patogenia reacției febrile
▪ Mecanismul reacţiei febrile constă în
restructurarea funcţională a termostatului
hipotalamic şi comutarea echilibrului termic
al organismului la un nivel superior celui
fiziologic.
▪ Această restructurare are loc sub influenţa
unor substanţe de o anumită structură
chimică (lipido-protidică), cu origine exogenă
şi endogenă (leucocitară), numite pirogeni
sau piretogeni.
▪ Pirogenii exogeni sunt reprezentaţi de o
varietate de substanţe printre care agenţi
infecţioşi sau produşii lor, complexe imune,
produşi proveniţi din teritorii inflamate sau
necrozate, mulţi agenţi farmacologici. Toate
aceste substanţe poartă denumirea de
pirogeni exogeni, deoarece majoritatea (nu
toate) provin din mediul extern. Marea
varietate privind greutatea moleculară,
configuraţia, activitatea farmacologică
explică participarea indirectă a acestor
substanţe în determinarea răspunsului febril.
▪ Pirogenii exogeni vor stimula la nivelul
organismului activitatea unor celule
responsabile de sinteza şi eliberarea în
circulaţie a unor produşi numiţi pirogeni
endogeni.
▪ Celulele care produc pirogeni endogeni
sunt în primul rând fagocitele, mai ales cele
mononucleate (celulele sistemului monocito-
macrofagic). Mai există şi alte tipuri de
celule producătoare de pirogeni, cum ar fi
celulele endoteliale, keratocitele, fibroblaştii,
celulele musculare netede etc.
▪ Unele celule neoplazice pot elibera pirogeni
endogeni fără stimularea de către pirogenii
exogeni.
▪ Pirogenii endogeni sunt reprezentaţi de
interleukinele 1 (IL1,,IL1) şi de caşectină
sau TNF (factorul de necroză tumorală), dar
şi de IL2, IL6, interferoni.
▪ În ultimul timp se utilizează termenul de
citokine pirogene.
▪ Pe cale circulatorie citokinele pirogene ajung la
nivelul centrilor termici din hipotalamus, asupra
cărora acţionează prin intermediul unor mediatori.
În sistemul nervos central s-au pus în evidenţă
receptori specifici pentru citokine, la nivelul
celulelor endoteliale. Prin cuplarea acestor
receptori cu citokinele, celulele endoteliale pun în
libertate metaboliţi ai acidului arachidonic, în
special prostaglandine din grupul E. Se pare că
prostaglandinele ar fi responsabile de
restructurarea funcţională de la nivelul
hipotalamusului prin intermedil unui mesager
secundar AMPc.
▪ S-a dovedit că în zona preoptică din
hipotalamusul anterior se iniţiază răspunsul
febril, crescând set-pointul. Prin injectarea
directă în această zonă a unei mici cantităţi
de pirogen endogen s-a obţinut un răspuns
febril rapid.
▪ Până în prezent nu s-a putut stabili o
legătură între concentraţia plasmatică a
citokinelor pirogene şi nivelul temperaturii.
 Evoluţia reacţiei febrile
▪ Reacţia febrilă evoluează în patru faze:
▪ de latenţă,
▪ de creştere a temperaturii,
▪ de stare,
▪ de scădere a temperaturii.
▪ Faza de latenţă
▪ În această fază, sub acţiunea agentului
agresor, sunt activate o serie de celule, în
special fagocitele mononucleate, care vor
elibera pirogenii endogeni. Acţiunea
acestora asupra termostatului hipotalamic
are ca rezultat stabilirea unui nou nivel de
reglare, superior celui fiziologic. Această
fază durează din momentul acţiunii agentului
patogen, până când temperatura
organismului începe să crească şi este
strâns legată de reactivitatea individuală.
▪ Faza de creştere a temperaturii
▪ În această fază se realizează trecerea de la
temperatura normală la cea caracteristică stării
febrile. Se caracterizează prin modificarea
tranzitorie a echilibrului dintre termogeneză şi
termoliză, cu creşterea termogenezei şi
diminuarea termolizei.
▪ Indiferent de ambianţă, organismului îi este frig;
pentru scurtă perioadă este tulburată capacitatea
de termoreglare. Reacţiile organismului sunt cele
de adaptare la mediul rece (vasoconstricţie
periferică, horipilaţie, ghemuire, frison). Această
fază este dominată de o activitate adrenergic-
corticoidală.
▪ Faza de stare
▪ În faza de stare se restabileşte echilibrul
dintre termogeneză şi termoliză, dar la un
nivel superior celui normal. Capacitatea de
termoreglare este refăcută, însă în limite
reduse; frisonul dispare. Creşterea debitului
cardiac, a debitului respirator, creşterea
nivelului energetic, sunt factori care însoţesc
o creştere a nivelului funcţional a
organismului, asigurându-se totodată o
stimulare a capacităţii de reacţie. Astfel se
reuşeşte o combatere eficientă a agresiunii.
▪ Perioada de scădere a temperaturii
▪ Scăderea concentraţiei pirogenilor în circulaţia
sanguină duce la restabilirea nivelului de
funcţionare a termostatului hipotalamic. În aceste
condiţii la nivelul organismului există un surplus de
căldură (acumulat în faza de creştere a
temperaturii), care va fi eliminat prin stimularea
termolizei.
▪ Noul dezechilibru dintre termogeneză şi termoliză
durează până la restabilirea temperaturii normale.
▪ Scăderea temperaturii se poate face lent, “in lisis”
sau brusc “in crisis”. În cazul în care aceasta se
produce brusc, poate antrena un dezechilibru
hidroelectrolitic (hipovolemie, hipotensiune etc.).
 Semnificaţia biologică a reacţiei
febrile
▪ Creşteri uşoare până la moderate ale
temperaturii organismului sunt benefice
deoarece stimulează funcţiile de apărare ale
organismului şi scad capacităţile agresive
ale agenţilor patogeni. În acelaşi timp
creşterea peste anumite limite -de durată şi
intensitate- poate fi sursa unor efecte
defavorabile, ca urmare a suprasolicitării
funcţionale a organismului.
▪ Efectele favorabile:
▪ -inhibă replicarea virusurilor, stimulând în acelaşi
timp fragilizarea acestora;
▪ -creşte activitatea leucocitară, stimulînd creşterea
numărului de leucocite şi funcţia de fagocitoză a
acestora;
▪ -alterează funcţia de creştere şi replicare a
bacteriilor prin sechestrarea fierului de către
lactoferina eliberată în aceste condiţii de leucocite;
▪ -stimulează creşterea sintezei de anticorpi prin
activarea limfocitelor T şi B;
▪ -stimulează funcţia antitoxică a ficatului;
▪ -stimulează capacitatea de epurare renală;
▪ Efecte defavorabile
▪ -scăderea apetitului, scăderea activităţii secretorii
şi motorii a tubului digestiv cu consecinţe asupra
absorbţiei conduc la scăderea ponderală. Aceste
tulburări se află în contradicţie cu nevoile crescute
de energie ale unui organism cu hipercatabolism;
▪ -hipertermia severă poate activa sistemele de
coagulare ducând la coagulare intravasculară
diseminată;
▪ La organismele tarate şi cele bătrâne, prin
suprasolicitarea unor aparate şi sisteme cu
anumite grade de insuficienţă, febra are efect
defavorabil.
 Hipotermiile
▪ Hipotermiile sunt tulburări ale echilibrului termic al
organismului caracterizate prin scăderea
temperaturii corporale sub limita inferioară
normală a speciei. Aceste modificări ale nivelului
termic sunt rezultatul fie al intensificării termolizei;
fie al diminuării termogenezei; de cele mai multe
ori o combinaţie a celor două mecanisme.
▪ După mecanismul de producere, hipotermiile
se împart în: fiziologice, patologice şi artificiale.
▪ Hipotermiile fiziologice. Din această
categorie fac parte:
▪ -hipotermiile nou-născuţilor
▪ -hipotermiile animalelor bătrâne
▪ -hibernarea
▪ Hipotermiile nou-născuţilor au ca mecanism
de producere dezechilibrul dintre
termogeneză şi termoliză ca urmare a
imaturităţii aparatului de termoreglare. În
cazul în care nu se asigură un optim termic
al nou-născutului, printr-o termoliză
accentuată şi o termogeneză insuficientă,
temperatura corporală scade progresiv. Sunt
bine cunoscute pierderile la naştere în
rândul purceilor, mieilor etc. ca urmare a
acestor hipotermii.
▪ Hipotermiile uşoare ale animalelor bătrâne
sunt rezultatul diminuării capacităţii de
adaptare termică în urma involuţiei
neuronilor precum şi a scăderii
metabolismului general şi deci a
posibilităţilor de termogeneză.
▪ Hibernarea la unele animale se
caracterizează prin diminuarea activităţilor
metabolice, având ca rezultat instalarea
unei hipotermii.
▪ Hipotermiile patologice
▪ La acest tip de hipotermii dezechilibrul termogeneză-
termoliză are următoarele cauze:
▪ -scăderea excesivă a temperaturii mediului ambiant,
însoţită de o serie de factori care scad procesele
energogene:
▪ -diminuarea funcţiei hormonilor catabolizanţi;
▪ -unele boli cronice care scad activitatea
metabolică (anemie, caşexie);
▪ -unele boli acute (şoc, arsuri etc.);
▪ -unele intoxicaţii;
▪ -administrarea unor anestezice;
▪ -leziuni la nivelul centrilor termici;
▪ -scăderea excesivă a temperaturii mediului ambiant
însoţită de o serie de factori care stimulează termoliza.
▪ Hipotermia acută a fost studiată de
Winternitz. În evoluţia hipotermiei acute s-au
descris patru faze :
▪ -faza iniţială se caracterizează prin mobilizarea
mecanismelor neurovegetative şi neuroendocrine
prin care se intensifică termogeneza (creşte
consumul de oxigen, apare frisonul termic) şi se
diminuiază termoliza (vasoconstricţie reflexă
periferică, horipilaţie, horiplumaţie). Se constată
tahicardie, hipertensiune, tahipnee şi activitate
reflexă exagerată. În această etapă, temperatura
corporală atinge valori cuprinse între 31°C şi 29 °
C, care uneori este mortală, din cauza fibrilaţiei
atriale, urmată de cea ventriculară.
▪ -faza a doua se caracterizează prin inhibiţie,
posibilităţile de termoreglare scad,
activitatea musculară, cardiacă, respiratorie
şi reflexă se diminuează, elaborarea
anticorpilor şi fagocitoza devin deficitare.
Deşi procesele metabolice în această fază
se intensifică cu peste 200%, temperatura
corporală scade până la 23 ° -24 ° C. Se
consideră că sfârşitul letal se produce când
temperatura corporală scade la 25 ° -24 ° C.
▪ -faza a treia se caracterizează prin
fenomene paralitice, reducerea activităţii
sistemelor enzimatice şi vasodilataţie
periferică paralitică, ce măreşte pierderea
de căldură prin radiaţie şi scade presiunea
arterială. În cazul supravieţuirii, temperatura
corporală scade la 20 ° C.
▪ -faza a patra (finală) se caracterizează prin
adinamie, diminuarea progresivă a activităţii
cordului, în caz de supravieţuire
temperatura corporală poate ajunge la 12 ° -
10 ° C. Moartea se produce consecutiv
paraliziei centrilor cardiorespiratori.
Şobolanul rezistă la scăderea temperaturii
corporale până la 12 ° C.
▪ Hipotermiile artificiale
▪ Sunt hipotermii induse pe cale medicală
în cazul unor intervenţii de mare chirurgie pe
vase sau cord, când este necesară oprirea
activităţii inimii. În mod normal prin oprirea
activităţii inimii metabolismul se desfăşoară
în condiţii de anaerobioză, cu consecinţe
negative datorate hipoxiei cerebrale şi
acumulărilor de acid lactic. Prin hipotermie
este diminuată activitatea metabolică şi
astfel scade nevoia de oxigen şi se reduce
formarea acidului lactic.
FIZIOPATOLOGIA
ȘOCULUI
 Delimitarea noţiunii de şoc
 Şocul reprezintă o tulburare gravă a
întregului organism. Nu este o maladie sau
un sindrom ci un fenomen patologic mult
mai complex, o stare alterată a funcţiilor
vitale, care cuprinde toate nivelurile de
integrare ale organismului (hemodinamic,
metabolic, neuroendocrin, celular etc.).
 Şocul nu este o boală, ci apare pe parcursul
evoluţiei unei boli, în momentul în care posibilităţile
de adaptare-compensare ale funcţiilor
organismului au fost epuizate. Constituie un mod
de evoluţie a unui organism bolnav, “una din cele
mai eroice modalităţi de luptă împotriva
morţii”(Şuteu, 1980). Este considerat un mod de
reacţie a organismului la agresiune, fiind rezultatul
depăşirii prin durată sau intensitate a limitelor
maxime de reechilibrare, cu transformarea
mecanismelor adaptative în reacţii disarmonice.
 Din punct de vedere filogenetic,

 șocul apare pe o anumită treaptă a evoluției,

odată cu apariția SNV și a celui endocrin;

 Organismele inferioare nu fac șoc

 Din punct de vedere clinic şocul este o
insuficienţă circulatorie acută, ca urmare a
unui dezechilibru
 între
 volumul de sânge şi patul vascular,
 “un dezechilibru între conţinut şi conţinător”,
 “o cantitate mică de sânge într-un pat
vascular dilatat”,
 în care
 simptomul principal este hipotensiunea.
 Din punct de vedere fiziopatologic elementul
comun al tuturor formelor de şoc este
reprezentat de tulburarea repartiţiei uniforme
a volumului total de sânge, cu scăderea
volumului sanguin circulant efectiv. Aceasta
conduce la diminuarea continuă şi severă a
perfuziei ţesuturilor, consecinţele fiind o
distribuţie inadecvată de O2 şi substanţe
nutritive la ţesuturi şi o acidoză
corespunzătoare.
 Indiferent de cauză, în toate tipurile de şoc se
produce şi ruperea echilibrului fiziologic dintre
procesele de excitaţie şi cele de inhibiţie ale
centrilor nervoşi superiori, precum şi a echilibrului
cortico-subcortical. Din acest motiv în apariţia şi
modul de reliefare a şocului interesează atât felul
şi intensitatea agentului declanşator al bolii, cât şi
posibilităţile de inhibiţie ale sistemului nervos
central. Astfel pentru a evita declanşarea sau
pentru a atenua intensitatea sa se acţionează fie
asupra cauzei (înlăturând-o sau atenuând-o), fie
asupra SNC, ajutând funcţia sa de inhibiţie, de
autoapărare faţă de agresiune.
 Etiopatogenia şocului
 Şocul poate fi produs de :
– Toate cauzele care tulbură acut UN FACTOR
HEMODINAMIC

 volemia
 activitatea inimii
 activitatea vaselor.
 Cauzele cele mai frecvente ale şocului sunt
hemoragiile mari, plasmoragiile însemnate,
arsurile întinse, stările toxico-septice,.
traumatismele grave etc.

 În condiţii de scădere a reactivităţii

organismului (animale subnutrite, cu boli
cronice etc.) şocul poate să apară şi sub
acţiunea unor agenţi agresori de intensitate
medie.
 Elementul central al oricărei forme de şoc
este scăderea irigaţiei tisulare,

 drumul însă până la această hipoperfuzie

este diferit în funcţie de cauza iniţială.

 Există deci o serie de mecanisme iniţiale în

strânsă legătură cu cauza generatoare.
 În general şocul debutează prin alterarea
unui factor hemodinamic (inimă, vase,
sânge) pentru a sfârşi printr-o alterare
profundă a metabolismului.
 Factorii circulatori (inima, vasele, sângele)
ocupă un loc preponderent în apariţia
stărilor de şoc, reprezentând cauza cea mai
frecventă, punctul de plecare dintr-o stare
de şoc, dar şi mecanismul de întreţinere,
participând la durabilitatea şocului.
 Din punct de vedere etiopatogenetic şocul
poate fi clasificat astfel:

 Şoc prin tulburarea acută a activităţii inimii

(cardiogen)
 Şoc prin tulburarea acută a activităţii vaselor
(vasogen)

 Şoc prin tulburarea acută a volemiei

(hipovolemic)
 Şoc prin tulburarea acută a activităţii inimii, a funcţiei de
pompă
 Scăderea brutală a activităţii inimii este urmată de o stare
de şoc, numit şoc cardiogenic (o aritmie la animale sau
infarctul la om). Elementul comun al şocurilor cardiogene
este scăderea acută primară a debitului cardiac care poate
să apară prin:
 -scăderea acută a umplerii ventriculare, aşa cum se
întâmplă într-o tamponadă a inimii, pneumotorax etc.;
 -scăderea acută a golirii ventriculare care poate fi :
 -de origine musculară (aritmie, insuficienţă
miocardică acută,cardiomiopatie);
 -de origine valvulară (insuficienţa valvulară);
 -de natură mecanică (obstrucţia curgerii
sângelui prin creşterea brutală a rezistenţei sistemice.
 În şocul prin acest mecanism debitul cardiac scade
iniţial, iar returul venos este crescut.
 Şoc prin tulburarea acută a activităţii vaselor
 Şocul vosogen apare ca urmare a tulburării acute la
nivelul tonusului vascular:
 -prin punerea în libertate a unor substanţe
vasoplegice (histamina, bradichinină), ca în şocul
anafilactic;
 -prin acţiunea endotoxinelor ca în şocul toxico-
septic;
 -în urma unor leziuni nervoase cu efect asupra
vasomotricităţii ca în şocul neurogen.
 Mecanismul hipotensiunii consecutiv acestor tulburări
este complex:
 -extinderea patului vascular rezultat în parte din
dilataţia ramificaţiilor arteriale;
 -intrarea în funcţie a unui număr crescut de
capilare etc.
 Şoc prin tulburarea acută a volemiei
 Hipovolemia este unul din factorii de şoc cel
mai frecvent întâlniţi, ce determină şocul
hipovolemic.
 Hipovolemia poate fi:
 -adevărată, urmare a unor hemoragii,
plasmoragii etc
 -aparentă, datorată unor tulburări de
repartiţie a lichidului plasmatic, unor transudaţii
masive sau prin sechestrarea sângelui în
sectoarele de joasă presiune.
 În şocul hipovolemic iniţial se produce scăderea
volumului sanguin, apoi scăderea debitului cardiac
şi a returului venos.
 Există stări de şoc când factorul etiologic
principal este altul decât o simplă perturbare
a unuia din cei trei factori prezentaţi mai sus.
 Aceasta nu exclude participarea sinergică a
alterărilor cardio-vasculare (şocul traumatic
etc.).
 Rezultă că în toate tipurile de şoc se
instalează o hipovolemie (reală sau
aparentă).

 Indiferent de cauza şi mecanismul prin care

apare hipovolemia se ajunge la o situaţie
comună, scăderea volumului sanguin
circulant efectiv (punctul de plecare comun
pentru toate tipurile de şoc).
Reacţii adaptativ-compensatorii în
starea de şoc

 1.Reacţii hemodinamice

 2.Reacţii metabolice
 1.Reacţii hemodinamice
 În stările de şoc, indiferent de cauza care duce la scăderea
volumului sanguin circulant efectiv (disvolemie), primele
reacţii ale organismului se îndreaptă asupra aparatului
cardio-vascular. Iniţial modificările hemodinamice au
caracter adaptativ şi vizează restabilirea echilibrului dintre
patul vascular şi cantitatea de sânge prin:
 -diminuarea (adaptarea) patului vascular, printr-o
vasoconstricţie selectivă;
 -suplimentarea volemiei, prin:
– -mobilizarea sângelui din depozitele periferice;
– -aflux de lichide interstiţiale;
– -stimularea reţinerii apei şi electroliţilor în organism;
 -redistribuirea volumului sanguin total, prin creştera
activităţii de pompă a inimii.
 Pentru realizarea acestor deziderate sunt
mobilizate o serie de mecanisme reflexe şi
umorale, aceleaşi care acţionează şi pentru
menţinerea homeostaziei organismului în
condiţii normale.
 În prima fază prin intermediul unor
 mecanisme reflexe (mecanismul baroreflex)
este stimulat tonusul simpatic. Astfel, pe cale
directă sau indirectă - prin descărcarea de
catecolamine, au loc:

 -creşterea generalizată a tonusului vascular

 -creşterea frecvenţei cardiace şi a forţei de
contracţie
 -creşterea generalizată a tonusului vascular, dar de
intensitate şi durată variabilă în funcţie de repartiţia
receptorilor adrenergici. Predominanţa receptorilor alfa
adrenergici la nivelul pielii, splahnelor, hepatic, renal are ca
rezultat o vasoconstricţie intensă la acest nivel şi o
mobilizare a sângelui spre organele centrale, de importanţă
vitală, creier, inimă, muşchi respiratori etc., acolo unde
prezenţa receptorilor alfa adrenergici este mai redusă sau
predomină receptorii beta. Prin această diminuare a patului
vascular, în zonele unde stagnează cea mai mare cantitate
de sânge din organism, se asigură o suplimentare a
volumului sanguin circulant efectiv, o creştere a returului
venos, cu creşterea debitului cardiac şi o repartiţie
adecvată noilor condiţii. Are loc astfel “o centralizare a
circulaţiei”, o adevărată “autotransfuzie sanguină”.
 -creşterea frecvenţei cardiace şi a forţei de
contracţie, consecinţa fiind creşterea
debitului cardiac şi o redistribuţie adecvată
noilor condiţii. Activarea mecanismului
Franck-Starling, prin creşterea returului
venos pe de o parte şi creşterea eficienţei
metabolice pe de altă parte stau la baza
creşterii forţei de contracţie.
 Într-o etapă (fază) secundară, pentru
suplimentarea volumului sanguin organismul
apelează şi la lichidele interstiţiale. Are loc o
trecere a lichidelor interstiţiale în torentul
circulator, o perfuzie vasculară printr-un
mecanism presor.
 Treptat acţiunea catecolaminelor este
dublată (completată) de intrarea în acţiune a
sistemelor endocrine de răspuns la
agresiune:
 -de luptă contra depleţiei de masă
plasmatică -prin descărcarea de
vasopresină (cu creşterea reabsorbţiei apei
la nivel renal);
 -de luptă contra depleţiei de sodiu,
prin sistemul renină-angiotensină-aldosteron
(cu creşterea reabsorbţiei de sodiu şi
secundar de apă).
 2.Reacţii metabolice
 La nivel metabolic reacţiile adaptative vizează
în special un surplus de energie. Creşterea
nivelului catecolaminelor şi a hormonilor
glucocorticoizi, prin stimulare ortosimpatică şi
respectiv a axului hipotalamo-hipofizo-
corticosuprarenal au ca rezultat hiperglicemia, prin
stimularea glicogenolizei şi a neoglucogenezei.
Aceasă disponibilitate a glucozei în stările de şoc
constituie un dispozitiv de securitate, care permite
ţesuturilor să supravieţuiască în condiţii de
anaerobioză.
 Reacţiile adaptativ-compensatorii din şoc, ca
dealtfel toate reacţiile de acest tip ale
organismului, sunt limitate în timp. Prin
stimulare prelungită, aceste reacţii se pot
transforma în verigi patogenetice, cu efecte
mult mai grave decât cauza iniţială a bolii.
Punctul de plecare al decompensării în şoc îl
reprezintă tulburările din zona
microcirculaţiei, la nivelul căreia modificările
hemodinamice se interpătrund şi
intercondiţionează cu cele metabolice; “în
şoc drama începe şi se termină la nivelul
microcirculaţiei”.
 Microcirculaţia în şoc
 Vasoconstricție

 Ischemie

 Hipoxie

 Acidoză locală - Acidoză sistemică

 Creşterea concentraţiei de catecolamine
determină prin stimularea alfa receptorilor,
constricţia (spasmul) prelungită a arteriolelor,
metarteriolelor, capilarelor şi venulelor. Sunt
deschise şunturilor arteriolo-venulare, şi astfel
circulaţia sanguină ocoleşte aceste teritorii ale
microcirculaţiei. Diminuarea prelungită a perfuziei
la acest nivel determină apariţia hipoxiei celulare
(tisulare).
 În condiţii de hipoxie, ţesuturile (celulele)
sunt obligate să-şi asigure necesarul
energetic printr-un metabolism predominant
anaerob.
 Este întrerupt astfel ciclul Krebs.
 Se acumulează acid lactic şi mediul devine
acid (acidoză locală); este o “acidoza
ascunsă”, nefiind detectabilă în sângele
periferic.
 Datorită sensibilităţii crescute la hipoxie,
mastocitele se degranulează primele,
eliberând histamină şi serotonină.
 Acidoza locală modifică vasomotricitatea
microcirculaţiei, determinând o dilataţie la
nivelul arteriolelor şi capilarelor, dar nu şi la
nivelul venulelor. Arteriolele şi capilarele
sunt mai sensibile la acidoză,decât venulele
şi astfel este cotracarată acţiunea
catecolaminelor. La nivelul venulelor se
păstrează efectul vasoconstrictor iniţiat de
catecolamine.
 La această acţiune participă şi histamina,
serotonina şi kininele tisulare.
 Ca urmare a acestor modificări are loc o invadare
cu sânge a patului capilar, fără a putea trece însă
de bariera venulară. Se produce aşa numita
“lovitură de berbec”.
 Această sângerare în propriile vase şi fuga
plasmei în ţesuturi micşorează şi mai mult masa
sanguină circulantă şi deci întoarcerea venoasă. În
felul acesta ia naştere un cerc vicios şi şocul se
autointensifică printr-un mecanism de retroacţiune
între debitul cardiac şi microcirculaţie. Cercul vicios
se va reproduce continuu până la exitus în cazul în
care nu se intervine terapeutic în timp util.
 Ca urmare a plasmexodiei se produce
creşterea vâscozităţii sângelui, trombocitele
şi eritrocitele formează agregate;
dispunerea în fâşicuri a eritrocitelor, “sludge”
(înoroire) tulbură şi mai mult circulaţia
locală.
 În condiţii de acidoză şi stază este stimulată
coagularea sanguină, care poate duce la
obstruarea unor capilare. Intervenţia
mecanismelor fibrinolitice (activarea
plasminogenului de către fibrină) determină liza
depozitelor de fibrină, cu deschiderea capilarelor
obstruate. În cazul în care repermeabilizarea este
lentă şi hemodinamica diminuată se deschid căile
procesului de necroză. Procesul de coagulare se
extinde şi în alte teritorii; acidoza devine sistemică.
Din lizozomi sunt eliberate hidrolazele,
declanşându-se procesul de autodigestie.
 În şoc tulburările hemodinamice de la nivelul
microcirculaţiei nu sunt dependente de
activitatea centrilor vasomotori, deoarece la
acest nivel este asigurată o circulaţie
corespunzătoare mult timp; ele sunt
rezultatul gravelor tulburări metabolice
locale.
 Tulburările metabolice în şoc
 Desfăşurarea activităţilor metabolice în şoc
poartă amprenta unei stimulări catabolice, a
unui deficit energogenetic şi a unei scăderi
progresive a pH-ului.
 Metabolismul glucidic
 În evoluţia şocului iniţial predomină hiperglicemia, care
treptat este înlocuită cu o stare de hipoglicemie.
 Ca în orice reacţie postagresivă creşterea glicemiei se
încadrează în recţiile adaptativ-compensatorii ale
organismului. Hiperglicemia din faza iniţială a şocului este
rezultatul stimulării glicogenolizei hepatice şi musculare şi a
gluconeogenezei, de către adrenalină şi glucocorticoizi.
 Desfăşurarea metabolismului glucidic în condiţii de
anaerobioză duce la acumularea în exces a acizilor piruvic
şi lactic. Creşterea concentraţiei acestor acizi modifică
ambianţa metabolică locală cu tulburarea activităţii
sistemelor enzimatice şi a metabolismului celular.
 În fazele avansate ale şocului se instalează hipoglicemia,
ca urmare a epuizării substraturilor energetice. Concentraţia
mare a acidului lactic poate inhiba printr-un feed-back
negativ glicogenoliza, singura cale de obţinere a energiei în
condiţii de anaerobioză.
 Metabolismul protidic
 În această ambianţă catabolică generală sunt incluse
şi proteinele. Ca urmare a creşterii degradării proteinelor şi
a scăderii sintezelor are loc o diminuare a proteinemiei.
 Concentraţia acizilor aminaţi (aminoacidemia) creşte
atât prin scăderea sintezelor hepatice de proteine, cât şi
prin creşterea producţiei în urma distrugerilor tisulare.
 Progresiv,prin diminuarea activităţii la nivel hepatic,
sunt afectate funcţia de sinteză a albuminelor cu
disproteinemie, funcţia ureosintetică cu creşterea NH4+.
Creşterea amoniemiei, accentuată şi prin tulburarea
funcţiei de epurare a organismului, se află la originea unor
fenomene toxice din cursul evoluţiei şocului.
 Metabolismul lipidic
 Excesul de catecolamine din prima fază suplimentează
nivelul energetic prin mobilizarea lipidelor din depozite
(lipoliza). Prin creşterea activităţii trigliceridlipazei,
trigliceridele sunt transformate în acizi graşi şi glicerol (3
molecule de AGL + o moleculă glicerol). Cea mai mare
parte a AGL este utilizată de ţesuturi; o parte ajunge la ficat
unde este metabolizată în corpi cetonici şi lipoproteine.
Creşterea lipoproteinelor măreşte vâscozitatea sângelui şi
agravează activitatea hemodinamică.
 Stimularea lipolizei şi incapacitatea ficatului de a-şi
îndeplini funcţiile determină acumularea cetoacizilor ,care
în cantitate mare nu mai pot fi utilizaţi de organism şi devin
factori toxici (acidoză metabolică).
 Metabolismul hidromineral
 Modificările echilibrului hidroelectrolitic sunt rezultatul
tulburărilor intercompartimentale.
 În general echilibrul hidric se caracterizează prin
diminuarea apei din sectorul extracelular.
 Ca urmare a modificărilor de la nivelul microcirculaţiei,-
ischemie, hipoxie, acidoză- repartiţia ionilor intra şi
extracelulari este modificată. Are loc o migrare a sodiului în
spaţiul intracelular şi a potasiului în sectorul extracelular.
Hiponatremia şi hiperpotasemia sunt frcvent întâlnite în
şoc. Creşterea concentraţiei Na+ în celulă atrage apa din
spaţiul interstiţial, cu hiperhidratare celulară. Hiperkalemia,
accentuată şi de tulburările funcţiei renale, influenţează
negativ activitatea inimii.
 Uneori cauza iniţială a şocului îşi pune amprenta
asupra acestor modificări; de exemplu modificările
hidroelectrolitice din arsuri sunt diferite de cele ca urmare a
unor hemoragii etc.
 Echilibrul acido-bazic
 Desfăşurarea metabolismului în condiţii de
anaerobioză, cu acumulare de acid lactic şi acid piruvic,
sunt la originea acidozei din şoc. La aceşti factori se
asociază şi diminuarea funcţiei pulmonare şi renale.
 Sub acţiunea acidozei este diminuată activitatea
contractilă a miocardului, reacţia vaselor la acţiunea
substanţelor constrictoare; în acelaşi timp este stimulată
agregarea eritrocitelor, coagularea intravasculară
diseminată, eliberarea enzimelor lizozomale.
 Concentraţia de acid lactic creşte proporţional cu
gravitatea şocului, constituind un important indicator de
prognostic. Este unanim recunoscut că perfuzia celulară
este mai fidel oglindită de pH şi lactacidemie, decât de
valorile presiunii arteriale.
 Evoluţia şocului
 În literatură există mai multe clasificări a fenomenelor evolutive din şoc,
utilizându-se diferite criterii. Se pare că cea a lui Hardaway ar fi cea
mai apropiată de cunoştinţele actuale de fiziopatologie. Această
clasificare.,urmăreşte dinamica fenomenelor la nivelul microcirculaţiei
şi în celulă. Aşa cum este prezentată de Şuteu I. fenomenele din şoc
sunt grupate în următoarele stadii:
 Şoc reversibil precoce, caracterizat printr-o presiune arterială normală,
vasoconstricţie la nivelul microcirculaţiei şi hipoxie celulară.
 Şoc reversibil tardiv, cu scăderea presiunii arteriale, vasodilataţie şi
stagnare în mica circulaţie, acidoză locală.
 Şoc reversibil refractar, cu presiunea arterială în scădere progresivă,
intensificarea acidozei care devine sistemică, tulburări de
coagulabilitate; începe infecţia cu germeni Gram negativi.
 Şoc ireversibil - se caracterizează prin prăbuşirea presiunii arteriale,
caogulare intravasculară diseminată, eliberarea enzimelor lizozomale
cu autodigestie tisulară.
 Forme de şoc
1.Şocul hipovolemic
– Şocul hemoragic
– Șocul prin deshidratare
– Șocul prin arsură
2.Şocul cardiogen
3.Şocul vasogen
-Şocul anafilactic
-Şocul neurogen
-Şocul septico-toxic
 Şocul hipovolemic
 Şocul hipovolemic este rezultatul scăderii acute
a volumului sanguin total, în urma unor pierderi de
sânge, plasmă sau apă. Scăderea acută a
volemiei determină scăderea returului venos,
scăderea debitului cardiac şi scăderea volumului
saguin circulant efectiv cu instalarea reacţiilor
compensatorii hemodinamice.
 Refacerea terapeutică a volumului sanguin
duce la restabilirea echilibrului.
 În acest tip etiopatogenetic se încadrează:
şocul hemoragic, şocul prin deshidratare, şocul
prin arsură.
 Şocul hemoragic se instalează în urma unor
hemoragii interne sau externe care
depăşesc 30% din volumul sanguin total.
Evoluţia este strâns legată de cantitatea de
sânge pierdută, rapiditatea cu care se
realizează etc.
 Şocul prin deshidratare se instalează în
urma unor pierderi importante de lichide,
prin transpiraţii abundente, tulburări
digestive (diarei profuze, vărsături). Prin
pierderile pe cale digestivă se poate instala
şi un dezechilibru acido-bazic. În cazul unor
diarei profuze se pierd cantităţi mari de
lichide alcaline, rezultatul fiind apariţia unei
acidoze sistemice. Vărsăturile incoergibile
duc la pierderi însemnate de lichide acide
(HCl din sucul gastric) şi astfel posibilitatea
instalării şi a unei alcaloze sistemice.
 Şocul prin arsură se încadrează iniţial în acest
mecanism hipovolemic. Pierderea de proteine
plasmatice la nivelul agresiunii duce la scăderea
presiunii oncotice, şi astfel este favorizată trecerea
lichidelor în ţesuturi şi cavităţi cu instalarea
hipovolemiei. Această plasmexodie este favorizată
şi prin creşterea permeabilităţii vasculare în urma
acţiunii toxinelor rezultate din distrucţiile tisulare,
ca şi prin activarea unor sisteme enzimatice.
Durerea, suprainfecţia, toxinele rezultate din
degradarea proteică, diminuarea posibilităţilor de
epurare sunt factori care amplifică şi agravează
tulburarea.
 Şocul cardiogen
 Şocul cardiogen se caracterizează prin scăderea
primară a debitului cardiac în urma unor tulburări acute a
funcţiei de pompă a inimii. Se poate produce sub acţiunea
unor cauze cardiace (miocardite toxice, dismetabolice,
aritmii etc.) sau extracardiace (obstacole mecanice, embolii
pulmonare etc.). Ca urmare a scăderii acute a debitului
cardiac se ajunge la tulburarea repartiţiei volumului sanguin
şi dezvoltarea ulterioară a tulburărilor tipice şocului
secundar. În şocul cardiogen se produce o creştere a
returului venos, cu instalarea edemului cardiac, pierderea
de lichide din patul vascular ducând la agravarea
tulburărilor. Intervenţia mecanismelor compensatoare, prin
activarea sistemului simpato-adrenergic, cu creşterea
frecvenţei şi a forţei de contracţie a inimii pot agrava
tulburările iniţiale cu realizarea unui cerc vicios.
 Şocul vasogen
 Şocul vasogen are ca mecanism
principal diminuarea tonusului vascular. Ca
urmare, se produce în principal o
hipovolemie aparentă, cu scăderea returului
venos, scăderea secundară a debitului
cardiac şi a volumului sanguin circulant
efectiv. În acest tip se încadrează şocul
anafilactic, neurogen, septico-toxic.
 Şocul anafilactic. Sub acţiunea unor
alergeni, prin mecanism imun, are loc
degranularea mastocitelor şi bazofilelor, cu
eliberarea în cantităţi mari de substanţe
biologic active (histamină, serotonină,
bradichinină etc.). Aceste substanţe vor
determina o vasodilataţie şi creşterea
permeabilităţii la nivelul microcirculaţiei, cu
sechestrarea sângelui în anumite teritorii şi
trecerea plasmei în interstiţiu. Se ajunge la o
hipovolemie, prin modificarea tonusului
vascular.
 Şocul neurogen se poate produce în urma
unor tulburări la nivelul sistemului nervos
central (leziuni, anestezie), cu scăderea
tonusului vascular periferic. Se produc astfel
tulburări în distribuţia volumului sanguin.
 Şocul septico-toxic poate apărea în urma unor
infecţii grave cu bacili Gram negativi sau pozitivi.
Sub acţiunea directă a toxinelor eliberate în sânge,
are loc o tulburare a vasomotricităţii la nivelul
capilarelor, cu trcerea lichidelor în ţesuturi şi
instalarea unei hipovolemii. Toxinele, în special
endotoxinele, stimulează sinteza unor mediatori cu
origine plasmatică sau celulară (kinine,
complement, prostaglandine, leucotriene, PAF,
citokine, radicali liberi de oxigen etc.), care vor
accentua tulburările de la nivelul microcirculaţiei. În
acelaşi timp toxinele acţionează şi direct asupra
fibrelor miocardice, diminuând contractilitatea, cu
afectarea performanţelor cardiace.
FIZIOPATOLOGIA
METABOLISMULUI
PROTIDIC
 Despre proteine


 Proteinele reprezintă componentele esenţiale ale
materiei vii. În organism constituienţii proteici îndeplinesc
în principal rol plastic, asigurând creşterea şi refacerea
pemanentă a structurilor uzate. Aproape toate procesele
biologice care se desfăşoară la nivelul organismului sunt
catalizate de enzime, a căror structură este proteică.
 În afara rolului plastic, în condiţiile unui deficit de glucide,
proteinele îndeplinesc şi un rol energetic, constituind astfel
o importantă sursă de cetoacizi.
 Despre proteine
 Sediul principal pentru sinteza şi catabolismul proteic este
situat la nivelul ficatului, unele proteine (albumina,
fibrinogenul) sintetizându-se exclusiv la acest nivel.
 Sursa de aminoacizi la nivelul organismului este exogenă
(aminoacizi proveniţi din alimentaţie) şi endogenă
(aminoacizi rezultaţi din catabolizarea proteinelor de
structură).
 Cea mai mare parte a aminoacizilor pot fi sintetizaţi de
organism, o mică parte nu pot fi sintetizaţi, ei fiind preluaţi
din alimentaţie (aminoacizi esenţiali).
 Despre proteine
 În clinică proteinele sunt adesea clasificate
în proteine celulare şi proteine plasmatice,
între aceste două categorii existând o
importantă legătură metabolică. Abordarea
paraclinică a proteinelor plasmatice este
calea cea mai frecvent utilizată în practică,
în vederea obţinerii de informaţii privind
desfăşurarea diverselor procese ce pot
afecta echilibrul proteic al organismului.
 Despre proteine
 Prin metoda electroforezei proteinele
plasmatice au fost separate în 5 fracţii:
albuminele, alfa1, alfa2, beta şi gama
globulinele.
 Despre proteine
 Albumina este o proteină cu greutate
moleculară mică; se găseşte în plasma
sanguină în cea mai mare proporţie (circa
40%), fiind sintetizată exclusiv la nivel
hepatic. Are rol determinant în realizarea
presiunii oncotice, îndeplinind în acelaşi
timp şi o importantă funcţie de transport.
Constituie o rezervă şi o importantă sursă
de aminoacizi.
 Despre proteine
 Alfa1 globulinele sunt reprezentate de alfa1
antitripsina, alfa1 glicoproteina, eritropoetina,
alfa1 lipoproteina. Pot fi hormoni tisulari
(eritropoetina) sau transportori sanguini
pentru tiroxină, steroizi şi vitaminele B.
 Despre proteine
 Alfa1 globulinele sunt reprezentate de alfa1
antitripsina, alfa1 glicoproteina, eritropoetina,
alfa1 lipoproteina. Pot fi hormoni tisulari
(eritropoetina) sau transportori sanguini
pentru tiroxină, steroizi şi vitaminele B.
 Despre proteine
 Alfa2 globulinele
 Din grupul alfa2 fac parte:
 -haptoglobina care leagă hemoglobina liberă;
 -ceruloplasmina care asigură transportul sanguin al
cuprului;
 -transcortina care leagă corticosteroizii;
 -alfa2 macroglobulina; angiotensinogenul;
bradikininogenul; lipoproteinele.
 Despre proteine
 Beta globulinele. Circa 60% din totalul
acestei fracţii este reprezentat de transferină
(siderofilină), care asigură trnsportul fierului.
Din acest grup mai fac parte: complementul,
plasminogenul etc.
 Despre proteine
 Gamaglobulinele (alcătuite din
imunoglobulinele G,A,M,D,E) constituie
suportul anticorpilor şi îndeplinesc un rol
important în procesele de apărare
imunologică.
 Alfa şi beta globulinele cuprind în special
proteinele de fază acută.
 Fiziopatologia proteinelor
plasmatice
 În general tulburările proteinelor plasmatice
sunt reprezentate de:
 -hiperproteinemii
 -hipoproteinemii
 -disproteinemii
 Hiperproteinemiile
 .Hiperproteinemiile reprezintă creşterea concentraţiei
proteinelor serice peste limita superioară normală a
speciei. Pot fi relative şi adevărate.

 Hiperproteinemiile relative pot fi consecinţa unor

hemoconcentraţii, ca urmare a pierderilor de lichide pe cale
digestivă, renală, cutanată; este forma de hiperproteinemie
cel mai frecvent întâlnită.

 Hiperproteinemiile adevărate sunt mai rar întâlnite în

patologie, fiind cel mai frecvent rezultatul unor sinteze
proteice anormale (paraproteine).
 Hipoproteinemiile
 Hipoproteinemiile reprezintă scăderea
concentraţiei proteinelor serice totale sub
limita inferioară normală a speciei. În
general hipoproteinemiile sunt rezultatul
scăderii tuturor fracţiilor proteice, fără a fi
modificat şi raportul dintre fracţii; există însă
şi situaţii când hipoproteinemia este însoţită
de disproteinemie.
 Hipoproteinemiile pot fi: aparente şi
adevărate.
 Hipoproteinemiile aparente sunt rezultatul
unor hemodiluţii (în cazul refacerii patului
vascular prin administrări de soluţii
rehidratante).
 Hipoproteinemiile reale apar în urma
tulburărilor de aport (malnutriţie, maldigestie,
malabsorbţie), tulburărilor de sinteză
(tulburări hepatice) şi prin creşterea
pierderilor(tulburări renale, digestive,
cutanate etc.).
 Hipoproteinemiile prin tulburări ale aportului sunt
rezultatul:
 -unei alimentaţii deficitare proteic, fie prin
neasigurarea unei cantităţi adecvate nevoilor
fiziologice, fie prin neasigurarea unei cantităţi
suficiente de aminoacizi esenţiali;
 -unei maldigestii şi malabsorbţii ca urmare a unor
modificări secretorii sau motorii la nivelul diferitelor
segmente ale tubului digestiv.
 În general hipoproteinemia prin deficit de aport
este rareori pură, de regulă este asociată şi cu alte
carenţe minerale, vitaminice, realizând un sindrom
pluricarenţial.
 Hipoproteinemiile prin tulburări ale sintezei
 Având în vedere că cea mai mare parte a
proteinelor se sintetizează la nivel hepatic
rezultă că orice tulburare a funcţiei
hepatocitului este urmată de scăderi ale
sintezelor proteice. Tulburarea funcţiei
hepatocitului duce la scăderi ale unor fracţii
proteice, în special albumină, unele sisteme
enzimatice, unii factori ai coagulării.
Tulburări la nivelul sistemului reticulo-
endotelial determină în special modificări ale
gamaglobulinelor.
 Hipoproteinemiile prin creşterea pierderilor
pot fi consecinţa:
 -hemoragiilor şi plasmoragiilor repetate;
 -colecţiilor lichide, peritoneale şi pleurale;
 -nefropatiilor de origini diverse;
 -enteritelor şi enterocolitelor;
 -bolilor cronice cu consum proteic ridicat;
 -unor tulburări endocrine, cu predominanţă
catabolică.
 Disproteinemiile
 Modificarea raportului dintre diferitele fracţii
proteice (albumină, alfa, beta şi gama
globuline) poartă numele de disproteinemie.
În cele mai multe cazuri disproteinemiile nu
sunt însoţite şi de modificări ale
concentraţiei proteinelor serice totale.
 Prin modificarea raportului dintre fracţii se
pot produce disalbuminemii şi
disglobulinemii.
 Disalbuminemiile (creşterea sau scăderea concentraţiei de albumină).

 Creşterea concentraţiei de albumină (hiperalbuminemia) este mai rar

întâlnită, fără o semnificaţie clinică importantă, sub forma unei false
hiperalbuminemii ce însoţeşte stările de deshidratare.

 Scăderea concentraţiei de albumină (hipoalbuminemia) este frecvent

întâlnită în diverse procese patologice, cu semnificaţii diferite:
 -tulburările de sinteză, când este afectată în special funcţia ficatului;
 -tulburările de nutriţie, în cazul unor raţii alimentare dezechilibrate
cantitativ şi calitativ;
 -tulburări, consecinţă a unor pierderi crescute la nivel renal, digestiv şi
cutanat.
 Hipoalbuminemia este însoţită de scăderea presiunii oncotice, având
consecinţă o extravazare a lichidelor din patul vascular în
compartimentul interstiţial şi apariţia edemului. Prin acest mecanism
apar edemele “de foame”, edemele din arsuri, edemele din nefropatii
etc.
 Disglobulinemiile sunt reprezentate de creşteri şi/sau scăderi ale fracţiilor
globulinice.
 Creşterea alfa globulinelor (alfa 1, alfa 2) este frecvent înâlnită în patologie în
procesele inflamatorii acute septice (mai ales bacteriene) şi aseptice
(postoperator etc.). Creşterea se explică prin participarea predominant reactivă a
constituienţilor acestor fracţii, reprezentaţi în principal de proteinele de fază acută
-proteazele şi inhibitorii acestora, serpinele.
 La creşterea alfa globulinelor pot participa:
 -alfa1 antitripsina, un inhibitor al proteazelor frecvent cresută în procesele
inflamatorii;
 -alfa1 glicoproteina acidă (orosomucoidul), cu o mare nespecificitate, creşte în
procesele inflamatorii în general;
 -alfa2 macroglobulina, o serpină care poate acţiona asupra unui mare număr de
enzime;
 -alfa2 antiplasmina;
 -haptoglobina.
 Stimularea acestor sinteze la nivel hepatic are loc pe seama scăderii sintezei
albuminelor, ceea ce duce la creşterea VSH, cu importanţă pentru diagnostic.
 Creşterea alfa globulinelor poate fi întâlnită şi în cazul pierderilor cresute de
proteine la nivel renal. Disproteinemia prin mecanism renal este însoţită de
scăderea proteinelor serice totale, scădere realizată în special pe seama
proteinelor cu greutate moleculară mică (albuminele, o parte din globulinele din
grupul alfa1). Creşterea alfa globulinelor în special pe seama fracţiei alfa2 (alfa2
macroglobuluina) este rezultatul reţinerii la nivel renal, cât şi a sintezei crescute.
 Creşterea beta globulinelor este asociată
proceselor inflamatorii acute şi
disproteinemiilor ca urmare a creşterii
pierderilor la nivel renal.
 Creşterea gamaglobulinelor
(hipergamaglobulinemia) este caracteristică
proceselor inflamatorii subacute şi cronice şi
apare consecutiv proliferării reactive a
plasmocitelor.
 Această creştere a gamaglobulinelor poate
să cuprindă în proporţii diferite toate
subfracţiile gama sau numai o subfracţie
gama, aşa cum se întâmplă în gamapatiile
monoclonale (paraproteinemii).
 Tulburările substanţelor azotate
neproteice
 Substanţele azotate care rămân în plasmă după
precipitarea proteinelor reprezintă compuşi intermediari şi
finali ai metabolismului şi alcătuiesc azotul neproteic.
 Din concentraţia azotului neproteic aproximativ jumătate
este reprezentată de uree şi cealaltă jumătate de
creatinină, creatină, acid uric, aminoacizi, amoniac etc.
 Diferenţa dintre azotul neproteic şi azotul ureic
constituie azotul restant sau rezidual.
 Componenţii principali ai azotului neproteic se elimină
prin urină, de aceea concentraţia lor plasmatică reprezintă
un indice important pentru aprecierea funcţiei de epurare a
rinichiului. În insuficienţa renală se produce creşterea
progresivă a concentraţiei plasmatice a acestor
constituienţi.
 Ureea
 Produs final al catabolismului proteic exogen şi
endogen, este sintetizată în ficat, dintr-o moleculă
de NH3 şi una de CO2.
 Sinteza de uree este unul din mecanismele
principale de neutralizare a amoniacului,
substanţă toxică rezultată prin dezaminare sau
alte procese metabolice ale aminoacizilor.
 Concentraţia în plasma sanguină a ureei oferă
indicaţii despre integritatea funcţiei hepatice
(ficatul constituid locul de formare a ureei , prin
catabolism proteic) şi integritatea funcţiei renale.
 Tulburările concentraţiei
plasmatice a ureei
 Creşterea ureei plasmatice apare prin două
mecanisme:
 -în condiţiile creşterii metabolismului proteic tisular,
în urma unor tulburări de nutriţie, a unor stări
postagresive etc.;
 -în condiţiile scăderii excreţiei de uree, în diverse
tulburări renale (glomerulonefrite, obstrucţii renale)
şi extrarenale (tulburări însoţite de scăderi ale
fluxului sanguin renal).
 La nivelul organismului se poate evidenţia şi o
creştere falsă a ureei sanguine în condiţiile unei
hemoconcentraţii.
 Tulburările concentraţiei
plasmatice a ureei
 Scăderea ureei plasmatice poate apărea
prin:
 -diminuarea sintezei în tulburări ale
funcţiei hepatice;
 -stimularea sintezelor proteice la nivelul
organismului;
 -diluarea plasmei în condiţiile unei
administrări rehidratante.
 Creatina şi creatinina
 Creatina este un important component muscular care, sub
formă de fosfocreatină, asigură o parte din energia necesară
contracţiei musculare. Sintetizată la nivel hepatic şi renal,
ajunge pe cale sanguină în muşchi, unde după participarea
în procesul contracţiei, este transformată în creatinină, un
produs netoxic ce se elimină pe cale renală. Orice tulburare a
funcţiei musculare duce la imposibilitatea transformării
creatinei în creatinină şi astfel la creşterea creatinemiei şi
creatinuriei. În momentul în care nivelul creatinei în sânge şi
urină scade înseamnă că la nivel muscular s-a restabilit
echilibrul.
 Creatinina este un indicator important al funcţiei renale.
În insuficienţa renală, creatinina nu poate fi eliminată renal şi
creşte astfel concentraţia ei la nivel plasmatic.
 Aminoacizii
 Tulburările aminoacizilor cuprind două
entităţi:
 hiperaminoacidemiile şi
 hipoaminoacidemiile.
 Hiperaminoacidemiile (creşterea
concentraţiei plasmatice a aminoacizilor) pot
fi rezultatul intervenţiei următoarelor
mecanisme:
 -aport crescut de proteine;
 -tulburarea proteinosintezei hepatice;
 -stimularea catabolismului proteic, în diverse
situaţii postagresive (cu predominanţa
hormonilor catabolizanţi);
 -tulburări ale funcţiei renale, cu eliminarea
scăzută de aminoacizi.
 Hipoaminoacidemiile (scăderea
concentraţiei plasmatice a aminoacizilor) pot
fi rezultatul:
 -intensificării sintezei hepatice în condiţiile
unei predominanţe anabolice;
 -creşterii pierderilor la nivel renal
(nefropatii).
 Aminoaciduriile
 Hiperaminoaciduriile (creşterea concentraţiei aminoacizilor
în urină) pot fi consecinţa tulburărilor privind filtrarea şi
reabsorbţia la nivel renal.
 O filtrare crescută a aminoacizilor poate fi rezultatul:
 -fie al unei creşteri a concentraţiei aminoacizilor în circulaţia
sanguină;
 -fie al depăşirii posibilităţilor de reabsorbţie tubulară.
 O reabsorbţie scăzută poate să apară prin tulburarea
mecanismului de reabsorbţie a aminoacizilor.
 Amoniacul
 Amoniacul provenit din degradarea componentelor azotate
(aminoacizi, baze purinice şi pirimidinice) se găseşte liber
în plasmă în concentraţii foarte mici, deoarece fiind foarte
toxic pentru celule, în special pentru celulele SNC, este
rapid neutralizat. Această neutralizare se realizează prin
cuplarea cu intermediari ai ciclului Krebs (acidul oxaloacetic
şi acidul alfa cetoglutaric) şi sinteza de uree care se elimină
prin urină.
 Concentraţia plasmatică a amoniacului creşte în
cirozele hepatice ca urmare a şuntării hepatice a sângelui
intestinal, în deficienţele ereditare ale enzimelor hepatice.
 Creşterea amoniemiei peste limitele fiziologice duce în mod
paradoxal la acidoză metabolică, secundară perturbării
ciclului Krebs şi trecerii la glicoliza anaerobă
FIZIOPATOLOGIA
PROLIFERĂRII
TISULARE
 În mod normal multiplicarea şi diferenţierea
celulelor în cursul dezvoltării ţesuturilor şi
organelor, cât şi refacerea fiziologică sau
patologică a materiei distruse, se află sub un
control permanent, prin intermediul unor fenomene
de autoreglare.
 Tulburarea funcţionării acestor mecanisme de
control şi autoreglare, sub influenţa unor factori
exogeni sau endogeni, determină o creştere
tisulară anarhică, cu dezvoltarea unui proces
tumoral.
 Procesul tumoral se caracterizează prin
proliferare celulară excesivă, cu celule ce prezintă
un mare grad de heterogenitate, slab sau deloc
diferenţiate.
 Fenotipul canceros

 Celulele canceroase prezintă o serie de caracteristici ce le diferenţiază de

celulele normale:

 -se divid la infinit, în timp ce celulele normale au o creştere limitată. Această

multiplicare excesivă este rezultatul pierderii fenomenului de senescenţă
replicativă;
 -sunt slab sau deloc diferenţiate, toată energia oxidaţiilor biologice fiind folosită
pentru creştere şi dezvoltare;
 -nu prezintă inhibiţie de contact şi astfel formează straturi celulare suprapuse;
 -utilizează substraturile nutritive ale organismului, fără a se subordona
influenţelor reglatoare ale acestuia;
 -invadează şi colonizează teritorii din alte ţesuturi cu formare de tumori
secundare sau metastaze;
 -iau naştere dintr-o singură celulă, modificată genetic, care prin diviziuni
succesive dă naştere unei mase celulare. S-a demonstrat că la nivelul unei
tumori celulele sunt foarte diferite, în ceea ce priveşte componenţa materialului
genetic, gradul de multiplicare, proprietăţile metabolice, capacitatea imunogenă
etc. Marea heterogenitate a celulelor tumorale este rezultatul faptului că celula
canceroasă este foarte instabilă genetic, încât după apariţie este supusă în
permanenţă unor noi şi noi mutaţii.
 Etiologia cancerului

 În procesul de transformare malignă intervin

numeroşi factori exogeni şi endogeni.
 Factorii exogeni sunt reprezentaţi în special de
numeroase substanţe chimice organice şi
anorganice, de radiaţiile ionizante şi neionizante,
de un număr mare de virusuri etc.
 Cancerul este provocat de modificări la nivelul
materialului genetic celular (AND). Ca urmare,
orice agent fizic, chimic sau biologic care este
capabil să producă modificări la nivelul ADN,
reprezintă o cauză potenţială de cancer.
 Etiologia cancerului
 Cei mai răspândiţi agenţi cancerigeni au fost considerate
substanţele chimice. Inducerea transformărilor cancerigene
a celulei cu ajutorul factorilor chimici se realizează în două
etape:
 -în prima etapă are loc iniţierea caracterizată prin
modificari ale genelor prin mutaţii;
 -în a doua etapă are loc promovarea formării tumorilor; aşa
se explică faptul că substanţele chimice dezvoltă tumori în
timp, în urma unor etape succesive, fiind vorba de un
ansamblu de evenimente.
 Unele substamţe chimice pot acţiona direct asupra ADN, în
timp ce altele au acţiune cancerigenă indirectă, fiind
considerate factori precancerigeni. Ele sunt transformate
sub influenţe enzimatice la nivel hepatic în carcinogeni
finali.
 Etiologia cancerului
 Agenţii cancerigeni fizici sunt reprezentaţi de
radiaţiile ionizante (radiaţiile X şi gama), radiaţiile
neionizante (radiaţiile ultraviolete). Radiaţiile
ionizante acţionează asupra genomului celular,
determinând mutaţii, fie ca sursă exogenă, fie ca
sursă endogenă în urma înglobării lor în organism
cu apa sau alimentele. Mecanismul molecular al
mutaţiilor provocate de radiaţiile ultraviolete
include formarea de dimeri de timină.
 Etiologia cancerului

 Agenţii cancerigeni biologici

 Dintre factorii biologici, virusurile deţin rolul principal în
producerea tumorilor. Pentru prima dată în 1911, P. Rous,
a observat că administrarea la animalele de experienţă a
filtratului celular obţinut din sarcomul de la puii de găină,
determină apariţia sarcoamelor în celulele gazdă.
 Cercetările de genetică moleculară au evidenţiat prezenţa
în genomul virusurilor producătoare de tumori la animale,
fragmente de ARN sau AND cu potenţial oncogen,
denumite oncogene virale. De exemplu din cele patru gene
ale virusului sarcomului Rous, una numită src-v are rol în
generarea modificărilor tumorale în celula gazdă, prin
codificarea unei proteinkinaze.
 Etiologia cancerului
 S-a dovedit că aceste oncogene virale sunt
foarte asemănătoare cu unele
protooncogene ale celulelor gazdă;
virusurile pot prelua întâmplător o
protooncogenă şi transforma în oncogenă
prin procese mutaţionale.
 Etiologia cancerului
 Virusurile ARN tumorale cunoscute şi sub numele
de retrovirusuri pătrund în celula gazdă şi după
transcripţia inversă a materialului genetic de la
ARN la ADN, sunt incluse în genomul celular.
După pătrunderea în genomul celular
retrovirusurile care posedă gena oncogenă au
acţiune de transformare tumorală rapidă;
retrovirusurile care nu conţin gena oncogenă se
integrează lângă o protooncogenă celulară care
trece sub controlul provirusului şi devine astfel
hiperactivă (mutaţie inserţională).
 Etiologia cancerului
 Virusurile ADN pot determina transformare
malignă prin integrare directă în genomul
celular.
 Etiologia cancerului
 Oncogenele virale, după tipul de proteine pe care le
codifică, pot fi împărţite în patru clase:
 -oncogene ce codifică factorul de creştere plachetară, care
este un mutagen pentru celulele mezenchimale;
 -oncogene care codifică receptori pentru factorii de
creştere;
 -oncogene ce codifică transductori celulari, cum este cazul
oncogenei src-v ce codifică proteinchinaza;
 -oncogene ce codifică factori nucleolari de transcripţie (o
proteină de cuplaj cu ADN).
 Etiologia cancerului
 Factorii endogeni cu acţiune cancerigenă
sunt reprezentaţi de: -unii derivaţi
anormali ai colesterolului, acizilor biliari sau
ai hormonilor steroizi care au înrudiri cu
hidrocarburile aromatice;
 -unii hormoni ca cei organotropi hipofizari,
prin hipersecreţie sau în urma
administrărilor repetate etc.
 Patogenia cancerului

 Teoria genetică a cancerului

 Cercetările ultimilor decenii confirmă faptul
că originea cancerului este situată în
genomul normal.
 Teoria explică originea cancerului prin
intermetiul a două mecanisme:
 -activarea protooncogenelor
 -inactivarea sau pierderea antioncogenelor
 Patogenia cancerului
 Activarea protooncogenelor
 Protooncogenele sunt gene ce stimulează creşterea şi dezvoltarea celulei
normale. Se apreciază că la nivelul organismului există peste 100 de astfel de
protooncogene.
 Unele protooncogene sunt active numai în perioada embriofetală, având rol în
codificarea unor proteine ce asigură diferenţierea şi proliferarea controlată a
unor celule în vederea formării ţesuturilor şi organelor.
 Alte protooncogene sunt active permanent în decursul dezvoltării ontogenetice,
asigurând reglarea activităţii celulare.
 Protooncogenele codifcă sinteza următorilor factori cu rol în creşterea şi
dezvoltarea celulei:
 -factori de creştere celulară
 -receptori de membrană
 -transductori ai semnalelor
 -factori nucleari de transcripţie
 Patogenia cancerului
 Sub influenţa unor factori exogeni şi endogeni, protooncogenele pot fi
transformate în oncogene. Deci oncogenele reprezintă varianta
mutantă a unei protooncogene care va determina apariţia fenotipului
canceros. Inducţia de oncogene şi realizarea fenotipului canceros se
poate realiza prin:
 -introducerea în genomul celulei normale a unor oncogene virale prin
intermediul unor virusuri puternic oncogene;
 -inserţia în genomul celular a unui virus (care nu conţine gene
tumorigene), de o parte şi de alta a unei protooncogene, sau în
interiorul acesteia, astfel funcţia acesteia fiind puternic stimulată;
 -mutaţii produse cu carcinogeni chimici, radiaţii ionizante sau
neionizante, care transformă protooncogena în oncogenă activă.
 Prin intervenţia acestor mecanisme este intensificată funcţia unor gene
care determină sinteza de proteine reglatoare (factori de creştere,
receptori tirozinchinazici etc.) cu importanţă capitală în creşterea şi
dezvoltarea celulară, realizându-se fenotipul canceros.
 Patogenia cancerului
 Inactivarea sau pierderea antioncogenelor
 În geneza cancerelor, în afara activării unor gene care vor determina o
multiplicare şi diferenţiere anormală, este necesară şi inactivarea sau
pierderea influenţelor inhibitoare asupra evoluţiei normale a ciclului celular.
Aceste gene care reglează “negativ” procesele de creştere celulară se numesc
gene supresoare de tumori sau antioncogene.
 Antioncogenele sau genele supresor tumorale codifică proteine care împiedică
înmulţirea necontrolată a celulelor.
 Prin mutaţii punctiforme sau sub influenţa unei infecţii virale este tulburată
activitatea de supresie şi astfel este eliminat “factorul de supraveghere a
genomului”, pemiţând astfel multiplicarea celulelor canceroase.
 Inactivarea sau pierderea antioncogenelor este un proces la fel de important
pentru realizarea fenotipului canceros ca şi stimularea protooncogenelor.
 Unii autori susţin că antioncogenele ar putea avea un rol mai important în
oncogeneză decât cel atribuit în prezent, deoarece pierderea sau inactivarea
unor gene este mai frecventă decât activarea funcţiei.
 Patogenia cancerului
 Teoria imunobiologică a cancerului
 Deşi moleculele celulelor tumorale prezintă
modificări (alterări genetice) şi sunt imunogene, iar
la nivelul organismelor în care se dezvoltă aceste
tumori există celule sau anticorpi reactivi,
cancerele nu sunt respinse de sistemul imun.
 Modalităţile prin care tumorile reuşesc să
scape de sub supraveghere imună pot fi
dependente de organism şi dependente de
tumoră.
 Patogenia cancerului
 În ultimii ani au fost descrise numeroase
mecanisme prin care tumora reuşeşte să evite
recunoaşterea sau distrugerea de către sistemul
imun. Cele mai frecvente mecanisme de evitare a
controlului imun de către tumoră sunt:
 -scăderea antigenităţii tumorilor
 -insuficienţa sau lipsa de adeziune a celulelor
tumorale
 -producerea de factori supresori
 -inducerea toleranţei faţă de tumoră
 -furişarea celulelor tumorale
 Patogenia cancerului
 Scăderea antigenităţii tumorilor
 Deşi tumorile provin dintr-o singură celulă modificată
genetic, pe măsura proliferării devin tot mai diferite în ceea
ce priveşte antigenitatea şi imunogenitatea. Această
heterogenitate poate fi explicată prin prezenţa mutaţiilor,
deoarece celulele tumorale sunt din punct de vedere
genetic mult mai instabile comparativ cu celulele normale.
 La nivelul aceleiaşi tumori pot exista celule care
posedă antigene receptate de sistemul imun, dar şi celule
care sunt lipsite de antigene. Sistemul imun poate să
realizeze o selecţie a celulelor tumorale neantigenice şi
astfel să dezvolte tumori neantigenice.
 Patogenia cancerului
 Insuficienţa sau lipsa de adeziune a
celulelor tumorale
 Absenţa unor molecule de adeziune
celulară la nivelul membranelor celulelor
tumorale determină imposibilitatea activării
limfocitelor CD4 cât şi insuficienţa activităţii
citodistructive a efectorilor CTL şi celulelor
Nk.
 Patogenia cancerului
 Producerea de factori supresori
 Inhibarea sau suprimarea răspunsului
imun poate fi realizată de către citokinele
produse de celulele tumorale. De exemplu,
foarte multe tipuri de tumori sintetizează
factorul de creştere transformant de tip beta
(TGF) care este un inhibitor puternic al CTL.
 Patogenia cancerului
 Inducerea toleranţei faţă de tumoră
 Toleranţa faţă de tumoră poate să apară ca
urmare a lipsei unor limfocite specifice pentru
tumora respectivă sau ca urmare a existenţei unor
celule care induc anergia (lipsa de răspuns). Acest
ultim tip de celule apar ca urmare a unor deficienţe
în prezentarea antigenului de către celulele
nespecializate aşa cum sunt celulele tumorale.
 Patogenia cancerului
 Furişarea celulelor tumorale
 Este demonstrat că introducerea unui număr mic de
celule tumorale într-un organism produce apariţia
fenotipului canceros, în timp ce administrarea unui număr
mare de celule determină respingerea acestuia de către
sistemul imun.
 Rezultă că în condiţiile unui număr mic de celule
canceroase poate să nu apară o reacţie a sistemului imun,
acestea reuşind să se “furişeze”, iar în momentul în care
tumora s-a mărit, ritmul de dezvoltare al acesteia
depăşeşte posibilităţile de apărare ale sistemului imun.
FIZIOPATOLOGIA
ECHILIBRULUI
Hidroelectrolitic
 APA ÎN ORGANISM
(ECHILIBRUL HIDRIC)
 Apa este principalul constituient al
organismului, reprezentând cel puţin 60%
din greutatea corporală.
 În organism apa este repartizată în două
sectoare:
 apa intracelulară şi
 apa extracelulară.
 Apa intracelulară constituie aproximativ 2/3 din apa
totală şi reprezintă sediul tuturor proceselor
biochimice din organism. Mediul intracelular este
bogat în potasiu, proteine şi fosfaţi.
 Apa extracelulară reprezintă circa 1/3 din apa
totală a organismului şi este repartizată în două
compartimente:
 -compartimentul interstiţial, care cuprinde apa din
spaţiile intercelulare, fiind situat între membrana
celulară şi endoteliul capilarelor;
 -compartimentul plasmatic (intravascular);
 mediul extracelular este bogat în sodiu şi clor.
 La nivelul compartimentelor hidrice
schimburile de apă se fac prin intermediul
legilor difuziunii şi osmozei.
 În reglarea volumului hidric extracelular intervin cel
mai frecvent hormonul antidiuretic (ADH) şi
aldosteronul, astfel:
 -deficitul volumului extracelular stimulează secreţia
de hormon antidiuretic, care acţionează la nivel
renal stimulând reabsorbţia apei şi în consecinţă
scade diureza.
 În cazul unor pierderi însemnate de lichide este
stimulat sistemul renină-angiotensină-aldosteron,
care va “ajusta”patul vascular şi va activa
reabsorbţia sodiului la nivel renal.
 Concomitent creşterea sodiului plasmatic
stimulează şi secreţia de ADH, ce amplifică
reabsorbţia de apă, completând patul vascular.
 -excesul volumului extracelular produce
scăderea secreţiei de hormon antidiuretic şi
de aldosteron, cu diminuarea reabsorbţiei
renale de apă şi creşterea diurezei.
 În cazul scăderii osmolarităţii plasmatice este
inhibată secreţia de ADH, iar în cazul creşterii
această secreţie este stimulată.
 În reglarea echilibrului hidroelectrolitic mai intervin:
 -hormonii glucocorticoizi care reţin sodiu şi elimină
potasiu;
 -insulina care scade diureza;
 -hormonii tiroidieni care cresc eliminarea apei;
 Tulburările echilibrului hidric
 Tulburările hidroelectrolitice sunt, în general, tulburări
acute, de cele mai multe ori fără un substrat patologic
preexistent, care afectează componenta hidrică a mediului
intern şi principalii electroliţi responsabili de mişcările apei
între compartimente şi de menţinerea unei stări de
izotonie.
 Această categorie de tulburări este frecvent rezultatul
unui dezechilibru între aportul şi pierderile hidrosaline,
concretizându-se, fie sub forma unui deficit de apă şi sare
(deshidratările), fie sub forma unui exces de apă şi sare
(hiperhidratările).
 Deshidratările
 Deshidratările sunt tulburări caracterizate printr-un
deficit de apă şi sare însoţit de cele mai multe ori
şi de alte modificări electrolitice.
 Aceste dezechilibre determină modificări la
nivelul compartimentelor hidrice, influenţând
frecvent tonicitatea mediului respectiv.
 În funcţie de compartimentul afectat
deshidratările se împart în:
 -deshidratări extracelulare;
 -deshidratări celulare;
 -deshidratări globale.
 Deshidratările extracelulare
 În funcţie de predominanţa pierderii celor două
componente, apa şi sarea - deshidratările extracelulare se
împart în:
 -deshidratări hipertone (deficit preponderent de
apă);
 -deshidratări hipotone (deficit preponderent de
sare);
 -deshidratări izotone (deficit în proporţii egale
de apă şi sare).
 În practică cel mai frecvent întâlnite sunt deshidratările
extracelulare hipertone şi hipotone, tulburări care
reprezintă urgenţe medicale.
 Deshidratarea extracelulară
hipertonă
 În acest tip de deshidratare deficitul de apă
este superior celui de sodiu. În
compartimentul extracelular se realizează o
hiperosmolaritate, care va antrena modificări
şi la nivelul celorlalte compartimente.
 Cauzele sunt reprezentate de:
 -deficit de aport;
 -creşterea pierderilor;
 -greşeli terapeutice.
 Deficitul de aport poate fi consecinţa:
 -lipsei de apă;
 -alterării senzaţiei de sete;
 -imposibilităţii ingerării de lichide.
 Creşterea pierderilor de apă şi electroliţi se poate produce prin:

 -intensificarea transpiraţiilor (în stări febrile, desfăşurarea unor activităţi

intense în mediu supraîncălzit);

 -tulburări localizate la nivelul aparatului digestiv manifestate prin diaree,

vărsături. Deshidratarea prin acest mecanism este însoţită şi de tulburări ale
echilibrului acido-bazic. În funcţie de tipul de lichid pierdut se instalează, fie o
acidoză sistemică (pierderi de lichide alcaline prin diaree), fie o alcaloză
sistemică (pierderi de lichide acide prin vărsături);

 -tulburări localizate la nivelul aparatului renal, care se pot produce în

următoarele circumstanţe:
 -scăderea secreţiei de ADH, în diabetul insipid, sau modificări ale
sensibilităţii celulelor tubulare renale faţă de ADH (diabetul nefrogen);
 -diureza osmotică în glicozuria diabetică;
 -tulburări renale caracterizate prin incapacitatea rinichiului de a
conserva apa;

 -greşeli terapeutice, care pot declanşa sau agrava deshidratările

hipertone (administrări de soluţii hipertone sau glucozate etc.).
 Toate aceste mecanisme conduc la
instalarea în compartimentul extracelular a
unui deficit hidric hiperosmolar.
 În aceste condiţii este stimulată secreţia de ADH şi
aldosteron. Acţiunea acestor hormoni determină
retenţia de apă şi sare la nivel renal cu scopul de a
corecta echilibrul hidrosalin.
 Pe de altă parte este stimulată senzaţia de
sete şi printr-un aport corespunzător se poate
corecta acest dezechilibru.
 În cazul în care aportul de apă nu se poate
realiza, corectarea hipertoniei mediului extracelular
se face prin atragerea apei din celule; se produce
astfel şi deshidratarea celulară.
 Deshidratarea la nivel celular duce la tulburarea
metabolismului la acest nivel; potasiul trece din
celulă în mediul extracelular.
 Prin ieşirea potasiului scade osmolaritatea
celulei ceea accentuează deshidratarea celulară.
 Prin ieşirea apei din celule şi instalarea şi la
acest nivel a unei hiperosmolarităţi se ajunge la o
deshidratare globală.
 Se apreciază că prin acest tip de
deshidratare hipertonă, nu se produc
modificări accentuate la nivelul volemiei,
deoarece pierderile se repartizează la
nivelul tuturor compartimentelor; cel mai
puţin pare a fi afectat compartimentul
vascular.
 Examenele de laborator evidenţiază:
 -la nivel sanguin: o creştere a hematocritului
şi a numărului de eritrocite, creşterea
proteinelor serice totale, creşterea
natriemiei;
 -la nivel urinar: oligurie, creşterea densităţii
urinei, potasiurie etc.
 Deshidratarea extracelulară
hipotonă
 În deshidratarea hipotonă deficitul de sare
depăşeşte deficitul de apă, realizându-se la
nivelul compartimentului extracelular o
hipoosmolaritate.
 Cauzele sunt reprezentate de:
 -pierderi de sodiu ce depăşesc
pierderile de apă;
 -sechestrări de sodiu la nivelul
organismului;
 -greşeli terapeutice.
 Creşterea pierderilor de sodiu se produce în special la nivel
renal:
 -în unele nefropatii, în care rinichiul nu poate reţine
sodiul (în faza poliurică din insuficienţa renală cronică -
“nefrita care pierde sare”, în faza poliurică din insuficienţa
renală acută);
 -în hipocorticism, care determină scăderea
aldosteronului şi astfel tulburarea reabsorbţiei sodiului la
nivel renal.
 Sechestrarea sodiului se produce în special la nivelul
unor ţesuturi lezate.
 Greşelile terapeutice constau în:
 -administrarea prelungită a unor diuretice;
 -administrarea de soluţii rehidratante sub formă de
seruri glucozate, care cresc diureza osmotică şi astfel
agravează deshidratarea.
 Deficitul de sare superior celui hidric realizează la
nivelul compartimentului extracelular un mediu
hipotonic. În aceste condiţii este inhibată secreţia
de ADH, rezultatul fiind o intensificare a diurezei cu
hipovolemie.
 Treptat pierderile de sare din sectorul extracelular
duc la trecerea apei în celule, cu hiperhidratare
celulară şi accentuarea deshidratării extracelulare.
 Ca urmare a hiperhidratării celulare, senzaţia de
sete lipseşte, “animalul moare cu apa lângă el”.
 În acest tip de deshidratare, semnele sunt
cele ale unei deshidratări extracelulare
grave, însoţite de importante tulburări ale
volemiei.
 Examenele de laborator evidenţiază
modificări specifice hemoconcentraţiei.
Deshidratarea extracelulară izotonă

 În deshidratarea extracelulară izotonă

pierderile de apă şi sodiu sunt proporţionate,
menţinându-se la nivel extracelular un
mediu normoton. În aceste condiţii nu apar
modificări importante la nivel
intercompartimental.
 Cauzele sunt reprezentate de:
 -hemoragii acute;
 -plasmoragii;
 -pierderi de lichide la nivel digestiv prin diaree
şi vărsături;
 -pierderi de lichide la nivel cutanat prin
transpiraţii abundente;
 -pierderi de lichide la nivel renal în urma
administrărilor prelungite de diuretice.
 În urma acestor pierderi de lichide se ajunge la
scăderea volumului sanguin circulant, iar reacţiile
organismului sunt aceleaşi care se declanşează în
urma unei hipovolemii. Este activat sistemul
simpato-adrenergic, cu eliberare de adrenalină;
este stimulat sistemul renină-angiotensină-
aldosteron. Catecolaminele şi angiotensina
determină vasoconstricţie periferică; sub acţiunea
angiotensinei este stimulată secreţia de aldosteron
care intensifică reabsorbţia sodiului la nivel renal;
angiotensina stimulează şi senzaţia de sete.
Aceste reacţii tind să restabilească echilibrul dintre
patul vascular şi volumul de sânge.
 Evoluţia fenomenelor din deshidratarea izotonă
este dependentă de cantitatea de lichid pierdută şi
de rapiditatea cu care s-a realizat. Un deficit acut
de lichide poate constitui punctul de plecare al
şocului hipovolemic.
 Manifestările clinice din deshidratarea izotonă
sunt aceleaşi ale unei hipovolemii: hipotensiune
arterială, tahicardie, tahipnee, extremităţi reci,
scăderea diurezei etc.
 Examenele de laborator evidenţiază modificări
strâns legate de cauză şi mecanismele iniţiale care
au declanşat tulburarea.
 Deshidratarea celulară
 Deshidratările celulare pot fi rezultatul fie al
deficitului de apă ,fie al aportului crescut de sodiu.
În ambele situaţii se instalează un mediu
extracelular hiperton, rezultatul fiind trecerea apei
din sectorul celular în cel extracelular, cu
instalarea deshidratării celulare.
 Sunt evidente semnele suferinţei celulare,
manifestate prin sete intensă, prin creşterea
kaliemiei şi kaliuriei, hipernatremie, hiponatriurie.
 Deshidratarea globală
 Deshidratarea globală se instalează în cazul în care pierderile de apă
(la nivel renal, digestiv, cutanat) depăşesc aportul.
 Cauze:
 -toate situaţiile patologice care duc la pierderi mari de lichide ce
depăşesc aportul (diabet insipid, nefrotigen, faza poliurică a
insuficienţei renale, transpiraţii intense etc.);
 -toate situaţiile patologice care duc la tulburări ale aportului, în
timp ce eliminările la nivel renal continuă.
 Iniţial pierderile de apă afectează compartimentul extravascular.
Se instalează hipertonia la acest nivel şi astfel apa din sectorul celular
migrează spre zona hipertonă. Suferinţa celulară determină sete
intensă, potasiul părăseşte celula, hiperkalemia stimulează secreţia de
aldosteron. În aceste condiţii cresc eliminările de potasiu şi reabsorbţia
sodiului. .Hipernatremia accentuează deshidratarea. Compartimentul
intracelular este mai intens afectat decât cel extracelular.
 Hiperhidratările
 Hiperhidratările sunt tulburări caracterizate
printr-un exces de apă şi electroliţi la nivelul
organismului.
 În funcţie de compartimentul afectat
hiperhidratările pot fi: extracelulare, celulare
şi globale.
 Hiperhidratările extracelulare
 În funcţie de raportul apă-sare
hiperhidratările extracelulare se clasifică în
hipertone, hipotone şi izotone.
 Hiperhidratarea extracelulară
hipertonă
 Hiperhidratarea hipertonă este consecinţa unei
retenţii de apă şi sare în care excesul de sare
predomină în raport cu excesul de apă.
 Aceste tulburări se pot instala în următoarele
condiţii:
 -ingestia unor cantităţi mari de soluţii saline;
 -hipersecreţii de aldosteron;
 -după administrarea de corticoizi timp îndelungat.
 În cazul în care intervenţia mecanismelor de
reglare nu reuşeşte să restabilească echilibrul,
sub influenţa hipertoniei extracelulare, are loc un
aflux al apei din sectorul celular. Se ajunge astfel
la o hiperhidratare extracelulară şi o deshidratare
celulară.
 Tulburările metabolismului celular sunt exprimate
prin sete vie, iar la nivel sanguin prin creşterea
potasemiei.
 Hiperhidratarea extracelulară
hipotonă (intoxicaţia cu apă)
 Este rezultatul unui aport de lichide
hipotone, cu scăderea capacităţii
organismului de a elimina excesul de apă.
 Este cea mai gravă formă de hiperhidratare,
care poate duce în final la hiperhidratare
globală (intoxicaţia cu apă).
 Această acumulare crescută de apă cu hipotonia
mediului extracelular se poate realiza în
următoarele condiţii:
 -ingestia masivă de lichide în special hipotone;
 -administrarea în cantităţi mari a unor soluţii
glucozate izo sau hipotone (postoperator etc.);
 -secreţii crescute de ADH.
 În aceste condiţii etiologice se produce o creştere
a volumului plasmatic pe seama componentei
hidrice. Hipotonia extracelulară permite o fugă a
apei în sectorul celular, care tulbură echilibrul
osmotic. Sistemele hormonale (ADH, aldosteron)
nu mai pot satisface în întregime necesităţile şi se
ajunge astfel la o hiperhidratare globală (intoxicaţia
cu apă).
 Hiperhidratarea extracelulară
izotonă
 Hiperhidratarea izotonă apare ca urmare a
unei acumulări de lichide normotone în
compartimentul interstiţial, fără modificări la
nivel celular. Ca urmare a acestor acumulări
de lichide în spaţiul situat între membrana
capilară şi membrana celulară se instalează
edemul.
 În general edemele pot fi rezultatul
intervenţiei următorilor factori:
 -creşterea presiunii hidrostatice capilare;
 -scăderea presiunii oncotice intracapilare;
 -creşterea permeabilităţii capilare.
 Edemele pot fi localizate (edemul inflamator,
alergic etc.) şi generalizate (edemul cardiac,
edemul din ciroza hepatică etc.).
 În edemul inflamator şi edemul alergic predomină
creşterea permeabilităţii la nivelul microcirculaţiei.
 Edemul cardiac şi cel din ciroza hepatică au ca
mecanism principal creşterea presiunii
hidrostatice. În aceste edeme generalizate se
produce o scădere a returului venos cu diminuarea
debitului cardiac. Prin urmare la nivel renal este
stimulată retenţia de apă şi sare şi astfel creşte
volumul extracelular, cu amplificarea edemului.
–TULBURĂRILE ECHILIBRULUI
ELECTROLITIC
 Hiponatremiile
 Hiponatremia reprezintă scăderea sodiului
plasmatic sub limita inferioară normală a speciei.
 Această scădere nu reflectă întotdeauna nivelul
total de sodiu în organism, însă valoarea sa este
utilă pentru clinician, constituind un indicator
preţios în descifrarea unor mecanisme complexe,
ce pot tulbura homeostazia.
 În general scăderea sodiului plasmatic poate fi
reală şi aparentă.
 Hiponatremia reală poate fi consecinţa unui deficit
de sodiu ca urmare a unei raţii alimentare
hiposodate, sau mai frecvent consecinţa unor
pierderi crescute prin tulburări digestive şi renale.
 La nivel digestiv pierderile de sodiu se produc în
urma unor diarei sau vărsături însemnate, iar la
nivel renal în urma tulburării funcţiei de reabsorbţie
a sodiului, prin administrări prelungite de diuretice
sau prin scăderea concentraţiei de
mineralocorticoizi.
 Hiponatremia aparentă este rezultatul reţinerii unei
cantităţi mari de apă în organism. Hiponatremiile
prin acest mecanism sunt cel mai des întâlnite în
practică.
 Creşterea volumului lichidului extracelular se poate
produce în condiţiile unui volum sanguin circulator
efectiv, diminuat. Cel mai frecvent acesta apare în
tulburările funcţiei de pompă a inimii, când are loc
o tulburare de repartiţie sanguină (sângele
stagnează în teritorii de joasă presiune). Scăderea
volumului sanguin circulant stimulează sistemul
ADH-aldosteron, cu reţinerea unei cantităţi de apă
şi sare. Când reţinerea de apă depăşeşte reţinerea
de sare, se ajunge la hiponatremie, fără să fie
afectată cantitatea totală de sare din organism (o
hiponatremie prin diluţie).
 Retenţia crescută de apă la nivelul
organismului poate să apară şi ca urmare a
secreţiei crescute de ADH în diferite situaţii
postagresive sau în sindroame
paraneoplazice cu exces de ADH.
 Uneori hiponatremia poate fi consecinţa
scăderii presiunii osmotice intracelulare, aşa
cum se întâmplă în multe boli cronice, încât
apa trece din celule în spaţiul extracelular, cu
instalarea hiponatremiei de diluţie
 Hipernatremiile
 Hipernatremia reprezintă creşterea
concentraţiei de sodiu la nivelul
organismului peste limita normală a speciei.
 Hipernatremia poate fi rezultatul unui deficit
excesiv de apă la nivelul organismului
(hipernatremia aparentă) sau ca urmare a
creşterii sodiului total (hipernatremia reală).
 Hipernatremia relativă, datorată diminuării
volumului hidric total, poate fi consecinţa
tulburărilor de aport şi/sau a unor pierderi
crescute de apă. În condiţiile unei
osmolarităţi crescute în spaţiul extracelular,
organismul intervine prin mecanismele
compensatorii, reprezentate de stimularea
secreţiei de ADH şi a senzaţiei de sete. În
cazul în care echilibrul nu poate fi restabilit
se produce şi un transfer al apei din
compartimentul celular, rezultatul fiind o
deshidratare celulară.
 Hipernatremia reală poate fi rezultatul unui
aport excesiv de sodiu (administrare de
soluţii rehidratante hipertone) sau a unei
retenţii crescute de sodiu în hipersecreţie
de mineralocorticoizi etc.
 Manifestările clinice din hipernatremie sunt
consecinţa stării de hiperosmolaritate, care
determină o creştere a volumului
extracelular.
 Hipokalemiile
 Hipokalemia reprezintă scăderea concentraţiei
potasiului plasmatic sub limita inferioară normală a
speciei.
 Această scădere se poate produce prin
mecanisme ce au la bază tulburări ale echilibrului
dintre aport şi eliminare.
 Scăderea aportului este mai rar întâlnită.
 Cel mai frecvent este rezultatul unor pierderi
crescute la nivel digestiv şi renal, dar şi a trecerii
potasiului din compartimentul extravascular în
celule.
 Cauzele digestive care duc la instalarea
hipokalemiei sunt vărsăturile şi diareea. Dintre
acestea, vărsăturile ocupă un loc important. Ele nu
duc la hipokalemie prin pierdere directă de suc
gastric, deoarece la acest nivel nu există o
cantitate mare de potasiu care să influenţeze
echilibrul organismului. Prin vărsături se pierd însă
cantităţi importante de ioni de H şi Cl, care
modifică echilibrul acido-bazic, declanşând sau
agravând alcaloza sistemică. În aceste condiţii
ionul de H iese din celulă la schimb cu potasiul şi
astfel scade concentraţia potasiului plasmatic.
 La nivel renal pierderile de potasiu se pot realiza
prin lezarea primară a tubilor uriniferi, sau
secundar unor afecţiuni renale care afectează
capacitatea de secreţie a ionului de hidrogen şi
astfel se realizează pierderi importante de ioni de
potasiu şi sodiu.
 În urma creşterii concentraţiei de aldosteron
(hiperaldosteronism primar) se reţine sodiu şi se
elimină potasiu.
 Hipertensiunea arterială poate determina indirect
eliminarea de potasiu la nivel renal prin stimularea
sistemului renină-angiotensină-aldosteron.
 Creşterea concentraţiei de adrenalină şi insulină
favorizează pătrunderea potasiului în celulă.
 Manifestările clinice în hipopotasemie sunt
legate de gradul de modificare a
potenţialului de membrană cu afectarea
excitabilităţii şi contracţiei musculare
(aritmiile cardiace).
 Hiperkalemiille
 Hiperkalemia reprezintă creşterea concentraţiei potasiului
plasmatic peste limita superioară normală a speciei.
 Poate fi rezultatul unor tulburări de eliminare a potasiului la
nivel renal, sau în unele situaţii datorită unor tulburări de
distribuţie intercompartimentale, prin ieşirea potasiului din
celulă în spaţiul extracelular. În general ieşirea potasiului
din celulă se poate produce în tulburări ale metabolismului
celular (arsuri, traumatisme, hemolize), în acidoză când se
realizează schimbul cu ionul de hidrogen.
 Excreţia renală de potasiu este strâns legată de reabsorbţia
tubulară a sodiului. Deficitul de aldosteron are ca rezultat o
reabsorbţie renală cresută de potasiu, cu creşterea nivelului
potasemiei.
 Creşterea potasemiei, însoţită de creşterea potasiuriei,
evidenţiază o pierdere crescută de potasiu la nivel celular.
 Hiperkalemiile determină tulburări ale
excitabilităţii musculare, manifestate
frecvent prin aritmii cardiace.
 Hipocalcemiile
 Hipocalcemiile sunt rezultatul scăderii
valorilor calciului seric sub limita inferioară
normală a speciei.
 Mecanismele prin care se poate instala
starea de hipocalcemie sunt:
 -scăderea reabsorbţiei osoase;
 -diminuarea reabsorbţiei la nivel renal;
 -scăderea absorbţiei intestinale.
 Aceste mecanisme sunt rezultatul deficitului de
secreţie şi/sau acţiune a parathormonului, precum
şi al deficitului de vitamină D. Uneori cele două
situaţii se asociază.
 În deficitul de parathormon migrarea calciului
dinspre os în lichidul extracelular şi dinspre
lumenul tubular în lichidul extracelular sunt reduse.
 Deficitul de vitamină D determină scăderea
reabsorbţiei intestinale a calciului. În deficitul de
vitamină D trecerea calciului din intestin în sânge
este redusă.
 Principala manifestare clinică a
hipocalcemiei este reprezentată de
creşterea excitabilităţii neuromusclare,
însoţită de contracţii tonico-clonice ale
musculaturii. De asemenea hipocalcemia
este însoţită de tulburări ale coagulării
sângelui, tulburări ale sistemului osos etc.
 Hipercalcemiile
 Hipercalcemia se caracterizează prin creşterea
concentraţiei calciului seric peste limita superioară
normală a speciei.
 Mecanismele prin care se produc hipercalcemiile
sunt:
 -creşterea reabsorbţiei osoase;
 -stimularea reabsorbţiei renale;
 -creşterea absorbţiei intestinale.
 În funcţie de cauza care generează hipercalcemia,
pot predomina unele sau altele dintre aceste
mecanisme.
 Cauzele hipercalcemiei
 Tumorile maligne sunt considerate una din
cauzele cele mai frecvente ale hipercalcemiei.
Mecanismul predominant este creşterea
reabsorbţiei osoase sub influenţa unor substanţe
asemănătoare cu parathormonul (parathormon-
like), care sunt secretate de către unele tumori
maligne.
 Sunt şi cazuri când creşterea reabsorbţiei osoase
este rezultatul acţiunii prostaglandinelor secretate
de către tumori
 Hiperparatiroidismul primar poate determina
o hipercalcemie moderată sau severă. La
nivel biochimic se constată: hipercalcemie,
hipofosfatemie, hipercalciurie,
hiperfosfaturie, acidoză hipercloremică.
 Hipertiroidismul determină în general
hipercalcemii uşoare.
 Mecanismul predominant este reprezentat
de creşterea reabsorbţiei osoase prin efectul
direct al excesului de hormoni tiroidieni.
 La nivelul organismului efectele
hipercalcemiei sunt exprimate printr-o stare
de slăbiciune, oboseală, stări de hipotonie,
diminuarea reflexelor, dureri musculare,
osoase, tulburări digestive (anorexie, greţuri,
vărsături, constipaţie etc.), tulburări
cardiovasculare (bradicardie, aritmii),
calcificări ale ţesuturilor moi etc
 Hipofosfatemia
 Hipofosfatemia reprezintă scăderea
concentraţiei fosforului sanguin sub limita
inferioară normală a speciei.
 Mecanismele prin care se poate instala
hipofosfatemia sunt:
 -tulburările de aport;
 -creşteri ale pierderilor renale.
 Tulburările de aport se referă atât la raţii
alimentare sărace în fosfaţi cât şi la
prezenţa în raţie a unor componente care
tulbură absorbţia fosfaţilor, din grupul
substanţelor antiacide, a carbohidraţilor
etc.Deficitul de aport poate fi şi consecinţa
diminuării vitaminei D (în tulburări renale,
hepatice), care tulbură absorbţia digestivă a
fosforului.
 Creşterea pierderilor la nivel renal
 Sunt reprezentate în special de:
 -scăderea reabsorbţiei de fosfor în urma creşterii concentraţiei de
parathormon, în special în hipocalcemii;
 -ingestia de substanţe toxice poate determina leziuni la nivelul
tubilor renali cu scăderea reabsorbţiei.
 În hipofosfatemie se produc tulburări legate în special de deficitul în
asigurarea surselor energetice la nivel celular, prin scăderea 2-3
difosfogliceratului şi a ATP. Când nivelul intracelular al fosforului scade
este tulburată glicoliza şi ca urmare scade nivelul 2-3
difosfogliceratului.
 La nivelul eritrocitelor este afectată eliberarea O2 din oxihemoglobină
şi astfel este afectată oxigenarea ţesuturilor. Ca urmare a deficitului
energetic intracelular este afectată şi membrana eritrocitară,
producându-se liza.
 La nivelul leucocitelor deficitul energetic scade sinteza fosfolipidelor
membranare şi astfel este tulburată funcţia chemotactică, fagocitoza,
funcţiile bactericide.
 Hiperfosfatemiile
 Hiperfosfatemiile
 Hiperfosfatemia este caracterizată prin
creşterea valorilor serice ale fosforului peste limita
superioară normală.
 Mecanismele prin care se realizează creşterea
fosforului seric sunt:
 -creşterea nivelului de reabsorbţie renală al
fosfaţilor;
 -tulburarea funţiei renale cu diminuarea
eliminărilor de fosfaţi; -eliminarea unor
cantităţi mari de fosfaţi din celule.
 Creşterea nivelului de reabsorbţie renală a
fosfaţilor este frecvent întâlnită în stările patologice
caracterizate prin scăderea concentraţiei de
parathormon, în intoxicaţiile cu vitamina D.
 Diminuarea eliminărilor de fosfaţi însoţeşte
stările de insuficienţă renală cronică.
 În urma distrugerilor tisulare masive se
produce o hiperfosfatemie printr-un flux crescut de
fosfaţi dinspre celulă spre spaţiul vascular.
 Manifestările clinice din hiperfosfatemii nu sunt
rezultatul acţiunii directe a fosfaţilor, ci a
tulburărilor care însoţesc creşterile de fosfaţi, în
special scăderile de calciu. Astfel hiperfosfatemiile
sunt însoţite de tetanii hipocalcemice.
 Hipomagneziemiile
 Hipomagneziemiile
 Hipomagneziemia reprezintă scăderea
valorilor serice ale magneziului sub limita
inferioară normală a speciei.
 Cauzele hipomagneziemiei sunt
reprezentante de tulburări de aport şi
creşterea pierderilor la nivel renal.
 Tulburările de aport
 În general magneziul se găseşte în toate alimentele,
aşa că o hipomagneziemie ca o consecinţă a deficitului în
raţia alimentară este rar întâlnită. Totuşi furajele recoltate
de pe terenuri care au fost intens fertilizate, cu conţinut
crescut de calciu şi potasiu, au concentraţii scăzute de
magneziu (8). Aceeaşi situaţie se întâmplă şi în cazul
furajelor recoltate de pe terenuri acide.
 În tulburările de aport nu modificările cantitative şi
calitative ale raţiei alimentare ar reprezenta cauza
hipomagneziemiei, ci mai frecvent, această situaţie este
consecinţa diareelor şi vărsăturilor. Steatoreea poate
constitui de asemenea un mecanism de pierdere a
magneziului ca urmare a eliminării acestuia prin fecale în
urma formării de săpunuri.
 Creşterea pierderilor la nivel renal
 Scăderea magneziemiei prin pierderi renale poate fi rezulatul
administrării unor medicamente pe bază de sodiu şi calciu; în urma
tratamentului din hipercalcemiile cronice pierderile de magneziu cresc.
 Creşterea volumului extracelular în urma stimulării sistemului
ADH-aldosteron poate să determine scăderea magneziului seric.
Pierderi de magneziu la nivel renal se pot produce în diureze osmotice
datorită acidozelor metabolice.
 Importante pentru patologie sunt interrelaţiile magneziului cu
calciu şi potasiu(31):
 -hipomagneziemia este considerată cea mai frecventă cauză a
hipocalcemiei;
 -hipomagneziemia antrenează scăderea potasemiei; în mod
normal magneziul menţine concentraţia normală a potasiului
intracelular; astfel în scăderea potasiului intracelular tratamentul cu
potasiu nu dă rezultate dacă nu se administrează şi magneziu. De
asemenea depleţia de potasiu duce la depleţia magneziului
intracelular. Aceste situaţii sunt susţinute de apariţia de tetanii în cursul
depleţiei de potasiu.
 Hipermagneziemiile
 Hipermagneziemiile
 Hipermagneziemia se caracterizează
prin creşterea valorilor serice ale
magneziului peste limita normală
superioară.
 Este rar întâlnită în patologie. Apare de
obicei prin asocierea unui aport crescut de
magneziu cu o diminuare a ratei de filtrare
renală.
 Aportul crescut de magneziu poate fi realizat printr-o
alimentaţie bogată în magneziu, dar mai ales în urma
administrărilor de antiacide şi laxative pe bază de
magneziu.
 Reţinerea magneziului la nivel renal se poate realiza
fie prin scăderea ratei de filtrare (insuficienţele renale), fie
prin creşterea pragului de reabsorbţie renală, în
hiperparatiroidism, hipoaldosteronism etc.
 Creşterea concentraţiei de magneziu produce inhibiţia
presinaptică a eliberării de acetilcolină, consecinţa fiind
declanşarea de tulburări neuromusculare (paralizii) şi
cardiovasculare (tulburări de conducere).
 O mare parte a simptomelor ce însoţesc uremia din
insuficienţa renală cronică sunt atribuite hipermagneziemiei
FIZIOPATOLOGIA
METABOLISMULUI
GLUCIDIC
 Despre glucide
 Glucidele reprezintă sursa cea mai
importantă de energie la nivelul
organismului.
 Deşi energia se obţine şi prin oxidarea
proteinelor şi a lipidelor, hidrocarbonatele
constituie combustibilul preferenţial
deoarece se oxidează total, iar produşii
totali (CO2 şi H2O) sunt netoxici
 Despre glucide
 În afara rolului energetic glucidele
îndeplinesc şi rol plastic, participând la
structura membranelor celulare, precum şi
la desfăşurarea unor procese biologice prin
activitate catalitică etc.
 Despre glucide
 Sursa de glucide la nivelul organismului este
exogenă (glucoza rezultată din alimentaţie)
şi endogenă (prin transformarea lipidelor şi
protidelor în cursul proceselor de
neoglucogeneză).
 După absorbţia la nivelul intestinului glucoza
ajunge la ficat, iar de aici la muşchi şi alte
ţesuturi, unde este depozitată sub formă de
glicogen sau este catabolizată.
 Despre glucide
 Şi în cazul metabolismului glucidic există un
echilibru permanent între aportul de glucide,
producţia de glucoză şi consumul periferic al
acesteia, asigurându-se astfel homeostazia
glicemică.
 Menţinerea constantă a concentraţiei de
glucoză la nivelul organismului este asigurată prin
intermediul ficatului, la nivelul căruia se
desfăşoară glicogenogeneza şi gluconeogeneza.
 Despre glucide
 Prin glicogenogeneză, glucoza este depozitată la
nivelul ficatului sub formă de glicogen, iar în cazul
scăderii concentraţiei de glucoză, este eliberată,
realizându-se astfel menţinerea constantă a
glicemiei.
 Prin gluconeogeneză se asigură sinteza
endogenă de glucoză din lipide şi proteine.
 . Prin aceste două mecanisme se realizează la
nivelul organismului o independenţă relativă faţă
de aportul exogen de glucoză.
 Despre homeostazia glicemică
 Mecanismele hiperglicemiante sunt reprezentate de
creşterea activităţii unor hormoni, cei mai importanţi fiind:
adrenalina, glucagonul, ACTH, cortizolul, TSH etc.
 În general prin creşterea concentraţiei acestor hormoni se
realizează:
 -stimularea glicogenolizei hepatice şi o diminuare a
glicogenogenezei;
 -stimularea lipolizei cu creşterea acizilor graşi liberi şi
intensificarea neoglucogenezei.
 În urma acestor stimulări are loc o creştere semnificativă a
glicemiei.
 Despre homeostazia glicemică
 Mecanismele hipoglicemiante. Principalul
mecanism hipo-glicemiant este insulina secretată
de celulele beta din insulele Langerhans ale
pancreasului endocrin. Stimularea sintezei şi
eliberării de insulină se produce sub influenţa
nivelului crescut al glicemiei.
 Efectul hipoglicemiant al insulinei se realizează
prin:
 -stimularea glicogenogenezei hepatice;
 -inhibarea glicogenolizei şi neoglucogenezei;
 -facilitarea pătrunderii glucozei în celulă.
 Hiperglicemiile
 Hiperglicemiile se caracterizează prin creşterea
concentraţiei de glucoză peste limita superioară
normală a speciei.
 Această creştere a nivelului glicemiei poate fi
rezultatul unui dezechilibru între mecanismele
care asigură homeostazia glucozei
(hiperglicemiante şi hipoglicemiante):
 -fie stimularea mecanismelor hiperglicemiante;
 -fie inhibarea mecanismelor hipoglicemiante.
 Uneori poate fi rezultatul unei asocieri a celor
două tipuri de mecanisme.
 Prin stimularea mecanismelor hiperglicemiante se pot
produc:
 -hiperglicemii tranzitorii, în urma unor stări
postagresive (stres, după intervenţii chirurgicale etc.);
 -hiperglicemii endocrine ca urmare a hiperfuncţiei unor
hormoni hiperglicemianţi.

 Prin inhibarea mecanismelor hipoglicemiante, apare

tulburarea cunoscută sub numele de diabet zaharat, cu
extindere mare la om, evidenţiată şi la animale în special la
carnivorele de companie.
 Diabetul zaharat se caracterizează printr-o
hiperglicemie cronică, datorată unor tulburări la nivelul
mecanismelor de formare şi acţiune a insulinei.
 Etiopatogenia hiperglicemiei
cronice din diabetul zaharat
 Cauzele şi mecanismele hiperglicemiei
cronice din diabet sunt diferite în funcţie de
forma de diabet:
 -diabet zaharat insulinodependent;
 -diabet zaharat neinsulinodependent.
 În diabetul zaharat
insulinodependent hiperglicemia
este rezultatul lipsei de insulină,
consecinţă a alterării treptate a
celulelor beta din pancreasul
endocrin.
 În patogenia acestui tip de diabet se
pare că intervin infecţiile cu virusuri,
o serie de factori toxici şi alimentari.
 Mecanismul distrugerii celulelor beta
 Celulele beta pot fi distruse fie prin
acţiunea directă a agentului viral, fie în urma
declanşării unei reacţii autoimune după
introducerea în celulă a unei proteine virale.
 Ingestia unor factori toxici ca atare sau
prin alimente constituie o altă modalitate de
alterare a celulelor beta.
 În diabetul neinsulinodependent
hiperglicemia poate fi consecinţa:

 -deficienţei de insulină;

 -incapacităţii ţesuturilor periferice

de a răspunde la insulină.
 Deficitul de insulină poate fi rezultatul unor
tulburări ale secreţiei prin mai multe
mecanisme:
 -prin insuficienţa semnalului insulinic;
 -prin secreţia unei insuline modificate
cantitativ sau calitativ;
 -prin cuplarea insulinei cu unele proteine.
 Rezistenţa ţesuturilor periferice la insulină se
poate produce prin:
 -tulburarea interacţiunii dintre insulină şi
receptorul celular, datorită diminuării cantitative şi
calitative ale locusurilor receptoare;
 -tulburări la nivelul transportorilor de glucoză;
 -tulburări la nivelul unor enzime care intervin în
utilizarea glucozei.

 Rezultă că:
 în diabetul zaharat neinsulinodependent
există insulină, dar aceasta nu poate fi
folosită.

 Obezitatea în general este asociată cu

hiperinsulinism şi cu rezistenţa ţesuturilor la
insulină.
 Complicaţiile acute ale
hiperglicemiei diabetice

 Deficitul în sinteza şi/sau acţiunea insulinei

duce la imposibilitatea asigurării nivelului
energetic prin utilizarea glucozei. Astfel
organismul apelează la rezervele
energetice, prin stimularea lipolizei şi
proteolizei.
 În cazul stimulării lipolizei rezultatul va fi
creşterea producţiei de corpi cetonici şi
instalarea acidozei metabolice.
 Complicaţiile acute ale
hiperglicemiei diabetice
 Creşterea concentraţiei acizilor (acetoacetic,
 hidroxibutiric) duce la scăderea capitalului
de bicarbonaţi în urma acţivităţilor de
tamponare. Scăderea pH stimulează prin
acţiune directă centrii respiratori şi este
declanşată astfel hiperventilaţia alveolară (în
formele grave se instalează o respiraţie de
tip Kusmaul).
 Complicaţiile acute ale
hiperglicemiei diabetice
 Stimularea gluconeogenezei care se face în
principal pe seama proteinelor de structură,
duce la scăderea maselor musculare, cu
creşterea eliminărilor azotate (un bilanţ
azotat negativ) şi slăbire.
 Complicaţiile acute ale
hiperglicemiei diabetice
 Accentuarea hiperglicemiei antrenează o
importantă diureză osmotică, datorită
depăşirii posibilităţilor de reabsorbţie a
glucozei, la nivelul tubilor contorţi proximali,
şi instalarea poliuriei.
 Complicaţiile acute ale
hiperglicemiei diabetice
 Eliminările de apă depăşesc eliminările de electroliţi,
ajungându-se astfel la o deshidratare în spaţiul
extracelular. Mediul hipertonic extracelular favorizează
ieşirea apei din celule, producând astfel o deshidratare şi
la acest nivel. Hiperglicemia şi diureza osmolară amplifică
acest dezechilibru, ajungându-se la o deshidratare la
nivelul tuturor compartimentelor. Face excepţie creierul
(2,5) ca urmare a unei proprietăţi de sinteză a substanţelor
osmotice active prin care osmolaritatea celulelor cerebrale
este menţinută la nivelul osmolarităţii din mediul
extracelular. Astfel la acest nivel nu apare deshidratare. Ca
urmare a deshidratării, mai ales celulară, este stimulată
senzaţia de sete (polidipsie).
 Complicaţiile cronice în
hiperglicemia diabetică
 Tulburările pe care le poate produce hiperglicemia
cronică din diabetul zaharat au fost explicate prin
ipoteza glicotoxicităţii.
 Conform acestei ipoteze complicaţiile cronice
care apar în hiperglicemiile diabetului zaharat au
următoarele baze fiziopatologice :
 -formarea unor produşi proteină-glucoză
(glicozilare neenzimatică);
 -activarea unor căi metabolice anormale
(activarea căii poliol);
 -stresul oxidativ.
 Complicaţiile cronice în
hiperglicemia diabetică
 Glicozilarea neenzimatică
 este reprezentată de reacţiile prin care glucoza se leagă de
proteine la nivelul grupării amino, fără intervenţia catalitică a
enzimelor, proces denumit şi glicare. În urma acestei reacţii
lente se formează un produs de tip bază Shiff, care treptatt
se poate transforma în produşi mai stabili de tip Amadori.
Aceştia se degradează în compuşi alfa ceto aldehidici, 1 şi 3
dezoxiglucozoni, produşi care pot reacţiona mai intens cu
proteinele decât monozaharidele din care provin.
 1,3 alfa ceto dezoxiglucozonii acţionează asupra proteinelor
cu viaţă lungă, colagenul şi alte proteine ale matricei
extracelulare, formând în final produşi de glicozilare avansată
(advanced glycosylation endoproducts -AGE).
 Complicaţiile cronice în
hiperglicemia diabetică
 Reacţia de glicare afectează atât proteinele cu viaţă scurtă cât şi pe
cele cu viaţă lungă. Produşi de glicozilare avansată formează însă
numai proteinele cu viaţă lungă, respectiv colagenul, albumina, elastina,
proteinele cristalinului şi ale tecii de mielină.
 Formarea produşilor de glicozilare avansată este direct
proporţională cu nivelul glicemiei şi contribuie la dezvoltarea
complicaţiilor diabetice prin modificarea structurală şi funcţională a
matricei extracelulare.
 Prin stimularea macrofagelor creşte sinteza de citokine care
determină proliferarea fibroblaştilor, a celulelor musculare netede
arteriale şi formarea plăcii ateromatoase.
 Prin stimularea celulelor endoteliale este favorizată tromboza
locală.
 La nivelul vaselor mici, mai ales la nivelul glomerulului renal
albumina se leagă de membrana bazală glicozilată, contribuind la
îngroşarea acesteia.
 Glicozilarea proteinelor din membrana eritrocitelor determină
creşterea rigidităţii acestora favorizând aderarea lor la nivelul
endoteliului vascular cu obstruarea vaselor.
 Complicaţiile cronice în
hiperglicemia diabetică
 Activarea căii poliol
 În condiţii normale principala cale de metabolizare a
glucozei este cea a glicolizei aerobe prin fosforilarea la C6
şi apoi utilizarea în ciclul Krebs. Deoarece această cale
este dependentă de insulină, în condiţiile diabetului zaharat
hiperglicemia va forţa căile insulino-independente de
metabolizare a glucozei, respectiv calea poliol.
 Calea poliol reprezintă în mod normal o cale secundară de
metabolizare a glucozei cu formare de sorbitol şi fructoză.
Această cale se desfăşoară sub acţiunea catalitică a două
enzime, aldozo-reductaza şi sorbitol-dehidrogenaza şi este
specifică ţesuturilor care conţin cele două enzime (cristalin,
celula nervoasă, teaca Schwann a nervului şi peretele
arterelor mari).
 Complicaţiile cronice în
hiperglicemia diabetică
 Sub influenţa aldozo-reductazei glucoza este transformată în sorbitol
care apoi este catalizat de sorbitol-dehidrogenază şi transformat în
fructoză.
 Acumularea intracelulară de sorbitol şi fructoză tulbură grav
activitatea celulei constituind punctul de plecare al unor complicaţii
specifice diabetului zaharat.
 Mecanismele prin care acţionează aceşti metaboliţi sunt reprezentate
de :
 -creşterea presiunii osmotice intracelulare, determinând un aflux
crescut de apă la nivelul celulei cu degenerescenţa acesteia;
 -diminuarea concentraţiei de fosfatidil-inozitol cu tulburarea
metabolismului energetic al celulei.
 În condiţii normale această cale intervine în mică măsură, însă în
hiperglicemiile prelungite are efecte destructive la nivel celular cu
dezvoltarea cataractei, a neuropatiei diabetice, a alterărilor vasculare
etc.
 Complicaţiile cronice în
hiperglicemia diabetică
 Stresul oxidativ
 Stresul oxidativ reprezintă concentraţia
oxigenului reactiv sau a radicalilor de oxigen la
nivelul unui ţesut, organ sau sistem. Prin
intermediul radicalilor liberi sunt generate reacţii
autocatalitice, deoarece moleculele cu care
reacţionează sunt ele însele transformate în
radicali liberi, astfel realizându-se propagarea
acestui lanţ de reacţii cu distrugeri tisulare
importante.
 Complicaţiile cronice în
hiperglicemia diabetică
 În cazul hiperglicemiei are loc o iniţiere a
procesului de autooxidare a glucozei. Ca urmare a
reducerii oxigenului molecular se formează radicali
OH, extrem de reactivi care pot genera alterări la
nivelul acizilor nucleici, proteinelor, lipidelor.
 Prin oxidarea lipidelor de structură sau
circulante se produc importante leziuni la nivel
vascular.
 În prezenţa radicalilor liberi este activată calea
ciclooxigenazei, cu producere în cantităţi mari de
tromboxan A2, consecinţa fiind intensificarea
agregării plachetare şi microtromboze.
 Consecintele modificărilor
biochimice
 Consecinţele modificărilor biochimice din
hiperglicemiile cronice ale diabetului zaharat sunt
reprezentate de modificările morfologice ale
membranelor bazale ale vaselor, modificări
cunoscute sub denumirea de angiopatie diabetică.
 Aceste modificări pot interesa arteriolele,
venulele, capilarele, realizând microangiopatia
diabetică, sau pot interesa vasele mijlocii şi mari
realizând macroangiopatia diabetică.
 Microangiopatia se caracterizează prin îngroşarea
membranelor bazale a capilarelor şi hiperplazia
celulelor endoteliale ale arteriolelor şi capilarelor,
proces datorat formării de glicoproteine în pereţii
acestor vase. Aceste tulburări sunt întâlnite
frecvent la nivel ocular sub forma retinopatiei
diabetice şi la nivel renal sub forma unui proces de
scleroză glomerulară (1), nefropatie diabetică.
Microangiopatia interesează toate ţesuturile şi
organele (tegumente, muşchi scheletici, nervi
periferici etc.).
 Macroangiopatia cuprinde leziuni vasculare
la nivelul vaselor mari. Se consideră că între
microangiopatie şi macroangiopatie există o
strânsă legătură în sensul că
macroangiopatia ar avea ca punct de
plecare tulburările care se instalează în
vasa vasorum; astfel favorizează
perturbările care apar la nivelul arterelor şi
grăbeşte apariţia macroangiopatiei.
 Hipoglicemiile
 Apariţia hipoglicemiilor este rezultatul
acţiunii a două grupe de mecanisme:
 -stimularea activităţii mecanismelor
hipoglicemiante;
 -insuficienţa mecanismelor hiperglicemiante.
 Stimularea activităţii mecanismelor hipoglicemiante
 În această categorie se încadrează:
 -secreţia crescută de insulină în următoarele circumstanţe:
 -prin stimularea reactivă în stări hiperglicemice;
 -prin stimularea pe cale nervoasă ca urmare a unor
stări de creştere a activităţii vagale sau de scădere a
activităţii simpatice;
 -prin activitate intensă la nivel pancreatic, în tumori
maligne sau benigne, când se secretă cantităţi mari de
insulină.
 -secreţia unor cantităţi mari de insulin-like în unele tumori
externe;
 -utilizarea în proporţii crescute a glucozei, ca urmare a
scăderii neoglucogenezei în urma unui deficit de lipide.
 Diminuarea activităţii mecanismelor
hiperglicemiante, în următoarele situaţii:
 -scăderea gluconeogenezei în insuficienţele
hormonale de cortizol;
 -tulburarea activităţilor enzimatice la nivel
hepatic;
 -scăderea glicogenolizei şi gliconeogenezei,
în urma unor leziuni hepatice.
FIZIOPATOLOGIA
ECHILIBRULUI
ACIDO-BAZIC
 Despre
echilibrul acido bazic
 Echilibrul acido-bazic cuprinde totalitatea
mecanismelor care contribuie la menţinerea
relativ constantă a concentraţiei ionilor de
hidrogen.
 Despre
echilibrul acido bazic
 În permanenţă organismul generează, în mod
normal, mari cantităţi de acizi în special prin
intermediul metabolismului celular (mitocondrial).
În acelaşi timp sub influenţa unor factori patogeni,
exogeni şi endogeni există tendinţe de perturbare
a echilibrului acido-bazic.
 Variaţiile mari de pH produc tulburări
importante la nivelul metabolismului celular, a
permeabilităţii membranare sau a echilibrului
hidroelectrolitic. Valorile de pH sub 7 sau peste 8
sunt incompatibile cu viaţa
 În faţa acestor agresiuni organismul
intervine prin mobilizarea unor mecanisme
care se opun creşterii sau scăderii pH.
 Aceste mecanisme sunt reprezentate de:
 -sistemele tampon, care asigură
neutralizarea acizilor şi bazelor;
 -pulmon, care asigură eliminarea CO2;
 -rinichi, care elimină excesul de acizi sau
de baze.
Tulburările echilibrului

acido-bazic
de
natură respiratorie
 Acidoza respiratorie
 Acidoza respiratorie se caracterizează prin
creşterea concentraţiei de CO2 la nivel
sanguin (hipercapnie), ca urmare a unei
hipoventilaţii, rezultatul fiind creşterea
nivelului de H2CO3 şi o scădere de pH.
 Hipoventilaţia care stă la baza acestor modificări
poate fi rezultatul mai multor cauze:
 -de origine extrapulmonară:
 -deprimarea centrilor respiratori
(narcoză);
 -paralizia muşchilor respiratori;
 -afecţiuni cardiace;
 -de origine pulmonară:
 -tulburări restrictive;
 -tulburări obstructive.
 Excesul de CO2 ca urmare a acestor tulburări respiratorii
determină creşterea concentraţiei de H2CO3 şi deci a H+,
conform relaţiei:
 CO2 + H2O  H2CO3  H+ + HCO3-
 În aceste condiţii pentru restabilirea echilibrului,
organismul intervine iniţial prin intermediul sistemelor
tampon. Are loc o trecere a H+ în celule care este tamponat
de către proteinele celulare şi ieşirea la schimb (pentru
menţinerea neutralităţii) a Na+ şi K+.
 În acelaşi timp CO2 difuzează rapid în celule, unde sub
influenţa anhidrazei carbonice este transformat în acid
carbonic. H+ care rezultă din disocierea H2CO3 este
tamponat de hemoglobină, iar HCO3- părăseşte eritrocitul
la schimb cu Cl-.

 În cazul în care intervenţia mecanismelor
tampon nu reuşeşte să restabilească
echilibrul, iar hipercapnia persistă, intră în
funcţie, după un timp şi mecanismele renale.
 La nivel renal este secretat H+ şi reţinut
în cantitate crescută HCO3-.
 O dată cu retenţia de CO2 apare la
nivelul organismului şi o scădere a O2
(hipoxiemie). Această hipoxiemie poate fi
punctul de plecare pentru instalarea şi a unei
acidoze metabolice, prin creşterea
concentraţiei de acid lactic.
 Alcaloza respiratorie
 Alcaloza respiratorie se caracterizează prin
scăderea concentraţiei de CO2 la nivel
sanguin (hipocapnie), ca urmare a
hiperventilaţiei, rezultatul fiind scăderea
nivelului de H2CO3 şi o creştere de pH.
 Creşterea ventilaţiei alveolare este consecinţa
stimulării pe diferite căi a centrului respirator
bulbar. Activitatea crescută la acest nivel se poate
realiza prin:
 -stimularea excesivă a chemoreceptorilor
centrali (scăderea pH) şi periferici (hipoxiemia);
 -stimularea marcată a aferenţelor
pulmonare locale (tulburări ale activităţii aparatului
toraco–pulmonar);
 -stimularea sistemului limbic (în stări de
furie, frică etc.);
 -stimularea hipotalamusului (în cursul
stărilor de hipertermie);
 -stimularea în urma unor intervenţii
terapeutice.
 În aceste condiţii organismul intervine prin
sistemele tampon, fenomenele desfăşurându-se în
sens invers celor din acidoza respiratorie.
 H+ este eliberat de proteinele celulare şi
părăseşte celula, la schimb cu Na+ şi K+. Cl- iese
din eritrocit la schimb cu bicarbonatul.
 În situaţia în care cauza nu a fost îndepărtată
şi hipocapnia persistă intră în funcţie şi rinichiul,
prin intermediul căruia este diminuată resorbţia
CO3H- şi de asemenea este diminuată eliminarea
de H+ (schimbul făcându-se cu K+).
Tulburările echilibrului

acido-bazic
de
natură metabolică
 Acidozele metabolice
 Acidozele metabolice sunt cele mai
frecvente dezechilibre acido-bazice, fiind
rezultatul acumulării în exces a unor acizi
puternici, nevolatili, cu scăderea
bicarbonaţilor.
 Elementul definitoriu pentru acidozele
metabolice este scăderea concentraţiei
bicarbonaţilor.
 Mecanismele generale prin care se pot
instala acidozele metabolice pot fi grupate
astfel:
 -producţie cresută de acizi
nevolatili;
 -scăderea eliminărilor de acizi la
nivel renal;
 -pierderi crescute de baze.
 Producţia crescută de acizi
 Prin acest mecanism apar cetoacidozele şi acidozele
lactice.
 Cetoacidozele sunt rezultatul scăderii suportului
energetic reprezentat de glucide:
 -fie printr-un dezechilibru între aport şi cerinţe
(nevoi crescute de glucide în gestaţie, lactaţie etc.);
 -fie prin scăderea concentraţiei de insulină, în
diabetul zaharat.
 În aceste condiţii organismul apelează la alte rezerve
energetice, lipide, proteine. Lipoliza accentuată duce la
creşterea producţiei de corpi cetonici cu generarea acidozei
metabolice.
 Acidozele lactice sunt rezultatul creşterii concentraţiei
de acid lactic în organism. Creşterea lactacidemiei este
întâlnită în diverse stări postagresive, ce conduc la
hipoperfuzie şi hipoxie, când metabolismul local devine
predominant anaerob, constituind astfel o sursă importantă
de acid lactic.
 Scăderea eliminărilor de acizi la nivel renal
 Acest mecanism este specific tulburării
funcţiei renale de eliminare a H+
 Pierderile crescute de baze se pot realiza pe
cale digestivă şi renală.
 La nivel digestiv, cauza cea mai
frecventă este diareea. Prin materiile fecale
se pierd cantităţi importante de Na+, K+,
HCO3-.
 La nivel renal pierderile de baze se
produc în special prin pierderea de
bicarbont în acidozele tubulare.
 Faţă de acest dezechilibru dominat de
scăderea bicarbonaţilor organismul intervine
printr-o serie de mecanisme compensatorii.
 Prima linie de apărare este reprezentată
de acţiunea sistemelor tampon. La nivel
extracelular intervine bicarbonatul, rezultatul
fiind scăderea concentraţiei de bicarbonat
din plasma sanguină. O parte din H+ este
tamponat prin intervenţia sistemelor tampon
celulare. Astfel H+ intră în celule la schimb
cu Na+ şi K+ şi va fi tamponat de proteinele
celulare.
 Scăderea pH la nivel sanguin stimulează
centrii respiratori prin intermediul
chemoreceptorilor centrali, şi astfel se
declanşează o amplificare a funcţiei
ventilatorii cu scăderea CO2.
 Ultimul mecanism de compensare care intră
în funcţie este cel renal. Prin acest
mecanism H+ în exces sunt secretaţi în
lumenul tubular. În acelaşi timp are loc o
creştere a resorbţiei tubulare de HCO3-..
 Reuşita acestor compensări este
dependentă de integritatea funcţională a
celor 3 componente (sistemele tampon,
aparatul respirator şi aparatul renal).
 Sub aspect clinic în cazul acidozelor metabolice
interesează dacă acestea sunt rezultatul creşterii
acizilor sau scăderii bazelor. Evidenţierea acestor
mecanisme se poate face prin determinarea
deficitului anionic. Acesta este reprezentat de
diferenţa dintre suma cationilor (Na+; K+) şi
anionilor (HCO3-, Cl-). În cazul în care există un
deficit anionic acidozele sunt rezultatul creşterii
acizilor, iar când deficitul este normal sunt
rezultatul scăderii bazelor.
 Clinic acidozele metabolice se caracterizează prin
diverse manifestări:
 -la nivelul aparatului respirator se constată
respiraţie accelerată;
 -la nivel cardio-vascular sunt frecvente aritmiile
datorate modificării contractilităţii fibrelor
miocardice în condiţii de pH scăzut; hipotensiune
arterială ca o consecinţă a vasodilataţiei din
teritoriul microcirculaţiei;
 -tulburări osoase prin consum crescut de
bicarbonat.
 Alcalozele metabolice
 Alcalozele metabolice se caracterizează prin
scăderea concentraţiei de ioni de hidrogen,
ca urmare a creşterii concentraţiei
bicarbonaţilor. Elementul primar este
reprezentat de creşterea CO3H-.
 În situaţia apariţiei unei alcaloze metabolice,
organismul dispune de mecanisme eficiente de
eliminare a CO3H- şi restabilirea echilibrului în
cazul în care nu există factori care să întreţină
aceste tulburări. Din acest motiv în evidenţierea
unei alcaloze metabolice se au în vedere două
categorii de factori (5):
 -de generare a alcalozei;
 -de întreţinere a alcalozei.
 Creşterea concentraţiei de CO3H- poate fi
generată de:
 -aport excesiv de alcaline;
 -producţie endogenă crescută de CO3H-.
 Aportul crescut de alcaline este o cauză rară
deoarece rinichiul dispune de o mare
capacitate de eliminare a bicarbonaţilor.
 Producţia crescută de CO3H- în urma pierderilor
de HCl la nivel digestiv şi renal.
 La nivelul mucoasei gastrice se formează din
CO2 şi H2O în prezenţa anhidrazei carbonice,
H2CO3. Acesta disociază rapid în H+ şi CO3H-.
H+ trece împreună cu Cl- în lumenul gastric şi
formează HCl, iar HCO3- difuzează extracelular,
ajunge în plasmă, contribuind la creşterea
alcalinităţii. Pierderea de HCl prin vărsături duce la
creşterea producţiei de HCO3-.
 Creşterea producţiei la nivel renal este
rezultatul administrării diureticelor în stări
edematoase, caracterizate prin secreţii
crescute de aldosteron. În tubul distal este
reabsorbit Na+şi eliminate H+, K+ şi NH4.
Excreţia de H+ generează astfel concentraţii
crescute de bicarbonat.
 Întreţinerea unei alcaloze are ca mecanism
creşterea nivelului de reabsorbţie a HCO3-
sub acţiunea următorilor factori:
 -creşterea CO2;
 -hipopotasemia;
 -creşterea secreţiei de hormoni
mineralocorticoizi;
 -hipocloremia.
 Indiferent de cauza prin care s-a instalat alcaloza
organismul reacţionează prin intermediul
sistemelor tampon, a ventilaţiei pulmonare şi şi a
mecanismelor renale.
 -intervenţia sistemelor tampon celulare asigură
eliberarea ionilor de hidrogen din proteinele şi
fosfaţii din celulă; acesta părăseşte celula la
schimb cu ionul de potasiu;
 -scăderea pH inhibă activitatea centrilor
respiratori, scade ventilaţia alveolară, iar creşterea
CO2 limitează creşterea pH;
 -la nivel renal are loc o eliminare în exces a HCO3-
 În alcaloza metabolică se întâlnesc tulburări
nervoase, cardiovasculare, metabolice etc.
 Tulburările nervoase se caracterizează prin
convulsii, anxietate.
 Tulburările cardiovasculare sunt reprezentate
de aritmii, datorate în special scăderii potasemiei
prin intrarea potasiului în celulă.
 Tulburările metabolice sunt dominate de
creşterea afinităţii hemoglobinei pentru oxigen,
situaţie ce duce la hipoxiemie.
 În cazul în care calciul este scăzut , apare
tetania.
 FI
ZIOPATOLOGIAI
NFLAMAŢI
EI
Demonst
raț
ii

Inflamaţ iar eprezintăomodal itateder ăspunsaor ganismuluilaagr esiune,şi

cuprindet otalitateamecani smel orcar esedezv ol
t ălani velulorganismul uioride
câteor isepr oduceoagr esiunet i
sulară.
Lal oculdeacţ i
uneaagent ul
uiagr esor(local)sepr oduceunf ocarinf l
amator,
caracterizatpr i
nf enomeneal terativ
e,v ascul
o-exsudat i
v eşi prol
ifer
ative.
Modi fi
car i
l
el ocale ant r
eneaz ăor eacţie gener alăaî ntreguluior gani
sm,
nespeci f
ică,cucar acterdeadapt are-aparare( f
ebră,leucoci toză,creşter
easi ntezei
depr oteineinf l
amat or
iihepat i
ce, etc.)
.
Lal oculdeagr esiunesepr oducei niț
ialoal t
erareapr oprii
lorproteinecare
esteconsi derată, punct uldepl ecar eal modifi
căr i
lorulteri
oar e.
Scopulacest orr eacții(modi f
icări
)est edeaneut ral
izașideaî ndepăr t
a
parti
culelest răi
neși dear estabiliechili
brulfi
ziologic,l
ocal .

I.Inducer eapecal eexper i

ment alăaunuipr ocesi nflamat orșiev i
denț ierea
reacții
lorl ocal eșigener ale
Launi epur er eal izăm,ex per iment al,unpr ocesi nflamat or,pr inadmi nist rarea
l
ocal ăaunei pr ot einest răină.
Obser văm,r eacț iil
el ocal e,car esei nst al
eaz ăt r
ept at( semnel epr i
nci pal eal e
i
nf lamaț i
ei),l
ani velulunuipr ocesi nf l
amat or .Fol osindunel et est ehemat ologi ceși
biochi mi ceev idenț iem șiunel er eacț iigener alepecar eor ganismull emobi li
z eazăî n
ast fel desi tuaț i
i.
1.Reacț ii
lel ocal e:
Semnel ecar dinal eal ei nf lamaț ieisunt :rubor( roșeaț ă) ,cal or( căldur ă) ,dol or
(dur er e),t umor( edem,umf l
ăt ur ă,t umef iere),f uncțiolaesa ( tul burar ea f uncț iei
regi uni iafectat e).
Rubor( roșeaț a) .Dupăagr esi une,l al oculdeacț i
uneaagent uluiagr esor ,se
obser v ăoî nroși rear egiuni i(unr oșudecul oar edeschi să,apr i
ns) .Aceast ăr eacț i
e
est er ezul tat
ulst imul ării
,pe cal e ner voasă,darșiumor ală,a mi croci rcul ației
(arter iole,capi lare,v enul e) .I nițialar el oc o i nt ensificare a ci rcul ațieisangui ne
(hiper emi e act ivă) ,ca ur mar et eritoriulest ei ntens oxi genat ,se i ntensi fi
că
met abol i
smull ocal .Tr ept atcul oar eadev iner oșu î nchi s,caur mar eaî ncet ini
r i
i
circul aț i
ei l
ocal e( hiper emi epasi v ă, staz ă).
Calor( căl dur ă) .I medi atdupă agr esiune,z ona est e cal dă,ca ur mar ea
i
nt ensi fi
căriici rcul aț ieisangui neșia i ntensi f
icăr i
ipr ocesel ormet abol i
cel ocal e.
Trept atseconst atăor educer eat emper atur i
ilocal e,maial esî ncent rulfocar ul ui.La
per iferie,acol oundear el ocunadev ăr ati ncendi umet abol i
c,t emper atur acr escut ă
sepăst reaz ă( l
al ocul dedel imitar eaț esut ului bolnavdecel sănăt os) .
Dolor(dur er ea) .Dur er eaest er ez ult
at ulacț iuniimai mul torf act or i
:
-amedi at orilorcuef ectal gogencar es- auel iber atlani vel ulf ocar ului ,între
car e, ser otonina, bradi kinina, pr ost agl andi nele, etc.;
-ast i
mul ăr iif or maț iuni l
orsenz itivedecăt re,aci dozal ocal ă,pef ondulhpoxi ei
l
ocal e;
-acompr esiuni i formaț i
uni lorsenzi ti
v edecăt remodi fi
căr i
l
edear hitect oni că.
 Tumor( edemul ,tumef acți
a).Laapar i
ți
aedemul uidinprocesulinfl
amator
part
ici
pă,intercondiți
onându- semai mulțifactor
i:
Î
ncet i
nireacirculați
eil ocaleșicreștereapermeabil
it
ăți
i
,pef onduli
ntervenț
iei
mediatori
lor,a hipox ieicu aci doză,are ca rezult
attrecer
ea plasmei,din patul
vascul
arînț esutulînvecinat .Odatăcupl asma, bogatăî
npr ot
einedeinfl
amație,tr
ec
pri
n diapedez ășil eucoci tele.Seconst i
tuieastfeledemulcar earecasubst rat
exsudatulinfl
amat or.
Funcțiol
aesa( tulburareaf uncți
ei)
.

2.Reacțiigener ale
Modi fi
cărilel ocal e,speci f i
ce f ocar uluii nflamator ,ant r
enează o r eacție
gener alăaî ntr
egului or gani sm.
Practicev i
denț i
em cât ev ar eacț iigener aleși dinami caacest or a.
-
det erminareanumăr ul ui t
ot al del eucoci te;
-
formul aleucoci tară
-
det erminareanumăr ul ui t
ot al deer itr
oci te;
-
det erminareaVSH- ului
-
ev i
denț i
ereapr ot einogr amei .
Rezul t
ateleobț inut eev i
denț i
az ăur măt oar ele:
Creștereanumăr ului tot aldel eucoci t
e, cucar acterreact iv
, pef ondulstimuli
lor
cuor igi
nepr i
mar ălani v elul focar ului inflamat or.
Creștereanumăr uluit ot aldeer itrocite,pr inmobi lizarear ez er vel
or,darșia
creșteriiproducț i
ei.
CreștereaVSH.Î ni nflamaț iecr eșteVSH,caur mar eamodi fi
căril
orcar ese
produc,l ani velulfracț ii
lorpr oteice.Cr eștereasi ntezeipr oteinelordei nfl
amaț i
el a
nivelhepat i
cser ealizeaz ăî n det riment ulsi nt ezeial bumi nei( disproteinemiede
i
nf l
amaț ie).Av ândî nv eder ecăal bumi nelepar t i
cipăl amenț i
ner easuspensi eide
eri
trocite,scăder eaacest or av adet er mi nacr eșt er eav i
tezei desedi ment are.
Proteinogramaev idenț iazăcr eșt ereapr ot einel
ordei nfl
amaț ie(proteazeși
serpine)sauaf racții
lori mpl i
cat eî ni nflamaț ieal fași betagl obulinele.

II
.Ev idenț
ierear eacți
i
lorvascul areîninf l
amaț i
e( model ulConheim)
Pr egătim o broascăpent ruev idenți
ereami crocir
culațieilami croscop.Nu
admini
străm serf izi
ologic.Î
ncont actcuaer ulatmosf er
ic,sev adeclanșaunpr oces
i
nflamator.
Vom ur măr imodi fi
cări
lev i
tez eideci rcul
ațieasângel ui,cal
ibrulv asel
orși
fenomenul demar ginațiealeucocitelor.
Obser v
ăm căi niți
alarelocoi nt ensifi
car eav i
tezeideci rcul
ați
easângel ui
,un
numărmaimar edev asedev i
nv i
zibi l
epr inmăr ireacal i
bruluiacestora( hiper
emie
acti
vă)
.
Trept atviteza de ci r
culați
e scade,aj ungându-se,l a un moment datlao
pendul
areasângel uiî
nanumi teter
itor i
i (
hiperemiepasi vă,stază).

I
II.Ev i
denți
erear eacții
lorcelulareî
ninfl
amaț i
e( f
agocitoza)
Î
ni nfl
amațielal oculagr esi
uni iaj
ungdupăci rca4or e,fagoci
tel
e( neutr
ofi
le,
eozinof
ile,monoci t
e) car e au r olpr i
ncipalde f agocitoză,de neut rali
zarea
parti
culelorstrăi
ne.
Pr acti
c,launșor icel,reali
zăm oper i
toni
tă,pr i
nadmi ni
strar
edebul i
onde
carnest eril(
oproteinăst răi
nă) ,i
ntraperi
toneal
.Dupăci rca12or e,seadmi ni
str
ează
deasemeneai ntr
aper i
toneal,eritr
ocitedepasăr e(nucleate)
.Iniți
al,s-
acreatunaf l
ux
crescutdeleucocit
e,apois-aadmi nistr
atpar t
icul
elestr
ăinecunoscute.După4or e
di
nsecr eți
il
eabdomi nalesauexecutatfrot
iurișis-aucol
oratMGG.Pr i
nexamenulla
MO, seev i
denț
iazăoagl omerați
edeleucocite,precum șidiv
ersefazealefagoci
tozei
(l
eucocitel
evorfagocitapart
icul
elestrăi
ne,reprezent
atedeer i
tr
ocit
eledepasăre).

I
V. Ev idenț iereaexsudat ul uișidiferențiereadet ransudat
Exsudat ulșit ransudat ul,suntr ezultatultr
av ersăr i
ibar i
ereiv ascularedecăt re
pl
asmasangui nă( decompoz i
țiedi f
erită),pri
nmecani smedi f
erite.
Tr ansudat ulest epl asmasangui nă,car eaj ungeî nț esut uri,saucav i
tăți
,în
urmacr eșt er i
ipresi uni ihidrost aticeasângel ui (
stazăî nunelev asedesânge) .
Exsudat ul ,est epl asmacar econț i
neocant itat emaimar edepr oteine( peste
3%)șicar eaj ungeî nț esut urisaucav ități,î
nur macr eșter
iipermeabi l
i
tăți
iv asculare
di
npr ocesel einf l
amat or i
i.
Dif erențier eaex sudat uluidet ransudatsef aceut ili
zândr eacț i
aRi v al
ta.La
100mldeapădi st i
latăseadaugă1- 2pi căturideaci dacet icglacial.Sel asăsăcadă
delaînț ăț i
meade10- 15cm,1- 2pi cătur idinlichiduldecer cetat,înr eactivulpr egăti
t
anter
ior.Dacăl acont actull i
chi duluidecer cetatcur eactivulRivalta, apareunnorde
preci
pitare( coagul ar eapr oteinel or
)v orbim deunex sudat.Î ncazulî ncarenuapar e
ni
cioreacț i
ev or bim deunt ransudat .
 FIZIOPATOLOGIA HOMEOSTAZIEI TERMICE
Demonstrații

Homeostazia termică (termoreglarea) cuprinde totalitatea mecanismelor care

contribuie la menținerea constantă a temperaturii organismului, indiferent de variațiile
termice ale mediului ambiant sau de activitatea depusă de organism.
Homeostazia termică este rezultatul participării celor două procese, termogeneza și
termoliza, coordonate de centrul termoreglării din hipotalamus.
Tulburările homeostaziei termice sunt: hipertermiile și hipotermiile.

Hipertermiile se pot produce prin două categorii de mecanisme:

-tulburarea funcțională a echilibrului dintre termogeneză și termoliză, fie prin
creșterea termogenezei, fie prin scăderea termolizei, fie o combinație a celor două modificări.
Prin acest mecanism se instalează supraîncălzirea, care poate ajunge pînă la șocul
caloric (supraîncălzire acută).
-modificarea nivelului de funcționare a termostatului hipotalamic (un nivel superior
de funcționare a acestui centru).
Prin acest mecanism apare reacția febrilă.

Hipotermiile sunt rezultatul modificării echilibrului dintre termogeneză și termoliză,

fie prin scăderea termogenezei, fie prin creșterea termolizei, fie o combinație a celor două
mecanisme.

Inducerea pe cale experimentală a supraîncălzirii la șoricel și evidențierea

reacțiilor care se instalează

Experimentul constă în introducerea șoricelului într-un mediu supraîncălzit și

urmărirea reacțiilor care se instalează pe parcurs.
Inițial se constată agitație, creșterea frecvenței mișcărilor respiratorii, înroșirea
botului, lăbuțelor, urechilor. Se produce astfel o intensificare a termolizei cu scopul de a
elimina surplusul de căldură din organism și a menține temperatura corpului în limite
constante. Acestea sunt manifestări ce caracterizează starea de excitație, declanșată de
acțiunea sîngelui supraîncălzit asupra celulelor specializate din hipotalamus.
După un timp șoricelul se liniștește, cade în decubit lateral, scade frecvența mișcărilor
respiratorii. Sunt manifestări ce caracterizează faza de inhibiție, fază declanșată de
suparasolicitarea celulei nervoase de către excitația puternică realizată de mediul
supraîncălzit.
La un momentdat se tulbură echilibrul dintre termogeneză și termoliză, rezultatul fiind
acumularea de căldură în organism și creșterea temperaturii corporale, Aceasta datorită
faptului că termoliza devine ineficientă, surplusul de căldură nu mai poate fi eliminat (în
condițiile unui mediu supraîncălzit și umed).
Treptat se instalează convulsii, respirații periodice. Aceste manifestări anunță că
mecanismele de adaptare compensare au fost depășite.
Scos din mediul supraîncălzit, se restabilește echilibrul termic al organismului.
Rezultă că supraîncălzirea determină numai o modificare funcțională.
 Inducerea pe cale experimentală a hipotermiei acută la șoricel și evidențierea
reacțiilor care se instalează

Experimentul constă în introducerea șoricelului într-un mediu rece și urmărirea

reacțiilor care se instalează în astfel de condiții.
Inițial se observă, vasoconstricție periferică, ghemuire, horipilație (diminuarea
termolizei) tremurături (stimularea termogenezei). Aceste reacții au caracter de adaptare la
mediul rece. Mecanismele adaptativ compensatorii astfel mobilizate tind să mențină
temperatura corpului în limite normale.
Treptat observăm că se instalează vasodilatație periferică, bradipnee, scăderea
progresivă a temperaturii corpului. Rezultă că acțiunea prelungită a temperaturii scăzute,
depășește capacitatea de adaptare a organismului.
Prin acțiunea inhibantă asupra SNC, ca urmare a scăderii treptată a temperaturii
sângelui, scade activitatea respirației, cardiovasculară, etc,. Se instalează treptat o insuficiență
în aprovizionarea cu oxigen a țesuturilor (hipoxie), cu tulburări de metabolism.
 FIZIOPATOLOGIA ECHILIBRULUI ACIDOBAZIC

Demonstraţii

Acidoza este o tulburare a echilibrului acidobazic caracterizată prin acumularea în

sânge a dioxidului de carbon (acidoza cu origine respiratorie, gazoasă) sau a unor acizi
metabolici (acidoza cu origine metabolică).

Practic evidenţiem experimental acidoza metabolică la iepure prin administrare

lentă, intravenos, de acid lactic 1%, 2-3ml.
Iniţial determinăm frecvenţa respiraţiei şi a inimii, apoi administrăm acidul lactic.
După administrarea acidului lactic se produc modificări importante ale respiraţiei şi
activităţii inimii, modificări caracterizate în special prin creşterea frecvenţei mişcărilor
respiratorii şi creşterea frecvenţei inimii.
Activitatea aparatului respirator este modificată pe cale umorală prin dereglările
echilibrului acidobazic. Astfel acidul lactic administrat fixează sodiul din bicarbonatul de
sodiu existent în sistemul tampon al sângelui (acid carbonic-bicarbonat de sodiu). Rezultă
astfel acid carbonic în exces care se disociază uşor în dioxid de carbon şi apă. Creşterea
concentraţiei de dioxid de carbon în sânge stimulează chemoreceptorii din principalele zone
reflexogene (cârja aortică şi sinusul carotidian) şi din centrii respiratori bulbari declanşând
accelerarea de surtă durată a respiraţiei (tahipnee), pentru că dioxidul de carbon este rapid
eliminat din sânge.

Alcaloza, este o tulburare a echilibrului acidobazic caracterizată prin scăderea din

sânge a dioxidului de carbon (alcaloza cu origine respiratorie, gazoasă) sau prin creşterea
produşilor alcalini (alcaloza cu origine metabolică).

Practic evidenţiem experimental alcaloza metabolică la iepure prin administrare

lentă, intravenos, de bicarbonat de sodiu soluţie 20%, 1-2ml.
Iniţial determinăm frecvenţa respiraţiei şi a inimii, apoi administrăm bicarbonatul de
sodiu.
După administrarea bicarbonatului de sodiu se produc modificări importante ale
respiraţiei şi activităţii inimii.
Aceste modificări se caracterizează în special prin scăderea frecvenţei mişcărilor
respiratorii şi creşterea amplitudinii, alteori apar perioade de apnee.
La nivelul inimii se constată rărirea frecvenţei cardiace.
Bicarbonatul de sodiu adiministrat mobilizează acidul carbonic din sânge şi ca urmare
scade concentraţia dioxidului de carbon sanguin. Scăderea dioxidului de carbon duce
la diminuarea excitabililităţii centrilor res
piratori, consecinţa fiind rărirea respiraţiei. Datorită răririi respiraţiei se acumulează
dioxidul de carbon care stimulează centrii respiratori şi readuce respiraţia la normal.
 FIZIOPATOLOGIA METABOLISMULUI GLUCIDIC

Teste de evaluare a cunoştinţelor

Hormonii hipoglicemianţi sunt următorii:

a) glucagonul
b) insulina
c) tiroxina
d) cortizolul

Care din următorii hormoni au efect hiperglicemiant?

a) ACTH
b) adrenalina
c) insulina
d) STH

Hiperglicemiile pot fi rezultatul următoarelor modificări:

a) creşterea concentraţiei de adrenalină şi cortizol
b) scăderea concentraţiei de tiroxină şi ACTH
c) scăderea concentraţiei de insulină
d) creşterea concentraţiei de glucagon

Etiopatogenia hiperglicemiilor cronice din diabetul zaharat insulinodependent este

reprezentată de:
a) alterarea celulelor beta pancreatice
b) alterări ale sintezelor hepatice
c) creşterea concentraţiei de insulină
d) tulburări la nivelul receptorilor insulinici celulari

Etiopatogenia hiperglicemiilor cronice din diabetul zaharat neinsulinodependent este

reprezentată de:
a) deficienţa de insulină
b) incapacitatea ţesuturilor periferice de a răspunde la insulină
c) modificarea cantitativă şi calitativă a insulinei

Deficienţa de insulină din diabetul zaharat neinsulinodependent poate fi rezultatul:

a) insuficienţei semnalului insulinic
b) secreţiei de insulină modificată cantitativ şi calitativ
c) legării insulinei cu unele proteine
d) distrugerii celulelor beta

Rezistenţa la insulină a ţesuturilor periferice se poate produce prin:

a) tulburări la nivelul interacţiunii insulină-receptor
b) tulburări la nivelul transportorilor de glucoză
c) tulburări la nivelul echipamentelor enzimatice care intervin în utilizarea glucozei
d) scăderii cantităţii de insulină

Complicaţiile acute din hiperglicemia cronică a diabetului zaharat sunt:

 a) acidoza metabolică
b) alcaloza metabolică
c) poliuria osmotică
d) deshidratare hiperosmolară

Hipoglicemiile pot fi rezultatul următoarelor acţiuni:

a) creşterii cantităţii de insulină
b) scăderii cantităţii de insulină
c) utilizării în proporţii crescute a glucozei în deficit de lipide
d) secreţiei crescute de hormon insulin-like

Hipoglicemiile pot fi consecinţa:

a) scăderii neoglucogenezei
b) creşterii neoglucogenezei
c) scăderii glicogenolizei şi gluconeogenezei
d) creşterii glicogenolizei

FIZIOPATOLOGIA ECHILIBRULUI ACIDO-BAZIC

Teste de evaluare a cunoştinţelor

Acidoza respiratorie este consecinţa:

a) creşterii funcţiei ventilatorii
b) scăderii funcţiei ventilatorii
c) creşterii producţiei de acizi nevolatili
d) scăderii producţiei de baze

Cauzele acidozei respiratorii pot fi:

a) leziuni la nivelul centrilor respiratori
b) tulburări ale aparatului toraco-pulmonar
c) stimularea catabolismului
d) nefropatii

Hipercapnia din acidoza respiratorie poate fi însoţită de:

a) instalarea unei hipoxiemii
b) instalarea unei acidoze lactice
c) instalarea unei alcaloze metabolice
d) scăderea numărului de eritrocite

Alcaloza respiratorie este consecinţa:

a) creşterii producţiei de baze
b) scăderii producţiei de acizi nevolatili
c) hiperventilaţiei
d) hipoventilaţiei

Cauzele alcalozei respiratorii sunt:

a) stimularea hipotalamusului în hipertermii
b) stimularea sistemului limbic
c) stimularea centrilor respiratori
d) scăderea presiunii oxigenului din aerul atmosferic

Acidozele metabolice sunt rezultatul unor:

a) tulburări digestive
b) tulburări renale
c) hipoxii tisulare
d) tulburări respiratorii

Mecanismele acidozei metabolice sunt:

a) creşterea producţiei de acizi nevolatili
b) pierderi crescute de baze
c) diminuarea eliminării de acizi la nivel renal
d) creşterea concentraţiei dioxidului de carbon

Elementul primar în alcaloza metabolică este:

a) creşterea bicarbonaţilor
b) scăderea concentraţiei ionilor de hidrogen
c) scăderea bicarbonaţilor
d) creşterea concentraţiei ionilor de hidrogen

Creşterea concentraţiei de bicarbonaţi poate fi generată de:

a) producţie crescută de bicarbonaţi
b) vărsături
c) diaree
d) aport excesiv de alcaline

La întreţinerea unei alcaloze metabolice participă:

a) creşterea CO2
b) hipopotasemia
c) creşterea secreţiei de mineralocorticoizi
d) hipocloremia